CUM A PREDICAT ISUS DUHURILOR DIN ÎNCHISOARE

„Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh, [două experiențe — moarte și înviere] în care S-a și dus și a predicat duhurilor care sunt în închisoare.”

1 Petru 3:18, 19.

R 5043 W. T. 15 iunie 1912 (pag. 191-193)



Acest text a fost făcut bază pentru unele prezentări ciudate. Din el unii au dedus că există o stare intermediară care durează între moarte și înviere. Alții l-au pretins ca autoritate pentru doctrina purgatoriului. Dificultatea în fiecare caz pare să fie nereușita de a-și aminti că Biblia peste tot învață că morții sunt într-adevăr morți, că nu știu nimic, și că, de aceea, ar fi imposibil să se facă vreo predicare ființelor umane moarte. Fără îndoială, teoria că oamenii sunt mai vii după ce mor decât când trăiau, este răspunzătoare pentru aproape toate lucrurile nechibzuite pe care cu toții am declarat cândva că le credem.

Înainte de a respinge ideea că aceste „duhuri din închisoare” sunt duhuri umane, să observăm faptul că a spune „duhuri umane” este o absurditate prin ea însăși, pentru că ființele umane nu sunt duhuri și ființele spirituale nu sunt oameni. „Care face îngerii Săi duhuri” este afirmația scripturală. Adevărat, noi vorbim uneori despre oameni că au un duh de viață, dar prin aceasta vrem să spunem numai că au puterea sau energia vieții, și aceasta ar fi la fel de adevărat pentru ordinele inferioare ale creației: animale, pești, păsări etc.

Apoi vorbim uneori că Biserica sunt ființe spirituale — concepute de Spirit sfânt. Astfel apostolul vorbește despre omul natural în contrast cu Noua Creatură, o ființă spirituală. Pentru a aprecia această declarație trebuie să ne amintim că clasa Bisericii primește conceperea de Spirit sfânt cu scopul ca, dacă este credincioasă, să poată ajunge la o înviere spirituală și să devină ființe spirituale, asemenea îngerilor și asemenea Răscumpă-rătorului. Dar încă nu suntem spirite decât prin credință — în speranță. Totuși, contextul arată că apostolul nu s-a referit la Biserică: noi n-am fost în închisoare; noi am primit mesajul mântuirii prin apostoli.

DUHURILE ODATĂ NEASCULTĂTOARE

Duhurile cărora li s-a dat mesajul se dovediseră neascultătoare, spune sf. Petru. El ne spune chiar timpul neascultării lor, și anume, „în zilele lui Noe, în timp ce se pregătea corabia”. Desigur, dacă observăm aceste particularități menționate în context, nimeni n-ar fi scuzabil pentru înțelegerea greșită a acestei scripturi și să o considere în vreun mod aplicabilă la omenirea din zilele noastre sau la omenire în general. Totuși, ne este de ajutor să aflăm amănuntele depline ale problemei. Care a fost neascultarea lor și când și cum au fost întemnițate?

Întorcându-ne la Geneza 6:1-5, găsim acolo cauza neascultării acelor îngeri, cărora le-a fost permis pentru un timp să vadă ce pot face pentru ridicarea omenirii, sau mai degrabă le-a fost permis să demonstreze că tendința în jos a păcatului este incurabilă, cu excepția modului în care Dumnezeu a aranjat deja prin Mesia și prin domnia Sa glorioasă de o mie de ani.

În loc ca acei îngeri să ajute omenirea să iasă din păcat, ei au ajutat-o să intre în păcat, și făcând astfel au crescut depravarea în omenire până când relatarea uimitoare este că „răutatea omului era mare pe pământ și că toată imaginația gândurilor din inima lor era în fiecare zi numai răutate”. Păcatul special al îngerilor a fost că atunci când le-a fost dat privilegiul de a se materializa — de a-și lua corpuri umane pentru a ajuta și a instrui omenirea — ei au folosit greșit această putere și au luat pe fiicele oamenilor de soții.

Astfel acești îngeri au ajuns treptat să prefere să trăiască printre oameni, ca oameni, și să crească familii pământești mai degrabă decât să rămână în starea în care au fost creați — ființe spirituale, mai presus decât oamenii. Nu numai că lucrul acesta a fost greșit, în sensul că au luat o cale în opoziție cu aranjamentul divin, dar a fost greșit și pentru că lucrul acesta s-a făcut pentru cultivarea și satisfacerea poftei, și a dus la întinarea lor morală, precum și a avut o influență dăunătoare asupra omenirii; căci putem ușor vedea că dacă îngerii, cu puteri și înteligență superioară, deveneau îndrumători în practicarea poftelor carnale, însemna o mare influență asupra omenirii spre păcat și spre întinarea minții și a trupului.

Ni se spune în mod special că urmașii acestei uniri nepotrivite între îngeri și fiicele oamenilor au fost uriași, și fizic și mental superiori familiei umane căzute — „oameni cu renume”. Și această declarație, că erau „oameni cu renume”, a fost pe timpul când la starea bărbăției se ajungea la o sută de ani, și implica faptul că Dumnezeu n-a intervenit să împiedice sau să oprească progresul păcatului poate timp de câteva secole. Între timp rasa devenise atât de stricată încât se pare că numai Noe și familia lui n-au fost contaminați — toți ceilalți veniseră mai mult sau mai puțin, direct sau indirect, sub influența acestor îngeri căzuți sau a fiilor lor uriași. Prin urmare, despre Noe s-a scris (nu că el a fost un om perfect, dar), „Noe era un om drept și integru printre cei din timpul lui” (necontaminat), și se pare că familia lui era la fel. Prin urmare, numai aceștia au fost salvați în corabie, în timp ce toți ceilalți, mai mult sau mai puțin contaminați, au fost distruși în potop.

„ÎN LANȚURILE ÎNTUNERICULUI”

Atunci și acolo Dumnezeu a întemnițat aceste duhuri, îngeri, care nu și-au păstrat starea lor dintâi, și de aceea sunt numiți îngeri căzuți, diavoli, demoni. Ei n-au fost întemnițați într-un loc depărtat de lume numit iad, nici nu sunt angajați acolo în alimentarea focului pentru chinuirea bietei omeniri. Urmând conducerea Scripturilor, găsim că atunci când a venit potopul, ei n-au fost distruși, deoarece, deși corpurile lor de carne pe care le luaseră puteau pieri într-adevăr, totuși ei numai s-au dematerializat sau și-au luat iarăși starea spirituală.

Relatarea este că Dumnezeu i-a aruncat jos, i-a condamnat la o înfrângere — ca să nu se mai poată asocia cu sfinții îngeri, ci trebuia să fie păstrați în tartar — atmosfera pământului nostru. Aici au fost întemnițați, nu într-un loc special, ci în sensul că li s-au restrâns libertățile, „în lanțurile întunericului”. Nu le-a mai fost permis să se materializeze și astfel să se asocieze cu omenirea. Aceste lucruri ni se spun clar de către sf. Iuda și sf. Petru (Iuda 6; 2 Petru 2:4, 5) — o explicație în deplină armonie cu relatarea din Geneza despre căderea lor.

ODATĂ NEASCULTĂTORI — ÎNCĂ NEASCULTĂTORI

Noi, desigur, nu putem ști dacă toți acești îngeri căzuți sunt încă într-o stare de inimă neloială. Dimpotrivă, în armonie cu textul nostru, putem presupune că unii dintre acești îngeri căzuți s-au căit de atunci de calea lor greșită, și n-ar fi prea mult să declarăm această chestiune — că unii dintre aceștia care s-au căit au în mod sigur experiențe îngrozitoare ca rezultat. A fi obligați să fie în contact și relație strânsă cu cei mai răi și mai răuvoitori, și să aibă cunoștință de toate planurile și eforturile lor rele, ar fi o experiență îngrozitoare, și, pe lângă aceasta, putem fi siguri că aceia răzvrătiți n-ar ezita să persecute în toate modurile imaginabile pe aceia care s-au căit, deoarece ei ar fi nelegiuiți, în pofidă voinței divine.

Pe de altă parte, cei care s-au căit ar fi obligați să se restrângă și să nu răspundă la rău cu rău, știind că aceasta ar fi contrar voinței divine. Cu alte cuvinte, cei care s-au căit dintre acele duhuri căzute, influențați de predicarea lui Isus sau altfel, ar avea un fel de experiență de purgatoriu, și chiar gândul la aceasta ne provoacă simpatia.

Când au fost întemnițați sau înlăturați de la privilegiul de a se materializa, multe dintre duhurile căzute, nu știm ce proporție, și-au continuat opoziția activă față de Dumnezeu, după metoda lui Satan. De aceea se spune despre ei că sunt îngerii lui, mesagerii lui, servitorii lui, iar despre el se spune că este Beelzebul, Prințul Demonilor. Despre Satan, care a păcătuit cu mult înaintea celorlalți și într-un mod diferit, Scripturile ne spun că a fost un înger de un rang mai înalt, sau de o natură mai înaltă, și această superioritate a lui l-a făcut prinț sau domn peste oștirea duhurilor rele.

LUPTA ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU

Lupta lui Satan și a îngerilor Săi căzuți este împotriva lui Dumnezeu, împotriva tuturor celor care sunt în armonie cu El, împotriva tuturor regulilor dreptății și împotriva tuturor mijloacelor și servitorilor pe care Domnul îi folosește. Cuvintele sf. Pavel pe această linie sunt pline de forță; el remarcă faptul că poporul lui Dumnezeu nu se luptă numai „cu carnea și sângele”, ci și cu „duhurile răutății în locurile cerești”, și se ridică întrebarea: „Cine poate birui singur aceste lucruri?” Răspunsul este că nimeni nu poate birui singur; fără ajutorul Răscumpărătorului, biserica Sa ar fi total copleșită și biruită de rău.

În mod asemănător, fără ajutorul Răscumpărătorului prin Împărăția Sa, fără legarea lui Satan, fără eliberarea lumii, de către Domnul nostru, din robia păcatului și a morții, n-ar fi nicio speranță de recuperare a lumii din robia ei actuală. Dar împreună cu apostolul exclamăm: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Romani 8:31.

PRIN MEDII ȘI POSEDARE

Planul originar de atac al lui Satan a fost să aducă rasa sub influența lui prin denaturare — prin punerea întunericului în locul luminii și a luminii în locul întunericului — de exemplu, ispita sub care a căzut mama Eva. Satan s-a prezentat acolo drept prietenul Evei, dându-i un sfat sănătos. L-a prezentat pe Dumnezeu ca având un motiv egoist în spatele poruncii ca primii noștri părinți să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Satan a declarat că Dumnezeu spusese un neadevăr când a spus că pedeapsa pentru păcat va fi moartea. Satan a declarat că omul nu poate muri.

Și n-a păstrat el de atunci încoace aceeași linie de falsitate? Și n-a înșelat el întreaga lume chiar asupra acestui subiect? Nu cred toți oamenii din toate țările că atunci când un om moare, de fapt nu moare, ci devine mai viu — exact minciuna lui Satan din primul exemplu? Cât de puțini L-au crezut pe Dumnezeu, chiar printre poporul care Îl iubește cu adevărat și care dorește cu adevărat să creadă învățăturile Cuvântului Său! Cu toții am fost sub un fel de „piază-rea”. „Dumnezeul veacului acestuia [Satan] a orbit gândurile” noastre asupra acestui subiect. Ajungem acum să vedem că moartea este pedeapsa pentru păcat și că învierea este salvarea pe care Dumnezeu a promis-o și o va da.

Satan a avut aliați și servitori puternici în îngerii căzuți, și prin stăruința lor se pare că a triumfat minciuna lui asupra Cuvântului divin — „Negreșit vei muri”. Aceste spirite căzute au făcut diferite manifestări în fiecare țară timp de secole, și prin aceasta se pare că și-au dovedit teoria că omul mort este mai viu decât atunci când trăia. Știind că omenirea n-ar avea nimic de-a face cu ei dacă ar cunoaște personalitatea lor reală, ei își ascund personalitatea și se prezintă ca prietenii noștri morți care doresc să vorbească cu noi, fie direct, fie prin medii.

O altă dorință a acestor îngeri este să posedeze sau să pună stăpânire pe o ființă umană. Fiind înlănțuiți și împiedicați de la privilegiul materializării, următorul lucru de dorit în estimarea lor este să câștige control asupra unei ființe umane și să se folosească de corpul acesteia în loc de al lor propriu. Aceasta este numită posedare și persoanele astfel chinuite astăzi sunt trimise în ospicii unde, se estimează, ele constituie cel puțin jumătate din numărul total. În zilele Domnului nostru aceștia nu erau în mod greșit considerați a fi nebuni, ci în mod corect erau declarați a fi posedați. Toți își amintesc relatarea din Noul Testament că Mântuitorul nostru și apostolii Lui au scos legiuni de duhuri căzute din oameni.

„NU ȘTIȚI CĂ NOI VOM JUDECA PE ÎNGERI?”

Nu trebuie să discutăm această chestiune cu Studenții Bibliei, căci este prea bine recunoscută pentru a fi disputată. Sugerăm tuturor cititorilor un studiu centrat pe acest subiect. Vedeți de câte ori Isus și apostolii au scos demoni și observați amănuntele. Deși există încă medii și mulți posedați, nu putem ști dacă proporția este mai mare sau mai mică decât în zilele Domnului nostru. Deoarece populația lumii astăzi este cu mult mai mare, același număr de spirite rele (care nu crește) ar arăta proporțional mai mic.

Dar, oricum ar fi, putem presupune că au rezultat unele roade din marile predici predicate acestora în legătură cu moartea și învierea Domnului nostru, despre care sf. Petru ne spune în textul nostru. În plus, sf. Pavel remarcă: „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Corinteni 6:3). Știm că sfinții îngeri n-au nevoie de nicio judecată, de nicio încercare, prin urmare apostolul trebuie într-un fel să se refere la o încercare sau judecată sau probare a acestor spirite din închisoare care au fost odată neascultătoare în zilele lui Noe. Și dacă judecata sau probarea lor face parte din planul divin, aceasta implică o speranță pentru ele, și în legătură cu afirmația sf. Petru din textul nostru, aceasta duce la concluzia rezonabilă că predicarea pe care Isus le-a făcut-o n-a fost cu totul în zadar.

CUM A PREDICAT ISUS ÎN MOARTE

Aici se ridică o altă întrebare: Dacă Isus a fost cu adevărat mort, după cum declară Scripturile, dacă „El Și-a dat sufletul la moarte” și „Și-a făcut sufletul o jertfă pentru păcat”, și sufletul Său n-a fost ridicat dintre cei morți până în a treia zi de la răstignirea Sa, cum a putut El între timp să predice duhurilor din închisoare sau oricui altcuiva? Noi răspundem că El a putut predica în același mod în care apostolul se referă cu privire la Abel, spunând: „..prin ea vorbește el încă, măcar că este mort” (Evrei 11:4); și iarăși, în același mod în care se spune că sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu — în mod figurat. De un lucru suntem siguri, și anume, că Isus nu S-a adresat verbal în timp ce era mort. El a predicat în modul la care ne referim uneori când spunem: „Faptele vorbesc mai tare decât cuvintele”.

Marea lecție obiectivă pe care îngerii căzuți au văzut-o, a fost cea care a constituit pentru ei marea predică ce le-a dat un temei pentru speranță. Cu câteva ocazii duhurile căzute, când li s-a poruncit să iasă din ființele umane, au declarat că Îl cunoșteau pe Isus. În trecutul îndepărat ele Îl cunoscuseră, când, ca Singurul Conceput al Tatălui și Reprezentantul Său, El le-a creat pe ele și toate lucrurile care sunt făcute, și a fost de asemenea purtătorul de cuvânt pentru toată ordinea și reglementările divine.

Îngerii căzuți și-au dat seama că El venise în lume pentru a fi Răscumpărătorul ei; ei au înțeles marea coborâre la care S-a supus din poziția Sa înălțată de pe planul ceresc, la poziția de servitor pe planul uman. Ei I-au admirat loialitatea și credincioșia față de Dumnezeu, dar fără îndoială L-au crezut nechibzuit; nu s-au așteptat se învie vreodată dintre morți. Dar când au înțeles învierea Sa a treia zi, la glorie, onoare și nemurire, „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice puteri, de orice autoritate și de orice nume care se poate numi”, predica Lui pentru ei a fost completă, și anume, că „plata păcatului este moartea”, dar că „darul harului lui Dumnezeu este viața veșnică” (Romani 6:23). Și când și-au dat seama astfel de Puterea lui Dumnezeu și de Iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale umane, aceasta a constituit pentru ei un mesaj de speranță, după cum sugerează cuvintele apostolului. Poate dacă ei ar arăta căință deplină, în cele din urmă Dumnezeu va avea milă de ei, întocmai cum a avut milă și a prevăzut pentru omenire.

Lecția este una pentru toți. Puterea lui Dumnezeu este Infinită, așa este și iubirea, mila și bunătatea Sa. Cu toate acestea, orice păcat cu voia își va avea pedeapsa, o dreaptă răsplătire, și numai cei doritori și ascultători vor avea favoare divină și viață veșnică. Fiecare să-și aplice lecția pentru sine.