CRISTOSUL VICTORIOS ÎN FRUNTEA PROCESIUNII

Suindu-se la înălțime, a luat robia roabă.” Efes. 4:8

R 5066 W. T. 15 iulie 1912 (pag. 226-228)

Această expresie frumoasă cu privire la rezultatul glorios al lucrării Mântuitorului este citată de către apostolul Pavel din (Psalmi 68:18). Ilustrația pusă astfel înaintea ochilor minții noastre este aceea a unui mare Cuceritor a cărui victorie este vestită. Știm că la romani era un obicei ca generalilor care se întorceau din diferite războaie să li se acorde ceea ce erau numite „triumfuri” — adică, procesiuni triumfale, pentru ca poporul să aibă dovezi palpabile ale victoriilor lor.

Astfel, de exemplu, Titus întorcându-se de la războiul împotriva evreilor în anul 70 d.Cr., a adus cu sine anumite persoane notabile și Sfeșnicul de Aur din Templu, și acestea au fost expuse în fața poporului care-l urma pe cuceritor. Acestea au fost ulterior sculptate pe Arcul lui Titus, care încă se află în Roma. Și evident, obiceiul era încă mai vechi decât din zilele romanilor, deoarece a fost astfel prezentat profetic de către profetul David.

Să permitem ochilor noștri mentali să se ospăteze din scena prezentată în textul nostru. Isus, în împlinirea Programului divin, a lăsat starea cerească și a coborât pe pământ, luând chip sau natură de rob, „pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți” (Evrei 2:9); pentru ca să-l poată elibera pe Adam și rasa lui din starea muribundă și de moarte în care erau — sub sentința divină și sub puterea lui Satan.

De aceea Răscumpărătorul nu Și-a socotit viața prețioasă, ci de bună voie S-a predat pentru păcatele noastre și a murit, „Cel drept pentru cei nedrepți”, ca să aducă înapoi omenirea în armonie cu Dumnezeu. Umilirea Lui s-a sfârșit în moarte, dar triumful Lui a început când, după cum este consemnat, Dumnezeu L-a înviat din moarte prin puterea Sa, și L-a pus la dreapta Maiestății Sale — „mai presus de îngeri, principalități și puteri, și de orice nume care este numit”, „pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunche.”

CEL CARE S-A SUIT, ÎNTÂI S-A COBORÂT

Profeția nu spune nimic despre coborârea Domnului nostru din gloria cerească la natura pământească, dar sf. Pavel furnizează acest aspect zicând: „S-a suit, ce înseamnă decât că Se coborâse în părțile cele mai de jos ale pământului?” (Versetul 9). Astfel apostolul afirmă faptul că Cel care S-a coborât este Cel care S-a suit mai presus de toate înălțimile, pentru ca toate lucrurile să fie împlinite prin El.

Un gând important observat aici este că Domnul nostru nu numai că a lăsat gloria cerească, dar că S-a întors la o glorie mai deosebită — n-a suferit pierderea dezastruoasă a naturii cerești ca rezultat al ascultării Sale în faptul că a luat natura umană. După cum a lăsat natura cerească atunci când a luat-o pe cea umană, tot așa, la întoarcere a lăsat natura umană pentru a Se sui iarăși la cea avută înainte, cu gloria în plus a naturii divine.

ELIBERAREA CAPTIVILOR

Cei mai mulți cuceritori din timpurile vechi îi făceau pe captivi robi. Nu așa însă va fi rezultatul victoriei lui Isus. El conduce la libertate și viață veșnică pe acei care au fost robi ai păcatului și ai morții. Șirul lui de captivi este lung într-adevăr; procesiunea a ocupat deja 18 secole, și va fi încă marea lucrare de o mie de ani ai domniei Mesianice!

În primul rând în procesiune sunt sfinții — „Biserica întâilor-născuți, ale căror nume sunt scrise în ceruri”. În fruntea lor îi vedem pe cei doisprezece apostoli, sf. Pavel luând locul lui Iuda. Apostolii vor fi Regi care să domnească împreună cu Cristos în poziții proeminente; dar după ei sunt alții din compania sfântă a Regilor — în total o „turmă mică”.

Apoi va veni o ceată, mai numeroasă dar mai puțin eroică — „o mare mulțime”, neîncoronată dar cu „ramuri de palmier”, nu Preoți antitipici, ci Leviți antitipici, asociați și servitori ai Preoțimii Regale, Mireasa. Apoi vor urma (Evrei 11:38-40) alți credincioși din trecut, Vrednicii din Vechime. Profetul spune de asemenea despre „casa răzvrătiților”. Clasele anterior specificate nu au fost răzvrătite, ci cu bucurie și de bună voie au părăsit totul pentru a face voia Tatălui și pentru a obține libertatea fiilor lui Dumnezeu, ca roadele dintâi ale triumfului Mielului.

Dar în timpul miei de ani ai domniei lui Cristos, El va conduce „casa răzvrătită” — neamul omenesc — nu pe toți, putem fi siguri, pentru că unii, cum declară Scripturile în mod clar, vor muri în Moartea a Doua, deoarece, după realizarea eliberării lor, ei vor iubi păcatul și de aceea vor fi distruși ca inamici ai dreptății. Dar este un gând binecuvântat faptul că mulți dintre cei care acum sunt străini, înstrăinați de Dumnezeu prin fapte rele, sunt în această stare de împotrivire, nu de bună voie, nu cu bună știință, ci din cauza ignoranței și slăbiciunilor care le-au venit prin ereditate, sub domnia păcatului și a morții.

Un aspect distinct al marelui Triumf al lui Emanuel va fi acela că fiecare ochi va fi deschis și fiecare ureche destupată, că în timpul domniei glorioase de dreptate „cunoștința slavei lui Dumnezeu va umple tot pământul”. Nu ni se spune clar despre timpul care va urma, în care toți cei doritori și ascultători vor primi Spirit sfânt, care atunci va fi turnat „peste toată carnea”, întocmai cum acum, în timpul acestui Veac Evanghelic, este turnat numai peste „slujitorii și slujitoarele” lui Dumnezeu? Ioel 2:28.

O, acela va fi un Triumf glorios pentru marele Răscumpărător! În cuvintele Bibliei, „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și va fi mulțumit” (Is. 53:11). Ce rod glorios! — nu numai înălțarea Sa — nu numai înălțarea clasei Miresei și înălțarea „fecioarelor, însoțitoarele ei, care urmează”, și înălțarea lui Avraam, Isaac, Iacov și a tuturor profeților, dar în final eliberarea pentru perfecțiune umană a întregii creații gemânde, dispusă să o accepte în condițiile divine, de loialitate față de Dumnezeu și de principiile guvernării Sale, așa cum acestea le vor fi făcute cunoscute.

„A DAT DARURI OAMENILOR”

În timpurile vechi, atunci când un rege venea în autoritate și putere, era un obicei să dea daruri conform bogăției sale. Era nevoie de guvernatori și de prinți, și el împărțea onorurile acelor funcții celor găsiți credincioși în serviciul său, loiali în apărarea cauzei sale. Astfel, în această referință profetică la înălțarea Domnului nostru, este declarat nu numai că El va conduce o mulțime de captivi, dându-le libertate, binecuvântări, dar și că le va conferi anumite daruri.

Am putea petrece timp valoros presupunând natura acestor daruri pe care marele Răscumpărător le va împărți, dar o astfel de pierdere de timp nu este necesară, deoarece apostolul continuă să explice chestiunea și ne spune despre ce daruri este vorba. El spune: „Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători”.

Există un gând uimitor legat de afirmația aceasta — că apostolii nu s-au numit ei înșiși, și ei n-au avut succesori, și că lucrarea de evanghelizare sau de anunțare a „veștilor bune” și lucrarea pastorală și lucrarea de învățare printre credincioși, sunt toate sub supravegherea Capului Bisericii, marele Biruitor, care ne-a răscumpărat cu sângele Său și care Își propune, în primul rând, să elibereze clasa Miresei și ulterior pe toți cei doritori și ascultători.

Este bine să observăm că apostolul nu sugerează gândul că Isus a dat unora Metodismul, altora Presbiterianismul, iar altora Romano Catolicismul etc. Nu, când am întreținut astfel de gânduri, aceasta era din cauza a mai multă sau mai puțină înțelegere greșită — deoarece n-am reușit să vedem, întâi, că există doar o „biserică a Dumnezeului celui Viu, a căror nume sunt scrise în ceruri”, apoi, că acea unică Biserică nu este vreuna din diferitele secte și partide, ci include pe cei evlavioși din toate acestea; „Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi”.

NU S-AU DAT PENTRU CONVERTIREA LUMII

Observând cu atenție argumentul apostolului în legătură cu textul nostru, înțelegem că Învățătorul n-a dat aceste daruri pentru convertirea lumii. El specifică însă pentru ce au fost ele, și anume, „pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” — Biserica, clasa Miresei. Se poate oare presupune că apostolul a greșit în această afirmație și că de fapt este chiar invers — că aceste daruri au fost date pentru convertirea lumii, și că apostolul a înțeles total greșit chestiunea și a presupus că au fost date pentru desăvârșirea sfinților, pentru edificarea Corpului lui Cristos? Nu! Noi trebuie să fim învățați de către apostol și putem fi siguri că nu există nicio greșeală, nicio eroare în afirmația lui.

Observați forța expresiei, „desăvârșirea sfinților”. Nu este suficient ca credincioșii să aibă puțină cunoștință, puțină credință și o măsură de sfințire sau devotare față de Domnul, căci după ce au primit și au ajuns la toate aceste lucruri, ei încă mai au nevoie de instruirea apostolilor și a slujitorilor, păstori și învățători, dată de marele Cap al Bisericii pentru desăvârșirea lor. O, există o forță și o adâncime a sensului în acest cuvânt, desăvârșire. Ne amintim că despre Capul nostru este scris: „Fiind făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei care Îl ascultă Autorul mântuirii veșnice”. Astfel urmașii Lui sunt făcuți desăvârșiți prin suferință.

Desăvârșirea Învățătorului a fost de fapt puțin diferită de a noastră, și totuși există o asemănare între cele două. El a fost perfect înainte de a Se umili; a fost tot perfect ca Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine; dar ca rezultat al consacrării Sale a primit o concepere cu Spirit sfânt la natura divină, și dezvoltarea Sa ca Nouă Creatură a cerut să-Și ducă la îndeplinire cu credincioșie angajamentul sau legământul de sacrificiu, în înfăptuirea voinței Tatălui Ceresc. Prin această credincioșie S-a desăvârșit pe planul divin — adică, S-a dovedit vrednic potrivit legământului — „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăție, înțelepciune, tărie, cinste, slavă și binecuvântare!” Apoc. 5:12.

În mod asemănător, urmașii lui Isus trebuie să fie părtași cu El în suferințele din prezent și în gloriile care vor urma, căci, „Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El” (2 Tim. 2:12). Chiar dacă noi suntem imperfecți în trup, în timp ce El a fost perfect, totuși haina dreptății Sale, meritul sacrificiului Său, acoperă toate neajunsurile noastre și ne face, ca urmași în urmele Lui, sfinți și acceptabili înaintea Tatălui, ca sacrificatori împreună cu Isus.

Conceperea Spiritului sfânt ne dă o pornire în viața divină. Noi nu trebuie să fim desăvârșiți în trup, ci în spirit, și perfecțiunea și acceptarea de către Tatăl va fi demonstrată prin loialitatea inimii noastre și prin plinătatea și profunzimea cu care supunem tot ce avem voinței divine și căutăm să-L slăvim pe Dumnezeu în corpul și duhul nostru care sunt ale Lui (1 Cor. 6:20). Îndreptățirea noastră ne vine ca răsplată a credinței, indiferent de fapte, dar glorificarea noastră va urma ca răsplată pentru credincioșie.

ACESTE DARURI SUNT DE DURATĂ

Nu numai pentru câteva zile sau câțiva ani au fost prevăzute aceste daruri pentru Biserică; dimpotrivă, ele trebuiau să țină pe durata acestui Veac întreg, până când Biserica desăvârșită va trece dincolo de văl și va fi pentru totdeauna cu Răscumpărătorul ei, pentru a avea parte de gloria, onoarea și nemurirea Lui. Domnul din când în când a ridicat evangheliști, păstori și învățători pentru acest serviciu glorios de pregătire a „fecioarei curate”, Biserica, pentru a fi Mireasa în glorie. Dar funcția apostolică, așa cum este reprezentată prin Cei Doisprezece în mod special dați de Tatăl, a continuat și nu are nevoie de nicio completare. Noi încă avem instrucțiunile lor la fel de deplin ca Biserica timpurie, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:16, 17.

Faptul că apostolul n-a crezut că această chestiune era doar pentru o zi, ci pentru întregul Veac, până la completarea Bisericii, este clar dovedit prin afirmația lui, și anume, că toate aceste daruri erau pentru edificarea Trupului lui Cristos și desăvârșirea sfinților până la sfârșit — „până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătății lui Hristos”.

Aceasta este o afirmație minunată, oricum am privi-o. Vom spune noi că se aplică la fiecare membru individual al Bisericii lui Cristos, și că fiecare membru trebuie să intre în acea unitate deplină a credinței și în acea deplină cunoștință a Fiului lui Dumnezeu, și în perfecțiunea stării de om matur în Cristos și la o statură dezvoltată a plinătății lui Cristos? Sau vom înțelege că sensul este, până când întreaga Biserică a lui Cristos va fi ajuns la o deplină cunoștință, și ca un întreg va fi intrat în starea de Om perfect, al cărui Cap este Cristos, iar noi suntem membrele — până la deplina dezvoltare a staturii Unsului, Mesia, Cap și membre? Noi credem că acesta din urmă este gândul apostolului.

Cu toate acestea, nu se poate contesta că alegerea acestor membri de-a lungul acestui Veac trebuie să fi fost pe linia indicată aici. În mod individual, unul parțial dezvoltat n-ar fi potrivit pentru Împărăție. Unul care nu este în unitatea credinței n-ar fi potrivit. Unul nedezvoltat la o măsură potrivită sau statură de creștin n-ar fi potrivit. Nimic nu este mai clar decât că creștinul, individual, are nevoie de foarte multă instruire, edificare, zidire în credința sfântă, probare, dovedire, cizelare, lustruire, potrivire, pregătire, înainte ca el să fie gata pentru un loc în Împărăție.

POPORUL LUI DUMNEZEU NU MAI

TREBUIE SĂ FIE CONDUS GREȘIT

Acest gând este confirmat de versetele următoare, în care apostolul ne spune că prin ajutorul acestora, darurile prevăzute divin, învățători etc., poporul lui Dumnezeu nu mai trebuie, asemenea copiilor, să fie aruncat încoace și încolo, și condus greșit prin viclenia oamenilor și prin șiretenia celor care vreau să înșele. Dimpotrivă, fiind sinceri și vorbind adevărul în iubire, ei trebuie să crească în calitate de membri în Cel Uns în toate lucrurile — venind pe deplin și complet în părtășie și ascultare, sub Capul, însuși Cristos. Versetele 14, 15.

Continuând, apostolul ne spune că toți care sunt recunoscuți ca membri ai Corpului lui Cristos trebuie să se unească în modul potrivit cu Capul — printr-un acord sau legământ potrivit, făcut în cunoștință de cauză și pe deplin intenționat. Această unire trebuie să fie consolidată, și se cere întregul Veac Evanghelic pentru a efectua această dezvoltare și consolidare ca membri, pentru ca întregul Corp al Unsului să fie unul — simetric, frumos, în cooperare — realizând creșterea în membrii lui și edificându-se în iubire — creștere în har, în cunoștință și în asemănarea de caracter cu Capul. Vers. 16.

În concluzie deci, Căpetenia Mântuirii noastre a mers înainte. El ne-a acceptat ca moștenitori împreună cu El, și noi urmăm, binecuvântați prin darurile pe care El le-a împărțit când S-a înălțat la cer; iar noi, în schimb, vom fi darurile Lui pentru omenire. Atunci când, ca Preoți și Regi, vom fi asociați cu Domnul nostru, vom binecuvânta toate familiile pământului cu o glorioasă ocazie de cunoștință și ascultare, pentru ca ei să poată obține, dacă vor vrea, viața veșnică, „darul harului lui Dumnezeu ... în Isus Hristos, Domnul nostru”. Rom. 6:23.