CEL MAI MARE LUCRU DIN LUME

1 Corinteni 13

Asemănarea cu Dumnezeu în inimă, în limbă, în mâini, în gânduri — Iubirea, esența caracterului creștin — Diferite feluri de iubire — Ansamblul părților componente ale iubirii revelează caracteristicile esențiale pentru a fi membru în corpul lui Cristos glorificat — Sugestii pentru examinare de sine — Iubirea, calitatea care va persista toată eternitatea — Darurile vindecării etc., încetează.

„Acum, deci, rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1 Cor. 13:13 .

W.T. 15 Iulie 1916 (pag. 215-217)

Iubirea este calitatea care se pare că nu stă în puterea omului a o descrie. Tot ce putem face mai bine este să-i descriem conduita. Cei care posedă această calitate pot s-o aprecieze, dar nu pot s-o explice; fiindcă este de la Dumnezeu — asemănare cu Dumnezeu în inimă, în limbă, în mâini, în gânduri, pătrunzând toate atributele umane și căutând să le controleze.

Totuși, există diferite feluri de iubire; și apostolul nu vorbește despre afecțiunea generală, ci despre acel fel deosebit de iubire care aparține lui Dumnezeu și Creației Noi concepute de El. Există o iubire animală, așa cum exercită creația animală față de puii lor — o iubire care, adesea, în devotarea ei, duce la însuși sacrificiul vieții. Acest fel de iubire este inerentă omului natural, chiar și în condiția lui căzută. Toată această iubire este mai mult sau mai puțin o iubire egoistă; fiindcă uneori este gata chiar să fure pe alții pentru a revărsa cu dărnicie bunătăți asupra celor pe care-i favorizează. Nu aceasta este iubirea pe care o descrie apostolul, și el nu se adresează omului natural. El se adresează Creației Noi, și ne informează că omul natural nu va putea aprecia ceea ce ((137)) prezintă el. Pentru a înțelege clar această iubire și a o accepta din inimă ca regulă de viață este necesar să fim concepuți de sus, de către Cel Prea Înalt. 1 Cor. 2:9-14.

„CALEA NESPUS MAI BUNĂ”

Biserica din Corint fusese fondată de aproape cinci ani și se bucurase de o gamă largă de providențe divine. Adresându-le acestă epistolă, Sf. Pavel lua bine în considerare nevoile lor și servirea lor cu mesajul harului divin. Se poate ca el să nu-și fi dat seama ce lucrare mare făcea și cât de largă va fi sfera instrucțiunilor sale. Poate că a fost mai bine pentru el că n-a știut cât de important era serviciul său pentru întreaga Biserică a vârstei Evanghelice. Astfel de cunoștință l-ar fi putut face mândru — tocmai starea de lucruri pe care Domnul o împiedica prin faptul că a permis să aibă „un țepuș în carne”. 2 Cor. 12:7-10.

În această Epistolă Sf. Pavel conduce treptat mintea cititorilor săi spre o apreciere mai înaltă a binecuvântărilor de care se bucură. În capitolul care precede studiul de astăzi, el atrage atenția asupra diferitelor „daruri ale spiritului” care fuseseră acordate Bisericii timpurii pentru stabilirea și dezvoltarea ei. El încheie capitolul cu îndemnul ca în timp ce apreciază aceste daruri, fiecare membru al Bisericii să dorească cu seriozitate pe cele superioare. Apoi el adaugă: „Și vă voi arăta o cale nespus mai bună” — ceva încă și mai bun decât oricare din aceste daruri ale Spiritului Sfânt. Studiul nostru se ocupă de această ambiție nespus mai bună care trebuie să anime pe fiecare copil al lui Dumnezeu; anume, obținerea și dezvoltarea spiritului iubirii, Spiritul Domnului.

Darurile Spiritului, pe care apostolul le discută în capitolul care precede lecția noastră, în Biserica timpurie au fost în locul altor binecuvântări de care noi ne bucurăm acum. Ei nu aveau Biblii cum avem noi, nu aveau concordanțe, nu aveau ajutoare de studiu biblic. De aceea ei aveau nevoie de miraculosul „dar al limbilor” să-i strângă împreună o dată pe săptămână pentru a analiza Mesajul Domnului. Ei aveau nevoie ca Mesajul să vină în această manieră miraculoasă pentru ca să-l poată cu atât mai bine aprecia și să-și dea seama că venea de la Domnul, nu de la ei înșiși. Aceasta a făcut posibil un alt dar, „interpretarea limbilor”. Astfel, prin diferitele daruri ale Spiritului sfânt ei erau atrași împreună și se edificau — se zideau — până în timpurile când treptat s-au acumulat cărțile Noului Testament. După moartea apostolilor și încetarea consecutivă a darurilor, aceste providențe divine ale Cuvântului scris au fost suficiente, după cum apostolul prezintă aici.

După ce Sf. Pavel a atras atenția asupra acestor diferite fapte și asupra unității Bisericii, el le-a indicat corintenilor că puneau prea mare preț pe „darul limbilor”. Deși, explică el, un dar își avea propriul loc, de binecuvântare în Biserică, totuși o și mai mare binecuvântare se află în capacitatea de a prezenta Adevărul într-o limbă bine înțeleasă. El a spus că era în stare să vorbească mai multe limbi decât oricare dintre ei, și a subliniat că totuși prefera să vorbească în limba înțeleasă de ascultătorii săi. În cele din urmă, în argumentarea sa el a ajuns la lecția prezentă, pe care a dat-o ca încheiere la sugestiile precedente.

SUPERIORITATEA LIMBII IUBIRII

Apostolul prezintă cu îndrăzneală un mare adevăr care a ajuns să fie tot mai mult recunoscut printre creștinii de pretutindeni, în proporția dezvoltării lor în asemănarea de caracter cu Răscumpărătorul lor, în proporția dezvoltării lor ca și copii ai lui Dumnezeu. Sf. Pavel declară că nu cunoștința, nu înțelepciunea, nu talentele, nu darurile, de nici un fel, sunt lucrurile care trebuie căutate mai presus de orice, ci iubirea trebuie să fie cel mai mult apreciată.

Dumnezeu este iubire; și de aceea, oricine vrea să-I fie plăcut Lui trebuie să dezvolte această dispoziție; căci în conformitate cu Legea Divină nimeni nu va avea vreodată deplina aprobare divină sau viață veșnică pe oricare plan de ființă, fără deplina stabilire în inimă, în caracter, a acestei calități divine — a Iubirii. De aceea „Iubirea este împlinirea Legii” (Rom. 13:10). Adevărul acestei declarații este evident pentru toți.

Sf. Pavel declară convingător că dacă ar ști toate limbile Pământului și Cerului, și le-ar vorbi la perfecție și cu ritm încântător, nici chiar aceasta n-ar constitui o dovadă a acceptării sale în viața veșnică. Dacă ar face acest lucru într-o manieră formală, chiar dacă ar vorbi despre caracterul divin și în interesele semenilor săi, ar putea totuși să nu pună deloc inimă în această chestiune, ci să fie numai ca arama sunătoare sau ca un chimval zăngănitor. Prin urmare, argumentul este că limbile nu trebuie apreciate ca o dovadă a caracterului creștin.

Apostolul își începe declarația cu „chiar dacă”, expresie ce ar putea fi pusă în discuție într-o anumită măsură prin susținerea că nimeni n-ar putea prezenta cu putere Evanghelia lui Cristos, dacă n-ar avea spiritul iubirii. Deși cu toții am auzit vorbitori publici care au putut susține foarte frumoase lucrări pe teme biblice, am perceput că învățăturile lor erau goale dacă nu vorbeau din inimă, dacă nu erau motivate de iubirea de Adevăr — nu de iubirea de aplauze, nu de iubirea de bani.

Apoi el vorbește cu privire la profeție — oratorie — și la înțelegerea tainelor și științei, și cu privire la posesiunea credinței care este în stare să mute munții. El întreabă: Aceste abilități n-ar însemna oare o glorioasă dezvoltare a caracterului, o deplină acceptare din partea lui Dumnezeu și o asigurare a vieții veșnice? Apoi el răspunde: Nu; prețioase cum sunt aceste abilități, în estimarea divină ele n-ar avea nici o valoare, nu ne-ar folosi la nimic, dacă nu sunt bazate pe iubire. Cum înalță apostolul această calitate Iubirea în fața minții noastre! El continuă și spune că deși ne-am da toate bunurile să hrănim pe cei săraci, deși am fi arși pe rug ca martiri, totuși nu ne-ar folosi la nimic dacă motivul, sentimentul care stă în spatele dărniciei și în spatele îndurării martiriului ((138)) n-ar fi iubirea. Fără iubirea cuvenită, ca resort principal al conduitei noastre, n-ar fi nici o răsplată.

ELEMENTELE COMPONENTE ALE IUBIRII

Pentru aceia din poporul Domnului care niciodată n-au studiat elementele iubirii, părțile ei componente, sugestiile apostolului din studiul de astăzi li se vor părea ca o revelație. El enumeră nouă părți componente:

1) Răbdarea — „Iubirea este îndelung răbdătoare”;
2) Bunătatea — „este plină de bunătate”;
3) Generozitatea — „Iubirea nu este invidioasă”;
4) Umilința — „Iubirea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”;
5) Politețea — „Nu se poartă necuviincios”;
6) Altruismul — „Nu caută folosul său”;
7) Blândețea — „Nu se aprinde de mânie”;
8) Lipsa de prefăcătorie — „Nu se gândește la rău”;
9) Onestitatea — „Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de Adevăr”.

Ce lume minunată ar fi aceasta, dacă în ciuda tuturor durerilor și suferințelor noastre fizice, fiecare membru al rasei ar fi perfect în aceste calități enumerate! Totuși, ar fi o cheltuire inutilă a timpului să plângem după ceva ce nu avem, sau să ne mustrăm zadarnic vecinii și prietenii pentru că ei, ca și noi, nu sunt perfecți în iubire. De fapt, cu cât ajungem să înțelegem mai bine învățăturile Bibliei, cu atât vom avea mai multă compătimire pentru biata „creație care suspină”. Într-un sens, toate simpatiile noastre sunt pentru acest glorios standard pe care apostolul îl pune în fața noastră. Nu putem simpatiza cu incorectitudinea, cu eroarea, cu răul. Este nepotrivit pentru noi. Dar, înțelegând situația, putem avea compătimire pentru semenii noștri și pentru noi înșine pentru că suntem într-o stare căzută în care nimeni nu poate face lucrurile pe care ar dori să le facă.

Cheia scripturală a acestei situații este faptul că noi, ca rasă, am fost născuți și formați în nelegiuire, în păcat ne-a conceput mama noastră (Ps. 51:5; Gen. 3:20). Calamitatea păcatului, imperfecțiunii și morții a dăunat întregii lumi, din punct de vedere mintal, moral și fizic — ne-a făcut așa cum descrie apostolul, o „creație care suspină” (Rom. 8:22). Această cunoștință a faptelor respective, pe care atât de puțini o au, atât de puțini o înțeleg, trebuie să tindă să-i facă pe aceștia puțini un popor special în simpatia lor iubitoare și în amabilitatea față de semenii lor în necaz. Vai, dificultatea este că până și aceștia puțini, care cunosc aceste fapte din Cuvântul divin, au egoismul atât de înrădăcinat în ei, și sunt atât de apăsați de grijile acestei vieți, încât simpatiile lor nu sunt toate cum ar trebui.

NUMAI NOILOR CREAȚII LI SE ADRESEAZĂ

Pentru acest motiv Scripturile nu se adresează omului natural; deoarece mintea lui este atât de îmbibată cu egoism, încât ochiul milei lui și urechea simpatiei lui sunt aproape închise. În loc să apeleze la omul natural în general, Scripturile arată că Domnul atrage în special pe unii care posedă anumite calități ale inimii și minții, și în special îi conduce pe aceștia la o cunoștință despre Răscumpărătorul, lăsând deschis pentru ei faptul dacă acceptă sau dacă resping oferta harului divin și iertarea.

Unii ca aceștia, care răspund, sunt luminați în continuare; și dacă răspund și mai departe, sunt tratați ca îndreptățiți datorită credinței în sângele Domnului nostru Isus Cristos. Apoi li se acordă mai departe ocazii speciale, și îndemnuri de a face o deplină consacrare față de Dumnezeu și pentru serviciul Său, chiar până la moarte. Dacă ei răspund încă și fac această consacrare, aceștia au ajuns la punctul la care Domnul binevoiește să-i socotească morți pentru cele pământești, conform declarației lor, și să-i conceapă de Spiritul Sfânt și de promisiunile glorioase ale cuvântului Său, și să-i socotească noi creații în Cristos — membri ai corpului Răscumpărătorului, care este Biserica.

Acum, ca și copii ai lui Dumnezeu, ei au ajuns la etapa în care trebuie să meargă la școală și să se dezvolte în cunoștință și caracter, pentru ca să poată fi făcuți în realitate potriviți, pregătiți, corespunzători pentru viața veșnică și pentru o parte cu Răscumpărătorul în Împărăția Sa.

LECȚIILE CARE SE ÎNVAȚĂ ÎN ACEASTĂ ȘCOALĂ

Când intrăm în școala lui Cristos ne este pus în față scopul final al cursului de instruire, în cuvintele Marelui Învățător: „Fiți asemenea Tatălui vostru care este în ceruri”. Aceeași idee ne este prezentată în asigurarea Sf. Pavel că Dumnezeu a predeterminat ca numai aceia care devin asemenea scumpului Său Fiu — în asemănarea de caracter — pot fi comoștenitori cu El în Împărăția promisă (Rom. 8:29). Când am intrat în școala lui Cristos noi n-am știut că ni se va cere atât de mult. Noi n-am înțeles tot ce am făcut când am făcut consacrarea noastră chiar până la moarte în serviciul dreptății. Totuși, nu s-a profitat de noi; fiindcă ceea ce ni s-a prezentat, și ceea ce am consacrat, include tot ce ne stă în putere — și nu mai mult — chiar până la moarte. Așadar, nici o lecție care ne poate fi pusă în față nu este în afara legământului nostru, acordului pe care-l avem de împlinit.

În gama elementelor iubirii, dată în lecția de astăzi, apostolul schițează diferitele părți ale acestei mari lecții despre asemănarea cu Cristos, care este asemănare cu Dumnezeu. El arată în ce constă un astfel de caracter ((139)) cum a predeterminat Dumnezeu că trebuie să avem pentru a fi vrednici de darul lui, care este viața veșnică prin Domnul nostru Isus Cristos. Rom. 6:23.

IUBIREA PRIVITĂ PRIN COMPARAȚIE

„Dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduiește toate, rabdă toate.” Elementele ei, răbdarea și blândețea, sunt iubire în sensul dispoziției de a îndura sub orice fel de opoziție, oriunde vede un obiect potrivit de a-și exercita simpatia. Dragostea „crede toate” în sensul că nu se dedă la îndoială, la neîncredere, nu contestă motivele și sinceritatea semenilor. Numai după dovezi complete și convingătoare de contrariu va înceta să exercite credință. Iubirea „nădăjduiește toate” în sensul că dorește binecuvântare pentru toți cu care este în contact; și în armonie cu dorința ei, ea se străduiește continuu să le facă bine. Dragostea „suferă toate” în sensul că ori de câte ori există o situație în care se poate exercita, ea nu poate fi înăbușită.

Văzute din alt punct de vedere, aceste calități ar putea fi interpretate astfel: dragostea „suferă toate”, îndurând presiune din toate părțile fără să fie zdrobită. Ea „crede toate”, fiind plină de credință în promisiunile și aranjamentele divine, neîndoindu-se de nimic. Ea „nădăjduiește toate”, în sensul că această iubire perfectă față de Dumnezeu permite inimii să se umple de încredere față de Cel Atotputernic, în a cărui iubire se repausează. Ea „suferă toate”, în sensul că sufletul care este unit cu Dumnezeu prin legătura iubirii nu poate fi învins, nu poate fi biruit, deoarece aceasta este voința și aranjamentul divin. Dumnezeu nu va permite ca vreunul din acești micuți să fie ispitit mai mult decât poate suporta, ci, cu orice ispită va da și o cale de scăpare. 1 Cor. 10:13.

Apostolul face o comparație între iubire și unele dintre darurile pe care Biserica corinteană în mod cuvenit le prețuia mult. El vrea ca noi toți să vedem cât de infinit mai înaltă este iubirea, decât oricare alte daruri de care se bucura Biserica timpurie. Iubirea nu este un dar, ci un produs. Este o roadă care trebuie dezvoltată în grădina sufletelor noastre, și cu care trebuie să ne purtăm cu multă grijă, pentru a se dezvolta cum se cuvine. El spune că dragostea nu piere niciodată, dar celelalte lucruri vor pieri; adică, puterea profeției — oratoriei — darul limbilor, cunoștința etc. Ele își vor pierde valoarea pe măsură ce schimbarea condițiilor nu le va mai face comparativ necesare. Prorocitul se va sfârși, limbile vor înceta și cunoștința va avea sfârșit.

Argumentul adus de Sf. Pavel este că toate aceste lucruri în mod necesar se vor sfârși când va veni perfecțiunea, căci toate darurile și talentele noastre sunt imperfecte. Desigur că odată cu glorioasa „schimbare” la prima înviere și cu introducerea Mileniului, condițiile noastre vor fi atât de diferite, încât multe lucruri foarte apreciate în condițiile nefavorabile prezente vor fi atunci fără valoare! Întocmai cum este cu cremenea care era odată valoroasă pentru a scăpăra scântei, dar acum nu se mai folosește deloc, fiind înlocuită cu chibrituri, lumină electrică etc. Totuși, multe din aceste daruri, inclusiv darul limbilor, au pierit cu mult timp înainte de lumina dimineții Mileniului. La scurt timp de la moartea apostolilor ele au încetat cu totul; fiindcă ele au fost împărțite numai de apostoli.

„DARURILE” ÎN COMPARAȚIE CU „ROADELE”

Apoi apostolul compară darurile Spiritului cu roadele Spiritului, și arată că primele, puse în contrast cu cele din urmă, ar fi ca jucăriile copilăriei în comparație cu lucrurile valoroase ale bărbăției. „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.” Tot așa, darurile limbilor, interpretarea limbilor etc., au fost date Bisericii în pruncia ei, și atunci au servit scopuri bune. Dar ele au fost îndepărtate când Biserica a ieșit din pruncie la puterea și dezvoltarea care rezultă dintr-o mai mare cunoștință a marelui Plan al lui Dumnezeu. Laptele Cuvântului și hrana tare a Cuvântului au fost intenționate de Dumnezeu pentru a dezvolta pe membrii Corpului lui Cristos, până când ajung cu toții la statura de om matur în Cristos. Cu cât creștinul va fi mai avansat, cu atât va cunoaște mai sigur că darurile Spiritului au fost numai ca jucării de copil, care să fie înlocuite de roadele spiritului, mult mai valoroase pentru Biserică în starea ei dezvoltată. Ev. 5:12-14.

Sf. Pavel ne arată în continuare faptul că noi nu trăim numai pentru prezent, ci în special pentru viitor; și oricare ar fi lucrul care ne va menține în viitorul etern, pentru noi trebuie să fie cel mai important lucru de obținut. El vrea să vedem că lucrul cel mai important pentru creștin este iubirea pe care o descrie în studiul nostru de astăzi. Cunoștința noastră, limbile noastre etc. din prezent sunt numai umbre ale marilor puteri care vor fi ale noastre dacă vom ajunge la glorioasele binecuvântări ale primei învieri. Oricâtă claritate de vedere am avea în prezent, vom găsi atunci că este întuneric în comparație cu lumina deplină a glorioasei Zile Milenare. Unde astăzi vedem ca printr-o sticlă întunecată, atunci vom vedea față în față. Acum cunoaștem în parte; atunci vom cunoaște întocmai cum suntem noi cunoscuți.

Apostolul vrea ca Biserica să vadă că credința, speranța și iubirea — trei roade ale Spiritului Sfânt — sunt mult superioare tuturor darurilor Spiritului; deoarece aceste roade vor rămâne toată vârsta. Până în Dimineața Milenară noi vom avea nevoie de credință, speranță și iubire. Nu putem merge înainte fără ele. Nu putem face nici un progres în urmele pașilor Învățătorului fără aceste calități. Dar dacă aceste calități, chiar imperfecte, le comparăm între ele, el arată că cea mai importantă este iubirea.

((140))

Iubirea este calitatea divină fără de care am fi nesatisfăcători pentru Dumnezeu, chiar dacă am poseda toate celelalte calități care intră în componența caracterului creștin. Iubirea este calitatea care va persista toată eternitatea. Dacă vrem să rămânem în favoarea divină, va trebui să avem întotdeauna iubire. Cât despre credință și speranță, oricât de minunate calități ar fi, va veni timpul când vor fi înghițite de vedere, de realitățile glorioaselor condiții de părtășie cu Domnul. Dar iubirea nu va dispărea niciodată. Printre toate darurile Spiritului ea este supremă și eternă.