LEGEA ÎNĂLȚATĂ ȘI FĂCUTĂ MINUNATĂ

Domnul a voit ... să înalțe legea și s-o facă minunată.” Is. 42:21.

R 5070 W. T. 1 august 1912 (pag. 239-241)

„Unde nu este lege, nu este nici călcare de lege” (Rom. 4:15), ar părea să fie o axiomă — un adevăr evident prin sine. Nimeni n-ar putea călca o lege care nu i-a fost dată, care nu i s-ar aplica lui. În discuția lui despre felul iudaic de a vedea Legea Mozaică, sf. Pavel a folosit această afirmație pentru a arăta că evreii înțelegeau greșit chestiunea. Ei gândeau că deoarece Dumnezeu le-a dat Legea la Muntele Sinai, ei erau îndreptățiți în ochii lui Dumnezeu prin acea Lege. Dar primirea unei Legi nu înseamnă ținerea acelei Legi. De aceea apostolul le arată că prin faptele legii nimeni nu poate fi îndreptățit în ochii lui Dumnezeu. Rom. 3:20.

Continuând argumentul puțin mai departe, sf. Pavel arată că întreaga rasă umană a fost odată în favoarea lui Dumnezeu, așa cum aceasta a fost reprezentată prin Adam înainte de a intra păcatul. În timp ce rasa era în acea stare de perfecțiune, omenirea era dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Dar când a intrat păcatul, acesta a adus pedeapsa înstrăinării de Dumnezeu și a morții. De atunci încolo rasa umană a fost moartă în greșeli și păcat, neavând nici un drept la viață veșnică. În acea stare Dumnezeu nu i-a dat omenirii o lege, ci a permis ca lumea să meargă fără lege până în timpul lui Moise. Și nici chiar în timpul lui Moise Dumnezeu n-a dat întregii lumi Legea, ci numai națiunii iudee. Dacă Israel ar fi fost în stare să țină Legea care i-a fost dată la Muntele Sinai, ei ar fi fost o națiune vie — nu o națiune muribundă, ca celelalte națiuni.

Apostolul continuă și spune că porunca aceea, care a fost spre viață, Israel a găsit-o a fi spre moarte (Rom. 7:10). Un om nu poate fi îndreptățit prin primirea Legii, ci prin ținerea Legii. Restul omenirii a fost mai puțin condamnat decât evreii, căci, așa cum spune apostolul, Dumnezezu nu i-a dat acea Lege și niciodată n-a intrat sub pedeapsa acelei Legi. Astfel deci, Israel a găsit că Legea le era spre moarte; și ei erau sub mai mare condamnare decât oricare alți oameni din lume; căci erau condamnați nu numai în Adam, ci și prin nereușita de a ține Legea. Prin Legământul Legii dat la Muntele Sinai au fost ridicați din condamnarea adamică și puși sub o nouă încercare; și când n-au ținut legea, asupra lor a fost pusă încă o condamnare.

Sf. Pavel demonstrează aici greșeala de a gândi că Legământul Legii i-a dat lui Israel o scutire specială de condamnare. Apoi el arată că există neamuri care n-au intrat niciodată sub Legământul Legii, cum au intrat evreii, dar care, cu toate acestea, arată o lucrare de progres, pe care evreii n-au făcut-o; pentru că aceste neamuri arată că în inimile lor stăpânește o lege a iubirii. În unele privințe ei se judecă singuri, iar în alte privințe conștiința lor îi scuză sau îi acuză.

LEGEA LUI DUMNEZEU SCRISĂ LA ORIGINE

ÎN INIMA OMULUI

Apostolul spune că deoarece evreii sunt condamnați prin Legea dată la Muntele Sinai, și deoarece restul omenirii recunoaște prin conștiința lor că sunt condamnați, atunci întreaga lume stă vinovată în ochii lui Dumnezeu. Ce le condamnă atunci pe neamuri? Răspunsul este: Legea originară a lui Dumnezeu care a rămas în inimile lor, deși a fost deteriorată prin cădere.

Dumnezeu a creat pe primii noștri părinți într-o astfel de stare de perfecțiune încât Legea lui Dumnezeu a fost clară, sau evidentă pentru ei instinctiv. Acum, din cauza căderii, dacă un om ar fi să-și folosească numai percepția morală, unul ar putea spune că un lucru este greșit, iar altul ar putea spune că este corect; fiecare ar fi îndrumat de propria sa minte, de propria sa conștiință. Argumentul sf. Pavel este că indiferent cât de căzut ar putea fi un om, el are încă atâta din legea originară în inima sa, încât conștiința fie îl va acuza de înfăptuirea răului, fie îi va scuza conduita; și dacă nu este extrem de degradat, el va ști că este greșit să fure sau să ia viața omului.

În măsura în care un om păstrează această Lege originară a lui Dumnezeu, în acea măsură este răspunzător. Nimeni nu se poate scuza suficient, încât să spună că este vrednic de viață eternă. Evreul nu putea să pretindă că ținuse Legea, căci ispășirea lui pentru păcat era o recunoaștere a faptului că nu reușise s-o țină; și conștiința neamurilor mărturisea nevrednicia lor. De aceea, niciunii nu meritau viață eternă. Continuându-și argumentul, apostolul spune că nimeni din rasa căzută nu poate obține viață eternă, decât pe calea pe care Dumnezeu a prevăzut-o; și acea cale este numai Cristos. Prin aranjamentul divin, Cristos, care a fost perfect, a fost făcut trup și S-a dat pe Sine pentru Adam și pentru rasa lui, astfel încât Dumnezeu poate fi drept și totuși să fie Îndreptățitorul celui care crede în Isus. Rom. 3:26.

Nici evreii nici neamurile nu pot avea viață eternă decât ca rezultat al credinței în Isus Cristos. Apostolul ne spune că noi nu merităm viața eternă, dar că trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putere să arătăm că dacă am fi perfecți am ține Legea lui Dumnezeu, și în măsura în care cunoaștem voia divină, Legea divină, să ne dovedim dorința de a fi în armonie cu Dumnezeu, făcând voia Lui cum putem mai bine. Meritul lui Cristos va acoperi, va compensa pentru slăbiciunile cărnii prin ereditate, și în cele din urmă vom atinge perfecțiunea deplină. Dar numai cei care își arată voința de a ține Legea vor ajunge la această perfecțiune; ei trebuie să fie dornici să nu cruțe niciun efort de a ține acea Lege, atât cât depinde de ei.

DOUĂ CLASE ELIBERATE DE

CONDAMNAREA ADAMICĂ

„Unde nu este lege, nu este nici călcare de lege”, căci „păcatul nu este ținut în seamă când nu este o lege” (Rom. 4:15; 5:13). Lumea încă n-a intrat sub condamnare individuală; căci lumea încă n-a fost pusă sub legea divină. De ce? Până în prezent lumea este sub sentința adamică și numai cei care sunt ridicați din această condamnare pot intra sub altă sentință. Întreaga lume a fost condamnată la moarte prin Tatăl Adam, și lumii nu i se poate da din nou o sentință până când nu iese de sub prima condamnare. Singurii care au fost eliberați, în vreun sens al cuvântului, de sub condamnarea adamică, sunt două clase; israeliții naturali și israeliții spirituali. Evreii nu puteau fi încercați pentru viață sau moarte fără a fi eliberați într-o formă sau alta de sub condamnarea adamică. Această eliberare au obținut-o prin Legământul Legii; dar aceasta a fost numai în mod tipic, fiindcă sângele vițeilor și al țapilor nu poate îndepărta niciodată păcatul. Evrei 10:4.

Singurii care au fost în realitate eliberați sunt acei evrei care au intrat sub Legământul de sacrificiu, Legământul care a început odată cu Veacul Evanghelic, cu Cristos și cu aceia dintre neamuri care au intrat în această relație de Legământ cu Cristos. Toți aceia care au intrat în această relație sunt în încercare în fața Legii Divine și sunt supuși încercării de viață eternă sau moarte eternă sub această Lege. Dacă ascultă de această Lege vor primi viață eternă. Dacă nu ascultă de această Lege a spiritului vieții și dacă păcătuiesc cu voia după ce au fost concepuți de Spirit, vor muri.

În cazul evreilor ar fi fost Moartea a Doua, dacă Legământul Legii lor ar fi fost Legământul deplin și complet pe care Dumnezeu l-a intenționat pentru ei. Dar n-a fost; acesta a fost numai un Legământ de probă, pentru a le da o ofertă de probă pentru viață eternă; a fost pur și simplu un Legământ tipic. Cel real este cel pe care Dumnezeu a intenționat să-l aducă prin Noul Legământ. „Iată vin zile”, zice Domnul, „când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou; nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din țara Egiptului” (Ier. 31:31, 32); Dumnezeu va face un Nou Legământ cu ei. El va lua inima de piatră din trupul lor și le va da o inimă de carne, pentru ca ei să poată ține legile și poruncile Sale și să le împlinească (Ezec. 11:19), sub Noul Legământ — adevăratul Legământ al Legii.

Sub acel adevărat Legământ al Legii fiecare evreu va avea cea mai deplină ocazie de a veni în armonie cu Dumnezeu. Și baza acelei armonii vor fi „sacrificiile mai bune” decât cele tipice, pe care le-a oferit Moise. Marele Mijlocitor va fi Mesia — Cristos Capul și Biserica Trupul Său. Și acel mare Mijlocitor Își are baza puterii în faptul că El a dat „sacrificiile mai bune”. El a dat mai întâi sacrificiul Său; și în timpul Veacului Evanghelic El dă și alte sacrificii — cei care au venit la Tatăl prin El.

LEGEA, UN INDICIU AL VOINȚEI

LUI DUMNEZEU

Biserica din acest Veac Evanghelic nu este sub Legământul Legii iudaice; căci acel Legământ al Legii a fost dat evreilor și nu neamurilor, nici Bisericii Creștine. Nu trebuie să vorbim despre noi ca fiind „neamuri” sau ca „evrei”, ci ca fiind Biserica lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut un legământ diferit cu noi; despre acesta se spune că este un Legământ de jertfă: „Adunați-Mi pe credincioșii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psa. 50:5). Acest Legământ a fost făcut individual cu întreaga Biserică a lui Cristos.

Vom spune noi, deci, că Biserica Evanghelică este fără o Lege? În niciun caz! Noi nu suntem sub acel Legământ al Legii — Legământul care ne cere să ținem acea lege și care ne obligă s-o ținem. Dar noi suntem sub un Legământ de Har — un Legământ care are o prevedere specială pentru noi — pentru incapacitatea noastră de a-l ține în mod perfect. Cu toate acestea, noi suntem sub Legea Divină. Fiecare creatură inteligentă este sub Legea Divină. În măsura cunoștinței ei, Biserica va fi răspunzătoare față de Legea lui Dumnezeu.

Cum putem noi cunoaște Legea lui Dumnezeu? O putem cunoaște în parte prin Legea Iudaică și prin cele Zece Porunci. Ignorăm noi cele Zece Porunci? În niciun caz. Le apreciem fiindcă ne arată Legea lui Dumnezeu. Este un lucru a te strădui să le ai în minte, în spirit, și un lucru total diferit este să le ții necălcate, așa cum s-au angajat să facă cei de sub Legământul Legii; căci oricine calcă una din aceste porunci le calcă pe toate (Iacov 2:10). Noi nu suntem deci sub Lege, ci sub har (Rom. 6:14). Acea Lege pe care Dumnezeu a dat-o lui Israel, atât de frumos prezentată pe table de piatră, nu este peste noi; dar spiritul acelei Legi ni se aplică și nouă. Sf. Pavel spune că dreptatea Legii, adevărata ținere a Legii, este împlinită în noi, Biserica Evanghelică, în noi care umblăm nu după trup, ci după Spirit. Rom. 8:4.

Cu Biserica Evanghelică Dumnezeu lucrează diferit de modul în care a lucrat cu poporul evreu. Aranjamentul lui Dumnezeu cu evreii a fost ca ei să țină Legea atât în literă cât și în spirit, altfel erau condamnați. Aranjamentul Lui cu Biserica Evanghelică este ca ei să împlinească acea Lege cu toată puterea lor, și meritul lui Cristos va compensa pentru deficiența lor. Deși noi, cei din Biserica Evanghelică, am vrea să ținem Legea, nu suntem în stare s-o ținem, cum n-au putut nici evreii, din cauza slăbiciunii cărnii. Fiecare creștin ar trebui să simtă că el este strict sub obligațiile Legii divine, mai mult decât cei care nu sunt creștini, datorită iluminării mai mari în lucrurile divine, în instrucțiunile lui Cristos și ale apostolilor și ale Spiritului sfânt. Nu numai că trebuie să caute să trăiască la înălțimea cerințelor Legii, dar și să se angajeze să facă mult mai mult. Se angajează să sacrifice chiar acele drepturi pe care le-ar fi avut sub Lege, și să-și prezinte corpul ca jertfă, să nu-și ceară nici chiar drepturile pe care le-ar fi avut sub Lege.

ASCULTARE ÎN MĂSURA CAPACITĂȚII

Noi ținem spiritul celor Zece Porunci pentru că este spiritul dreptății, Spiritul lui Dumnezeu. Am devenit copii ai lui Dumnezeu; și având Spiritul Său, trebuie să facem acele lucruri care Îi sunt plăcute Lui. Dacă deci putem învăța din cele Zece Porunci ce lucruri îi plac Lui, atunci acestea sunt lecții pe care trebuie să le învățăm. Dacă vreun alt lucru ne arată ce este plăcut lui Dumnezeu, trebuie să-l facem. Dar nu suntem sub Legământul Legii. Nu sperăm la viață eternă ținându-l. Aranjamentul lui Dumnezeu pentru noi este că prin ascultare în măsura capacității noastre și cu spiritul Legii în inimile noastre, suntem socotiți perfecți în ochii Lui și vom primi binecuvântarea Sa.

Unii dintre evrei se gândeau că ei țin cele Zece Porunci, dar spre surpriza lor n-au primit viață eternă. Învățăturile lui Isus și ale apostolilor ne arată că fiecare din poruncile Legii a avut o însemnătate mai adâncă decât puteau pricepe evreii, și că nereușita lor de a înțelege spiritul Legii a fost unul din motivele pentru care n-au putut primi viață eternă. Să luăm porunca în care se spune: „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”. Unii oameni au cu adevărat alt dumnezeu în inima lor; unii își idolatrizează soții; pentru alții soțiile lor au primul loc; pentru alții sunt capitalul și obligațiunile. Aceasta este idolatrie.

Scripturile ne spun că porunca „Să nu ucizi” are o semnificație mai adâncă decât a lua viața. Cine este supărat pe fratele său, cel căruia i-ar plăcea să aibă ocazia de a ucide și care se abține să o facă numai de frică, în inima lui este un ucigaș. În mod asemănător, Învățătorul spune: Oricine se uită la o femeie și o poftește, comite adulter în inima lui; el se reține numai din lipsa ocaziei.

Când începem să avem această vedere mai adâncă a învățăturilor celor Zece Porunci, vedem cum Domnul a înălțat Legea și a făcut-o minunată (Is. 42:21). Dar faptul că Isus a fost în stare să țină Legea arată că Dumnezeu n-a dat o Lege nedreaptă; arată că aceasta putea fi ținută; că slăbiciunea era în starea căzută a omenirii, și nu în Lege.

SABATUL CREDINȚEI ÎN LUCRAREA

TERMINATĂ A LUI ISUS

Așa cum aceste alte porunci au o însemnătate mai mare și mai adâncă decât cea care apare la suprafață, tot așa are și a Patra Poruncă, cea care este legată de Ziua de Sabat. Apostolul Pavel ne dă cheia acestei însemnătăți mai mari când spune că această zi a șaptea este un tip al odihnei credinței pentru poporul lui Dumnezeu (Evrei 4:9, 10). Cei care rămân în Cristos sunt cei care țin Sabatul, iar cei care nu rămân în El pierd această odihnă și astfel nu reușesc să țină Sabatul. Mai există încă o extindere a Sabatului în semnificația lui tipică, la Ziua de o Mie de Ani. Atunci omenirea se va odihni de Satan, de păcat, de încercări, de împresurările și dificultățile din prezent; și toată omenirea va avea o ocazie de a intra în această odihnă. Biserica va intra în ea prima dată, prin învierea ei. Apoi evreul va intra în acea odihnă când va înțelege planul lui Dumnezeu și va deveni primitorul binecuvântării lui Dumnezeu și al favorurilor eterne din Ziua Milenară; și în final, înainte de încheierea ei, toată lumea va intra sub influențele ei binecuvântate. Aceasta a fost promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam când a spus: „În tine și în sămânța ta se vor binecuvânta toate familiile pământului” (Gen. 12:3). Ele vor fi binecuvântate în prevederile minunate ale acelei mari Zile de Sabat.

A Patra Poruncă nu ne-a fost dată nouă niciodată și nu ni se poruncește să ținem ziua a șaptea nici în literă nici în spirit. Ziua de Sabat n-a fost dată niciodată Bisericii. Nouă ni s-a dat o idee mai înaltă decât cea a odihnei fizice. Dumnezeu a prevăzut pentru noi o odihnă a credinței în lucrarea terminată a lui Cristos. Noi ne putem bucura de odihnă șapte zile pe săptămână și în fiecare zi din an. Dacă începem să apreciem acest lucru, avem o odihnă despre care evreii nu știu nimic. Aceasta este o arvună pentru viitor când vom fi trecut prin toate dificultățile și vom rămâne pentru totdeauna în odihna lui Dumnezeu.

DUMINICA, O ILUSTRAȚIE A NOII ORDINI A EVENIMENTELOR

Noi nu suntem sub porunci în ochii lui Dumnezeu; nu suntem sub obligația de a ține vreo zi din săptămână. De ce să ținem Sabatul? Din propria noastră voie. Legea acestei țări prevede ținerea duminicii. Suntem bucuroși că Legea face această prevedere pentru o zi liniștită o dată pe săptămână. Ne place că este așa, și n-am avea nicio obiecție dacă ar fi două duminici într-o săptămână. Credem că această zi aleasă este o amintire frumoasă a învierii Domnului nostru. Este de asemenea o ilustrație frumoasă a noii ordini de lucruri care va fi stabilită cât de curând; și este o zi foarte potrivită pentru noi. În ceea ce privește lumea sub Noul Legământ, este foarte probabil să fie stabilită o zi specială în care să se odihnească de lucrările lor etc. Poate va fi ziua a șaptea.

FIII NU SUNT SUB LEGEA

SERVITORILOR

Nu se spune nicăieri că creștinii trebuie să țină atât spiritul cât și litera celor Zece Porunci. Dacă s-ar afirma așa, noi am fi sub aceeași Lege ca și evreii, care deși erau obligați prin Legământul lor să respecte fiecare iotă și parte din Lege, ei n-au putut face mai mult decât să țină spiritul Legii și să se străduiască să țină pe cât posibil și litera ei.

Creștinii sunt sub har; căci ei sunt fii ai lui Dumnezeu prin adopție. Un fiu are multe privilegii pe care un servitor nu le are. Pentru a ilustra: Să presupunem că noi am fost adoptați în familia unui milionar. Când am mers la noua locuință, în timp ce am privit în jur, am observat anumite inscripții pe uși; ca de exemplu, „Intrarea servitorilor”, „Intrarea furnizorilor”, „Baia servitorilor”, „Camerele servitorilor” etc. După o observație mai atentă am descoperit diferite reguli afișate, care ar reglementa datoriile și alte lucruri privitoare la servitori în general. Le-am citit pe acestea și am câștigat astfel informații în privința voinței bunului nostru prieten. Ne-am întrebat: „Intru și eu sub această clasificare? Nu, pentru că am fost adoptat în familie. Acestea nu sunt pentru mine. Totuși, din aceste instrucțiuni am înțeles ceva din legea casei, dar eu am datorii și privilegii mult mai presus decât cele ale unui servitor; eu sunt fiu și am privilegii corespunzătoare”.

Astfel, apostolul spune: Dumnezeu se poartă cu noi ca și cu niște fii. El nu ne-a dat cele Zece Porunci. De ce? Ar fi o insultă să ne dea Spiritul Său, mintea Sa etc., și totuși să ne pună sub o poruncă ce ar implica faptul că n-am primit Spiritul Său. Ar fi total discordant a spune unei Noi Creaturi: „Nu fura, nu ucide”. Noua Creatură n-ar vrea să fure sau să ucidă. Cu cât cunoaștem mai mult despre Legea dată lui Israel, cu atât o apreciem mai mult, cu atât înțelegem mai bine punctul de vedere divin pentru orice. Astfel că, deși putem lua ceva bun din acea Lege dată servitorilor, ne dăm seama că nu este o poruncă dată nouă, chiar dacă ne dă o idee despre ce ar trebui să facă un fiu. Acele porunci ar trebui să ne facă să știm mai bine care este voia Tatălui, și astfel să fim cu atât mai capabili să facem acea voie.

În măsura în care învățăm să apreciem voia Tatălui și să copiem principiile care stau la baza Caracterului divin, noi în calitate de Noi Creaturi suntem „schimbați” din slavă în slavă în privința calității inimii. Și astfel schimbați în inima, mintea, voința și conduita noastră, devenim pregătiți sau potriviți „să avem parte de moștenirea sfinților în lumină”. Col. 1:12.