MĂRTURISIREA PĂCATELOR ESTE ESENȚIALĂ PENTRU IERTARE

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate”. 1 Ioan 1:9.

W. T. 15 Aug. 1916 (pag. 243-245)

Apostolul Ioan nu se adresează aici lumii, persoanelor necredincioase, neîndreptățite, „păcătoase” în sensul obișnuit al cuvântului. Dimpotrivă, el se adresează celor îndreptățiți și sfințiți în Isus Cristos; și el se clasifică printre aceștia, folosind pronumele plural „noi”. Greșeala frecventă, de a aplica acest pasaj, și altele similare, la păcătoși în general, a fost dăunătoare în două aspecte importante:

Primul: A fost dăunătoare pentru neregenerați prin aceea că a dat unora impresia că nu există diferență între Biserică și lume, și că toți au la fel acces la Dumnezeu în rugăciune și pentru iertarea greșelilor zilnice. Astfel ea a împiedicat pe unii să-și dea seama de necesitatea credinței în ispășire și să intre hotărât în relație de legământ cu Domnul sub termenii Legământului de Har — Legământului de Jertfă (Psalm 50:5). Dimpotrivă, toți trebuie să fie informați de faptul că pocăința și acceptarea hotărâtă a lui Cristos ca mântuitorul lor personal sunt absolut necesare înainte de a putea fi „acceptați în Cel preaiubit” și a fi tratați ca „fii ai lui Dumnezeu”, ca să se bucure de privilegiile acestei relații — rugăciune, părtășie cu Dumnezeu, grijă divină sau supraveghere providențială a afacerilor și intereselor lor, și favoarea iertării greșelilor zilnice prin meritul Marelui Preot Isus Cristos Cel drept.

Al doilea: Această trecere cu vederea are un efect dăunător asupra unor creștini care au mers la extremă, pretinzând că după ce păcatele trecute le-au fost cu îndurare iertate de Domnul și după ce au intrat în relație de legământ, ei nu mai pot comite păcat. Prin urmare, aici avem tocmai vederile și învățăturile greșite ale așa-zișilor „perfecționiști”, care pretind nu numai că ei acum sunt socotiți perfecți, dar și că ei sunt în realitate perfecți în toate gândurile, cuvintele și faptele, ÎNȘELÂNDU-SE și mințindu-se pe ei înșiși, expuși la multe erori grave, așa cum spune apostolul în legătură cu textul nostru.

BAZA ADEVĂRATEI PĂRTĂȘII

Apostolul Ioan scriind această epistolă exprimă clar obiectivul lui, spunând: „Vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. Este un fapt vrednic de remarcat că marea majoritate a creștinilor nu au niciodată experiența plinătății bucuriei, păcii și binecuvântării pe care ar putea s-o aibă. Prea mulți sunt mulțumiți numai cu primele principii diluate ale doctrinei lui Cristos. De aceea, după cum spune apostolul Pavel, aceștia sunt numai „prunci în Cristos” (1 Corinteni 3:1,2; Evrei 5:12-14). Desigur, ei au o binecuvântare din orice legătură cu Domnul, dar ei nu au plinătatea bucuriei care ar fi a lor dacă ar progresa în har și în cunoștință până la statura deplină a unui bărbat în Cristos. Obiectivul apostolului în faptul că le-a scris, a fost să trezească judecata sănătoasă a credincioșilor spre apreciere și bucurie pentru privilegiile pe care le au, ca prin aceasta să poată crește și să se poată dezvolta.

Apostolul urmează exemplul Domnului nostru Isus, simbolizând adevărul și dreptatea prin Lumină, iar păcatul și orice fel de rău prin Întunericul care se opune atât de mult. Considerat așa, Dumnezeu Însuși ar fi chiar perfecțiunea Luminii — „în El nu este întuneric”, nu este păcat, nu este imperfecțiune. Cu acest gând în minte, apostolul arată că orice creștere a părtășiei cu Dumnezeu, la care aspirăm, trebuie să fie pe linia bunătății, purității, și că ar fi păcat să spunem altora sau să ne imaginăm în propriile inimi că umblăm cu Dumnezeu și avem părtășie cu El, dacă mersul vieții noastre este întunecos, păcătos. Aceștia numai se înșeală pe sine și pe alții. Ei nu înșeală pe Dumnezeu și nu primesc binecuvântările de care se bucură cei care „umblă în lumină”.

Mai mult, în măsura în care umblăm în lumină, în armonie și părtășie cu Dumnezeu, vom fi în părtășie cu toți ceilalți care au o minte asemănătoare. Așadar, dacă nu ne „iubim frații, pe care i-am văzut”, așa încât să putem avea părtășie și plăcere spirituală cu ei, aceasta ar fi o indicație că nu suntem complet în armonie și părtășie cu Dumnezeu.

Dar cine sunt „frații”? Domnul nostru ne spune că nu toți care-I pretind numele sunt frați adevărați. El spune: „Nu orișicine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor (vor fi recunoscuți ca și frați ai Lui și comoștenitori), ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri”. Astfel vedem că prin faptele noastre, nu numai prin declarațiile noastre, suntem acceptați de Domnul. Iarăși El spune: „Cine sunt frații Mei?. . . Oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate”. Matei 7:21; 12:48-50.

Prin urmare, noi nu trebuie să ne așteptăm la „părtășia” cu toți cei care cheamă numele lui Cristos ca la o dovadă a părtășiei cu Tatăl și a faptului că suntem în lumină. Noi să ne așteptăm la această adevărată părtășie numai cu aceia care caută cu seriozitate să facă voia Tatălui, în a-I servi cauza și în a exemplifica instrucțiunile Cuvântului Său atât în faptele, cât și în declarațiile lor. Între toți aceștia trebuie să existe o legătură de părtășie și unire, fie că este ascunsă, fie că este deschisă. Acea legătură este o singură credință și un singur botez, într-un singur Domn.

NEAJUNSURILE ȘI GREȘELILE SUNT PĂCATE

Dar, deși această părtășie între noi, Domnul nostru și toți aceia care au spiritul Lui, se bazează pe umblarea noastră în lumină, pe urmarea noastră în urmele Lui în măsura capacității noastre, totuși aceasta nu implică libertate absolută de imperfecțiunile păcatului. Deși sub aranjamentul Legământului nostru de Har nimic nu ne este pus în sarcină ca păcat decât în măsura în care acesta a fost făcut cu voia, totuși, datorită multiplelor ispite și slăbiciuni ale trupului nostru, a rezultatului predispoziției moștenite spre păcat, este imposibil să evităm neajunsurile și greșelile. Acestea în mod cuvenit pot fi numite păcate, ca și în textul nostru, deoarece păcatul este „o încălcare a Legii”, oricât de neintenționată ar fi ea.

Dar sub Legământul de Har, aranjamentul divin pentru poporul Domnului este că aceste greșeli neintenționate și neajunsuri nu trebuie să ne fie puse în sarcină ca păcate, ci, în loc de aceasta, ele pot fi curățate prin solicitarea noastră la Marele Preot, prin meritul sângelui prețios. Astfel sângele lui Isus Cristos Domnul nostru ne curăță de tot păcatul, ne ține curați de păcat, dacă noi solicităm ((115)) în mod continuu iertare, fiindcă ne dăm seama de imperfecțiunile trupului nostru.

O CAPCANĂ SEDUCĂTOARE A ADVERSARULUI

Mai departe în această epistolă, apostolul folosește cuvântul „păcat” într-un sens diferit de cel menționat mai sus, spunând: „Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut (chiar). . . Cine practică păcatul este de la diavolul. . . Oricine este conceput din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este conceput din Dumnezeu”. El spune iarăși: „Știm că oricine este conceput din Dumnezeu nu păcătuiește, căci cel care a fost conceput din Dumnezeu se păzește și cel rău nu se atinge de el”. 1 Ioan 3:6-9; 5:18.

În aceste pasaje apostolul folosește cuvântul păcat în sensul lui deplin sau absolut, însemnând păcat cu voia, deliberat, intenționat, nu numai neajunsuri și greșeli datorate în mare parte sau cu totul imperfecțiunilor trupului, moștenite de la strămoșii noștri. Apostolul ne asigură că nimeni, fiind conceput de spiritul Domnului, spiritul sfințeniei și adevărului, n-ar putea avea vreo simpatie cu păcatul, așa încât să se angajeze în el cu voia, conștient și intenționat. Toți cei care astfel iubesc păcatul, îl fac cu voia și-l aprobă după ce au o cunoștință a Adevărului, sunt copii ai întunericului, care iubesc întunericul și care arată astfel că ei au spiritul sau dispoziția lui Satan.

NEDREPTATEA FAȚĂ DE FRAȚI ESTE NESCUZABILĂ

La început mulți ar fi înclinați să spună: „Păi, eu nu sunt în pericol de acest păcat, fiindcă sunt sigur că n-aș comite păcat cu voia, intenționat, cu bună știință”. Dar să notăm, dragi prieteni, că există o cale pe care poate veni păcatul asupra noastră fără ca atunci să fie păcat cu voia, însă care mai târziu ar putea deveni păcat cu voia. De exemplu, orice încălcare comisă, fie în ignoranță totală, fie numai cu acordul parțial al voinței noastre, ar putea deveni după aceea un păcat deplin, cu voia, deliberat, dacă am ajunge la o cunoștință clară a adevărului în privința acelui subiect și nu ne-am căi de el Domnului, și nu am repara răul față de semenii noștri, după cât ne stă în putere. A consimți la un păcat clar și pe deplin înțeles numai pentru că la timpul comiterii lui eram în ignoranță, și a refuza să reparăm greșeala, susținând astfel păcatul în mod conștient, ar părea să se facă din el un păcat voit.

Așa văzând chestiunea, copiii lui Dumnezeu nu-și pot permite să aprobe în mintea lor nici chiar cea mai ușoară nedreptate sau neadevăr unul față de altul, sau față de oricine. Esența acestui gând se găsește în porunca Domnului nostru: „Dacă îți vei aduce darul la altar (dacă ai ceva de oferit Domnului, fie serviciu, fie închinare, fie mulțumiri), și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta (că cineva a fost nedreptățit de tine în cuvânt, gând sau faptă), lasă-ți darul acolo înaintea altarului (nu gândi că va fi acceptabil pentru Dumnezeu atâta timp ce în inimă sau vizibil practici nedreptatea față de alții), și du-te întâi și împacă-te cu fratele tău (repară greșeala față de el, cere-ți scuze, explică-te pe deplin pentru orice daună i-ai făcut), apoi vino și adu-ți darul (asigurat că într-o astfel de atitudine de inimă Domnul Cel Atotputernic va fi bucuros să-ți accepte darul)”. Matei 5:23, 24.

Descriindu-i pe aceia care păcătuiesc cu voia, apostolul Pavel folosește un limbaj figurativ foarte tare, spunând că în măsura în care ei sunt în simpatie din inimă cu păcatul, și nu în opoziție, ei sunt oponenții Fiului lui Dumnezeu, care a fost atât de despărțit de păcat sub orice formă a lui, încât Și-a dat viața pentru a ne răscumpăra de puterea și blestemul lui. Apostolul spune că asemenea păcătoși cu voia pot fi socotiți dușmani ai lui Cristos, care cu adevărat Îl calcă în picioare în mod figurativ pe El, bunătatea și iubirea Lui, disprețuindu-I îndurarea și favoarea, cât și instruirea Lui în dreptate. El spune că întrucât ei au fost odată sfințiți ca rezultat al credinței lor în sângele prețios și al curățării de păcat, întoarcerea acum în armonie cu păcatul ar însemna că ei disprețuiesc sângele ispășitor, socotin-du-l nu ca pe un lucru sfânt, ci obișnuit — aceștia fac în ciuda spiritului favorii divine care le-a oferit libertate de sub jugul păcatului și în final eliberare de pedeapsa lui, moartea, și, ca popor al Domnului, obținerea coroanei vieții veșnice. Evrei 10:26-29.

MĂRTURISIREA PĂCATULUI PRECEDE IERTAREA

Dar să ne întoarcem acum la analizarea celeilalte utilizări a cuvântului „păcat”, așa cum se găsește în contextul nostru, și să aplicăm termenul la greșelile și imperfecțiunile împotriva cărora poporul Domnului se străduiește cu zel, căutând să le dezrădăcineze din corpurile lor muritoare, și împotriva cărora luptă continuu o luptă bună și, prin Cel care i-a iubit și i-a cumpărat cu sângele Său prețios, ies învingători și mai mult decât învingători. Apostolul dă de înțeles că există pericolul ca unii să meargă la extrema negării că ei au vreo greșeală, și astfel să se înșele pe sine și să intre în capcana adversarului.

Se poate întreba: Este vreo deosebire dacă ei caută să trăiască evlavios, fie că pretind că trăiesc perfect, fie că admit că sunt imperfecți și cer continuu curățarea prin sângele prețios? Noi răspundem că este mare deosebire. Numai dacă ne mărturisim păcatele pot fi acestea iertate. Prin urmare, cei care neagă că au păcate, greșeli, imperfecțiuni, au în sarcina lor o mare povară de păcate neanulate, neiertate; și datorită acestui fapt ei vor fi socotiți nevrednici să fie conduși mai departe pe calea luminii sub îndrumarea Spiritului Sfânt, în înălțimile și adâncimile, lungimile și lățimile iubirii și înțelepciunii lui Dumnezeu, revelate în Cuvântul Său ca hrană la timp cuvenit pentru casa credinței.

Astfel vedem că nu există decât o cale cuvenită a credinței și conduitei prin care putem avea părtășie completă cu Domnul. Cei care merg pe altă cale Îl fac pe Dumnezeu mincinos; și El nu va avea părtășie cu ei, ci îi va lăsa în întunericul propriei lor căi. Ne putem mira, dar, că atât de mulți sunt în întuneric și le lipsește dovada părtășiei cu Dumnezeu, când vedem cât de puțini își mărturisesc greșelile și caută să le învingă și să se curețe în singurul fel stabilit și aprobat divin?

Aceste lucruri sunt scrise nu pentru a cultiva în noi gândul că putem păcătui fără pericol, că putem fi surprinși în greșeli prin neglijență și neatenție față de Cuvântul divin, și apoi putem merge la Domnul pentru iertare. Chiar dimpotrivă, aceste asigurări de favoare divină și bunăvoință de a ierta sunt menite să aibă o influență de maturizare asupra inimilor noastre, care ne va face cu atât mai atenți spre a evita păcatul și a menține părtășia cu Acela care este perfecțiunea luminii și sfințeniei. „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți” — ca să nu devenim lăudăroși de sine, siguri de sine, îndreptățiți prin sine și astfel urâți în ochii Domnului; ci, fugind ((116)) de slăbiciunile și imperfecțiunile noastre, să menținem harul lui Dumnezeu în Cristos pentru iertarea lor, și pentru harul și puterea de a lupta o luptă bună împotriva păcatului.

TEXTUL NOSTRU SE APLICĂ LA BISERICĂ

„Dacă cineva (fiind în Cristos) a păcătuit, avem la Tatăl un Avocat, pe Isus Cristos Cel drept.” Aici iarăși, „cineva” nu se referă la cei care nu sunt în Cristos, ci la cei care sunt sub termenii și condițiile Legământului de Har. Numai acestora li se adresează această epistolă. Lumea nu are Avocat la Tatăl, fiindcă ea n-a acceptat pe Cristos; și El este Avocat numai pentru aceia care L-au acceptat și care se străduiesc să învingă păcatul.

Avocatul nostru este mai mult decât un avocat, mai mult decât un reprezentant la bara de justiție divină, interesat pentru binele și iertarea noastră; în plus El este Acela care S-a dat pe Sine pentru noi, Acela care la Calvar a sfârșit lucrarea de furnizare a ispășirii (satisfacției) pentru păcatele noastre. Acesta este motivul pentru care putem veni „cu îndrăzneală (încredere) la tronul Harului”, dându-ne seama nu numai că Dumnezeu este pentru noi și că Domnul Isus compătimește cu noi și este Avocatul nostru, dar și în mod special dându-ne seama de meritul jertfei Sale, pe care El deja l-a predat justiției și pe care El l-a acordat pe deplin pentru toți aceia care Îl iubesc și ascultă de El, prin acceptarea termenilor Tatălui.

Dar, spune apostolul, „El este ispășirea nu numai pentru păcatele noastre (păcatele Bisericii), ci pentru ale întregii lumi”. Ce înseamnă aceasta? Este El Avocatul întregii lumi? Nu. Lumea n-a fost chemată și atrasă spre sfințenie și Adevăr. În vârsta prezentă „nimeni nu vine la Cristos dacă nu-l atrage Tatăl”. În prezent influența Adevărului care atrage este oferită numai pentru „cine are urechi de auzit”. Marea masă a omenirii n-a auzit niciodată, în nici un sens al cuvântului, despre harul lui Dumnezeu și despre ispășirea și iertarea dată pentru toți în Cristos. Într-adevăr, un număr remarcabil de mic sunt aceia „care au gustat că Domnul este bun”.

Totuși, pe cât e de sigur că ispășirea este „pentru păcatele întregii lumi”, pe atât este de sigur că fiecare membru al rasei umane va fi adus la o cunoștință a acestui fapt și la o posibilitate de a se folosi de binecuvântarea pregătită. Acesta este scopul pentru care a fost promisă și pentru care este pregătită marea vârstă Milenară; și în legătură cu această vârstă de binecuvântare a „tuturor familiilor pământului” Domnul declară prin profet: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”. Despre acel timp a declarat de asemenea Domnul Isus: „Și Eu, când voi fi înălțat de pe Pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toți”. În virtutea înălțării Lui ca ispășire, jertfă pentru păcat, „pentru păcatele întregii lumi”, în cele din urmă Domnul nostru va avea privilegiul să fie judecătorul lumii și să acorde iertare, reconciliere și restabilire tuturor celor care din inimă Îl vor asculta, în timp ce „oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” — în moartea a doua. Fapte 3:23.

PROBA ASCULTĂRII

După cum atragerea făcută acum de Tatăl nu este obligație, ci numai o îndemnare prin Adevăr, printr-o cunoștință a lui, tot așa atragerea din vârsta Milenară pentru lume nu va fi o obligație, ci numai influența dreptății și Adevărului, care va îndemna la iubire pentru dreptate și astfel pentru răsplata dreptății — viața veșnică.

Apostolul pare să dea de înțeles în epistola din care este luat textul nostru că un număr destul de mare pretind în mod fals o intimă cunoaștere a lui Dumnezeu. De aceea cu mare claritate de vorbire El ne informează: „Cine zice, Îl cunosc, și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și Adevărul nu este în el”. Astfel este foarte evident că apostolul nu vorbește despre o simplă cunoștință de Dumnezeu, ci despre o cunoaștere intimă a lui Dumnezeu, implicând părtășie și comuniune cu El. Apoi, el ne dă o probă prin care putem judeca în consecință dacă suntem sau nu creații noi în Domnul și avem iubirea lui Dumnezeu dezvoltată în vreo măsură în noi. Proba este ascultarea. În măsura în care păzim Cuvântul Domnului, în acea măsură iubirea lui Dumnezeu este desăvârșită în noi; pentru că, dacă am primit mintea lui Cristos, Spiritul Sfânt, spiritul lui Dumnezeu, efectul asupra noastră va fi să voim și să înfăptuim buna Lui plăcere — în măsura capacității.

Această capacitate trebuie să crească an de an, continuu. Și deși nu putem spera să fim desăvârșiți, până când vom fi „schimbați” și vom primi la înviere corpurile cele noi, totuși, în tot acest timp, noi ne putem ține atât de aproape de Domnul în spiritul minții noastre, încât să avem părtășie continuă cu El, și, mărturisindu-ne greșelile și căutând la El iertarea, putem continua fără păcat până la sfârșitul călătoriei noastre, chiar dacă trebuie să recunoaștem imperfecțiunile trupului — că în trupul nostru nu se află perfecțiune.