CUM A FOST PEDEPSIT SF. PETRU PENTRU LEPĂDAREA DE DOMNUL NOSTRU

Simon, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” Ioan 21:15-17.

R 5052 W. T. 1 iulie 1912 (pag. 207-209)

Contextul arată că aceste cuvinte i-au fost adresate sf. Petru de către Răscumpărătorul cu ocazia celei de-a treia apariții ucenicilor Săi după înviere. Aceasta a fost probabil la trei sau patru săptămâni după învierea Învățătorului din morți. Aparițiile Sale femeilor în dimineața învierii Sale și aparițiile de mai târziu celor doi când mergeau spre Emaus, evident că nu sunt socotite, dar apariția din aceeași seară în camera de sus, când toți ucenicii erau prezenți cu excepția lui Toma și a lui Iuda, este socotită prima. Și apariția cu o săptămână mai târziu, Toma fiind prezent, este socotită a doua.

Întârzierea acestei a treia apariții a fost evident cu scopul probării credinței apostolilor și a conducerii lor ca să ajungă la o concluzie cu privire la cursul lor viitor, pe care Isus voia să-l corecteze. După cât putem noi înțelege relatarea, au trecut cel puțin două duminici fără nicio apariție a lui Isus ucenicilor Săi, și apoi, pierzându-și speranța, ei au decis să se întoarcă la ocupația pescuitului, și așa au făcut. Călătoria spre Galileea și reluarea ocupației le-a luat probabil o săptămână.

În timpul tuturor acelor treizeci de zile, atitudinea mintală a tuturor apostolilor și a celorlalți ucenici poate fi mai bine imaginată decât descrisă. Ei erau nedumeriți; avuseseră într-adevăr dovezi ale învierii Învățătorului; li se atrăsese atenția asupra Scripturilor care dovedeau că aceasta era necesară și că Dumnezeu aranjase dinainte așa. Ei speraseră să aibă și alte discuții cu Isus și că El le va spune în mod clar ce să facă.

În schimb, lăsați singuri, ucenicii erau total descurajați. Ei lăsaseră totul pentru a-L urma, pentru a spune poporului că El era Fiul lui Dumnezeu, mult promisul Mesia, și că în curând El Își va stabili Împărăția, care va aduce binecuvântări, mai întâi lui Israel, și apoi, prin Israel, tuturor familiilor pământului, în armonie cu Legământul Avraamic. Acum părea că toate aceste speranțe erau spulberate, zădărnicite. Cât de neînțelept li se părea gândul de a încerca să convingă poporul că un om răstignit ca răufăcător, ca blasfemator, era într-adevăr Mesia! Cât de neînțelept li se părea să vorbească despre învierea Lui! Ei simțeau că nu puteau face altceva decât să abandoneze misiunea ca o cauză pierdută; și reluarea ocupației pescuitului era concluzia logică.

AU MUNCIT DIN GREU TOATĂ NOAPTEA

Prima lor noapte a fost una descurajatoare — n-au prins nimic. Părea de fapt ca și cum Dumnezeu îi pedepsea pentru calea pe care o luaseră devenind ucenici ai lui Isus — încât totul mergea rău. Dar nu era așa; erau numai învățați lecții necesare.

Dimineața au văzut un străin pe țărm care le făcea semn și striga întrebându-i dacă aveau ceva pește de vânzare. Ei au răspuns, nu, nu prinseseră nimic. Străinul le-a sugerat să arunce năvodul de cealaltă parte a bărcii. Și, deși sugestia părea inutilă după ce au avut atâta insucces, totuși așa au făcut, și imediat năvodul a fost plin cu pești! N-a trebuit mult ca ei să învețe lecția. Știau instinctiv că străinul necunoscut de pe țărm nu era nimeni altul decât Învățătorul lor. Și-au amintit o experiență foarte asemănătoare de la început când au fost chemați să-și lase plasele și să devină pescari de oameni.

Tot interesul le fusese concentrat doar asupra afacerii pescuitului, dar acum bărcile, peștii și plasele și-au pierdut toată valoarea în estimarea acestor pescari. Aici era Domnul lor înviat, a cărui apariție a treia oară o așteptaseră aproape trei săptămâni. Temându-se că Învățătorul va dispărea, chiar înainte de a putea ajunge la El, sf. Petru s-a aruncat în mare și a înotat spre țărm. Spre surpriza lui, străinul deja avea pește și-l prăjise, și toți au fost invitați la micul dejun pe țărmul Galileii.

Străinul nu avea îmbrăcămintea după care știau că era Domnul lor, nici nu avea semnele cuielor pe mâini și pe picioare, pentru a-L putea identifica astfel. Aceasta era o apariție diferită. Ei L-au cunoscut precum cei cu care El a mers spre Emaus, care L-au recunoscut prin binecuvântarea pâinii, și nu prin trăsăturile Sale sau prin îmbrăcăminte sau prin răni. Au recunoscut că nimeni altul decât El nu putea să facă un astfel de miracol. N-au întrebat cine este; au simțit o reținere; după cum citim: „Nici unul dintre ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine ești?””, dar toți știau că era Domnul.

„MĂ IUBEȘTI TU MAI MULT?”

Străinul s-a adresat sf. Petru în special, spunând: „Mă iubești tu mai mult decât aceștia” — aceste bărci, plase etc., care aparțin de afacerea pescuitului? Sf. Petru a răspuns: „Da Doamne, Tu știi că Te iubesc”. El a folosit un cuvânt care exprima căldura iubirii. Isus a răspuns: „Paște mielușeii Mei”.

Apoi a venit întrebarea a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Sf. Petru a simțit o mare presiune. De ce-L întreba Învățătorul atât de deosebit despre iubirea lui? De ce să-i pună lui această întrebare mai mult decât celorlalți? Era fiindcă el fusese primul dintre ucenici care a sugerat reluarea afacerii pescuitului? Era el de blamat pentru aceasta? Dar el a răspuns: „Doamne, știi că Te iubesc”. Isus de data aceasta a răspuns: „Paște oile Mele”. Pentru a treia oară Isus l-a întrebat pe sf. Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Aici Isus a folosit același cuvânt pe care-l folosise sf. Petru, ca și cum ar fi pus la îndoială afecțiunea și profunzimea iubirii sf. Petru. O, a treia oară trebuie să fi trimis memoria sf. Petru înapoi la scena sălii de judecată a lui Caiafa, când L-a tăgăduit pe Învățătorul său a treia oară, chiar cu jurăminte. Și acum Isus pentru a treia oară L-a întrebat cu privire la iubirea sa și dacă aceasta era cu adevărat o iubire din inimă! Răspunsul sf. Petru rostit cu voce sugrumată a fost: „Doamne, Tu toate le știi: știi că Te iubesc!” Răspunsul Domnului a fost: „Paște oile Mele”.

În armonie cu aceste cuvinte ale Învățătorului adresate sf. Petru, lucrarea principală a urmașilor Lui a fost să slujească pentru nevoile oilor concepute de spirit. În deplină armonie cu aceasta, sf. Pavel, adresându-se bătrânilor din Efes, i-a sfătuit să „hrănească turma lui Dumnezeu, pe care El o cumpărase cu sângele prețios al Fiului Său”. Există un punct aici care poate este prea adesea trecut cu vederea. Dacă toți urmașii Domnului ar putea să-și dea seama că mesajul adresat sf. Petru este același care ajunge la fiecare dintre noi, poate că ar face o schimbare în cea mai mare parte din predicarea noastră.

METODELE NOASTRE GREȘITE

Oare n-au trecut creștinii în general cu vederea această lecție importantă, și anume, că lucrarea principală a slujitorilor și a slujitorilor subordonați ai turmei Domnului în timpul acestui Veac este să „pască turma”? Oare nu este adevărat că se face relativ puțină paștere? Dimpotrivă, gândul de obicei primit de noii convertiți este: Acum sunteți mântuiți; mergeți, evanghelizați și aduceți și pe alții la Cristos — în special aduceți bani, căci cu mulți bani putem converti lumea. Lucrați pentru Isus solicitând fonduri pentru cheltuielile bisericii, extinderea ei etc., etc.

Dacă cel care întreabă are gânduri sau sentimente, nu sunt oare prea dese cazurile când instructorii nu știu cum să le răspundă, ci spun doar: „Nu te mai gândi, și mergi la treabă”? Vai, aceasta este atât de adevărat! „Mieii” trebuie hrăniți până când devin „oi”. Oile trebuie conduse, îngrijite, îndrumate, instruite, și oile trebuie de asemenea hrănite cu hrană mai tare decât cea pe care și-ar putea-o însuși mieii. Sf. Pavel ne dă acest gând când cu o ocazie el își îndeamnă ascultătorii să dorească „laptele ... curat, pentru ca prin el să creșteți”.

Dar puțini par să îl copieze pe marele sf. Pavel în privința metodelor lor. Puțini par să-și dea seama și să-și aplice la ei înșiși cuvintele Învățătorului adresate sf. Petru, „Paște mielușeii Mei” și „oile Mele”. Drept consecință, Biserica lui Cristos este într-o stare de lâncezeală. Mulți, sinceri la inimă, nu știu ce cred. Mulți ar găsi că este imposibil să urmeze sfatul sf. Petru, „Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și cu teamă”. 1 Petru 3:15.

MOTIVE PENTRU NEGLIJAREA

ÎNVĂȚĂTURILOR LUI CRISTOS

Există două motive care au dus la neglijarea „învățăturilor lui Hristos” — învățăturilor Bibliei. Aceste două motive explică pe deplin de ce atât de mulți le spun noilor credincioși: să nu vă preocupe învățăturile lui Cristos, ci mergeți și convertiți pe cineva.

Primul din aceste motive este gândirea eronată care a câștigat ascendență în timpul Veacurilor Întunecate, și anume, că de la Cincizecime până la a doua venire a lui Isus este timpul destinat de către Tatăl Ceresc pentru convertirea lumii, și că aceasta este însărcinarea pe care El o dă poporului Său, și dacă lumea nu va fi convertită, responsabilitatea pentru chinuirea lor veșnică va cădea peste poporul Său.

Toate acestea sunt o greșeală. Niciun cuvânt din Scriptură nu spune că Biserica a fost însărcinată să convertească lumea înainte de a doua venire a Domnului. Chiar din contră, Scripturile arată că la a doua venire a Domnului lumea va fi neconvertită. Apocalipsa în special ne spune că atunci când Domnul la a doua venire a Sa Își va stabili împărăția, națiunile vor fi mânioase și că mânia divină va veni peste ele, astfel introducând marele „timp de strâmtorare” cu care acest Veac trebuie să se sfârșească, conform Cuvântului profetic.

Aceste mărturii nu înseamnă că sfințenia va pieri, nici că tot poporul Domnului va fi necredincios, ci înseamnă că lumea în general nu va fi poporul Domnului; ea va fi încă vrăjmașă, neamuri, neconvertită. Nici nu insistăm că Biserica nu are nimic de-a face cu lumea. Chiar dimpotrivă; deși ei nu i s-a dat misiunea de a converti lumea în Veacul prezent — în timp ce acea lucrare rămâne ca ea să o facă în Veacul care vine în legătură cu Domnul și cu Împărăția Sa — cu toate acestea, ea a fost însărcinată să facă o lucrare de mărturie în Veacul prezent.

Mărturia Bisericii a fost să spună Mesajul harului lui Dumnezeu celor care au urechi de auzit, chiar dacă aceștia sunt numai puțini. În al doilea rând, ea urma să fie mărturie pentru lume prin credincioșia ei față de principiile dreptății și astfel să vestească laudele Celui care a chemat-o „din întuneric la lumina Sa minunată”. Dar această mărturie nu era pentru convertirea lumii, ci pentru a aduna din lume numărul necesar ca să completeze Mireasa aleasă a lui Cristos preorânduită divin.

MOTIVUL AL DOILEA

După cum prima eroare a fost cu privire la convertirea lumii la Domnul, a doua eroare a fost cu privire la ceea ce se va întâmpla cu lumea dacă nu era convertită la Domnul. Când ideea eronată a câștigat crezare, că oricine nu acceptă invitația de a deveni un membru al Miresei lui Cristos va fi chinuit veșnic, ne putem oare mira că aceasta i-a dus pe mulți oameni buni la o nebunie a erorii cu privire la ce ar trebui făcut pentru a-și salva familiile și vecinii și milioanele de păgâni de la o presupusă eternitate de tortură?

Datorită acestei presupuse urgențe, cei care veneau la credința în Isus erau îndemnați, nu să se oprească și să se hrănească și să se întărească în Domnul și să studieze Cuvântul Lui, ci să fie mânați de o frenezie de zel pentru a-i aduce pe alții la Domnul. Această frenezie în schimb a dus la învățături și practici foarte iraționale, de care noi numai acum ne debarasăm treptat, pe măsură ce ne dăm seama că s-a făcut o mare greșeală.

Cât de ciudat este că nu ne-am oprit să ne gândim la absurditatea poziției noastre și cum aceasta L-a reprezentat într-o lumină falsă pe Tatăl Ceresc, în cea mai detestabilă lumină! Cât de ciudat este ca cineva să creadă că atunci când Tatăl Ceresc a trimis chemarea celor care au urechi de auzit, pentru moștenire împreună cu Isus Cristos Domnul lor, El ar trimite în chin veșnic pe oricine ar refuza să accepte regulile și condițiile recunoscute ca stricte, care aparțin de această „chemare” — „calea îngustă” în urmele lui Isus — lepădare de sine etc.

Bine ne asigură Scripturile, că sfinții nu „au de luptat împotriva cărnii și sângelui” numai, ci „și împotriva duhurilor răutății din locurile cerești” (Efes. 6:12). Bine ne spune apostolul că dumnezeul acestui Veac a orbit mințile acelora care nu cred; că el împiedică lumina să-i lumineze (2 Cor. 4:4). Bine putem vedea cum el a pus lumina în locul întunericului și întunericul în locul luminii în timpul Veacurilor Întunecate.

PUTEM ÎNVĂȚA ȘI ALTĂ LECȚIE

Nu trebuie să lăsăm textul fără a ne aminti o lecție atât de minunată și instructivă cu privire la modul potrivit de a critica și mustra pe frații noștri, când desigur acest lucru este necesar. După câte arată relatarea, cele trei întrebări pe care Domnul nostru le-a pus lui Petru cu privire la iubirea lui pentru El, au fost singurele mustrări pe care El le-a făcut vreodată ca o compensare sau pedeapsă pentru lepădarea sa rușinoasă de Învățătorul în noaptea în care a fost vândut.

Mulți dintre noi, dacă am fi fost în locul Învățătorului, am fi simțit că era necesar să-l facem pe sf. Petru să-și ceară scuze foarte umilit înainte de a mai avea ceva de-a face cu El. Noi am fi fost înclinați să vorbim despre slăbiciunea lui, despre nerecunoștința lui, despre cum trebuia el să știe că nu face bine etc., etc. Simțul nostru de dreptate, în multe cazuri, ar fi pus cu totul în umbră simțul nostru de milă și compătimire. Dar n-a fost așa cu Învățătorul. El cunoștea loialitatea inimii sf. Petru. Știa că el deja ieșise și plânsese cu amar pentru aceasta. Știa ce sentiment de rușine va fi peste el și cât de mult curaj ar însemna pentru el chiar și să se gândească la întâlnirea cu Învătățorul de care se lepădase.

În mod sigur această compătimire față de sf. Petru și această apreciere a tendinței pe care el ar avea-o de a deveni cu totul descurajat l-au făcut pe Domnul nostru să-l menționeze pe sf. Petru primul dintre apostoli în dimineața învierii Sale, spunându-i Mariei, prima căreia i S-a arătat: „Du-te și spune ucenicilor Mei și lui Petru” — nu-l lăsa pe Petru să creadă că este un proscris. Să știe că Mă gândesc la el și că-l iubesc și-l compătimesc și l-am iertat, deoarece știu că a făcut-o sub presiune.

AR TREBUI SĂ COPIEM METODELE ÎNVĂȚĂTORULUI

Și dacă Domnul și Învățătorul nostru ne-a lăsat un astfel de exemplu de bunăvoință și iertare fără cerere, cum învățăm noi această lecție? În ce măsură iertăm noi greșelile altora și în ce măsură facem mai mult decât jumătate drumul ca să-i facem să știe că nu avem niciun resentiment față de ei? În ce măsură le trimitem vorbă că ne gândim la ei cu bunătate, cu generozitate? Și când vine timpul potrivit și este bine să se spună ceva, nu putem noi lua o lecție din îngăduința și blândețea iubitoare a Răscumpărătorului când îl întreabă numai pe cel care a greșit dacă are un fel de iubire potrivit, și când acesta mărturisește iubire specială, atunci îl întreabă dacă este sigur că are iubire specială?

Fără îndoială succesul nostru ca servitori ai Învățătorului în hrănirea fraților, turma, și în ajutorarea lor în loc de a-i împiedica, va fi în măsura în care ne amintim și copiem stilul și metodele Lui. Astfel deci, în timp ce hrănim turma Lui, să avem continuu înaintea noastră exemplul marelui Păstor despre felul cum ar trebui să lucrăm cu turma.