PREDAȚI ... PENTRU NIMICIREA CĂRNII”

R 5055 W. T. 1 iulie 1912 (pag. 211-213)

În timpul Veacului Evanghelic există doar o singură condiție prin care cineva poate veni la Tatăl. Domnul nu propune multe căi, ci numai o singură cale. „Strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață” — acum. Dar când va veni Împărăția va fi o cale mare, o cale mai favorabilă, o cale mai ușoară, după cum declară Domnul prin profetul Isaia. Pe ea nu vor exista pietre de poticnire; nu va fi îngustă și dificilă, ci comparativ ușoară; și de-a lungul domniei lui Mesia de o mie de ani, va fi calea prin care rasa adamică se va putea întoarce la Dumnezeu. În timpul acelei domnii întreaga lume va fi ajutată, sprijinită și disciplinată, pentru ca oamenii să poată fi încurajați să meargă chiar până la sfârșitul căii.

În prezent, acea singură cale este întunecoasă, îngustă, dificilă; lumina încă n-a început să strălucească pentru lume. Scripturile reprezintă Biserica lui Cristos din acest Veac Evanghelic spunând: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”. În vremurile de demult, oamenii aveau mici candele pe care le atașau la vârful încălțămintelor și astfel în timp ce mergeau aveau lumină la fiecare pas. Astfel a procedat Domnul cu Biserica în timpul Veacului Evanghelic. Calea îngustă este întunecoasă; dar noi „avem cuvântul prorociei mai sigur”, care, asemenea unei candele, strălucește pe cărare și va străluci „mereu crescând până la miezul zilei”.

Când va veni acea zi, oamenii nu vor avea nevoie de candelă; căci atunci va fi lumina soarelui. Atunci cunoștința de Dumnezeu va umple întreg Pământul.

SACRIFICIUL ESTE ESENȚIAL PENTRU UCENICIE

Unul dintre aspectele care îngustează această cale este că în timpul prezent nimeni nu este acceptat de Dumnezeu decât dacă face un legământ hotărât cu Dumnezeu. Dacă el nu alege să facă acel legământ, poate gândi că este creștin, dar nu este. Astăzi în lume patru sute de milioane de oameni sunt socotiți creștini. Mulți au ideea că dacă sunt membri a bisericii sau fac ceva fapte bune, devin astfel urmași ai lui Cristos. Dar Biblia afirmă foarte clar: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Mat. 16:24). Această lepădare de sine și purtare a crucii este sacrificiul necesar pentru ucenicia în Cristos în timpul de acum.

Mulți oameni nu sunt creștini pentru că n-au intrat într-un legământ cu Dumnezeu. Domnul vorbește despre clasa chemată acum la ucenicie, spunând: „Adunați-Mi pe credincioșii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă” — printr-o deplină consacrare a lor; „Aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă” (Ps. 50:5; Rom. 12:1). Dacă am fost acceptați în Cristos, dacă am fost concepuți de Spirit sfânt, este fiindcă am intrat prin această poartă strâmtă și pe această cale îngustă și am făcut acest legământ de sacrificiu cu Domnul, predându-ne voința și toate drepturile pământești Lui, pentru ca voia Lui să se poată face în noi.

După ce am intrat pe această poartă strâmtă și cale îngustă, trebuie să continuăm pe ea — nu neapărat fără poticnire, nu neapărat fără a face greșeli; dacă noi putem continua mereu, chiar așa clătinându-ne, după cele mai bune capacități ale noastre și cu inimile loiale față de Domnul, ne va fi dat să stăm pe tronul Său — membri ai clasei Miresei Sale.

GRIJILE ACESTEI LUMI ÎI BIRUIE PE MULȚI

După cum toți suntem conștienți, Biblia arată că unii care au făcut această consacrare se amestecă apoi cu lumea, cu grijile acestei vieți și cu amăgirea bogățiilor. Aceștia nu reușesc să ducă la îndeplinire acordul făcut. Astfel ei rețin chiar prețul necesar pentru a-i face moștenitori împreună cu Domnul nostru. Oricine respinge crucea nu va primi cununa. Câți oameni sunt supraîncărcați cu grijile acestei vieți! Cât de mulți sunt dezamăgiți de înșelăciunea bogățiilor!

Era un domn cu care scriitorul acestor rânduri a fost odată într-o relație foarte intimă; eram ca frații. Într-o zi el a spus: „Frate Russell, mi-ar plăcea foarte mult să fiu în lucrarea Domnului și să fac ceva serviciu pentru Adevăr, dar am o soție și înțeleg că Domnul mă face responsabil de grija pentru soția mea. Nu m-aș putea gândi să plec și s-o las dependentă de alții. Dar dacă Domnul în providența Sa mi-ar trimite vreodată bani așa încât să pot merge fără ca soția mea să sufere vreo neplăcere serioasă, aș fi foarte bucuros să merg și să predic Evanghelia”. Domnul a luat aminte la cuvântul lui. El era pe atunci contabil; dar Domnul i-a deschis calea, prin moartea unui membru al firmei, așa încât a devenit unul din partenerii principali ai firmei. Fără niciun efort, a prosperat financiar până când a câștigat cel puțin o jumătate de milion de dolari.

Într-o zi i-am spus: „Frate, avem o problemă foarte serioasă care pentru noi contează foarte mult”. El a zis: Spune-mi care este și vă voi ajuta indiferent cât costă”. Vedeți cât de binevoitor a fost! El s-a gândit că avem nevoie de banii lui! Dragi frați, mulțumim lui Dumnezeu că n-am găsit încă a fi necesar să cerem bani; și presupunem că niciodată nu va fi nevoie. Noi am spus: „Frate, suntem într-un mare necaz și numai tu ne poți ajuta”. „Spune-mi ce este”, a răspuns el. Noi am spus: „Dragă frate, dorim să-ți atragem atenția asupra a ceva ce ai spus cu câțiva ani în urmă când erai sărac”. Atunci noi i-am relatat conversația noastră precedentă așa cum am putut mai bine și am spus: „Domnul ți-a dat bani; El Și-a făcut partea; ești gata s-o faci și tu pe a ta?” În lacrimi a spus: „Frate Russell, sunt atât de legat de afacerea mea — de mâini și de picioare — încât ar fi imposibil acum”. Grijile acestei vieți, înșelăciunea bogățiilor, potrivit cuvintelor sale, l-au legat de mâini și de picioare; dar inima lui era încă loială lui Dumnezeu.

Nu dorim să fim judecătorul lui, dar suntem înclinați să credem că fratele drag n-a intrat în Împărăție. Deși nu știm, totuși ne temem că legarea lui „de mâini și de picioare” poate că i-a stat în cale, chiar dacă credem că era cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Trebuie oare să presupunem că din cauză că n-a reușit să facă acel sacrificiu pe care fusese de acord să-l facă, va merge în Moartea a Doua? Nu prea credem. Credem că Domnul l-a iubit și că el a avut un caracter foarte loial. Domnul iubește caracterele bune. Gândul nostru este că foarte probabil dragul nostru frate va fi în Mulțimea Mare; și suntem foarte bucuroși că va fi o clasă a Mulțimii Mari.

STAREA NOASTRĂ OMENEASCĂ TREBUIE

SĂ MOARĂ

Nimeni nu va intra în clasa Turmei Mici decât cei care cu credincioșie își depun viața în sacrificiu până la sfârșitul călătoriei. Dumnezeu a cunoscut dinainte și a predestinat ca toți care sunt din acea clasă trebuie să fie asemănări ale dragului Său Fiu. Dacă cineva nu este copia deplină a Domnului nostru Isus, dacă cineva n-a lăsat totul pentru a-L urma, atunci acel cineva nu va face parte din clasa Miresei.

Scripturile menționează două clase — una ca o Turmă Mică, iar cealaltă ca o Mulțime Mare — ambele părți ale „Bisericii Întâilor-născuți”. În tip preoții erau membri ai seminției lui Levi; dar au existat alții din acea seminție care nu erau preoți. Leviții în ansamblu reprezintă, după cum înțelegem noi, Biserica celor Întâi-născuți care vor ajunge pe planul ființelor spirituale, dar care vor forma două clase, o „Turmă Mică” sau clasa preoților, și o „Mulțime Mare” sau clasa Leviților.

Sacrificarea voluntară a cărnii este pentru cel care se dă pe sine Domnului din voință liberă și se supune Domnului Isus ca Marele Preot, ca să împlinească pentru el lucrarea de sacrificiu. Dar ce este cu aceia care fac acest aranjament și apoi nu reușesc să-și împlinească sacrificiul? Viața lor pământească este consacrată; Dumnezeu le-a dat Spiritul sfânt al înfierii și a acceptat aranjamentul prin care ei și-au predat toate drepturile pământești. Aceștia nu pot avea niciodată mântuirea lumii. Ei au renunțat voluntar la toate drepturile vieții pe planul uman. Când Dumnezeu le-a dat Spirit sfânt, El a acceptat contractul, obligatoriu de ambele părți. Ei vor avea natura cerească sau nimic.

„PREDAT PE MÂNA SATANEI”

Cei care nu continuă să se predea pe deplin în sacrificiu sunt dați pe mâna Adversarului să fie loviți până când carnea lor va fi distrusă — până când aceste tendințe pământești, agățătoare, care îi rețineau de la loialitatea deplină față de Dumnezeu, sunt distruse și mințile lor devin pe deplin supuse și în armonie cu Dumnezeu. Ceea ce ei au refuzat să predea voluntar va fi luat de la ei.

Singura cunoștință pe care o avem în această chestiune este din cuvintele apostolului. Sf. Pavel, adresându-se Bisericii din Corint, a spus că aveau printre ei un frate care nu trăia conform legământului său, dar care trăia într-o anumită măsură în păcat. Apostolul a mustrat Biserica pentru că nu și-a făcut datoria în cazul fratelui. Apoi a spus: „Căci eu, măcar că nu am fost la voi în trup, dar fiind de față în duh, am și judecat, ca și când aș fi fost de față ... pe cel care a comis o astfel de faptă: un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:3, 5). Dacă nu este nimicită carnea, spiritul nu va fi salvat, este argumentul apostolului.

Această afirmație face o aluzie vagă la voința Domnului. În fiecare caz este necesar să fie nimicită carnea. Dacă voința este învinsă de carne, rezultatul va fi și moartea voinței; adică, Moartea a Doua. Dar dacă voința dorește să fie în armonie cu Domnul, atunci, chiar dacă nimicirea forțată a cărnii nu este sacrificiu, și aceștia nu sunt socotiți împreună cu sacrificatorii, totuși ei sunt mântuiți „ca prin foc” pe planul spiritual, în ziua Domnului Isus. 1 Cor. 3:15.

Privind cazul pe care l-am menționat mai devreme în acest articol, ați putea întreba: A pierdut fratele acela cunoștința Adevărului? Vă vom spune, pentru că aceasta este o întrebare foarte interesantă.

În cazul acestui frate noi nu știm care au fost sentimentele inimii sale, desigur, căci nu suntem în stare să le judecăm pe acestea. Dar el ne-a părăsit și a mers la Biserica Presbiteriană. Apoi a mers la cei din Alianța Creștină și a încercat să creadă în vindecarea prin credință și s-o practice, deși avea multă cunoștință din Adevăr pe aceste linii. După ce a insistat pe linia vindecării prin credință etc., a avut câteva atacuri de boală și a trebuit să cheme un doctor, în ciuda tratamentelor prin credință. În final, după o boală foarte serioasă care a durat câteva săptămâni, a murit. Noi nu știm suficient despre el să spunem în ce măsură mintea sa a fost îndreptată spre Domnul. N-am avut ocazia să știm, căci atitudinea lui ne-a despărțit mai mult sau mai puțin de părtășia intimă anterioară.

Un alt caz a fost adus în atenția noastră de un frate care ne-a pus chiar această întrebare: „Crezi că acesta ar fi un caz de ceea ce putem numi „nimicirea cărnii?” Ni se pare că a fost un astfel de caz. Îl cităm:

Un frate care locuia într-un anumit oraș a primit Adevărul și s-a bucurat mult în el. A găsit un alt frate cu care îi plăcea să se întâlnească și să discute despre mesajul de bucurie. El părea să arate un spirit corect, tocmai gata pentru Adevăr și era satisfăcător pentru inima lui. Dar soția lui era foarte indignată. Ea i s-a împotrivit zicând: „Alege între religia ta și mine; nu poți avea ambele”. I-a pus în față chestiunea foarte categoric; și el a ales soția. Numai puțin timp după aceea, după cum a ajuns la noi povestea, se pare că Domnul l-a pus pe bietul frate unde i-a părut foarte rău de alegerea sa. A contractat ceva boală foarte respingătore, și în mijlocul suferințelor sale groaznice soția l-a părăsit.

Sperăm că Domnul nu l-a părăsit și că în cele din urmă a fost iertat de Domnul; căci se pare ca și cum Domnul îl luase pe acel frate după propria sa afirmație; că era într-adevăr un copil al lui Dumnezeu, dar nu din clasa biruitoare. El și-a iubit soția mai mult decât pe Domnul și n-a fost vrednic să fie un membru al clasei Miresei. Se pare că a suferit o așa de completă nimicire a cărnii cum probabil nu s-a așteptat niciodată. Trebuie să-și fi iubit mult soția, încât să renunțe la Domnul pentru ea.

Totuși ea l-a părăsit într-un moment de mare nevoie! Chiar din punctul de vedere al lumii ar părea greșit ca o soție să-și lase soțul în acele condiții. Putem ușor presupune că fratele s-a întors la Domnul în ceasurile de sfârșit, învățând bine lecția și poate făcând anumite făgăduințe față de Domnul. Dacă este așa, nu ne îndoim că duhul îi va fi salvat în ziua Domnului Isus.