Vol. 22, Noiembrie-Decembrie 2014, Nr. 1 


EL „TOATE LE FACE BINE”

Marcu 7:31-8:10

„Toate le face bine; chiar și pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească.” Marcu 7:37

R 5103 W. T. 15 septembrie 1912 (pag. 295-296)

În studiile anterioare am remarcat faptul că Isus, fără excepție, în legătură cu miracolele Sale, a impresionat pe cei vindecați în special și pe toți martorii în general, cu faptul că puterea de vindecare era divină, pentru a stabili astfel credința în Dumnezeu. Lecția de astăzi dă o ilustrație specială pe această linie. La Mântuitorul a fost adusă o persoană pentru a fi vindecată care era surdă și care avea o piedică în vorbire. Ei L-au implorat să-Și pună mâinile peste el.

Din aceasta pare evident că cele mai multe miracole au fost făcute prin punerea mâinilor, deși avem și relatarea că unii erau vindecați prin atingerea lui Isus sau prin atingerea hainei Lui. În cazul din urmă este evident că persoana vindecată a exercitat credință, altfel nu s-ar fi atins de haina Lui în speranța vindecării. În alt caz citim că Isus n-a putut face lucrări mari într-un anumit loc din cauza necredinței lor. Prin urmare, cu voie sau fără voie, puterea de vindecare era asociată cu exercitarea credinței; fie din partea bolnavului, fie a prietenilor pentru el.

Cazul în analiză este special. (1) Deoarece Isus l-a luat pe om la o parte de mulțime și l-a vindecat în particular; și (2) este deosebit în privința mijloacelor folosite. El și-a pus degetele în urechile omului, ca pentru a trimite un curent de viață prin ele; apoi a scuipat și a atins limba omului. Nu putem presupune că puterea Învățătorului a fost limitată la aceste mijloace, când în alte ocazii a folosit alte mijloace. Pare de preferat să înțelegem că aceste metode au fost folosite pentru a atrage atenția omului și a-l ajuta să exercite credință.

Cum omul nu putea să audă, nimic ce i se spunea nu putea explica situația; el putea vedea scuipatul, putea simți atingerea, înțelegea ce se petrece și în același timp vindecarea persoanei sale. Aceste chestiuni au însemnat supunerea minții sale sau exercitarea unui grad de credință. În plus, după ce a dat acele lecții și în timp ce omul încă se uita la El, Isus a privit spre cer și astfel pacientul a avut a treia lecție asupra acestui subiect, și anume, că puterea pentru vindecarea sa era așteptată de la Dumnezeu. Isus a suspinat și a spus: „Efata” adică, „Deschideți-vă”, și imediat urechile omului s-au deschis și greutatea vorbirii lui a dispărut.

Afirmația că Isus a suspinat este vrednică de remarcat; putem numai presupune că aceasta indica adânca Sa compătimire față de omul din fața Sa și față de creația gemândă în general. Ne amintim de altă ocazie în care se spune că Isus „S-a înfiorat în duh”. Aceasta a fost când a stat lângă mormântul prietenului Său Lazăr și a văzut-o pe Maria plângând și evreii plângând împreună cu ea. „S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat”, și a plâns și El. Lecția generală pare a fi că

A AVUT MILĂ DE SLĂBICIUNILE OMULUI,

așa cum fusese profețit. Faptul este că El a fost perfect — n-a avut un corp imperfect cu dureri, suferințe și neajunsuri, cum au ceilalți oameni, dar aceasta nu L-a făcut rece și necompătimitor, ci mai degrabă invers. Mintea Lui perfectă i-a făcut toate simțurile mai active decât ale noastre, compătimirea Lui mai puternică, simțul durerii mai ascuțit. Noi, ca rasă căzută, am devenit atât de obișnuiți cu multe din cele ce ne înconjoară, încât acestea sunt obișnuite și suntem înclinați să le considerăm naturale — uitând că ordinea naturală a omului ar fi ordinea perfectă și că starea cu neajunsuri este nenaturală.

Putem presupune că în încă un mod Învățătorul a simțit slăbiciunile noastre, și anume, prin pierderea vitalității Sale cu ocazia fiecărui miracol. Nu este oare acesta sensul Scripturii că „S-a dat pe Sine Însuși la moarte”? Zi de zi, oră de oră, vitalitatea Sa s-a epuizat în vindecarea, binecuvântarea, mângâierea și instruirea acelora cu care a venit în contact. Avem o exprimare foarte clară chiar asupra acestui subiect în cazul sărmanei femei care avea de mulți ani o scurgere de sânge și care fără zgomot și neostentativ s-a atins de poala hainei Lui, spunându-și în sine: „Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, voi fi vindecată”. Ea a fost vindecată instantaneu și Isus S-a întors și a întrebat: „Cine s-a atins de hainele Mele?” căci a simțit că a ieșit din El putere, vitalitate.

Acest gând, că Învățătorul nu numai a folosit o putere divină ca Agent al lui Dumnezeu, dar El Și-a folosit puterea fizică pentru ușurarea omului, să ne aducă inima într-o foarte strânsă legătură și armonie cu El și să ne dea acea mult mai clară vedere a iubirii Mântuitorului și acea mult mai bună temelie de încredere în El în privința tuturor afacerilor noastre.

În miracolul pe care-l avem în discuție în această lecție, suspinul Domnului nostru poate de asemenea să fi fost, cum este și cu noi, o dovadă a slăbiciunii fizice — rezultatul acordării vitalității și energiei Sale în vindecarea pacientului. Nu trebuie să ne gândim, prin urmare, la moartea lui Isus că s-a împlinit în totul la Calvar. Mai degrabă să înțelegem că a început la consacrarea Sa, la vârsta de treizeci de ani, la Iordan, și că a continuat zi după zi, an după an, și că numai a culminat și s-a sfârșit la Calvar.

Domnul nostru a dat de înțeles aceasta în ziua dinaintea răstignirii . Vorbind despre consacrarea Sa la moarte, El a spus: „Sufletul Meu este plin de o întristare de moarte”; „dar am un botez cu care să fiu botezat și cât de mult doresc să se îndeplinească!” Acesta s-a îndeplinit cu totul în următoarea zi pe Calvar, când a strigat: „S-a sfârșit!” Botezul Său în moarte a fost îndeplinit.

„TOATE LE FACE BINE”

După relatarea acestui miracol citim că mulțimea a declarat cuvintele din textul nostru. Nu trebuie însă să înțelegem că numai această singură vindecare a fost baza comentariului lor, căci relatarea acelorași cazuri de către sf. Matei (15:29-31) spune că mari mulțimi s-au adunat, având cu ei mulți șchiopi, orbi, muți, schilozi și mulți alții, și i-au pus la picioarele Lui și El i-a vindecat, până acolo că mulțimile s-au minunat când au văzut muții vorbind, schilozii întregi, șchiopii umblând și orbii văzând, și au slăvit pe Dumnezeul lui Israel.

„ȘI-A ARĂTAT SLAVA”

Să nu pierdem niciodată din vedere marea idee centrală legată de minunile Domnului nostru. Misiunea Lui n-a fost să vindece bolnavii și să scoată afară demoni, ci să-Și dea viața „ca preț de răscumpărare pentru toți; această mărturie a fost dată la timpul ei”. Al doilea aspect al lucrării Sale a fost chemarea „israeliților adevărați” să fie urmași ai Săi, care vor fi primiți de Tatăl și concepuți de Spirit sfânt, la și după Cincizecime. Minunile și vindecările făcute au fost numai ocazionale, și nu lucrarea Sa reală. Ele au fost ocazionale în sensul că au fost ilustrații pe o scară mică a marii lucrări pe care Împărăția Sa o va îndeplini în timpul miei de ani ai domniei Sale. Atunci „se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”.

Ar fi fost o lucrare încă mai mare și mai importantă pentru Isus să fi predicat Planul divin și să fi deschis ochii înțelegerii poporului și urechile lor surde; dar această lucrare nu putea fi îndeplinită în nici o măsură până când El Se înălța la cer și aloca meritul sacrificiului Său pentru îndreptățirea credincioșilor. Prin urmare, Isus le-a spus ucenicilor: „Veți face lucrări mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl”.

Și așa este astăzi, că urmașilor lui Isus le este permis să facă lucrări mai mari decât a făcut El, mai mari decât oricare din acele miracole, pentru că în mod sigur este un miracol mai mare să deschizi ochii mintali decât să deschizi ochii fizici; să deschizi urechile mintale este mai minunat decât să deschizi urechile fizice; să faci ca muții să cânte laudă lui Dumnezeu în spiritul minții lor este o lucrare încă mai mare decât să redai vorbirea naturală. Nu faptul că noi putem face de la noi lucruri mai mari decât Isus, nici că am putea să facem la fel de mari, căci fără El n-am putea face nimic. După cum Isus a fost cel care a făcut vindecările făcute prin apostolii Săi când i-a trimis să vindece bolnavii și să scoată afară demoni, tot așa Isus este acum cel care face lucruri mai mari prin poporul Său consacrat.

ALTĂ MULȚIME HRĂNITĂ MIRACULOS

Relatarea din încheierea acestei lecții, despre hrănirea a patru mii de oameni cu șapte pâini și adunarea a șapte coșuri de fărâmituri, a fost o altă manifestare a puterii lui Isus, sau cum S-a exprimat El, a puterii divine din El. Când cei cinci mii au fost hrăniți, au fost folosite cinci pâini și doi pești și au fost primite de la un tinerel. În acest caz ucenicii au avut șapte pâini și le-au dat pe toate pentru hrănirea mulțimii, și toți au avut îndeajuns; și fărâmăturile, după îndrumarea Învățătorului, au fost iarăși adunate.

Este demn de remarcat că în ambele cazuri Învățătorul a manifestat cumpătare și a încurajat la economie din partea urmașilor Săi. Fără îndoială că ar fi fost la fel de ușor pentru El să creeze alimente mai fine și într-o varietate mai mare. Pâinile pe care le-a folosit atunci au fost aceleași cum sunt folosite în Palestina astăzi de băștinași; ele sunt de mărimea chiflelor mari de astăzi și sunt făcute din grâu integral, măcinat. Mulți dintre băștinașii puternici ai Egiptului și Palestinei se pare că trăiesc exclusiv cu această pâine, cam două din aceste pâini mici constituind o masă. Foarte posibil că unii dintre noi ne-am găsi la fel de sănătoși și puternici cu mâncare la fel de simplă. Trebuie să exercităm credință în Dumnezeu și să ne împărtășim din pâinea cea de toate zilele cu inimi recunoscătoare; va fi o binecuvântare în ea, oricât ar fi de simplă.