„LUAȚI SEAMA LA VOI ÎNȘIVĂ”

„Aduceți-vă aminte de soția lui Lot” Luca 17:32 .

W. T. Sept. 1, 1916 (pag. 261-263)

Cuvintele textului nostru au fost rostite de scumpul nostru Învățător în legătură cu avertizările profetice referitoare la probele și încercările din prezent. Semnificația acestor cuvinte trebuie să fie înțeleasă de toți cei care umblă în lumina „adevărului prezent”. Lecția este că aceia care acum, sub conducerea specială a Domnului, fug pentru siguranță la Muntele Împărăției Domnului, vor fi ținuți în socoteală mai strictă decât alții. Soția lui Lot n-a fost acuzată că a participat la practicile rele ale oamenilor din Sodoma, ci ea fusese sfătuită de îngerul Domnului să părăsească imediat Sodoma fiindcă era condamnată.

Greșeala ei a fost că s-a uitat înapoi la ceea ce i se poruncise să părăsească, și părăsise. I s-a spus să fugă din cetatea condamnată și în fugă să nu se uite în urmă, ci să se grăbească spre munte pentru siguranță. În mod rezonabil putem presupune că întoarcerea și privirea ei înapoi spre Sodoma implica o inimă ce nu era complet în armonie cu eliberarea ei, ci într-o măsură în simpatie cu ceea ce părăsea. În inimă ea era lipită de lucrurile blestemate condamnate spre nimicire, la care nu renunța cu plăcere. De aceea Domnul n-a dus-o mai departe. Ea a devenit un monument al absurdității de a simpatiza cu răul și cu răufăcătorii, după ce Dumnezeu a renunțat la ei.

Noi credem că sunt unii acuma care au nevoie să li se atragă atenția asupra antitipului acestui incident tipic la care se referă Domnul nostru. Mulți sunt dispuși să simpatizeze și să fraternizeze cu aceia care au ajuns sub condamnarea divină. Sf. Iuda ne spune că nimicirea Sodomei a fost „ca un exemplu” sau tip. Cei care presupun a fi mai îndurători și mai îndelung răbdători decât Domnul, se fac împotrivitori, care, în loc de a fi studenți ai principiilor dreptății, încearcă să fie judecătorii și învățătorii lui Iehova. Atitudinea de inimă potrivită acceptă hotărârea lui Dumnezeu, nu numai ca mai înțeleaptă, dar și ca mai justă decât a noastră. Prin urmare, când vedem ((99)) pe unii care s-au bucurat de lumina adevărului prezent, abandonați de Domnul și scoși în întunericul din afară, trebuie să tragem concluzia că înainte de a fi astfel abandonați, ei trebuie să fi avut „o inimă rea a necredinței, îndepărtându-se de Dumnezeul Cel viu”. „Credincios este acela care a promis” că, „dacă voiește cineva să facă voia Lui (Tatălui), va cunoaște despre învățătura aceasta dacă este de la Dumnezeu” (Ioan 7:17). De aceea, oricine pierde doctrinele lui Cristos, după ce odată le-a avut, în mod sigur a făcut mai mult decât că și-a tulburat capul. Inima trebuie să-i fi fost înainte separată de Domnul; deoarece atâta vreme cât rămânem în El, nu va fi posibil să ne prindă nici una din capcanele acestei „zile rele”, ale acestui „ceas al încercării”; nici una nu ne va smulge din mâna Tatălui, El este cu totul în stare să aibă grijă de noi.

Temelia doctrinei creștine

La însăși temelia întregii doctrine creștine stă doctrina Răscumpărării, învățătura scripturală că noi „suntem cumpărați cu un preț”, un preț corespunzător pentru păcatul lui Adam. De aceea, orice învățătură care, fie deschis, fie în ascuns, ignoră această doctrină- temelie, „răscumpărarea pentru toți, mărturie care va fi dată la timpul cuvenit”, trebuie să fie o doctrină diferită de revelația lui Dumnezeu. Fie că este veche sau nouă, fie că este susținută de prieteni sau dușmani, de învățați sau de neînvățați, în numele evoluției sau în oricare alt nume, atitudinea noastră față de ea trebuie să fie de împotrivire promptă și hotărâtă. Dacă alții oscilează, noi, care am învățat că răscumpărarea este testul prin care trebuie verificate toate doctrinele, nu trebuie să oscilăm, și să nu oscilăm.

Dacă prietenii noștri intră în nisipurile mișcătoare ale erorilor care neagă răscumpărarea, ale căror nume sunt acum legiune, și numărul celor prinși în cursă crește continuu, noi să le întindem o mână de ajutor ori de câte ori este posibil, „să-i scoatem din foc”, amintindu-le de Cristos Isus, Stânca pe care picioarele noastre sunt ferm stabilite, și aruncându-le frânghia făgăduințelor divine de-a lungul căreia este țesut firul roșu al răscumpărării lui Cristos, și să-i îndemnăm să se întoarcă la Stâncă și să nu încerce a găsi altă stâncă în fundul nisipurilor mișcătoare. Și noi trebuie să folosim mare claritate în vorbire când le arătăm pericolul și calea de ieșire.

Dar noi nu trebuie să acceptăm invitația de a ne alătura lor în cercetarea lucrurilor pe care oamenii le-ar putea spune sau scrie, lucruri care ar tinde să facă Cuvântul lui Dumnezeu fără nici un efect, care ar pretinde că tot timpul Dumnezeu a fost păcătos iar omul a fost tras pe sfoară; că speranța omenirii stă în evoluție și nu în răscumpărarea și restabilirea din Scripturi; sau că în realitate nu este nici un păcat și nici o moarte, și că omul, prin urmare, n-are nevoie de nici un Răscumpărător, ci poate fi propriul său mântuitor. Dacă, după dojană blândă și onestă din partea voastră, ei totuși persistă în cercetarea, studierea amănunțită și hrănirea cu astfel de contraziceri evidente ale Cuvântului lui Dumnezeu, lăsați-i în pace. Amintiți-vă că în inima lor trebuie să fie ceva greșit, dacă cumva au fost vreodată copii ai lui Dumnezeu, altfel n-ar avea nici o plăcere în lucrările nerodnice ale întunericului, ci le-ar mustra, iar plăcerea lor ar fi în marele plan al vârstelor, al lui Dumnezeu.

Scoși în întunericul din afară

Să ne amintim de asemenea că Dumnezeu a promis să apere și să conducă mințile acelora ale căror inimi sunt loiale și sincere față de El. De aceea am concluziona că dacă Domnul aruncă pe cineva din lumină, ca nevrednic de ea, în întunericul din afară al lumii, dacă El permite ca aceia necredincioși să fie ademeniți de marele vrăjmaș, nu este misiunea noastră de a-i urma în întunericul din afară, prin citire, conversație etc. Noi trebuie să rămânem cu Domnul și cu aceia care umblă în lumină, și să căutăm pe alții care să ia locurile și coroanele celor care acum neagă și ignoră sângele scump al legământului cu care odată au fost sfințiți.

Noi nu trebuie nici să ne risipim simpatia pe aceia care pleacă. Dacă nu-i putem nici convinge, nici scoate din foc, trebuie să-i lăsăm să plece, și imediat să ne întoarcem și să ajutăm pe alții mai vrednici. Când Domnul a scos pe unii afară din lumină (Matei 22:13, 14), noi nu putem spera să-i aducem înapoi. Dacă era potrivit pentru ei să rămână în lumină, dacă ar fi fost vrednici de ea, El n-ar fi permis să fie scoși afară.

Nici o legătură cu „lucrările neroditoare”

Noi nu ne referim aici la ușoarele diferențe de înțelegere, care trebuie tratate cu răbdare și explicate sau trecute cu vederea, deoarece nu toți copiii din școala lui Cristos au ajuns la același „pas” sau grad de cunoștință, ci ne referim la diferențele radicale, care toate pot fi verificate prin testul doctrinei răscumpărării. Dacă ei nu sunt de acord cu aceasta, „este fiindcă în ei nu este lumină”. Și unii ca aceștia nu vor mai fi pentru noi frați și surori în Cristos, ci vor fi considerați și tratați ca fiind din lume — „ca un păgân și ca un vameș”. Aceștia nu vor fi numărați printre prietenii noștri, deoarece prietenia acestora este vrăjmășie cu Dumnezeu. Noi nu vom primi sau găzdui pe aceștia în casele noastre, nici nu le vom ura succes lor sau activității lor, în nici un mod (2 Ioan 8-11). Unii care au neglijat declarația clară a Cuvântului lui Dumnezeu asupra acestui subiect, au suferit spiritual pentru neascultarea lor.

Să avem tot mai mult aceeași minte cu Domnul. Prietenii Lui trebuie să fie prietenii noștri, vrăjmașii Lui vrăjmașii noștri. Dacă ne asociem cu vrăjmașii Domnului, o să ajungem cel puțin într-o stare încropită față de El și față de prietenii Lui; și Dumnezeu declară că pe încropiți îi va vărsa din gura Sa. Noi trebuie să cultivăm căldura ((100)) inimii față de toți cei care se încred în sângele prețios și sunt consacrați Răscumpărătorului nostru, ca Domn și Cap al lor. Acolo nu trebuie să fie nici o încropeală. Ori care le-ar fi caracteristicile după trup, noi nu putem fi altfel decât frați cu ei în spirit, cu tot ajutorul și compătimirea ce-o implică frăția în Cristos. Dar noi nu trebuie să avem, nu putem avea nici o legătură cu cei neevlavioși, cu păcătoșii împotriva luminii și adevărului, și cu disprețuitorii harului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă sunt nevoiași să-i hrănim, dar atâta vreme cât sunt împotrivitorii și adversarii cauzei Domnului și adevărului Său, ei sunt vrăjmașii noștri și noi ai lor. Domnului îi place hotărârea cu blândețe, și despre noi să fie adevărat așa cum este scris profetic în Psalmul 139:19-24 despre Domnul nostru și despre membrii adevărați ai Corpului Său.

Această poruncă a Domnului nostru, să „luăm aminte la soția lui Lot”, de asemenea se aplică în special la poporul Domnului care a auzit chemarea Sa din timpul prezent, de a ieși afară din Babilon, și care a părăsit această „cetate” condamnată. De aceea, oricine este condus de îngerii (mesagerii) Domnului spre un loc de siguranță, înainte ca nimicirea prezisă să cuprindă ordinea prezentă, așa cum au fost Lot și familia sa înainte de nimicirea Sodomei, acesta să nu se uite înapoi, fiindcă altfel va manifesta simpatie față de ceea ce este condamnat de Domnul pentru răsturnare și nimicire.

Loialitatea inimii și loialitatea exterioară în vârsta viitoare

În vârsta viitoare, când omenirea va fi fost adusă la cunoștința Adevărului, oamenilor li se va acorda posibilitatea să arate care este atitudinea reală a inimii lor către Dumnezeu. Unii, după ce vor ajunge să vadă bunătatea și iubirea Domnului, vor prefera totuși păcatul; și sentința lui Dumnezeu pentru ei va fi iarăși sentința de moarte — a doua moarte. Li se va acorda o anumită perioadă pentru a învăța despre marea bunătate a Domnului și despre marea lor posibilitate de a-și câștiga viața veșnică. Dacă atunci nu vor manifesta interes pentru propria mântuire, apreciere a bunătății lui Dumnezeu în Cristos și dorința de a fi ajutați să iasă din păcat și degradare, vor primi plata finală a păcatului, nimicirea totală și veșnică în moartea a doua.

Se pare că în acel timp vor fi unii care vor dori ajutor până vor ajunge la o viață mai bună, o viață dreaptă, care vor asculta de legile Împărăției poate numai la exterior. Noi înțelegem că acestora li se va permite să trăiască și vor fi treptat aduși la o stare de perfecțiune fizică și mintală; ei vor putea să trăiască până la sfârșitul complet al celor o mie de ani de domnie a lui Cristos. La sfârșitul acelui timp, împreună cu toți ceilalți care vor trăi atunci, ei vor fi predați de către Cristos Tatălui pentru o încercare finală hotărâtoare. Dacă aceștia vor dovedi atunci că voința lor n-a fost cu totul predată lui Dumnezeu, că ei totuși nu apreciază pregătirea scumpă făcută pentru mântuirea lor și valoarea dreptății, ei vor fi nimiciți, ca nevrednici de aprobarea divină și nevrednici de viață veșnică. Dacă demonstrația care le-a fost făcută, de înțelepciune, dreptate și iubire a lui Dumnezeu, nu le-a schimbat inima, pentru o devotare în întregime Lui și voinței Lui glorioase și drepte, orice altă ocazie ar fi cu totul fără rost. Ei vor fi îndepărtați de pe pământ, ca unii care îngreunează pământul, pentru ca numai cei drepți, cei sfinți să trăiască în toate vârstele eternității.

Dumnezeu va cere de la lume o deplină consacrare de a-I face voia. Ea va trebui să includă tot ce au: voința, corpul, supunerea completă a inimii. Aceasta nu va fi o consacrare spre sacrificiu, spre moarte, cum este cazul acum cu Biserica, dar ei vor trebui să se devoteze cu totul lui Dumnezeu și vor trebui să-și dea seama și să recunoască faptul că aparțin lui Dumnezeu, că au fost cumpărați, că au fost răscumpărați din moarte și dacă sunt ascultători pot trăi veșnic. Vedem cu toții ce rezonabilă este această cerință. Adam, care a fost creat în asemănarea lui Dumnezeu, trebuia să fi spus: „Eu aparțin lui Dumnezeu. El mi-a dat viață și tot ce am”. Dar el nu învățase să se încreadă pe deplin în înțelepciunea și iubirea Creatorului său. El avea o minte perfectă, un organism perfect, dar îi lipsea cunoștința deplină despre caracterul Domnului și despre dreptatea tuturor cerințelor Sale. De aceea, cunoștința lui incompletă l-a făcut într-o anumită măsură scuzabil în ochii lui Dumnezeu. Dacă, având o cunoștință și experiență clară, ar fi luat poziția de împotrivire față de Domnul, se pare că n-ar fi fost socotit vrednic de răscumpărare. Întreaga lume deci, când va ajunge la perfecțiune, își va da seama că datorează totul lui Dumnezeu, și, dacă vor fi loiali din inimă, vor dori să dea Lui totul, în serviciu bucuros — pentru lauda numelui Său.

În timp ce era cu totul potrivit pentru lume să dea ascultare perfectă lui Dumnezeu, cum a fost și pentru Adam, chiar dacă omul niciodată n-ar fi păcătuit și n-ar fi fost răscumpărat, faptul că oamenii au păcătuit și totuși au fost răscumpărați prin iubirea și îndurarea bogată a lui Dumnezeu, și li se va da o altă posibilitate, o posibilitate individuală deplină de a-și câștiga viața veșnică, dă un motiv dublu de a se devota deplin și veșnic lui Dumnezeu și pentru serviciul Său. Aceia care sunt cumpărați cu sânge — sângele prețios al Fiului lui Dumnezeu, prin care au fost creați — aceia care au fost răscumpărați cu o astfel de Jertfă, trebuie să se bucure în a se lega pe sine pentru toată eternitatea de Dumnezeul care astfel i-a iubit, și să considere ca privilegiul lor cel mai prețios, a aduce veșnic omagii, închinare și laudă unui astfel de Creator și unui astfel de Răscumpărător.

„Nu sunt al meu, ci sunt mântuit de Isus”

Biserica lui Cristos își dă seama, cum nimeni altcineva nu poate, de marea semnificație a cuvintelor „Voi nu sunteți ai voștri, ci sunteți cumpărați cu preț”. Noi am luat hotărârea că vom fi într-adevăr robii bucuroși ai Aceluia ((101)) care astfel ne-a iubit și ne-a cumpărat. Nouă nu ne-a mai rămas nici un drept. Tot ce-i al nostru este pe altarul de jertfă împreună cu Domnul nostru; și Dumnezeu ne-a ratificat hotărârea. Acum noi suntem sub cea mai strictă obligație. Dacă nu ne punem viața în armonie cu contractul nostru, niciodată nu putem avea viață veșnică, pe nici un plan.

Din cei care și-au asumat această obligație, sunt două clase. Este o clasă care vor face tot ceea ce s-au legat să facă. Aceștia vor primi „răsplata deplină” (2 Ioan 8). Apoi este cealaltă clasă care, după ce au făcut același legământ, nu-și îndeplinesc contractul. Dar întocmai cum girantul unei note de plată este responsabil, tot așa și Domnul Isus va căuta ca aceștia să-și sfârșească sacrificiul pe care s-au legat să-l facă. Viața lor trebuie predată. Dacă se răzvrătesc împotriva nimicirii impuse a cărnii lor, ei păcătuiesc cu voia și vor muri în moartea a doua, din care nu va fi nici o revenire.

Toți candidații prin legământ s-au învoit să slăvească pe Dumnezeu în corpul lor, să-l pună cu credincioșie în serviciul Lui. Ceva mai puțin n-ar fi acceptabil; și noi să nu ne gândim să dăm ceva mai puțin. Haideți deci să continuăm cu lucrarea de jertfire a acestor corpuri pământești care sunt ale Domnului — nu să le folosim în mod sinucigaș, fără să ținem seama de sforțarea asupra cărnii, ci, într-o manieră rezonabilă, sănătoasă, să slăvim pe Dumnezeu în corpurile noastre zi de zi, ceas de ceas, continuându-ne sacrificiul chiar până la sfârșit, fie că acel sfârșit va fi peste câteva săptămâni, peste câteva luni sau peste câțiva ani.