Vol. 3 Ianuarie-Februarie 1996 Nr. 2

CREȘTINII TESALONICENI

1 Tes. 1 ; 4:13-18

Scrisoarea Sf. Pavel către tânăra biserică din Tesalonic — Puterea Evangheliei printre ei — Bucuria lor în încercări — Activitățile lor în răspândirea Adevărului — Speranța lor, centrată în a doua venire a lui Cristos — O descriere foarte figurativă a celei de a doua prezențe a Domnului nostru și a învierii Bisericii — „morții în Cristos ” comparați cu „cei care dorm în Isus”.

„Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.” Capitolul 4:14 .

W. T. 15 Iunie 1916 (pag. 186-188)

În timp ce studiul nostru de astăzi se ocupă în principal de a Doua Venire a Domnului nostru Isus Cristos, Epistola din care acesta face parte dă o descriere a clasei care se va bucura de a Doua Venire a Lui, și pe bune motive. În această Epistolă Sf. Pavel arată unele caracteristici ale celor cărora el le spune: „Dar voi, fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca Ziua aceea să vă surprindă ca un hoț. Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai Zilei” (Cap. 5:4, 5). Dintre aceste caracteristici, cea esențială este „iubirea de Dumnezeu”, „iubirea de Cristos”, dată tuturor din Casa Credinței și manifestată în spiritul compătimirii față de întreaga „creație care suspină”.

Deși Biserica din Tesalonic era compusă din aceia care în privința duratei experienței creștine nu erau decât „prunci în Cristos”, totuși este foarte evident că persecuțiile care veniseră peste ei i-au făcut să crească foarte rapid. Era cam un an de când primiseră Evanghelia; și totuși Apostolul mărturisește despre dezvoltarea lor rapidă, așa cum se manifestă în iubirea lor unul pentru altul — nu numai pentru micul grup din Tesalonic, ci pentru toată Casa Credinței din toată Macedonia. Apostolul declară că această iubire de frați era o manifestare a faptului că ei fuseseră „învățați de Dumnezeu”.

Unul dintre primele efecte ale cunoștinței despre harul lui Dumnezeu în Cristos și ale consacrării față de Domnul este această iubire pentru toți servii-tovarăși — „frații”. Fie ca înflăcărarea și zelul primei iubiri față de Domnul și față de întreaga Casă a Credinței să poată nu numai continua, ci să și crească la toți! Dar, vai! mulți care încep cu căldură și seriozitate devin căldicei — devin greu de mulțumit, cinici, hipercritici, încrezuți, ambițioși — și pierd mult din simplitatea, zelul și umilința credinței și zelului lor de la început.

Acesta este primul atac al marelui Adversar, de a-i prinde iarăși în capcană prin slăbiciunile cărnii pe aceia care au scăpat din lanțurile lui de întuneric și au ajuns să vadă ceva din gloria lui Dumnezeu strălucind prin Cristos. Dacă ei nu rezistă acestor atacuri, efectul sigur va fi nu numai încropeală față de Domnul, cauza Sa și membrii Corpului Său, dar în cele din urmă și cultivarea roadelor întunericului — invidia, răutatea, ura, cearta — în locul roadelor spiritului lui Cristos — umilința, blândețea, răbdarea, amabilitatea frățească, iubirea. De aceea apostolul îndeamnă Biserica: „Vă îndemn, fraților, să creșteți tot mai mult” — în iubire și serviciu unul pentru altul; căci această creștere implică o creștere în toate darurile Spiritului Sfânt.

DATORIILE ȘI RESPONSABILITĂȚILE CREȘTINE

Religia lui Cristos este menită a fi practicată laolaltă cu toate datoriile cuvenite, cu nedumeririle, încercările și plăcerile casei și familiei. Majoritatea poporului lui Dumnezeu poate lăsa astfel să strălucească cel mai bine lumina pe care a primit-o de la Domnul. Fiecare trebuie să „învețe a fi liniștit” — a avea o ambiție liniștită, nu o agitație neîncetată după notorietate și fapte importante, ci o perseverență liniștită, serioasă în facerea de bine, o condiție în care roadele și darurile Spiritului Sfânt vor prospera cel mai bine.

Este adevărat, lumina primită va face o mare schimbare în multe din afacerile casei. Ea pune în fața noastră noi idealuri, pentru a fi estimate și copiate. Ea ne introduce într-o relație nouă, o rudenie nouă — familia lui Dumnezeu. Astfel ea ne aduce responsabilități și privilegii noi; și dacă suntem umpluți cu spiritul Adevărului, cu iubire față de Dumnezeu și față de toți care au ceva din asemănarea Lui, ne va face foarte zeloși în răspândirea darului lui Dumnezeu, care a adus inimilor noastre o astfel de binecuvântare.

Aceasta nu înseamnă că este voia Domnului ca toți care primesc Adevărul să meargă ca învățători publici, părăsind casa, profesia, ocupația, datoriile, responsabilitățile etc. Chemarea Domnului nu va veni niciodată în conflict cu datoriile cuvenite și cu responsabilitățile noastre anterioare. Bărbatul care are o familie de care să se îngrijească nici măcar să nu se gândească să lase astfel de obligații, nici să nu se considere chemat să facă propovăduire publică dacă aceasta ar implica neglijarea datoriilor și obligațiilor care deja stau asupra lui. Astfel de persoane trebuie în liniște și cu mulțumire să facă în serviciul Divin tot ce le-ar permite o considerare cuvenită a celor dependenți de ei.

Pe de altă parte, cei care sunt liberi să-și dea timpul și energia în serviciul Domnului, și care au vreun fel de talente, când primesc Adevărul ar trebui să prezinte Domnului cu umilință tot ce-i al lor și apoi să caute să folosească fiecare ocazie în serviciul Său după cum El va deschide calea. Astfel de consacrați trebuie după aceea să fie foarte atenți să nu se împovăreze încât să le împiedice utilizarea în astfel de serviciu.

RESPONSABILITĂȚILE FAȚĂ DE CEI DIN AFARĂ

Noi avem nu numai datorii și o misiune către fiecare membru al Corpului lui Cristos, dar avem și anumite ((166) responsabilități către cei care sunt în întuneric, care nu sunt în Cristos. Creștinul trebuie să fie o lumină arzândă și strălucitoare pentru lume. Lumea nu vede din interior, cum vede Casa Credinței. Prin urmare este mare necesitate ca creștinul așa să trăiască în fața lumii încât să fie „epistole vii cunoscute și citite de toți oamenii”, spre onoarea Domnului și a Cuvântului Său.

Viața creștină trebuie să fie văzută de lume nu numai ca justă și onestă, dar și nobilă și vrednică de cinste. Există oameni cinstiți dar brutali. Există oameni sinceri care spun adevărul într-o manieră combativă și respingătoare. Dar în creștinul adevărat iubirea trebuie să producă un sentiment atât de generos, încât să-i înnobileze fiecare virtute. În acest scop, de asemenea, creștinul trebuie să se străduiască „să nu aibă lipsă de nimic” — pe cât posibil să nu depindă de caritate, ci mai degrabă, după cum declară Apostolul în altă parte, „să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă să dea celui lipsit” (Ef. 4:28). Instrucțiunea Domnului către Israelul după trup, ca ei să dea cu împrumut dar să nu ia cu împrumut, poate fi bine aplicată ca principiu de către Israelul spiritual. Acest principiu se aplică la cumpărarea pe credit, o practică ce trebuie evitată de poporul Domnului; și acest principiu ar fi avantajos ca regulă pentru oameni în general.

„PILDE PENTRU TOȚI CREDINCIOȘII”

Sub instruirea lui Pavel, suplimentată de a lui Timotei, tânăra biserică a tesalonicenilor ajunsese în timp foarte scurt la o cunoștință considerabilă despre Planul divin — mult mai multă, se pare, decât are majoritatea adunărilor creștine de astăzi. De exemplu, ei știau lucruri de care mulți sunt în ignoranță astăzi — că speranța creștinului se centrează în a Doua Venire a Domnului nostru Isus Cristos și în adunarea Bisericii la El. Ei știau de asemenea că prietenii lor care muriseră erau „adormiți”; și speranța lor era că toți care dorm în moarte vor fi treziți din somnul morții la a Doua Sa Venire. Dându-și seama că toate speranțele de viață veșnică depindeau de a Doua Venire a Domnului nostru ca marele Dătător de viață, nu era nici un pericol ca Biserica timpurie să piardă vreodată din vedere această speranță inspiratoare pusă în fața noastră.

Timp de câteva secole trecute acest fapt, că morții dorm și nu pot fi treziți până la a Doua Venire a Domnului nostru, a fost pierdut din vedere; și ca rezultat toată credința în a Doua Venire a Domnului nostru s-a stins în general. Creștinii au ajuns să creadă în general că morții nu „dorm”, ci sunt mai treji decât atunci când trăiau — că în momentul despărțirii, morții merg în Cer sau în Iad, și că aceste condiții sunt permanente, inalterabile. Cu asemenea idei nescripturale în minte, cine se poate mira că pentru creștinii pretinși, a Doua Venire a Domnului este un eveniment fără interes deosebit? Prin urmare unii o privesc cu ușurință; mulți nu o cred deloc și spun că este o învățătură nefolositoare, neinteresantă și dăunătoare.

Totuși, „frații”, care au fost instruiți din Cuvântul Domnului, și care nu urmează „poveștile meșteșugit alcătuite” inițiate de Arhi-înșelătorul, află că Scripturile în întregimea lor, de la Genesa la Apocalips, sunt pline de lumina marii speranțe a venirii lui Mesia în glorie și putere pentru a-Și stabili Împărăția de Dreptate pe pământ; pentru a trezi și ridica pe cei care au căzut sub mâna Morții — pentru a le da frumusețe în locul cenușii, și uleiul bucuriei în locul unui duh de întristare — la atâția câți vor accepta binecuvântarea Lui sub termenii Noului Legământ. Ier. 31:31-34; Ev. 8:8-13; Is. 61:1-3.

„CEI CARE DORM ÎN ISUS”

Așa cum a fost pronunțată la origine în Eden, pedeapsa împotriva rasei lui Adam n-a fost un somn în moarte pentru câteva zile, câțiva ani sau câteva secole. Dimpotrivă, a fost stingere absolută — nimicire (Gen. 2:17; 3:19). Dar Dumnezeu a propus o răscumpărare din blestemul morții; și pentru acest scop a venit Isus Cristos în lume și a murit, „cel drept pentru cei nedrepți”, pentru ca El să poată aduce omenirea înapoi la Dumnezeu — înapoi în favoare divină, unde darul lui Dumnezeu — viața veșnică — va fi o posibilitate pentru cei care vor dori și vor asculta. Întotdeauna de când prețul de Răscumpărare a fost dat la Calvar și de când acceptarea lui s-a manifestat la Rusalii, este potrivit să privim întreaga omenire ca nemaifiind moartă — complet îndepărtată de la viață — ci doar ca dormind — așteptând întoarcerea Răscumpărătorului, Acela care o trezește, Acela care o însuflețește, Acela care îi dă viață. Rom. 6:23; Ioan 5:25, 28, 29; 1 Cor. 15:12-23.

În acest sens al cuvântului, despre toată omenirea se poate spune că „doarme în Isus”, Răscumpărătorul; căci prin moartea Sa Domnul nostru Isus a asigurat pentru toți urmașii lui Adam o altă încercare de viață — în locul celei pierdute de tatăl Adam prin neascultare. Domnul nostru Însuși a declarat că drept consecință a ridicării Sale pe cruce ca marea Jertfă pentru păcat, El va atrage pe toți oamenii la Sine (Ioan 12:32, 33; 3:14-16). Astfel El ne-a arătat că lumea nu trebuie să fie considerată moartă — stinsă, ci numai „adormită”, așteptând timpul atragerii preorânduite de Tatăl și asigurate prin „Prețul de Răscumpărare pentru toți” (1 Tim. 2:5, 6). Această atragere, ca și aceea exercitată pentru alegerea Bisericii, va fi printr-o cunoștință a Adevărului, și înseamnă că în cele din urmă toată omenirea va fi informată de pregătirea îndurătoare a lui Dumnezeu, sub care vor putea obține viață veșnică dacă vor vrea, când vor fi aduși la cunoștința Adevărului.

Deoarece majoritatea din rasa umană a intrat în moarte înainte ca Prețul de Răscumpărare să fi fost dat, aceasta implică o trezire din moarte pentru ca ei să poată fi atrași sau să vină la cunoștința Adevărului. În armonie cu acest gând sunt cuvintele Domnului nostru, în sensul că vine ceasul când toți cei care sunt în morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele; și că atunci, aceia care vor auzi — se vor supune — vor trăi — veșnic.

O viață viitoare pentru toți a fost pregătită de Domnul nostru, care „Și-a dat viața ca Preț de Răscumpărare pentru toți”; și faptul că s-a avut în vedere sentința lor la moarte face posibil să se vorbească despre ei ca „adormiți în Isus”, în loc de morți în Adam. Faptul că mulți dintre ei n-au știut despre răscumpărarea lor n-ar ((167) constitui o mai mare piedică decât faptul că tocmai dintre aceia mulți n-au avut nici o cunoștință deosebită despre sentința originară prin Adam. Ei au venit sub sentința adamică fără alegere sau cunoștință, iar mai târziu au venit sub beneficiile răscumpărării la fel fără alegere sau cunoștință. Rom. 5:18.

„MORȚII ÎN CRISTOS”

Când folosește expresia „cei care au adormit în Isus”, apostolul nu se poate referi numai la sfinți; căci Evanghelia fusese propovăduită în Tesalonic numai cam de un an, și în acel an nu puteau să fi murit foarte mulți dintre sfinți. Mai mult, când ne gândim că în general sfinții nu sunt înrudiți după trup, putem repede vedea că atunci când apelează la speranța lor, pentru ca să nu se întristeze ca și alții, apostolul trebuie să se fi gândit nu numai la speranța pentru sfinți, ci și la speranța pentru toți prietenii lor care muriseră. Dacă speranța lor era numai pentru sfinți, și dacă ei credeau că toți ceilalți erau pierduți veșnic și fără speranță, ar fi fost în zadar ca Apostolul să apeleze la ei să nu se întristeze ca alții care n-au astfel de speranță; pentru că asemenea așteptări rele în privința marii majorități a prietenilor și rudelor lor care au murit și care mor ar fi fost o pricină de mai mare întristare pentru ei sau pentru ori care păgâni, decât atunci când n-aveau nici o cunoștință și nici o speranță clară.

Acest fapt este prezentat de Apostol în capitolul 4:14. Acolo el arată că credința creștinului este zidită pe faptul că Isus Cristos a murit și că El a înviat. Domnul nostru a murit pentru păcatele Bisericii, „și nu numai pentru ale noastre, ci pentru păcatele întregii lumi” (1 Ioan 2:2). Învierea Lui este o dovadă că sacrificiul Său a fost acceptabil nu numai în folosul Bisericii Sale, dar și al tuturor celor pentru care El a murit; și prin urmare acesta devine un garant sau chezaș, pentru ca la timpul Său cuvenit Dumnezeu să stabilească pe Cristos și Biserica Sa ca Împărăție a lui Dumnezeu, și pentru ca această Împărăție, când va fi stabilită, să binecuvânteze toate familiile pământului cu cunoștința Adevărului.

Crezând acest lucru, noi suntem de asemenea obligați să credem că toată omenirea răscumpărată prin sângele scump al lui Cristos, conform făgăduinței Lui, va veni afară din somnul morții să audă Cuvântul Lui, ca marele Legiuitor al Noului Legământ, și, dacă vor fi ascultători de el, să aibă darul lui Dumnezeu — viața veșnică — prin Isus Cristos Domnul nostru. După cum Dumnezeu a acceptat sacrificiul lui Cristos și L-a înviat din morți, „tot așa Dumnezeu va aduce înapoi (din somnul morții) împreună cu El” — prin intermediul Lui — „pe cei care au adormit în Isus”.

Dar să nu confundăm această idee, că întreaga lume a fost schimbată din „moarte” în „somn” prin Prețul de Răscumpărare pe care Isus l-a dat pentru toți, cu expresia foarte diferită, „morții în Cristos”, care nu se aplică la nimeni altcineva decât la Biserica aleasă. Numele Isus, care înseamnă Mântuitor, are aplicare specială la aspectele operei Domnului nostru, Răscumpărarea și Restabilirea. Dar numele Cristos este titlul funcției Sale regești. Chemarea de a „fi botezați în Cristos”, de a deveni astfel „membri ai Corpului lui Cristos” — Unsul — este o ofertă care se restrânge la Biserica „chemată, aleasă și credincioasă” din această Vârstă Evanghelică. Însă beneficiile răscumpărării acoperite de numele Isus sunt „pentru toți”, „pentru fiecare om”, pentru „oricine vrea” să accepte acele îndurări pe condițiile Noului Legământ.

„ÎN ISUS” FAȚĂ DE „ÎN CRISTOS”

Așa deci, în limbajul Apostolului noi îndemnăm pe creștini în privința tuturor morților lor — în Cristos și în afară de Cristos, Creații Noi și creații vechi, cei luminați de lumina minunată a Evangheliei și cei care au murit în timp ce erau orbiți de „dumnezeul acestei lumi” — să nu se întristeze ca alții care n-au nici o speranță. Noi credem că Isus a murit pentru toți; că El a înviat din morți; că datorită acestui fapt toți morții trebuie să fie considerați că dorm, așteptând întoarcerea Sa și înălțarea de asemenea în glorie a Bisericii Sale alese; și apoi toți cei pe care Dumnezeu îi socotește ca adormiți în El, datorită Lui, sau prin El și lucrarea Lui, vor fi de asemenea aduși din morți.

Puțini creștini au remarcat frecvența cu care Scripturile folosesc acest cuvânt „somn”, referindu-se la starea morții. Notăm că în capitolul 4:13-15 cuvântul este folosit de trei ori în trei versete succesive. Notăm de asemenea următoarele cazuri: Ioan 11:11, 12; Fapte 7:60; 13:36; 2 Pet. 3:4; 1 Cor. 15:6, 18, 20, 51; Mat. 9:24, 13:25; Marcu 5:39; Luca 8:52; 1 Tes. 5:10; Mat. 27:52; 1 Cor. 11:30.

În aceste cazuri, toate din Noul Testament, cuvântul somn este folosit în loc de cuvântul moarte, și este folosit având în vedere sensul deplin al Prețului de Răscumpărare prin care toți vor fi răscumpărați. Care era obiceiul pe timpul Vechiului Testament? Privind în urmă, aflăm că Daniel (12:1-3) vorbește profetic despre cei „care dorm în țărâna pământului”, și despre cei care dorm el spune că sunt două clase — unii care se vor trezi pentru viață veșnică, iar alții care se vor trezi pentru rușine și dispreț veșnic — clasa din urmă reprezentând pe aceia care vor fi încercați în timpul Mileniului. Similar, despre regi și despre profeți — pe rând — se spune că „el a adormit cu părinții săi”.

Baza pentru această expresie și pentru credința într-o viață viitoare pe care aceasta o implică este prezentată de Domnul nostru, când zice: „Dar că morții înviază, a arătat însuși Moise, în locul unde este vorba despre «Rug»” (Luca 20:37). „Oare n-ați citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbește despre «Rug», cum i-a spus Dumnezeu, când a zis, Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov?” (Marcu 12:26). „Dar El nu este un Dumnezeu al celor morți (al celor stinși, pentru care nu este destinat nici un viitor), ci (El este Dumnezeul) al celor vii, căci pentru El toți sunt vii” (Luca 20:38). Ca rezultat al experienței lui Moise evreii au vorbit după aceea despre morții lor ca „adormiți” și „așteptând dimineața”, când vor fi „treziți”.

((168)

Dar să se remarce, motivul că Dumnezeu vorbește despre omenire că totuși mai are o speranță de viață dincolo de mormânt se bazează nu pe vreo schimbare a sentinței, din moarte — stingere — într-un „somn” profund pentru o perioadă, ci pe Planul Său preorânduit de a da un Mântuitor care va răscumpăra, va cumpăra înapoi, pentru Adam și toată rasa lui „ceea ce a fost pierdut” — privilegiul vieții veșnice în armonie cu Dumnezeu. Luca 19:10; Ioan 10:10.

MESAJUL SPECIAL CĂTRE BISERICĂ

După ce vorbește despre speranțele speciale ale întregii „creații care suspină”, care toate se centrează în a Doua Venire a Domnului nostru, Apostolul dă nu o opinie sau o presupunere, ci un mesaj special, în sensul că sfinții adormiți nu vor suferi nici o pierdere fiindcă au adormit, ci, dimpotrivă, vor avea prioritate față de sfinții în viață prin aceea că vor fi „schimbați”, „glorificați”, ca să-L vadă pe Domnul, să fie asemenea Lui și să-I împărtășească gloria, înaintea celor din aceeași clasă care sunt vii la timpul celei de a Doua Veniri. Am dat în altă parte în măsură considerabilă motivul pentru care credem că strigătul, glasul și trâmbița menționate aici de către Apostol, ca și în alte părți ale Scripturilor, sunt simboluri; de exemplu în Apocalips. Vezi Studii în Scripturi, Vol. 2, pag. 156-164.

Se pare că Biserica din Tesalonic studia subiectul celei de a Doua Veniri și ei se temeau ca nu cumva unii dintre ei să „adoarmă” înainte de acest eveniment, și erau atât nesiguri în privința binecuvântării pe care aceștia ar putea s-o piardă, cât și plini de grijă pentru prietenii lor. De aceea Apostolul spune: „Mângâiați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte”.

Cuvântul tradus „venire” in versetul 15 este parousia. Acest cuvânt grecesc nu are de fapt semnificația cuvântului nostru englezesc „venire”, ci înseamnă prezență — după sosire — dând ideea că Domnul nostru va fi prezent înainte ca „morții în Cristos” să fie „înviați”, deși aceasta va fi înaintea „schimbării” celor în viață. Această Scriptură, ca și multe altele, arată clar că prezența Domnului nu va fi vădită, vizibilă pentru lume în acest timp. După cum a spus Domnul nostru înainte de a pleca: „Încă puțin și lumea nu Mă va mai vedea” (Ioan 14:19). Acest gând este accentuat de remarcile ulterioare ale Sf. Pavel cu privire la Ziua Domnului și la faptul că lumea nu va ști despre ea, ci numai „frații”, cei care nu sunt „în întuneric”. 1 Tes. 5:1-5.

Faptul că Apostolul a putut să le scrie astfel, vorbește bine în favoarea creșterii rapide în cunoștință a Bisericii din Tesalonic. Cât de clar separă el Biserica, Corpul lui Cristos, de lume! Cât de distinct arată el că o clasă va fi în ignoranță totală în legătură cu acest subiect, în timp ce cealaltă clasă va avea cunoștință de întoarcerea Domnului nostru! Cunoștința despre cea de a Doua Prezență a Domnului este o trăsătură a Zilei Domnului — Ziua Prezenței Sale — „Secerișul” sau sfârșitul acestei Vârste, timp în care marele Secerător-Șef nu numai va aduna întâi pe sfinții adormiți, dar și va continua să pecetluiască și să adune pe toți membrii în viață ai clasei Alese, care vor fi socotiți vrednici să scape de marile necazuri care sunt pe cale să vină peste lume, în culminarea marelui Timp de Strâmtorare, care va dizolva instituțiile prezente și va pregăti stabilirea Împărăției Cerești, sub conducerea lui Cristos Isus și a „micii Sale turme” de comoștenitori — Sămânța lui Avraam, care va binecuvânta toate familiile pământului, pe cei vii și pe cei morți.