Vol. 21, Martie-Aprilie 2014, Nr. 3 


CREȘTINI DIN NEAM DE JOS, NECREDINCIOȘI NOBILI

„Priviți la chemarea voastră fraților: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales.” 1 Cor. 1:26 .

R 5135a W. T. 15 noiembrie 1912 (pag. 351-354)

Desigur nimeni nu va contesta declarația că printre necredincioși cât și printre creștini exi­stă caractere nobile; nici cineva cu experiență nu va contesta că atât printre creștini cât și printre cei lumești există oameni din neam de jos. Dar cum justificăm noi aceasta? N-ar trebui în mod rezonabil să ne așteptăm ca principiile nobile ale creștinismului adevărat să atragă toate mințile cele mai bune din lume, și să respingă dispoziția mai josnică? N-ar trebui să ne așteptăm ca învățăturile lui Cristos, spiritul învățăturilor Sale — blândețea, gentilețea, amabilitatea frățească, iubirea — să atragă pe toți cei care au simpatie față de aceste calități, prin urmare pe toți cu o minte nobilă din lume? Și tot așa, n-ar trebui să ne așteptăm ca din moment ce Scripturile și Spiritul Domnului condamnă toată mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, clevetirea, vorbirile de rău, necurățiile etc., toți cei care au simpatie față de astfel de fapte ale cărnii și ale Diavolului să fie respinși de Evanghelia lui Cristos?

Oricare ar fi tendința filosofiei noastre mentale asupra subiectului, faptele cazului dovedesc că proporțional un număr mai mare din copiii omenirii cu o minte nobilă resping pe Domnul și Evanghelia Sa, și că o proporție mai mare din fiii de condiție slabă ai lumii acceptă Evanghelia lui Cristos. Întrebarea încă mai interesantă și mai încurcată este prin urmare: Cum justificăm această stare deosebită care pare contrară tuturor așteptărilor?

O explicăm în lumina declarației Domnului nostru, că El n-a venit să cheme la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe păcătoși (Mat. 9:13). Adevărat: „Nu este nici unul drept, nici unul măcar...toți au păcătuit și nu ajung la slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:10, 23); căderea tatălui Adam a implicat pe toți urmașii lui; astfel toți sunt păcătoși și toți au nevoie de harul lui Dumnezeu în Cristos pentru iertarea păcatelor. Dar cei care se consideră mai puțin decăzuți moral și intelectual decât semenii lor, sunt înclinați spre un sentiment de autoîndreptățire, chiar dacă nu pretind că sunt perfecți. Prin urmare, ei sunt mai puțin înclinați să admită că nu sunt nimic, că sunt nevrednici de favoarea divină, să se aplece până la țărâna crucii, și să primească darul vieții veșnice prin Isus Cristos Domnul nostru, ca dar nemeritat de la Dumnezeu.

NEÎNȚELEGEREA NEVOII DE MEDICUL CEL Bun

Această clasă simte că cei mai degradați din rasă au nevoie de mila și iertarea divină, și sunt bucuroși că Dumnezeu are compasiune față de aceștia și că îi va ajuta; dar cumva simt că ei nu au nevoie de Haina Dreptății lui Cristos atribuită ca să-i acopere; ei simt că sunt atât de respectabili, încât dacă Dumnezeu va accepta pe cineva la o viață viitoare, sigur nu-i va exclude pe ei. Se uită în jur și se compară cu creștinii, și adesea cu un înalt grad de mulțumire de sine se asigură pe ei înșiși că ideile lor cu privire la bine și la rău, la responsabilitatea morală și la bunăvoință etc. sunt mai înalte, mai nobile și mai bune decât ale creștinilor declarați. Ei își spun: „Dumnezeu este drept; și deși EU nu sunt perfect, sunt cu mult mai bun decât majoritatea creștinilor, și de aceea sunt sigur că Dumnezeu în dreptate va avea tot atâta grijă de mine cât are de alții, pe care îi văd că îmi sunt inferiori în unele caracteristici bune ale inimii și ale minții”. Ca fariseii din vechime, ei mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca alți oameni; și neglijează singurul nume de sub cer „dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți”. Fapt. 4:12.

Clasa pe care o descriem este una numeroasă, mult mai numeroasă decât ar presupune multe persoane înainte de a reflecta asupra subiectului; și ea include pe mulți care sunt departe de fățarnicii, care niciodată n-au înțeles Evanghelia. Câțiva dintre președinții Statelor Unite au fost oameni din această clasă — reverențioși față de religie, morali în viața lor, corecți în afacerile lor; de exemplu: Lincoln și Grant, pe care îi menționăm doar ca exemple ale unei clase. Pe lângă aceasta, mulți care sunt propriu-zis din această clasă, sunt fie persoane care umblă la biserică, fie membri ai bisericii. Ei apreciază faptul că direct sau indirect ridicarea morală a civilizației este asociată cu creștinismul și le place să ia poziție de partea morală și populară, deși ei niciodată n-au acceptat prin harul divin iertarea păcatelor prin credință în sângele prețios al lui Cristos.

Vedem că dificultatea este că ei nu recunosc că Domnul lucrează pe principiile justiției stricte și ale legii. Legea și Dreptatea divină declară că toată imperfecțiunea este contrară lui Dumnezeu, că lucrarea lui Dumnezeu a fost perfectă la început în Adam și că El nu poate accepta niciodată armonia cu Sine a nimic ce este imperfect. Ei nu înțeleg că sub această Lege, oricine este vinovat în cel mai mic lucru, este totuși vinovat și intră sub aceeași pedeapsă cu moartea cu cel vinovat de mult mai multe și mai serioase încălcări.

Astfel, deoarece toți oamenii sunt imperfecți — nu este nici unul absolut drept — acea singură sentință la moarte include pe fiecare membru al familiei umane; și nu există ușă de scăpare din moarte, nici ușă de intrare în viață, cu excepția celei pe care a pregătit-o Dumnezeu — Isus Cristos, Cel drept, care a devenit Răscum­părătorul omului prin sacrificarea Sa. Cel care nu intră prin acea ușă nu va obține niciodată viață veșnică, oricât de mult ar lupta împotriva păcatului și oricât de mult s-ar apropia de ușă. Numai trecerea prin ușă poate câștiga intrare în viața veșnică. „Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit”. „Cine crede în Fiul, are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu îsentința morțiiș rămâne peste el.” Ioan 10:9; 3:36.

Aceeași filosofie a subiectului ne arată de ce există un număr relativ mai mare din cei de jos ai acestei lumi decât din fiii nobili care vin la Cristos. Numai cei care simt că sunt păcătoși, care simt că au nevoie de eliberare de păcat, apreciază oferta iertării. Numai cei bolnavi, care își dau seama că sunt bolnavi, simt nevoia de Marele Medic. Mulți, într-adevăr, caută harul Domnului fiindcă într-o anumită măsură își dau seama de starea lor căzută, degradată, și că ei sunt mai jos decât alții; se pare că numai acest lucru îi trezește să-și dea seama de poziția lor; numai aceasta îi face să strige: „Ai milă de mine, Fiul lui David!” Și această recunoaștere a nevredniciei personale față de favoarea divină este necesară tuturor celor care vor să accepte harul lui Dumnezeu, și doar pe baza condiției pe care le este oferit.

Continuarea În Școala lui Cristos ESTE CONDIȚIONATĂ

După ce am găsit astfel baza filosofică a subiectului nostru, continuăm să întrebăm cu privire la rezultat. Care este rezultatul legitim al acceptării lui Cristos? Răspundem, rezultatul inevitabil al unei acceptări potrivite a lui Cristos trebuie să fie o ridicare morală; deoarece condiția în baza căreia Cristos primește pe cineva este aceea că el dorește nu numai să fie iertat de păcatele din trecut, dar și să părăsească păcatul pentru viitor.

Cu cât mai jos este el pe scara moralității, cu atât mai radicală va fi în cele din urmă schimbarea; dar cu atât își va da seama relativ mai puțin la începutul convertirii sale de toți pașii de curățire a cuvântului, a gândului și a faptei, care-i stau în față în calea creștină. La început se va gândi numai să-și reformeze manifestările mai grosolane ale păcatului; dar pas cu pas și lecție după lecție, dacă continuă în Școala lui Cristos, el va fi instruit de către Marele Învățător și dus mai departe în cunoștință, în apreciere și în zidirea caracterului.

Cerința Marelui Învățător prin apostol, este că acei care vin la El în deplină consacrare, după ce au fost acceptați pe baza credinței, trebuie să înceapă imediat „să se curățească de orice întinăciune a cărnii și a duhului, ducând până la capăt sfințirea în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). Oricine nu va încerca să facă acest lucru, nu va continua în Școala lui Cristos; fiindcă nu are Spiritul lui Cristos, și cine nu are spiritul Său, nu este „al Lui”. „Cine practică păcatul îcu bună știință, cu voiaș este de la Diavolul” (1 Ioan 3:8). Cu toate acestea, ar putea fi nevoie de ani de școlarizare și disciplină sub Marele Învățător înainte ca unii dintre cei care au fost adânc scufundați în mocirla păcatului și egoismului, și în multele josnicii ale dispoziției care rezultă din ele, să devină caractere chiar și moderate sau acceptabil de bune, de nobile.

Caracterul se aseamănă mai mult cu un stejar decât cu o ciupercă; este nevoie de timp pentru dezvoltarea lui. Totuși, așa cum stejarul poate fi rapid doborât cu un topor, tot așa chiar un caracter puternic poate fi repede subminat, doborât, răsturnat de păcat. Cu alte cuvinte, dezvoltarea ascendentă este lentă, dar tendințele descendente pot avea un efect rapid, dacă sunt permise. În consecință, mulți creștini pot observa că în timp ce religia lui Cristos a făcut mult pentru a-i ajuta pe ei și pe prietenii lor să iasă din mocirla păcatului, și i-a pus pe Stânca Isus Cristos și i-a curățit de multe din întinăciunile cărnii și de multe din josniciile dispoziției acesteia, totuși, poate după zece, douăzeci sau patruzeci de ani de astfel de disciplină și perseverență, ei pot vedea surprinși pe unii necredincioși despre care trebuie să admită că sunt egali cu ei în probitate morală, integritate și generozitate.

Legea EREDITĂȚII IMPLICATĂ

Se ridică întrebarea: Cum este aceasta? Răspundem că după cum devierea morală afectează copiii până la a treia și a patra generație, la fel și realizările morale pot afecta copiii până la câteva generații. Astfel părinții care au fost integri și temători de Dumnezeu, care s-au străduit să cultive în ei înșiși harurile Spiritului, nu numai că beneficiază ei înșiși și se apropie mai mult decât la început de supremul standard al perfecțiunii, dar și copiii lor se vor naște cu însușiri naturale mai bune, precum și în condiții mai favorabile dreptății și nobleței sufletului. Pentru că realizările inimii părinților se reflectă în condiția fizică a copiilor lor.

Și aceasta, printre altele, dovedește în concluzie, că mulți părinți declarați evlavioși sunt mai puțin nobili în inimă decât am fi putut spera; căci, dacă în timpul conceperii și sarcinii, gândurile, simțirea și sentimentele părinților au fost cultivate în direcția nobleței, purității, sfințeniei, reverenței, bunăvoinței, dreptății și iubirii, copiii lor o vor arăta; și rezultatele vor fi binecuvântate atât pentru copii cât și pentru părinți. Caracteristicile naturale ale copilului sunt voite pentru el înainte de nașterea sa, mai cu seamă de către mamă; iar idealurile mamei sunt în mare parte cele ale tatălui, dacă ei sunt bine potriviți.

Părinții creștini trebuie să se trezească față de responsabilitățile lor în exercitarea puterilor de procreare încredințate lor de către cel Atotputernic. Este o rușine pentru civilizația noastră că atât de mulți din țările civilizate se nasc fără a se lua în considerare cum vor fi crescuți, chiar printre cei care recunosc legile eredității și care sunt foarte grijulii cu înmulțirea vitelor și a oilor și a câinilor și a cailor. Presupunem că influența minții părinților asupra urmașilor nu este recunoscută. Fie ca aceste gânduri nu numai să-i pună în gardă pe părinți cu privire la viitorii lor urmași, dar și să-i facă foarte răbdători și atenți cu copiii mici, atunci când încearcă să scoată din ei neajunsurile caracterului la care ei au ajutat să fie sădite în copii. Prima datorie a unui părinte față de copilul său este să-i dea, după puterea lui, cea mai favorabilă pornire în viață.

Copiii părinților creștini, crescuți favorabil, dacă devin și ei creștini și încep în inima lor lupta împotriva necurăției morale și a păcatului, și împotriva tuturor înclinațiilor josnice și egoiste ale naturii căzute, prin harul lui Dumnezeu, pot ajunge la o stare morală mai înaltă decât cea atinsă de părinții lor, prin punerea în practică a învățăturilor Marelui Învățător.

Dar aici apare o altă latură a întrebării. Dumnezeu nu acceptă pe copiii credincioșilor în baza credinței părinților, dincolo de perioada de minori a acestora. De îndată ce vârsta responsabilității a fost atinsă, se cere un legământ personal cu Domnul, dacă ei vreau să fie ai Lui în vreun sens special, altfel ei sunt socotiți ca făcând parte din lume și sub condamnarea ei, și nu sub îndreptățirea care se extinde doar asupra credincioșilor și a copiilor lor minori (1 Cor. 7:14). Dumnezeu face din intrarea în familia și Școala Sa o chestiune individuală.

Și aici aflăm secretul faptului că unii din cei mai nobili oameni din lume nu sunt poporul Domnului. Ei sunt copii ai unora ale căror picioare au fost ridicate din mocirla păcatului. Ei au moștenit prin părinții lor o parte din ridicarea pe care au adus-o în lume învățăturile lui Cristos printre cei care urmează învățăturile Sale. Astfel vedem că Necredința nu are nimic cu ce să se laude în cei mai nobili fii ai săi, căci ceea ce au nobil și mare în ei, a venit în general prin ideile, credința strămoșilor lor.

Dimpotrivă, tendința necredinței este spre păcat și degradare. Poate să nu vină într-o generație, sau poate să vină. Fiul unor părinți creștini nobili, care a moștenit o minte mai nobilă decât mulțimea, își poate menține acea minte într-o anumită măsură de-a lungul vieții; și dacă se mândrește în moralitatea sa, cel puțin la suprafață, el poate păstra o aparență bună și poate transmite ceva din ea urmașilor săi. Dar în cele din urmă, voința egoistă va submina și distruge noblețea; și la fel de sigur ne putem aștepta la o degradare în urmașii celor care nu-L primesc pe Cristos, după cum ne putem aștepta la o avansare din partea tuturor celor care-L acceptă pe Mântuitorul.

ILUSTRATĂ ÎN biserica timpurie

Funcționarea generală a acestei legi poate fi apreciată doar când ne uităm peste un teritoriu mai mare și peste secole în timp. Uitându-ne înapoi în zilele Domnului nostru și ale apostolilor, aflăm că Evanghelia a prins chiar la clasa pe care am descris-o aici — vameșii și păcătoșii, clasele cele mai de jos — în timp ce a fost respinsă de înțelepții lumii, de cei ipocriți și fariseici, care erau clasa superioară din punct de vedere moral și intelectual, și tocmai de aceea L-au respins pe Cristos — nesimțind nevoia unui Mântuitor. Privind atent la Biserica Evanghelică, cu începutul ei modest în clasa cea mai săracă, găsim că oricine a intrat în Școala lui Cristos și a fost învățat de El a fost ridicat prin ascultare de acel Învățător.

Această învățătură mai înaltă a Învățătorului a devenit standardul printre urmașii Lui. Ei au învățat, ca popor al Domnului, că trebuia nu numai să se iubească unul pe altul, dar trebuia compătimitor să iubească până și pe cei care îi urau, care-i vorbeau de rău și care-i persecutau, spunând tot felul de rele împotriva lor pe nedrept, din cauza lui Cristos; și că binecuvântarea divină rămâne peste cei blânzi, răbdători, smeriți, împăciuitori; și că suma tuturor harurilor este iubirea. Aflăm chiar aceeași învățătură venind de la smeriții pescari și vameși care L-au acceptat, și pe care i-a trimis ca apostoli ai Harului Lui.

De exemplu, îl găsim pe apostolul Petru spunând: „Uniți cu credința voastră … cunoștința, înfrânarea, … răbdarea, … evlavia, … dragostea de frați, … iubirea” (2 Petru 1:5-8). Îl găsim pe apostolul Ioan spunând: „Cine nu iubește pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20). Îl găsim pe apostolul Iacov spunând că toți care sunt învățați de Domnul ar trebui „să-și arate, prin purtarea îviața, conduitaș lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii. Dar dacă aveți în inimile voastre gelozie amară și ceartă, să nu vă lăudați”. „Supuneți-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu, și El se va apropia de voi”. „Smeriți-vă înaintea Domnului, și El vă va înălța. Nu vorbiți unul împotriva altuia, fraților”. „Ascultați, preaiubiții mei frați, n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci față de lume, ca să fie bogați în credință și moștenitori ai Împărăției, pe care a făgăduit-o celor care Îl iubesc?” Iacov 3:13, 14; 4:7, 8, 10, 11; 2:5.

Îl auzim pe apostolul Pavel, care odată era dintre cei nobili, clasa fariseilor, rostind același adevăr și cu toată smerenia recunoscând că „nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Rom. 3:10). El arată că numai dacă acceptăm pe Cristos avem iertarea păcatelor sau împăcarea cu Tatăl; că îmbrăcându-ne cu Cristos, trebuie să fim Noi Creații în El; că lucrurile vechi trebuie să fie trecute pentru totdeauna și de aici înainte trebuie să umblăm în înnoire de viață, nu potrivit voii cărnii, ci potrivit scopului Domnului. Îl auzim îndemnând pe cei care au luat numele lui Cristos, asigurându-i că ei trebuie să ia și Spiritul sau dispoziția Lui, și să aibă aceeași minte (dispoziție) care a fost în Isus Cristos, Domnul nostru — o minte în opoziție cu păcatul și josnicia și egoismul, dar în armonie cu adevărul, bunătatea, curățenia, bunăvoința și iubirea.

Și apostolul explică aceasta spunând: „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii”. “Să lepădăm deci faptele întunericului, și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm frumos.” „Îmbră­cați-vă în Domnul Isus Hristos și nu purtați grijă de carne ca să nu-i treziți poftele.” „Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Urmăriți ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putință, atât cât depinde de voi, trăiți în pace cu toți oamenii. Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea.” Rom. 13:10, 12-14; 12:17-20.

Sf. Pavel a explicat în mod special iubirea care este esența Spiritului lui Dumnezeu, Spiritului lui Cristos, și pe care toți urmașii Domnului trebuie s-o aibă dacă vreau să continue să fie ai Lui, spunând: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură în adevăr, suferă toate, crede toate, nădăjduiește toate, rabdă toate. Dragostea nu piere niciodată”. 1 Cor. 13:4-8.

“Legea Domnului ESTE DESĂVÂRȘITĂ ȘI ÎNVIOREAZĂ sufletul”

Ar fi imposibil pentru orice clasă de oameni, oricât de degradați mental și moral ar fi, să primească astfel de îndrumări într-o inimă onestă și bună și să nu fie ridicați de ele, făcuți mai nobili, mai asemenea lui Cristos, mai asemenea lui Dumnezeu. Nu ne surprinde, prin urmare, să aflăm, chiar în primul secol, că poporul Domnului a fost remarcat pentru principiile înalte și moralitatea sa înaltă, într-atât încât masele de oameni „au recunoscut că fuseseră cu Isus” și învățaseră de la El. Fapt. 4:13.

Apoi vedem cum Adversarul a stricat Adevărul de la simplitatea în care a fost prezentat de Domnul și de apostoli. Vedem formalități și ceremonii, mătănii și liturghii, robie la crezuri și la teorii ale oamenilor, luând locul Evangheliei curate a lui Cristos; și observăm rezultatul, că în măsura în care învățăturile lui Cristos au fost ignorate, în aceeași măsură a pătruns superstiția și lipsa Spiritului lui Cristos.

Totuși, cu toată corupția care a venit în lume cu al doilea secol, a existat suficient din spiritul adevărat amestecat cu eroarea pentru a face o mare reformare a sălbaticilor din Europa, și să-i aducă la o stare civilizată mai înaltă decât restul lumii. Și când prin Providența Divină a fost inaugurată mișcarea Reformei, a ridicat aceeași clasă de oameni nemăsurat mai sus în tonul moral. Ea a restabilit mult din puritatea primară a creștinismului și din Spiritul lui Cristos; și în măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu a fost liber printre oameni, și în măsura în care ei l-au primit cu bucurie și au permis sentimentelor sale înălțătoare să încolțească în inimile lor și să aducă roadă, în acea măsură am văzut oameni care au venit sub influența directă a Reformei ridicați mai sus decât restul lumii.

Scroafa SPĂLATĂ TÂNJEȘTE ÎNCĂ DUPĂ noroi

În toate acestea observăm principiul prezentat la început; și anume, că Spiritul lui Cristos, spiritul Adevărului, spiritul dreptății din Cuvântul Domnului, este influența civilizatoare, luminătoare și înnobilatoare care a făcut schimbări minunate în această Eră Creștină și în special în acest ultim secol. Papalitatea și sectarismul au pus piedici, dar nu i-au putut înfrânge influența. El încă mai continuă să prindă la clasele de jos ale societății și să le ridice; și încă se observă tendința ca acei care sunt deja ridicați să fie  mai puțin dispuși să aprecieze bunătatea Divină. Astfel este că nu mulți mari, nu mulți învățați, nu mulți înțelepți potrivit cursului lumii acesteia, ci pe săracii lumii acesteia, bogați în credință, i-a ales Dumnezeu ca să fie moștenitori ai Împărăției.

Cu cât este mai largă și mai clară vederea noastră asupra situației, cu atât mai mult vom putea simpatiza cu aceia dintre frații noștri în Cristos care sunt din fire mai jos, josnici, egoiști, cărora le lipsește bunăvoința în gând, cuvânt și comportament. Când ne dăm seama că Dumnezeu i-a acceptat — nu pentru caracterul lor bun și nobil, ci pentru că ei admit deficiențele acestuia și doresc să se reformeze — să se transforme prin înnoirea minții lor — atunci toți cei care au mintea sau Spiritul Domnului îi vor accepta și ei.

În măsura în care avem mintea lui Cristos, mintea sfântă, îi vom vedea pe alții din punctul de vedere divin, al compătimirii pentru slăbiciunile lor și pentru caracteristicile lor josnice; și în loc de a-i condamna, a-i disprețui și a le respinge cunoștința pentru că nu se ridică la cele mai nobile standarde, vom dori cu atât mai mult să-i ajutăm să se ridice, și cu amabilitate vom căuta să le arătăm chestiunile pe care ei nu le văd clar. Vom fi răbdători cu ei văzându-i cum se străduiesc să învingă. Ne vom da seama că se luptă împotriva afectării mintale pe care au moștenit-o într-o măsură, și care numai treptat poate fi înlăturată.

Din acest punct de vedere vom învăța să-i vedem și să gândim despre ei, nu potrivit cărnii, nu potrivit tendințelor și dispozițiilor lor naturale, ci potrivit spiritului, potrivit intențiilor minții lor, potrivit legământului lor cu Domnul. Astfel, așa cum declară apostolul, nu ne mai cunoaștem unii pe alții după carne, ci după spirit. 2 Cor. 5:16.

Toți care au acceptat harul lui Dumnezeu și au devenit părtași la spiritul sfințeniei, și care luptă împotriva păcatului în toate formele sale — în gând și cuvânt și faptă — toți aceștia se străduiesc pentru marea desăvârșire a caracterului, a cărui singură ilustrație perfectă este dragul nostru Răscumpărător. Toți aceștia se declară asemănări imperfecte ale Fiului drag al lui Dumnezeu și caută să crească în asemănarea Lui. Toți aceștia caută să înlăture toate lucrurile cărnii și ale diavolului — nu doar relele mari (uciderea, furtul etc.), dar și elementele mai comune ale naturii josnice, stricate — mânia, răutatea, ura, cearta etc. Toți aceștia caută să îmbrace tot mai mult întreaga armătură a lui Dumnezeu, să se împotrivească păcatului și să cultive în ei mintea care era și în Cristos Isus — blândețea, răbdarea, îndelunga răbdare, dragostea de frați, iubirea.

“IUBIȚI-VĂ CU CĂLDURĂ UNII pe alții”

Să privim deci (creștini) dintr-o perspectivă mai largă chestiunile, și în special pe acelea ale tuturor celor care se numesc cu numele lui Cristos, și care dau vreo dovadă de străduință în a umbla în urmele Sale. Iubirea noastră pentru ei să acopere nu numai micile, neînsemnatele neajunsuri și deosebiri față de noi, ci să acopere o mulțime de imperfecțiuni ale cărnii, atâta timp cât vedem că inimile lor sunt loiale Domnului și caută să umble nu potrivit cărnii, ci potrivit spiritului; atâta timp cât declară că se străduiesc să scape de josnicia și egoismul și micimea naturii căzute, și să cultive în ei noblețea caracterului care aparține omului perfect, chipul naturii Divine.

Și fiecare, dacă a luat numele lui Cristos, să fie foarte atent să perceapă și să înlăture orice urmă de josnicie, egoism, necuviință, necinste, care stau încă lipite de noi ca membri ai rasei decăzute, și care au devenit atât de mult parte din noi, încât adesea suntem dispuși să le numim trăsături naturale. Să nu uităm că deși Domnul nostru și frații noștri în Cristos trec cu vederea aceste defecte (făcând distincția corectă între „Noua Creație în Cristos” și acele elemente contrare ale naturii noastre vechi socotită moartă), totuși lumea nu poate face deosebire și va pune pe seama cauzei lui Cristos toate greșelile și imperfecțiunile pe care le văd în urmașii Săi declarați. În acest mod Numele Sfânt este zilnic pângărit de mulți printre neamuri.

Să reținem, de asemenea, că natura rea nu poate fi transformată în natură bună într-o zi. Transformarea minții, vorbirii și purtării cere răbdare și perseverență; însă ea poate fi realizată de cei care au fost concepuți de Spirit sfânt și care sunt ascultători de poruncile Marelui Învățător. „Luați seama ca nu cumva să refuzați să ascultați pe Cel care vă vorbește” din ceruri (Evr. 12:25). Oricine neglijează învățăturile Lui, neglijează marea mântuire oferită în timpul acestui Veac Evanghelic; pentru că nimeni nu va fi printre Aleși decât cei care cel puțin în inimile lor sunt nobili, adevărați și buni — conformați chipului Fiului drag al lui Dumnezeu. Rom. 8:29.

Dacă am putea înțelege pe deplin influența minții noastre asupra corpului nostru, precum și influența mai puțin directă asupra minții și corpului altora, în lume ar începe rapid o mare Mișcare de Reformare a Gândirii; și în special în poporul consacrat al lui Dumnezeu. Cu siguranță aceștia ar trebui să coopereze cu rugăciunea inspirată: „Crează în mine o inimă îvoințăș curată, Dumnezeule; și reînnoiește înlăuntrul meu un duh îdispozițieș statornic … Atunci voi învăța pe cei fărădelege căile Tale, și păcătoșii se vor întoarce la Tine”. Ps. 51:10, 13.

Iubirea lui Dumnezeu să fie tot mai mult turnată în inimile noastre și conștiința noastră să fie mereu sensibilă, și întotdeauna să ne abținem de la orice formă de rău. Fie ca noi să putem fi întotdeauna cu băgare de seamă în conversația noastră și să ne examinăm gândurile, cuvintele și faptele, pentru a fi întotdeauna gata și în stare să servim pe Tatăl nostru ceresc și iubita Sa turmă, membrele „Picioare” ale Corpului lui Cristos!

Nu refuza un cuvânt iubitor, frate,

Pe drumul vieții tale,

Celor care cu tine călătoresc;

Spune-le, dacă-i iubești.