CUVÂNTUL A DEVENIT TRUP”

R 5064 W. T. 15 iulie 1912 (pag. 228-231)

Mințile noastre limitate întâmpină dificultăți în înțelegerea unora dintre lucrurile adânci ale Scripturii, din cauza insuficienței cunoștinței și experienței noastre. Tot ceea ce cunoaștem despre existența preumană a Domnului nostru este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu. Scripturile afirmă că Domnul nostru a fost bogat și a devenit sărac; nu că a rămas bogat și a părut că a devenit sărac; ci în realitate a devenit sărac pentru ca noi să ne putem îmbogăți. Apostolul spune că El S-a dezbrăcat de acele condiții pe care le-a avut înainte de a deveni om și a luat chipul unui servitor. A fost făcut trup. Explicația este dată astfel: „Mi-ai pregătit un trup”, un trup uman, și astfel a fost făcut „cu puțin mai prejos decât îngerii, ... din pricina morții pe care a suferit-o”. Evrei 10:5; 2:9.

Punând împreună afirmațiile scripturale asupra subiectului, avem aceasta: În existența Sa preumană, Domnul nostru a fost Logosul, „Începutul creației lui Dumnezeu”, Alfa în toată creația lui Dumnezeu, și Omega, prin aceea că Iehova L-a creat numai pe Acesta singur. Despre Logos este scris: „Toate au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). El a fost pe planul spiritual, lângă Tatăl.

În Planul Divin al Veacurilor, formulat cu mult timp înainte, Domnului nostru I s-a făcut o propunere în vederea răscumpărării omenirii; a fost făcută prevederea ca, dacă va fi ascultător de voința Tatălui, Logosul să primească o înălțare și mai mare, chiar la natura divină. Pentru această bucurie pusă înaintea Lui, Domnul nostru a făcut diferiții pași necesari pentru a completa marea lucrare de răscumpărare. Contractul în care a intrat cu Tatăl a fost unul care a implicat multă umilire. Deși a fost un sacrificiu al puterii, onoarei și gloriei, totuși niciun sacrificiu al vieții n-a fost implicat în primul pas făcut; și anume, acceptarea aranjamentului Tatălui ca să fie făcut trup; să devină o ființă umană; să renunțe la existența Sa de pe planul ceresc.

Inițial, ca Logos, Domnul nostru a fost un suflet pe planul spiritual, în sensul că orice ființă inteligentă este un suflet; căci cuvântul „suflet” înseamnă ființă; și transferarea principiului vieții într-un corp uman L-a adus pe planul pământesc. Principiul vieții a fost același cu cel avut înainte, de aceea personalitatea a fost aceeași. A fost important să aibă identitatea minții; și aceasta a avut-o prin aranjament divin.

UN CORP DAT PENTRU SCOPUL MORȚII

Scripturile nu explică felul cum scânteia de viață care aparținea ființei spirituale cunoscută ca Logosul a fost transferată pe planul uman. Când Domnul nostru a fost astfel schimbat, El a făcut numai pasul pregătitor ca să devină jertfa pentru păcătoși. În starea Lui preexistentă n-a putut să dea prețul corespunzător pentru Adam; căci nu avea viața umană pentru a o oferi. Dar când a devenit ființă umană și a ajuns la vârsta maturității, a fost în starea de a fi jertfă pentru păcat.

Am spune că Domnul nostru ca ființă umană a fost același suflet ca în starea Sa preexistentă; căci a avut același principiu de viață ca înainte; și că atunci când a devenit om, n-a murit ca ființă spirituală. Scripturile declară că Domnul nostru „a devenit trup”, ființă umană; și că deosebirea dintre El și omenire în general a fost că El era perfect — „sfânt, nevinovat, nepătat și despărțit de păcătoși” — despărțit de restul rasei umane (Evrei 7:26). Scripturile explică de asemenea că această deosebire a rezultat din faptul că El a fost conceput în mod special. Principiul vieții prin care a fost conceput a venit direct de la Tatăl Ceresc.

Această explicație este total diferită de teoria cunoscută ca teoria încarnării. Teoria încarnării este că o ființă spirituală a luat în posesie o ființă omenească — s-a încarnat, a locuit în trup, în același mod în care unii sunt posedați de spirite rele, care locuiesc în ei. Aceasta, credem noi, este o idee greșită cu privire la Domnul nostru, idee care a venit din Evul Mediu. Nu există nimic în Scripturi despre încarnare. Scripturile nu spun că trupul Domnului nostru a murit în timp ce ființa spirituală din El a rămas vie. Dar Biblia spune că Domnul nostru a lăsat gloria pe care o avusese la Tatăl și la înfățișare a fost găsit ca un om; că S-a umilit până la moarte, chiar moarte de cruce; că „a fost omorât în trup”. Ioan 17:4, 5; 1 Petru 3:18; Fil. 2:8.

„A DEVENIT TRUP ȘI A LOCUIT PRINTRE NOI”

Din ceea ce cunoaștem despre copilărie, noi o recunoaștem ca perioada de dezvoltare. Și astfel citim despre Domnul nostru: „Iar Copilul creștea și Se întărea, fiind plin de înțelepciune; și harul lui Dumnezeu era peste El ... Și Isus creștea în înțelepciune, în statură și în har față de Dumnezeu și față de toți oamenii” (Luca 2:40, 52). Mintea Lui nu avea toate experiențele și inteligența stării Sale preexistente. Citim că El creștea în înțelepciune. Mintea Sa creștea. Bineînțeles, fiind perfect El învăța mult mai rapid și mai corect decât alții; și aceasta explică faptul că încă pe când era copil a fost în stare să-i pună în încurcătură pe Învățații Legii. Cu aceste calități naturale ale minții, El a fost în stare să înțeleagă situația, să-Și însușească repede lucrurile.

Sf. Luca ne spune că la vârsta de doisprezece ani Domnul nostru i-a însoțit pe mama Sa și pe Iosif la Ierusalim. Copiii evrei erau obișnuiți să frecventeze serviciile religioase; și era un obicei ca băieții evrei să facă o consacrare la vârsta la care a făcut-o Isus. Isus știa că El era diferit de alți băieți. Foarte probabil că El le-a spus faptele legate de nașterea Sa miraculoasă. Unii presupun că a fost chiar acuzat că a avut o naștere nelegitimă. Dar deoarece nu avem o cunoștință clară despre aceasta, trebuie să ne limităm la Scripturi.

Domnul nostru a venit în lume într-un mod miraculos cu scopul de a împlini profețiile, care trebuiau să se împlinească în El. În mod firesc, El S-a folosit de prima ocazie ca să Se convingă de cerințe. Când la vârsta de doisprezece ani a aflat de la Învățații Legii că nu-Și putea asuma funcția preoțească pe când era încă băiat, n-a mai făcut nicio încercare, ci a fost supus părinților, sau Mariei și soțului ei, care în mod cuvenit erau tutorii Lui, până când a ajuns la vârsta de treizeci de ani, când primul Său pas a fost să Se consacre pe deplin.

„VIN SĂ FAC VOIA TA”

Domnul nostru la vârsta de treizeci de ani desigur că a avut multă cunoștință, pe care Adam n-a avut-o când a fost în încercare. Domnul nostru avea ceva cunoștință despre ceea ce constituie păcatul și pedeapsa lui. Avea de asemenea cunoștință despre faptul că Dumnezeu aranjase pentru răscumpărarea omenirii, prin marele Mijlocitor al Noului Legământ — un Mântuitor, un Răscumpărător, un Eliberator. El știa că incapacitatea altora de a ține Legea Divină scrisă în Decalog și capacitatea Lui de a ține acea Lege, constituia deosebirea dintre El și ceilalți.

Fără îndoială că mama Domnului nostru Îi spusese despre nașterea Lui miraculoasă și despre mesajul care venise prin Gabriel și despre profeția Anei și a lui Simeon. Și El avea în minte profeția cu privire la El și la viitorul marelui Mesia care trebuia să vină și să elibereze lumea. Toată această cunoștință era foarte valoroasă.

Dar lucrul care evident Îi lipsea Domnului nostru era cunoașterea lucrurilor mai adânci ale Scripturilor. Evident că El a găsit nedumeriri în Biblie; căci nu primise Spirit sfânt. Deși era mai calificat să înțeleagă aceste lucruri decât era rasa căzută, totuși, după cum spune apostolul, „omul natural nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu ... și nici nu le poate cunoaște, pentru că ele se înțeleg duhovnicește” (1 Cor. 2:14). Isus nu fusese conceput de Spirit sfânt; de aceea n-a avut înțelegerea profețiilor și a simbolurilor.

„CERURILE I S-AU DESCHIS”

Toată această cunoștință a început să-I vină când a fost conceput de Spirit sfânt. El a început să înțeleagă lucrurile mai înalte, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Înțelesese într-o măsură despre Mielul care a fost junghiat ca jertfă pentru păcat și lucrurile despre îndepărtarea păcatului, dar nimic pentru a-L identifica pe Cel care urma să fie marele Eliberator sau să explice ilustrațiile minunate din Scripturi. De îndată ce a fost conceput de Spirit sfânt, El a început să vadă că dacă va vrea să domnească, aceasta va fi printr-o manifestare a loialității față de Dumnezeu și de dreptate. De îndată ce a fost iluminat, El a văzut lucrurile aparținătoare de suferință.

În timpul misiunii Sale pământești, Domnul nostru a învățat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit (Evrei 5:8). Și astfel a primit marea iluminare care a fost un ajutor atât de puternic pentru El — întocmai cum este pentru noi o mare iluminare să vedem termenii și condițiile chemării noastre — că trebuie să mergem în urmele Domnului nostru dacă vrem să domnim împreună cu El.

Chiar în ce mod lucrurile mai înalte I-au fost revelate Domnului nostru, noi nu putem ști. Sf. Pavel ne vorbește despre minunatele revelații care i-au fost făcute. Fără îndoială că Domnul nostru a avut și El revelații, dar exact ce I-a fost revelat astfel, pentru a putea înțelege condițiile Sale preumane etc., nu putem ști. Nici nu știm cum toate faptele și experiențele din perioada anterioară a existenței Sale, înainte de a deveni trup, au putut fi întipărite dintr-odată în mintea Sa. Același Dumnezeu care este în stare să ne dea un corp spiritual care va asimila toate experiențele vieții actuale, a putut întipări și în Isus toate experiențele pe care le avusese.

Amintirea experiențelor anterioare nu I-a fost dată în timpul copilăriei; căci atunci El creștea în cunoștință și statură, și în favoarea lui Dumnezeu și a oamenilor. Credem că amintirea a venit la timpul consacrării la Iordan; și că acolo I s-a dat nu numai amintirea experiențelor anterioare cu Tatăl și a trecutului îndepărtat, ci I s-a dat și lumină asupra Scripturilor, așa încât să poată înțelege deplina semnificație a ceea ce făcuse când S-a predat în consacrare.

Pe măsură ce „cerurile” continuau să I se deschidă Domnului nostru, El vedea că experiențele lui Mesia, care nu puteau fi poruncite sub Legământul Legii, urmau totuși să fie privilegiile Sale, așa cum le vedea a fi voința divină, așa cum le vedea a fi Legea Divină în profeții. După cum o oaie ar fi mută înaintea celor care o tund, tot așa și El, nu S-a răzvrătit când I-au fost luate drepturile. Știa că va fi dat la moarte; și că va fi o victimă nevinovată. El va fi Cel răstignit, antitipul șarpelui de aramă.

Fiind consacrat pentru a îndeplini toate lucrurile scrise în Carte, Isus a fost pe deplin pregătit pentru fiecare experiență a Sa. Vedem că aceasta este și semnificația acelei ilustrații frumoase din Apocalipsa, a sulului pecetluit cu șapte peceți. S-a făcut vestirea: „Cine este vrednic să deschidă Cartea și să-i rupă pecețile?” (Apoc. 5:2). Până la timpul respectiv nimeni nu fusese găsit care să poată deschide Cartea. Dar atunci Domnul nostru a fost găsit vrednic să deschidă Cartea, și Lui I s-a dat toată cunoștința Planului divin, pentru a putea împlini aceste lucruri prin sacrificarea cărnii.

La consacrarea Sa la Iordan, Domnul nostru a renunțat la viața umană — a renunțat la toate drepturile și privilegiile ca ființă umană. Scopul final al acestei depline renunțări la viața Sa a fost ca El să poată aduce viață veșnică omenirii. Aranjamentul Tatălui însă a fost ca El să-și poată reține personalitatea, identitatea. Dar după ce a fost conceput de Spirit sfânt a fost o Nouă Creatură; și ca Nouă Creatură a avut corpul uman în care să-Și dezvolte caracterul, în care să-Și aibă experiențele. Această Nouă Creatură a fost dezvoltată până la perfecțiune în timpul celor trei ani și jumătate ai misiunii Sale, și a fost pregătită pentru corpul spiritual care Îi fusese promis.

Dacă Domnul nostru n-ar fi fost găsit perfect, credincios, loial, în starea Sa preumană, El n-ar fi avut niciodată acest privilegiu de a deveni om și Răscumpărătorul oamenilor. Datorită ascultării Sale ca om, El a primit o glorie mai mare, nemurire. A fost perfect sub toate condițiile favorabile dinainte de a deveni om; a fost credincios ca om, și fiind glorificat este încă credincios. De aceea El menține aceeași relație cu Dumnezeu și cu dreptatea pe care a avut-o întotdeauna. În consecință, El n-a avut o nevoie specială de vreunul din acele lucruri care să-I ajute la formarea caracterului; căci n-a dat dovadă de niciun defect care să fie îndreptat. Dar putem presupune că experiențele pe care le-a avut în starea Sa preexistentă și în timp ce era om și de când a fost glorificat, toate au cooperat pentru a-I face caracterul inteligent și loial în cel mai înalt sens.

„ȘI-A ARĂTAT SLAVA”

Să examinăm unele Scripturi care ar putea fi înțelese a implica faptul că Domnul nostru a avut o amintire clară a experiențelor Sale preumane cu Tatăl.

(1) „Isus, deci, răspunzând le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai”” (Ioan 5:19). Aceste cuvinte au fost folosite în legătură cu vindecarea bolnavilor. Ele desigur nu înseamnă că Domnul Îl văzuse pe Tatăl vindecând bolnavi; ci văzuse voința Tatălui, Planul Tatălui.

Domnul nostru doar împlinea voia Tatălui cu privire la El: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb” etc. (Isaia 35:5, 6). Aceste minuni de vindecare au fost unele dintre lucrurile pe care urma să le facă, după cum este scris în Scripturi. El știa că urma să facă aceste minuni și că ele erau o preumbrire a lucrurilor care vor fi făcute curând. După cum citim: „Isus a făcut acest început al semnelor Lui ... El Și-a arătat slava.” Ioan 2:11.

(2) „Eu am fost așezată din veșnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost adusă când încă nu erau adâncuri, când nu erau izvoare încărcate cu ape; am fost adusă înainte de așezarea munților, înainte de a fi dealurile” (Prov. 8:23-25). Acest pasaj poate fi văzut, fie ca o profeție a ceea ce Domnul nostru a înțeles despre starea Sa anterioară, fie ca o figură de stil arătând înțelepciunea lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor. Și deoarece Înțelepciunea lui Dumnezeu este în mod special revelată prin Domnul nostru Isus, aceasta a fost astfel o preumbrire a ceea ce Isus putea să știe cu privire la starea Sa preumană.

(3) Când Domnul nostru la vârsta de doisprezece ani a întrebat: „Oare nu știați că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49), El Îl avea în minte pe Tatăl Ceresc, așa cum orice copil consacrat al lui Dumnezeu s-ar putea gândi la El. Din informația pe care o primise de la mama Sa, Maria, El știa despre nașterea Sa miraculoasă și despre misiunea Sa specială în lume. Mama Sa știa că El nu putea fi drept cu privire la Sine și la misiunea Sa dacă nu I-ar fi vorbit despre aceste lucruri. Spunându-I-se că fusese în mod special sfânt și născut miraculos chiar pentru acest scop, El S-a întors spre Maria și a întrebat: Este posibil ca tu să nu știi că Eu trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu? Nu Mi-ai spus tu despre acest lucru? A fost surprins ca Maria și Iosif să nu înțeleagă că acesta era chiar lucrul pe care El trebuia să-L facă.

MEMORIA, MIJLOCUL DE IDENTIFICARE

(4) Afirmația Domnului nostru, „Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:58), servește la identificarea omului Isus cu starea Sa anterioară, ca Logos înainte de a fi fost făcut trup și a locui printre noi. El este același și astăzi, deși a fost primit pe planul spiritual. El spune: „Cel viu. Am fost mort, și iată, sunt viu în vecii vecilor” (Apoc. 1:18). La origine a fost pe planul spiritual. Mai târziu, ca om a trăit, a murit. La înviere a fost făcut viu pe planul spiritual, mai presus de îngeri, de domnii și puteri. Dar identitatea, personalitatea este aceeași.

Și putem ușor crede că amintirea lucrurilor trecute există încă la Domnul nostru. Gândim de asemenea că El Își amintește experiențele pe care le-a avut în trup și de asemenea pe acelea pe care le-a avut înainte de a fi făcut trup. Altfel nu S-ar putea identifica pe Sine. Memoria pare să fie mijlocul de identificare a personalității noastre. Nimic din această scriptură nu pare să implice că Domnul nostru S-a născut în lume cu o cunoștință a tuturor experiențelor Sale anterioare. După consacrare a primit cunoștința prin ceva mijloc pe care noi nu suntem destul de mari să-l înțelegem — printr-o putere folosită de Tatăl; căci Tatăl are toată puterea.

(5) „Isus Hristos este același ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8). Această afirmație nu L-ar identifica pe Domnul nostru cu starea Sa anterioară, căci în starea Sa preexistentă n-a fost Isus. A fost numit Isus la naștere. A devenit Isus Cristos la botezul Său. „Prin cunoștința Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăți pe cei mulți și va purta nelegiuirile lor” (Is. 53:11). Domnul nostru a început să poarte nelegiuirile lumii la consacrare și a sfârșit această lucrare la răstignire. De atunci El socotește anumite persoane ca membri ai Săi. Când a venit Spiritul sfânt peste El și I s-au deschis cerurile, probabil a primit cunoștința care Îl va face în stare să învingă.

Înainte de consacrare, când Domnul nostru era om perfect așa cum a fost Adam, noi nu știm ce forță au avut ispitirile lui Satan; dar când mintea I s-a deschis, atunci Satan a venit să-L ispitească tocmai pe linia lucrării Sale, pe linia consacrării pe care deja o făcuse. Satan a încercat să-I înfrângă consacrarea și să zădărnicească completarea ei. Câtă cunoștință a avut Domnul nostru, noi nu știm; dar Tatăl Ceresc I-a dat suficientă pentru a-L face capabil să iasă biruitor. Așa este și cu noi. Domnul nostru ne dă cunoștință despre El și despre Tatăl. El ne arată legătura dintre suferințele din acest timp prezent și gloriile care urmează. Astfel, prin cunoștință, tuturor membrilor Corpului acestui Mare Servitor Drept le va fi permis să iasă „mai mult decât biruitori” prin harul Său.

OMUL NATURAL NU POATE ÎNȚELEGE LUCRURILE SPIRITUALE

(6) „Adevărat, adevărat îți spun că noi vorbim ce știm și mărturisim ce am văzut și voi nu primiți mărturia noastră” (Ioan 3:11). Aluzia este că Domnul nostru putea să vorbească despre lucruri cerești, dar că nu era dispus s-o facă, deoarece Nicodim și alții găseau că le era greu să primească până și lucrurile pământești. Cum putea Isus să le vorbească despre lucrurile cerești? Se poate ca până la acel timp El să fi avut amintiri despre starea Sa preexistentă.

Noi trebuie să vorbim despre lucruri cerești, dar nu omului natural. „Să nu aruncați perlele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă sfâșie” (Mat. 7:6). Domnul nostru a spus că avea multe lucruri să le spună ucenicilor, dar ei nu le puteau primi până când avea să vină Spiritul sfânt (Ioan 16:12, 13). Și „Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit” (Ioan 7:39). „Dar omul natural nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate cunoaște, pentru că ele se înțeleg duhovnicește”; „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:14, 10). Acum, dacă Duhul Sfânt ne descoperă nouă unele din lucrurile adânci, cu cât mai mult mintea perfectă a Domnului nostru a putut pătrunde în aceste lucruri sfinte?

„SLAVA PE CARE O AVEAM CU TINE”

(7) Cuvintele Domnului nostru, „Și acum, Tată, preamărește-Mă la Tine Însuți cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5), n-ar însemna că El n-a avut nicio cunoștință despre viitoarea Sa parte la natura divină. El avea asigurarea Scripturilor, dintre care una era că El va fi foarte înălțat; alta că Domnul Îi va da Împărăția; alta spune că Iehova Dumnezeu „Îi va da partea Lui la un loc cu cel mare și va împărți prada cu cel puternic, pentru că S-a dat pe Sine Însuși la moarte” (Is. 53:12); IAR ALTA SPUNE: „DOMNUL a jurat și nu-I va părea rău: „Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec”” (Ps. 110:4). El trebuia să fie atât Preot cât și Rege, de o stare și onoare foarte înalte.

Probabil că Domnul nostru a știut aceste lucruri pe deplin după ce a fost conceput de Spirit sfânt, așa cum sf. Pavel a fost răpit până la al treilea cer și a primit cunoștință despre lucruri minunate „pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească” (2 Cor. 12:4). Și astfel este foarte probabil că Domnul nostru Isus a avut o revelație specială; fiindcă citim că El a spus: „După cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine” (Ioan 5:26); indicând astfel cunoștința Lui despre faptul că atât El cât și Biserica vor avea parte de natura divină și de viață inerentă.

Cuvintele Domnului nostru arată că El nu dorea să aspire la aceste lucruri glorioase. Foarte umil a spus: „Tată, am venit să fac voia Ta. Tată, voi îndeplini lucrarea pe care Mi-ai dat-o și voi fi bucuros să-Mi fie redată slava pe care am avut-o cu Tine — nu cer nimic ca favoare. Sunt bucuros că am avut acest privilegiu, și cred că nu voi suferi datorită ascultării Mele de voința Ta. Mă voi bucura, prin urmare, să fiu cu Tine în gloria pe care am împărtășit-o cu Tine înainte de a fi lumea”.

El n-a zis către Tatăl: „Nu uita să Mă răsplătești; nu uita ce Mi-ai promis”. Nu. El a făcut voia Tatălui fără vreun gând de compensare legat de aceasta. Așa este și cu noi. Oricine caută natura divină numai ca răsplată și simte că i se cuvine, are o vedere nepotrivită. Noi ar trebui să simțim că a fi de partea dreptății și a fi identificați cu Domnul nostru Isus este un mare privilegiu, chiar dacă n-ar fi ca răsplată natura divină; dar gândul la răsplată este un mare stimulent de a alerga cu răbdare pentru ceva supraabundent, cu mult mai presus de ceea ce am putea cere sau gândi.