Vol. 20, Ianuarie-Februarie, Nr. 3 


VREDNICII DIN VECHIME

Evrei 11:1-19

“În Tine se încredeau părinții noștri: se încredeau, și-i salvai.” Psalmul 22:4 .

R 5188 W. T. 15 februarie 1913 (pag. 60-62)

În această lecție, sfântul Pavel aduce în scenă ilustrații vii ale minunilor înfăptuite de credință în timpurile din vechime, apoi face o trecere parțială în revistă a eroilor acelor bătălii ale credinței, și o scurtă descriere a naturii triumfului lor. Temelia largă pentru expunerea lui se găsește în primul verset al acestui studiu – „Și credința este siguranță cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd”. După cum apa nu este ceva solid pe care să putem merge, decât dacă este congelată sub formă de gheață, tot așa ceea ce credem, în sensul obișnuit al cuvântului, nu este suficient ca temelie pentru încrederea și progresul nostru, numai dacă ceea ce credem este congelat, solidificat într-o credință substanțială.

Astfel trebuie să facem întotdeauna o deosebire clară între credulitate și credinț㠖 credulitate care este condamnabilă și credință care este lăudabilă. O credință cristalizată, din aceea care ne va purta în siguranță peste nisipurile mișcătoare ale ignoranței și superstiției și ne va duce în siguranță la ținta pe care Dumnezeu a marcat-o pentru noi, are nevoie de ceva mai mult decât de asigurări umane, mai mult decât de imaginația noastră sau a altor oameni. Credința adevărată caută un Mesaj clar de la Domnul. Cere sârguință în străduința de a găsi acel Mesaj. Apoi ea devine o evidență, sau dovadă, despre lucrurile invizibile.

Prin astfel de credință în Dumnezeu și în făgăduința Sa de a da lui Israel țara Canaan, cei doi conducători trimiși să iscodească țara au adus un raport bun. Tovarășii lor, cărora le lipsea acea credință, s-au uitat doar la puterea canaaniților și au adus un raport nefavorabil. Prin credință credem în Puterea divină care a creat planetele, și Puterea divină care a ordonat veacurile și dispensațiile afacerilor umane, și care va scoate din acestea rezultate care la început nu au fost evidente decât prin ochiul credinței.

Avraam, Enoh Și Noe

Prin credință Abel a oferit Domnului o jertfă mai bună decât Cain, și a primit mărturia aprobării prin acceptarea jertfei sale de către Dumnezeu. Acceptarea lui încă ne mai vorbește în favoarea lui Abel, chiar dacă el este mort. Credința lui Abel, fără îndoială, a fost rezultatul unei străduințe de a se apropia mai mult de Dumnezeu – de a aprecia ce este păcatul și de ce a venit pedeapsa morții. Din acest punct de vedere al credinței, el a fost condus spre a oferi animale de jertfă, care au reprezentat jertfele mai bune prin care avea să se efectueze în cele din urmă împăcarea între Dumnezeu și omenire.

În baza credinței Enoh a fost răpit ca să nu vadă moartea. „El a umblat cu Dumnezeu...apoi a fost răpit de pe pământ.” Istoria despre mutarea lui Enoh este confirmată nu numai o dată; și prin credință o putem accepta. Nu există nici o relatare despre locul unde a fost luat, cu excepția că nu a fost luat la cer (Ioan 3:13). După câte știm, Dumnezeu ar fi putut păstra viața lui de-a lungul acestor secole ca o ilustrație cum putea fi prelungită viața umană prin Puterea divină, dacă Dumnezeu n-ar fi pus blestemul morții asupra rasei. De fapt, Enoh nu putea fi o excepție de la blestemul acesta. El este sub sentința morții și ar putea veni la perfecțiune deplină și la îndreptățire divină la viață numai prin meritul Răscumpărătorului, întocmai ca și ceilalți.

Credința lui Noe s-a manifestat prin ascultare în construirea corabiei, la timpul în care nu exista nici un motiv pentru o astfel de construcție, deoarece de la crearea omului până atunci nu căzuse nici un strop de ploaie (Gen. 2:5). Dumnezeu i-a binecuvântat credința și l-a făcut un canal de binecuvântare pentru familia lui.

NECREDINCIOȘII NU SUNT ACCEPTABILI ACUM

Sfântul Pavel face o declarație cuprinzătoare – „Fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui” Dumnezeu. Atunci, în baza acestei declarații, am putea spune că o persoană este plăcută lui Dumnezeu în măsura în care are credință și Îi este neplăcută în măsura în care îi lipsește credința. Sigur aici avem un stimulent pentru creșterea credinței, deoarece toți din poporul lui Dumnezeu doresc să fie plăcuți în ochii Lui.

Dar credința nu este un lucru la fel de ușor pentru toată omenirea. Unii își pot cristaliza credința în Dumnezeu și în făgăduințele Sale în ceea ce pentru ei este ca o cunoștință absolută, și cu această credință-cunoștință ei pot îndrăzni și face orice, și din ce în ce mai mult. Dar aceasta nu este adevărat pentru toți. Mulți au mai puțină credință și totuși sunt copii ai lui Dumnezeu, și au nevoie să se roage, „Doamne, mărește-ne credința”, și trebuie să caute să imite credința altora și să fie încurajați de răsplățile credinței date lor. Sunt alții însă pentru care credința pare a fi imposibilă. Ei nu pot crede nimic ce trece de cele cinci simțuri. Ei n-au dezvoltat niciodată al șaselea simț — al credinței, al încrederii în Domnul.

Ce să spunem despre aceștia? Sunt aceștia prin acest efect natural al eredității privați de favoarea divină pentru toată eternitatea, pentru că nu plac lui Dumnezeu – pentru că „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui?” Nu aceasta este învățătura Scripturilor. Ele învață că va veni un timp, sub Împărăția îndurătoare a lui Mesia, când „cunoștința de Domnul va umple întreg pământul”, ajungând la toate clasele. Aceasta nu va depinde de credință, nici nu va fi numai pentru cei care pot exercita credință. Calea va fi atât de clară și atât de netedă, încât nici cel rătăcit sau cel fără minte nu va putea să se rătăcească în străduința lui de a găsi, a cunoaște și a aprecia Adevărul.

Dar în prezent credința este o chestiune indispensabilă potrivit aranjamentului divin, pentru că Tatăl caută o clasă specială ca să fie asociați, Mireasă și Comoștenitori cu Fiul Său. Deoarece aceștia vor fi introduși în poziții de mare încredere, precum și de mare onoare și serviciu, ei trebuie să fie încercați, probați în toate privințele. Credința lor în Atotputernicul trebuie să fie absolută. În mod asemănător, după cum vom vedea, Dumnezeu a prevăzut un lucru special pentru Vrednicii din vechime menționați astăzi în studiul nostru; și ca atare El i-a recunoscut ca vrednici pentru acea lucrare doar pe aceia care au putut manifesta o mare credință în El și în Cuvântul Lui.

 Avraam A CĂUTAT O CETATE

Venind la Avraam, sf. Pavel enumeră diferiții pași ai demonstrării credinței sale. El a răspuns chemării și a mers în Cannan, necunoscând dinainte detaliile în privința ei. Prin credință s-a așezat el în Țara Făgăduinței ca străin și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care au fost asociați în Făgăduință și moștenitori prin el. Și Sara a exercitat credință. Apostolul declară că ea a fost ajutată să devină mama lui Isaac și s-a identificat cu acea Făgăduință, care declară că sămânța lui Avraam, prin ea, va fi ca nisipul de pe țărmul mării – nu se poate număra.

Rezumând (vers. 13), sf. Pavel declară că toate aceste persoane nobile au murit în credință, fără a primi lucrurile care le-au fost promise. Bucuria lor a fost că au văzut de departe prin credință. Atât de puternică a fost credința lor, încât au fost mulțumiți să fie peregrini și străini – nomazi. Călătoriile lor în sus și în jos au arătat că nici una din cetățile sau țările prin care au trecut din când în când n-au fost complet satisfăcătoare pentru ei. Totuși, ei n-au fost nemulțumiți în sensul de a dori să se întoarcă în patria lor de dinainte, Haran. Ei căutau doar o patrie mai bună, o patrie cerească, căci ei „așteptau cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu”.

La prima vedere, este loc pentru deosebiri de opinii cu privire la însemnătatea acestor cuvinte ale apostolului. A vrut el să spună că Avraam, Isaac și Iacov doreau să meargă într-o patrie cerească? A vrut el să spună că ei căutau un loc în Ierusalimul Nou, după cum Mireasa, Soția Mielului, caută acea Cetate – Împărăția lui Mesia?

Nu acesta este gândul nostru. Ei n-au avut nici o făgăduință cerească la care să se gândească. Ei n-au avut nici măcar un Cuvânt din partea lui Dumnezeu care să le sugereze o schimbare de natură de la ființă umană la ființă spirituală. Toate făgăduințele lor au fost despre pământ – pământești – „Toată țara pe care o vezi, ți-o voi da ție și seminței tale” etc. După înțelegerea noastră, țara pe care o așteptau ei este Paradisul din viitorul care acum este aproape, când „Deșertul și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va înveseli și va înflori ca trandafirul” și „în pustie vor țâșni ape, și în deșert torenți”, și binecuvântarea Domnului va înlocui blestemul păcatului și al morții. Aceasta este patria pe care Dumnezeu o are în plan să fie moștenirea omenirii în general, când va fi adusă înapoi în armonie cu voința Divină, în timpul domniei de dreptate a lui Mesia.

Când citim că Avraam „aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu”, mintea noastră merge în mod natural la Noul Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, care în cele din urmă va coborî de la Dumnezeu jos pe pământ. Dar aceea nu va fi o cetate literală. Întregul pasaj este simbolic. Noul Ierusalim va fi Împărăția Mesianică. Acesta va fi Capitala, sau centrul de guvernare pentru ordinea socială reorganizată de pe pământ. De la el va ieși Legea lui Dumnezeu, cunoștința despre Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu. De la el va emana puterea și autoritatea, care pentru o mie de ani va conduce lumea în dreptate, va suprima păcatul, moartea și pe toți cei care au simpatie față de păcat, și va ridica pe toți cei care iubesc dreptatea și Adevărul.

Noul Ierusalim în primul rând va fi Biserica în glorie, pe plan spiritual, Împărăția sau conducerea lui Dumnezeu, care va veni de la Mesia. Dar va avea și reprezentanți pământești. Chiar aceia la care se referă sf. Pavel aici, găsiți credincioși în timpul lor – Avraam, Isaac, Iacov, profeții și toți Vrednicii din vechime – vor fi prinți pe pământ, reprezentanții invizibilului Mesia și ai Miresei Sale, susținuți de toată puterea și autoritatea lor. Ps. 45:16.

Isus a vorbit despre aceștia spunând: “Veți vedea pe Avraam, pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăție”. Dar El spune: „Încă puțin și lumea nu Mă va mai vedea”. Despre Biserică apostolul declară: „Vom fi ca El”. Noi toți trebuie să fim schimbați. Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția Cerurilor, pe plan Spiritual.

Astfel, în esență, Avraam, Isaac, Iacov și toți credincioșii trecutului, au așteptat învierea morților promisă, ca să se împlinească sub administrarea Guvernului lui Mesia – un guvern fiind simbolic reprezentat printr-o cetate, după cum Sankt-Petersburgul reprezintă Rusia; Parisul reprezintă Franța; Londra reprezintă Marea Britanie; Berlinul – Germania, iar Washingtonul – Statele Unite.