Vol. 21, Iulie-August 2014, Nr. 5 


AVANTAJELE ȘI LIPSURILE RESPECTULUI DE SINE

R 5113 W. T. 15 octombrie 1912 (pag. 319-320)

Oricine va studia cu atenție chestiunea, credem că va fi de acord că o măsură moderată de respect de sine este un mare ajutor pentru succes în viața actuală. Acesta dă o încredere în sine în toate lucrurile vieții, mari și mici. Acesta îl îndeamnă pe posesorul ei să facă și să îndrăznească până la măsura deplină a capacității sale — dacă lipsește precauția, aceasta poate duce la nechibzuință dezastruoasă. Dar lipsa încrederii de sine, a respectului de sine, a reținut pe mii de oameni care altfel ar fi putut fi conducători străluciți pe calea progresului.

După ce am arătat unele avantaje ale încrederii în sine rezonabile, să arătăm unele dezavantaje ale prea marii încrederi — ale respectului de sine prea mare. Aroganța lui, mândria lui, snobismul lui sunt dezgustătoare și intervin continuu în progresul nefericitului posesor al lor. El nu învață niciodată decât prin experiențe amare, deoarece întotdeauna crede că știe și își expune ignoranța.

Unii dintre cei mai buni oameni, evlavioșii, au puțin respect de sine, își subapreciază talentele și își exagerează neajunsurile. Umilința minții lor este o binecuvântare atunci când aceasta îi conduce la Dumnezeu — la Tronul harului ceresc pentru iertare și pentru har spre ajutor la orice timp de nevoie. Între prea mult sau prea puțin respect de sine, prin urmare, noi am alege pe acesta din urmă.

„FIECARE SĂ GÂNDEASCĂ CUMPĂTAT”

Fie că s-au născut cu prea mult sau cu prea puțin respect de sine, cei care vin în familia lui Dumnezeu sunt puși în Școala lui Cristos pentru a fi învățați, corectați — îndreptați, în armonie cu standardele divine. Cei în mod natural îngâmfați trebuie să învețe blândețe — prin instrucțiuni dacă vreau — dacă nu, prin experiență. Și ei trebuie să învețe să se bucure chiar și în experiențe umilitoare. Ele sunt dovezi că providența lui Dumnezeu le supraveghează afacerile și îi pregătește pentru Împărăție; căci fără blândețe și umilință nimeni nu va fi pregătit pentru ea.

După cum cei încrezuți trebuie să învețe smerit să se încreadă în Dumnezeu și să nu se încreadă în ei și astfel să câștige echilibru, tot așa cei care în mod natural se subapreciază trebuie să învețe o lecție de încredere. Nu încrederea în sine, nu reazemul pe sine sunt cele mai de dorit, ci mai degrabă încrederea în Dumnezeu și reazemul pe făgăduitul Lui „har spre ajutor în orice timp de nevoie”. Acesta menține umilința și blândețea de dorit, dar dă și curajul și forța sugerate de cuvintele apostolului: „Pot totul în Hristos, care mă întărește” (Fil. 4:13). După cum declară iarăși sf. Pavel: „Destoinicia noastră este de la Dumnezeu!”

Astfel inspirați de credința în Dumnezeu și în promisiunile Sale, cei „învățați de Dumnezeu” devin minunat de „întăriți în Domnul și în puterea tăriei Lui” (Efes. 6:10). Cel drept este tare ca un leu, spunând: „Nu mă tem de nimic: ce poate să-mi facă omul?” (Psa. 118:6). Nu voi da atenție ce poate să spună un om despre mine sau ce poate să-mi facă. Atâta vreme cât Îl am pe Atotputernicul Creator ca Tată și pe Răscumpărătorul ca Fratele meu mai mare, voi fi mulțumit, rezemându-mă pe „făgăduințele lor nespus de mari și scumpe”.

Astfel, dacă de la natură sunt încrezuți sau smeriți, Cuvântul lui Dumnezeu și providențele în Cristos lucrează spre a-i aduce pe toți urmașii lui Cristos în unitate de inimă și minte. Unul este smerit, celălalt înălțat. Amândoi învață să nu se încreadă în ei înșiși sau în brațul de carne, ci în Cel care poate să facă pentru ei peste măsură, din belșug, mai mult decât ar putea ei cere sau gândi, potrivit bogățiilor harului Său în Isus Cristos Domnul nostru.

Observați aici îndemnul apostolului, ca omul „să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potrivește, ci să aibă gânduri cumpătate” despre sine, potrivit cu măsura din harul lui Dumnezeu dat lui (Rom. 12:3). Dacă cineva n-a primit nimic din harul lui Dumnezeu, din favoarea, mila, iertarea Lui, desigur că nu este din cauză că n-a avut nevoie. De aceea, acesta să simtă că este sărac fără el. Dacă cineva a primit mult din harul lui Dumnezeu, aceasta a fost fiindcă a avut nevoie de el. El deci se poate lăuda, dar nu cu el însuși. Lauda lui ar putea fi foarte bine în Dumnezeu, care lucrează astfel în el și-i „dă, după buna Sa plăcere, și voința și înfăptuirea”. Fil. 2:13.

LIPSA APRECIERII DE SINE

Acest neajuns operează pe multe căi în general nebănuite. Mulți oameni sunt cerșetori sau hoți pur și simplu din lipsa unei aprecieri de sine. Ei  gândesc: sunt un nimeni — și toată lumea știe. Acesta umblă cu capul plecat de rușine. Arată vinovat fără să fi comis nici o nelegiuire. Acesta este tratat potrivit cu felul cum se apreciază el însuși, așa cum exprimă faptele și înfățișarea sa, care reflectă inconștient imaginea sa mintală despre sine.

Când cineva, măsurându-l după cum arată, declară: Ești un om jalnic, un ticălos, un hoț, un om de nimic; văd asta — te pot citi cu de-a­mănuntul! efectul este să-l descurajeze cu totul. Acceptând clasificarea propriului său creier și reflectarea lui în cuvintele altora, el devine un ticălos, un om de nimic, un hoț. Puțini sunt cei care au o inimă binevoitoare să vadă necazul acestei clase și sunt compătimitori să spună un cuvânt de încurajare — să întoarcă balanța și să ajute la aducerea în față a caracteristicilor mai bune ale minții și inimii.

Aici Evanghelia lui Isus face pentru aceștia ceea ce nimic altceva nu poate face. Vocea Învățătorului sună în contrast cu toate celelalte voci spunând: Veniți la Mine toți cei trudiți, împovărați și descurajați; Eu vă voi da odihnă. Veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!

O, schimbarea! Cel descurajat spune: Atunci nu sunt fără speranță; nu sunt atât de jalnic, nu atât de degradat încât Isus să treacă pe lângă mine. Însăși această sugestie inspiră o nouă speranță. Dacă este urmată, ea conduce la bogățiile harului lui Dumnezeu prevăzut în Cristos pentru cel pocăit, cel doritor, cel ascultător.

Când acest om primește conceperea Spiritului sfânt poate și este în stare să strige, „Abba, Tată!” Cele vechi trec și toate lucrurile se fac noi. Totuși, slăbiciunile și nevrednicia cărnii lui pot striga în continuare: „Ești nevrednic; totuși, încă în umilință, el poate recunoaște aceasta cu suspine și lacrimi, nu este dărâmat! Are asigurarea lui Dumnezeu că este Creatură Nouă în Cristos, pe care o așteaptă corpul spiritual la Întâia Înviere. Are asigurarea că Dumnezeu îi cunoaște slăbiciunile cărnii și a făcut o prevedere pentru iertarea lui prin Cristos, Avocatul. Are asigurarea că Dumnezeu așteaptă să-și desăvârșească nu carnea, ci Noua Creatură, inima, voința. Are asigurarea că este un fiu al lui Dumnezeu și comoștenitor cu Cristos în marea Sa Împărăție mesianică, cea care în curând va binecuvânta lumea. Are asigurarea că toate încercările prezente ale credinței, răbdării și loialității față de Dumnezeu, față de Adevăr și față de frați sunt permise să-i probeze loialitatea inimii, fără de care n-ar putea fi un comoștenitor în Împărăția mesianică. Aceste asigurări divine îl fac puternic pe cel slab și dau curaj nu numai în privința vieții viitoare, ci și în lucrurile actuale. Nu e de mirare că Biblia vorbește despre urmașii lui Cristos, că sunt transformați și au o minte reînnoită! Rom. 12:2.

ÎN PRIVINȚA SĂNĂTĂȚII FIZICE

I-ar putea surprinde pe unii să afle că lipsa încrederii în sine afectează sănătatea fizică precum și moralul. Fiziologii sunt de acord că mintea are mult de-a face cu funcționarea tuturor organelor umane. Omul deficitar în respectul de sine nu numai că se simte josnic în ceea ce privește alte afaceri ale vieții, dar îi lipsește tonusul fizic, vigoarea, energia, atât de necesare în cele mai mari succese ale noastre în oricare domeniu al vieții. Cum speranța, bucuria, pacea, mulțumirea pot afecta ficatul, splina și stomacul, nimeni nu poate să explice; dar faptul este recunoscut. Cum disperarea și lipsa speranței pot afecta și afectează nu numai diferitele funcții ale creierului, dar și inima, stomacul, ficatul, fierea etc., nu putem explica; dar faptul este recunoscut.

Persoana căreia îi lipsește respectul de sine este dezgustată de ea însăși și este gata să-și imagineze orice boală și proporțional este predispusă la boli.

În mod înțelept deci, medicii și filosofii sfătuiesc pe oameni să-și țină sus capetele; să nu se descurajeze; să nu-și imagineze fiecare senzație ca un simptom al unei boli periculoase. Sfatul util este bun pentru aceștia — să privească partea mai luminoasă a vieții; să se gândească să fie tari — să-și imagineze că sunt tari, sănătoși, fericiți, și să se simtă și să fie atât de aproape de perfecțiune cât le permite mintea și corpurile lor imperfecte. Această vedere antisupărăcioasă asupra vieții în mod sigur va aduce încurajare și binecuvântare pentru unii.

Dar nimic nu va compensa greutățile vieții atât de amănunțit ca harul lui Dumnezeu. Oricine primește „haina de nuntă” nu mai este atât de copleșit de aparența zdrențelor murdare ale nedreptății sale proprii. Oricine își dă seama că el, în calitate de fiu al lui Dumnezeu și urmaș al Mântuitorului, este un ambasador pentru Dumnezeu, nu are timp special să-și dezmierde și răsfețe carnea, sau să-și facă din îngrijirea ei gândul de căpetenie. El trebuie să fie în cele ale Tatălul lui Ceresc! Trebuie să-și folosească funcția de ambasador! Trebuie „să vestească virtuțile Celui care l-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată!”

Efectul acestor noi ambiții, speranțe, scopuri asupra sănătății sale fizice este adesea minunat. Acesta servește ca un tonic spiritual pentru nervi. Acesta stimulează pe cel muritor la serviciu divin. Noua minte nu sugerează neglijarea corpului muritor — dar nici îngrijirea, decât în măsura în care grija necesară poate aduce rezultate mai mari spre slava lui Dumnezeu din cheltuirea energiilor umane. Prin urmare, după cum spune apostolul Pavel: „Evlavia este folositoare în orice privință, întrucât ea are promisiunea vieții de acum și a celei viitoare”. 1 Tim. 4:8.