CUM VA FI ÎNVINSĂ MAREA APOSTAZIE

„Pentru că n-au primit dragostea Adevărului, ca să fie mântuiți. Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toți cei care nu au crezut Adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecați.” 2 Tes. 2:10-12 .

W.T. 15 Iunie 1916 (pag.179-182)

Ajutoarele biblice sunt atât de numeroase și accesibile în zilele noastre, iar cuvintele din Scripturile originale traduse iad sunt arătate atât de clar în aceste ajutoare, încât nu există nici un motiv ca un student onest al Cuvântului lui Dumnezeu să nu poată vedea ce învață Biblia asupra acestui subiect. Noi nu trebuie să-L facem pe Dumnezeu responsabil de ideea eronată despre subiectul pedepsei viitoare; căci El nu este Autorul păcatului, întunericului sau erorii sub nici o formă. Toată lucrarea Lui este perfectă; El este „drept în toate”, numele Lui este IUBIRE. Acesta fiind cazul, El niciodată n-ar crea vreo ființă pe care s-o tortureze veșnic. Responsabilitatea pentru eroarea doctrinară nu zace nici asupra omenirii, care fără îndoială a fost mai mult neștiutoare decât voitoare cu privire la această eroare, deși se pare să fi fost o măsură de voință din partea lumii.

Apostolul Pavel, în primul capitol din Romani, declară că deși oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au venerat ca Dumnezeu și n-au vrut să păstreze în mintea lor cunoștința de El, ci de bună voie s-au depărtat de El (Rom. 1:18-28). Același Apostol ne asigură în altă parte că „dumnezeul acestei lumi”, „prințul acestei ((174) lumi”, Satan, care a căzut din starea sa sfântă și a devenit adversarul lui Dumnezeu printr-o ambiție nesfântă, a orbit mințile omenirii (2 Cor. 4:4; Ioan 12:31; 14:30). El este marele înșelător, despre care Domnul a spus: „El de la început (de la crearea omului) a fost ucigaș și n-a stat în Adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună vorbește din ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii”. Ioan 8:44.

Iarăși declară Învățătorul în Apocalips, când ne spune despre încheierea Vârstei Evanghelice și inaugurarea Vârstei care urmează, că atunci Satan va fi legat pentru o mie de ani ca să nu mai înșele neamurile până când se vor sfârși cei o mie de ani — aceasta dând de înțeles că înainte de aceasta oamenii fuseseră înșelați de el tot timpul. Satan și-a început minciuna foarte devreme. Prima lui minciună mare a fost către Mama Eva, în Eden (Gen. 3:4, 5; 2 Cor. 11:3). Minciuna pe care i-a spus-o Mamei Eva a răspândit-o de atunci încoace întotdeauna cu mare insistență; anume: „Hotărât că nu vei muri” — Dumnezeu v-a înșelat; nimeni nu moare; ceea ce este numit moarte este numai lăsarea corpului muritor ca a unei haine învechite; este numai trecerea într-o altă formă de viață — o schimbare mult mai de dorit. Însă Biblia ne asigură tot timpul că moartea este o realitate, că moartea înseamnă moarte.

DEZVOLTAREA RAPIDĂ A PĂCATULUI ÎNAINTE DE POTOP

Există un conflict de neîmpăcat între cuvintele lui Satan și declarația lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a permis omului în mare măsură să meargă pe propria sa cale, întocmai cum spune Sf. Pavel în Romani, pe care deja l-am citat. Omenirea n-a dorit să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, așa că pentru un timp El le-a permis să facă tot felul de necurății. (Rom. 1:28-32). Dar în timp ce a permis lumii libertate în privința propriei lor voințe, totuși El n-a abandonat-o. Dumnezeu a intenționat de la început ca la timpul cuvenit, după ce omenirea va fi învățat lecția necesară, ea să fie eliberată de păcat și moarte — „oricine va vrea”. Pentru timpul prezent El le-a permis să facă alegerea: dacă vor da atenție glasului conștiinței care a mai rămas în om într-o măsură, dacă vor asculta de Cuvântul învățăturii Sale, atât cât au putut s-o cunoască, ori dacă ei vor prefera cuvintele lui Satan și imboldurile răului. Marea majoritate au urmat pe Satan, oponentul lui Dumnezeu.

Adversarul și-a propagat falsitățile și înșelăciunile pentru a se opune lui Dumnezeu și dreptății. El a reușit de la început atât de bine, încât în 1656 de ani de la crearea primilor noștri părinți în Eden mulți dintre sfinții îngeri au căzut și s-au unit cu el în degradarea omenirii (Gen. 6:1-5). În cele din urmă lumea a devenit atât de plină de stricăciune încât Dumnezeu a nimicit toată omenirea de pe fața pământului, inclusiv progenitura ilegală a îngerilor căzuți, și a început din nou propagarea rasei umane de la Noe — „perfect în generația sa” — și familia sa, care rămăseseră nepătați. Gen. 6:1-22.

ACTIVITATEA REA A LUI SATAN A CONTINUAT

Dar curând Satan s-a implicat iarăși în activitatea lui rea, astfel încât în zilele lui Avraam, numai cu câteva secole mai târziu, întreaga lume era iarăși coruptă de păcat și idolatrie. Spiritele rele — îngerii căzuți — cărora Domnul după Potop le refuzase puterea de materializare în corpuri umane, și-au continuat înșelările prin folosirea ființelor umane ca medii de comunicare cu oamenii, fie dezvoltând în ei puteri de a vedea și a auzi lucruri pe care simțurile naturale nu le pot percepe, conducându-le mâna să scrie etc., fie punând stăpânire reală pe corpul lor și folosindu-l ca pe al lor propriu. Toate acestea au fost făcute de Satan și de celelalte spirite căzute peste care el s-a făcut prinț (Ef. 2:2; 6:12), pentru a dovedi omenirii că Dumnezeu i-a înșelat și a falsificat pronunțând o sentință la moarte asupra tatălui rasei umane, care să afecteze și pe toți urmașii lui. Ei au vrut ca oamenii să creadă că acei care au murit nu erau morți — că ei n-au încetat a exista — ci erau mai vii decât înainte.

Această minciună enormă a împiedicat mult omenirea de a vedea Adevărul și faptele reale în acest caz. Dumnezeu a fost tot timpul stăpân pe situație în cea mai deplină măsură, dar i-a permis lui Satan și legiunilor sale să exercite astfel putere peste rasa rebelă pentru ca în cele din urmă să-i poată învăța o lecție, atât pe oameni cât și pe îngeri.

La patru sute douăzeci și șapte de ani după marele Potop, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, și după ce i-a încercat loialitatea și ascultarea a făcut un legământ cu el ca răsplată pentru credincioșie, cu scopul ca în Sămânța lui să fie binecuvântate în cele din urmă toate familiile pământului. La timpul cuvenit, descendenții lui Iacov, nepotul lui Avraam, au fost aleși ca popor special al lui Dumnezeu, sub condițiile Legământului Legii. Acești oameni au fost folosiți să reprezinte mai departe în tipuri marele plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea întregii omeniri. Ei urmau să fie un popor deosebit de toate celelalte popoare de pe pământ.

Deși Dumnezeu a încheiat un legământ cu națiunea lui Israel și ei au promis deplină supunere față de legea Lui, totuși ei au devenit idolatri ca și neamurile din jurul lor și au căutat pe magicieni, vrăjitoare și necromanți, medii și spirite căzute. Ei au devenit atât de fermi în aceasta, încât Dumnezeu a poruncit ca oricine dintre ei ar deveni medium să fie dat la moarte. Ei fuseseră de acord să fie poporul lui Dumnezeu, iar El le atrăsese atenția să vegheze împotriva acestor spirite rele.

În zilele Domnului nostru aceste spirite rele se impuseseră în Israel în așa măsură, încât multe din minunile Lui au fost pentru vindecarea și eliberarea celor chinuiți de diavol, posedați de unul sau mai mulți dintre acești demoni, și astfel făcuți alienați mintal. Israelul ajunsese să fie afectat într-o măsură considerabilă de doctrinele false ale păgânismului, acest lucru fiind în special adevărat despre anumite partide printre clasa conducătoare. Saducheii erau necredincioși, materialiști, negând cu totul învierea morților și necrezând nici în îngeri nici în spirite. Afecțiunile și confuzia mintală printre popor păreau mai răspândite chiar decât bolile corporale. În ((175) timpul Domnului nostru filosofia greacă ajunsese la mare proeminență, în mod considerabil doctrina despre nemurirea sufletului. Astfel marea minciună a lui Satan, „Hotărât că nu vei muri”, a prosperat. Ca și toate popoarele păgâne, grecii aveau zei, divinități; și astfel grecii au fost închinători la diavoli, îngerii căzuți. Deuter. 32:16, 17; Ps. 106:34-38; 1 Cor. 10:19, 20.

NAȚIUNEA EVREIASCĂ NEVREDNICĂ, CHEMAREA TRECE LA NEAMURI

Datorită proeminenței mondiale a limbii grecești, filosofia greacă, „știința pe nedrept numită astfel” (1 Tim. 6:20), se înrădăcinase în mințile cugetătoare ale oamenilor în general. Acest lucru era adevărat în bună măsură în Palestina. Numai lui Israel îi trimisese Dumnezeu Legea Sa și-i dăduse profețiile Sale. Lor le spusese: „Eu v-am cunoscut (recunoscut) numai pe voi, dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Când Isus a venit, El a spus: Dacă ați fi primit mărturia lui Ioan, ați fi fost gata să-Mi deveniți ucenici. Mulți dintre evrei aveau numai o formă de evlavie. Ei gândeau că Dumnezeu îi va mântui prin Lege, fie că o primeau fie că nu. Dar Isus le-a spus că nu trebuia ca ei să se laude că-l au de Tată pe Avraam, căci Dumnezeu putea chiar din pietrele din jurul lor să ridice pe copiii lui Avraam. El i-a asigurat că Dumnezeu va găsi o Sămânță a lui Avraam vrednică.

Lucrarea lui Isus în timpul misiunii Sale a fost începutul acestei Semințe noi. Isus Însuși a fost capul acestei Semințe. Lucrarea specială a întregii vârste Evanghelice a fost chemarea și pregătirea acestei Semințe spirituale a lui Avraam. Promisiunea a fost întâi pentru evrei, dar deoarece ei nu s-au dovedit vrednici ca națiune, Dumnezeu, după ce a scos „rămășița” credincioasă dintre acel popor, S-a întors către neamuri, ca să scoată din ele un număr suficient pentru a completa pe cei 144.000 preorânduiți să compună această Sămânță, Biserica lui Cristos, membrii corpului Său. După îndeplinirea acestei lucrări, Cristos, care va fi atunci prezent în lume a doua oară, va cerceta iarăși sămânța naturală a lui Avraam, pentru luminarea și binecuvântarea lor. Însă această binecuvântare va veni către ei prin Sămânța Spirituală a lui Avraam, Sămânța credincioasă.

În pilda cu Grâul și Neghina, Domnul nostru arată că dintre aceia care vor constitui nominal Sămânța Spirituală, în mod asemănător nu va fi decât o „rămășiță” credincioasă care se vor dovedi vrednici să fie înălțați pentru a domni cu Cristos; și că restul, ca și majoritatea seminței naturale, vor pierde această mare favoare. Cuvintele Apostolului Pavel s-au dovedit a fi adevărate, că, „toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați”.

SATAN A SEMĂNAT NEGHINĂ ÎN CÂMPUL DE GRÂU

În această pildă Isus a arătat cum după ce Apostolii au adormit marele adversar, Satan, a venit și a semănat sămânță de „neghină” în câmpul de grâu al lui Dumnezeu, Biserica. Sămânța de neghină a răsărit și a produs „neghină”, imitație de „grâu”, care s-a asociat cu Biserica adevărată și s-a socotit printre Aleși. Ei s-au considerat „grâu” adevărat. În pildă se spune că servii au venit la Stăpân și L-au întrebat dacă să nu smulgă neghina dintre grâu. Dar Stăpânul a răspuns că nu trebuia ca ei să facă acest lucru atunci, ca nu cumva smulgând neghina să smulgă și grâul. El le-a cerut să le lase pe amândouă să crească împreună până la vremea „Secerișului”, când El va fi iarăși prezent și va spune secerătorilor: „Adunați întâi neghina și legați-o în snopi pentru ardere; dar grâul adunați-l în grânarul meu”. Câmpul a fost de fapt întotdeauna un câmp de grâu; neghina n-avea nici un drept acolo.

Aceasta indica o lucrare viitoare de separare la sfârșitul vârstei Evanghelice, în timpul numit de către Domnul nostru „Seceriș”. „Câmpul” din pildă, după cum a spus Isus, a reprezentat lumea, masele omenirii. Sămânța cea rea pe care Satan a semănat-o în câmpul de grâu a fost în mare măsură filosofia greacă. Înainte de acel timp, când persecuțiile lui Nero și mai târziu ale lui Dioclețian, împărați romani, au venit peste Biserica în creștere, a existat o companie de ucenici credincioși, care au ținut ferm la Adevăr și au fost loiali lui Cristos; și ei au îndurat multe greutăți, mulți dintre ei chiar până la moarte prin violență.

Dar mai târziu a venit prosperitate și eliberare de persecuții, și aceasta s-a dovedit a fi spre căderea multora. Biserica a atras atenția filosofilor greci. Ei au spus: „Voi creștinii învățați mult ceea ce este bine. Învățătorul vostru Isus a fost un om mare, un filosof mare. Dar și noi avem filosofi și învățători mari. Noi am vrea să mergem cu voi, dar pentru a face acest lucru trebuie ca toți să fim largi la minte; nici unul nu trebuie să fim înguști. Fiecare trebuie să fim în stare să vedem marile adevăruri ale celorlalți. Socrate, Platon și alți mari învățători ai noștri au învățat doctrina vieții viitoare cu mult înainte ca Isus să se fi născut”.

Prin urmare creștinii au gândit că ar fi frumos dacă toate neamurile ar fi unite în religie. Astfel majoritatea s-au încadrat treptat cu filosofii greci și au fraternizat cu ei. Mulți aderenți ai păgânismului au făcut o declarație de creștinism, fiind întăriți mai târziu de mulți alții din triburile mai dinspre nordul Europei, toți aceștia unind unele din filosofiile și teoriile lor păgâne cu creștinismul.

RIDICAREA TREPTATĂ A PAPALITĂȚII

Astfel s-a întâmplat că băutura otrăvitoare care a fost turnată în „potirul de aur” al Adevărului s-a amestecat și a fost dată lumii de către „femeia” apostată, pretinsa Biserică a lui Dumnezeu. Și ea „a îmbătat toate neamurile cu vinul desfrânării ei” (Ier. 51:6-13; Apoc. 17:1-5, 15). Pe măsură ce eroarea s-a răspândit și spiritul ambiției a depășit treptat spiritul umilinței și loialității față de Dumnezeu, aducând dorința de a evita suferința și de a fi apreciat de oameni, Biserica s-a organizat ca ierarhie papală, deoarece condițiile îi favorizau avansarea. Episcopul Romei a fost declarat papă, și a pretins a reprezenta pe Domnul nostru Isus pentru Biserică și pentru lume. Papa s-a așezat pe tronul gloriei și a devenit un autocrat în putere, comandând regilor și conducând ca prinț atât ((176) spiritual cât și pământesc. Doctrina păgână a nemuririi sufletului, combinată cu ideea torturii după moarte a celor răi, și ea asimilată din păgânism, a devenit baza doctrinei chinului veșnic al ereticilor și a suferințelor după moarte în purgatoriu, practic a tuturor catolicilor, pentru a-i face potriviți pentru cer.

Aceste idei și teorii au fost prezentate de Dante în marele său poem epic, Divina Comedie. Conform prezentării lui, deasupra porții infernului era scris că toți care intrau acolo lăsau orice speranță. Acest loc era pentru cei care urmau să sufere tortură veșnică. Aici se includeau toți ereticii; fiindcă nici un bun catolic nu intra în acest loc. Apoi se afla încă un loc — Purgatoriul — unde pentru diferite păcate se administrau diferite pedepse, procesul curățării diferind în timp după gradul păcatului și după slujbele făcute pentru ei de către prietenii de pe pământ, ca și după banii plătiți pentru eliberarea lor. Astfel lucrarea a continuat și „neghina” din Biserică s-a înmulțit. Oamenii erau amenințați cu tortura veșnică dacă nu mergeau la biserică și nu sprijineau ierarhia; iar pruncilor lor care mureau nu li se acorda mântuirea.

Pretenția papei a fost că mia de ani de domnie a lui Cristos, Mileniul promis în Scriptură, care urmează celei de a doua veniri a lui Cristos, a început în anul 800 d. Hr., sub Papa Leo al III-lea, care a pretins a fi reprezentantul lui Cristos, locțiitorul Lui, pentru a începe Domnia în locul lui Cristos. În anul acela „statele papale” au fost cedate bisericii de către împăratul Carol cel Mare. „Mileniul” lor s-a sfârșit, după cum s-a spus, în anul 1799, când Napoleon a confiscat teritoriile acordate bisericii și l-a luat pe Papa Pius al VI-lea prizonier în Franța, unde a și murit. Libertatea de sub persecuțiile papale care a urmat, și circulația largă a Bibliei în limbile poporului, a fost declarată de către conducătorii papali că ar fi „puțina vreme” prezisă în Apocalips, urmând miei de ani de domnie a lui Cristos pe pământ; și ei speră că în curând vor recâștiga puterea și prestigiul de mai înainte și încă o dată vor domni cu supremație, și că domnia lor va fi permanentă.

Mileniul papal este cunoscut în istorie ca „Evul Mediu”. În timpul acela papalitatea a introdus și a forțat asupra popoarelor din Europa multe doctrine și practici eronate. Teoria lor era că ei trebuie să cucerească lumea. Atunci s-au străduit să facă acest lucru prin forță, ceea ce a dus la mari persecuții, notabilă printre ele fiind Inchiziția. În timpul acelor secole întunecate, milioane au fost torturați, exilați și asasinați în multe feluri, pentru că au refuzat să se închine mandatarilor bisericii apostate, sub conducerea papilor, episcopilor și preoților. Agenți și spioni erau angajați să prindă și să pedepsească pe ori cine era găsit că exprimă sentimente contrare ierarhiei papale, ori cine nu se închina autorității lor în supunere degradantă.

Astfel au fost păgânizate națiunile Europei și cufundate în eroare și superstiție, și în reverență față de oamenii care în mod fals au pretins a fi reprezentanții speciali și autorizați ai lui Dumnezeu pe pământ. Da, acești pseudo-apostoli ai lui Dumnezeu, așa cum se spune în profeția lui Daniel (7:25), s-au gândit să „schimbe timpurile și legile”. Ei au îndrăznit să-și ia autoritatea de a schimba legile lui Dumnezeu atunci când li s-a părut recomandabil s-o facă. Ei au căutat să schimbe timpul domniei lui Cristos, după cum am arătat. De asemenea au stabilit urâciunea Liturghiei, ceea ce a fost îndepărtarea jertfei continue (o dată pentru totdeauna) a lui Cristos, pretinzând că în Liturghie Cristos este jertfit tot mereu, fără sânge. Astfel ei reduc la zero învățătura Scripturală, că acea unică jertfă a lui Isus la Calvar a fost cu totul suficientă pentru anularea păcatului. Vezi STUDII ÎN SCRIPTURI, Vol. 2, Cap. 9.

Noi nu-i acuzăm pe acești conducători religioși din Evul Mediu că au făcut aceste lucruri cu bună știință. Noi credem că mulți dintre ei au fost înșelați de adversar în a crede că făceau voia Domnului. Aceste erori s-au fixat treptat în Biserică. Conducătorii au ajuns în mare măsură să fie dezorientați. Numai Dumnezeu poate judeca vinovăția fiecăruia. Treptat această creștinătate păgânizată, mai crudă și mai nemiloasă în propagarea și impunerea ei decât însuși păgânismul, a fost adoptată de popoarele Europei și a devenit ceea ce atunci se numea, și încă se mai numește, „creștinătate” — Împărăția lui Cristos. Glorioasa doctrină scripturală a învierii a căzut de asemenea în mare măsură pe ultimul plan; căci ce nevoie are un suflet nemuritor, care nu poate muri, de o înviere din morți? Doctrina lui Platon a nemuririi omului era mult mai agreabilă pentru carne decât ideea adevărată despre moarte. Nu era plăcut a gândi despre moarte ca despre un vrăjmaș al omului, ca fiind blestemul pe care Dumnezeu l-a pronunțat din cauza păcatului lui Adam.

LUCRAREA REFORMEI — „PUȚIN AJUTOR”

Lucrarea de reformă, care în ciuda opoziției violente s-a dezvoltat treptat în secolul al XVI-lea spre ceea ce se cunoaște ca Marea Reformă, a adus o anumită ușurare pentru sfinții lui Dumnezeu persecutați, vânați, zdrobiți — adevărata Sa Biserică. Chiar și de-alungul celor mai întunecați ani ai Evul Mediu au existat puțini evlavioși care nu și-au plecat genunchii în fața lui Baal. Aceștia au pecetluit cu sângele lor declarația de credință în doctrinele vitale ale Scripturilor. Totuși, la timpul cuvenit, învățăturile lor au câștigat suficient teren pentru a produce reforma prin care sfinții au fost „ajutați puțin”. Dar în timp, conducătorii lor au fost biruiți de „lingușiri” și de asemenea au cedat în măsură considerabilă dorinței de a câștiga putere și influență printre neamuri. Vezi STUDII ÎN SCRIPTURI, Vol. 3, pag. 34-39 și 108-113.

O ÎNTREBARE IMPORTANTĂ ȘI RĂSPUNSUL LA EA

Unii întreabă: De ce a permis Dumnezeu aceste condiții îngrozitoare? De ce a permis El ca țarina Sa de grâu să devină atât de năpădită de neghină? Domnul nostru a știut că mai târziu se vor dezvolta aceste condiții, așa cum se arată în această pildă cu Grâul și Neghina. Scopul lui Dumnezeu a fost să permită această lecție mare pentru Biserică, pentru îngeri și în cele din urmă pentru toată lumea. Trebuia să se permită ca aceste erori să fie ((177) introduse, să crească și să-și producă rodul lor amar, și astfel să se manifeste efectul îngrozitor al erorii, ambiției nesfinte și păcatului. De asemenea aceasta a avut efect asupra dezvoltării și separării în spirit a adevăraților sfinți ai lui Dumnezeu, de marea masă a neghinei. Amândouă urmau să crească totuși împreună în Sistemul Babilonic până la timpul Secerișului. Atunci va fi întreaga separare a celor două clase.

Acum noi suntem în acest timp de separare. Acum noi, cărora ni s-au fost deschis ochii înțelegerii, putem vedea că aceste erori și practici rele nu sunt de la Dumnezeu, nu sunt învățate în Cuvântul Său. Acum vedem că, așa cum Învățătorul nostru a avertizat, „Împărăția lui Dumnezeu suferă violență și cei violenți o iau cu forța” (Diaglott, A. Marshall — n. t.). Dar marea majoritate a creștinilor pretinși sunt încă în mare măsură orbiți de fumul Evului Mediu care de atâta vreme le-a umplut ochii. Astăzi nu se mai îngăduie adesea violența față de persoana sfinților lui Dumnezeu, datorită legilor și sentimentului public prezent, deși la unii încă există acest spirit de persecuție ca și înainte, numai dacă ei ar putea avea putere. Însă aceleași doctrine nescripturale sunt propovăduite încă, modificate într-o măsură pentru a se potrivi ideilor rafinate din zilele noastre. Doctrina biblică a învierii morților este pusă la grămada de gunoi.

Predicatorii de astăzi, deși uneori citesc pasaje din Scripturi în legătură cu învierea, în mod fățiș le dau o interpretare complet diferită de prezentarea scripturală. Unii încă mai propovăduiesc faptul că va fi o înviere finală a corpului, pentru a se uni cu spiritul lui — o doctrină care nu este arătată nicăieri în Biblie, și este exact absurditatea propriei lor teorii a nemuririi sufletului, care ei spun că este transpus la moarte în locuința lui veșnică. Biblia învață că morții sunt morți, și că va fi o înviere a sufletului, a ființei, a eului. Răscumpărătorul nostru a murit ca să răscumpere rasa umană care a murit în Adam; și El a fost înviat dintre morți a treia zi de către Tatăl. Dacă la moarte corpul este „părăsit”, pentru ca spiritul să poată fi eliberat de ceea ce-l apasă, de ce să aibă spiritul iarăși nevoie de el în viitorul îndepărtat? Și ce degradare veșnică ar fi aceasta pentru un spirit care a fost eliberat de corpul său fizic de ani sau secole!

Sistemele bisericii de astăzi sunt cu totul infiltrate cu tot felul de doctrine păgâne — Filosofie greacă, Panteism, Budism, Raționalism, Spiritism etc. Doctrinele, nemuririi sufletului, a unei treimi de dumnezei într-unul, a chinului după moarte, a reîncarnării sufletului după moarte, a comuniunii celor vii cu cei morți — toate acestea au fost împrumutate de la păgânism și sunt pur păgâne. Cu adevărat sistemele nominale de astăzi au devenit Babilon, confuzie! Iar acum, în timpul Secerișului vârstei, Dumnezeu Își cheamă poporul afară din ele, și lucrarea este aproape completă. El a vărsat aceste sisteme nominale din gura Sa. Apoc. 3:14-20; 17:1-5; 18:1-24; 19:1-8.

Odată ne miram de ce a fost voia lui Dumnezeu să permită această stare de lucruri. Dar în lumina care strălucește acum, noi credem că putem vedea clar motivul. Noi credem că Dumnezeu a văzut ceea ce noi acum ajungem să vedem; anume, oamenii care niciodată n-ar fi cunoscut natura și rezultatele păcatului, care niciodată n-ar fi cunoscut efectele nocive ale acestor doctrine monstruoase, n-ar fi putut aprecia niciodată Adevărul așa cum îl pot aprecia aceia care au fost influențați și legați de ele.

Ce minunată ușurare a venit în mintea și inima noastră când am ieșit din acest întuneric gros, la lumina glorioasă a Adevărului lui Dumnezeu așa cum este în Isus! Ce impresie minunată a făcut asupra noastră! Ne imaginăm că omenirea, când va fi trezită din somnul morții, va fi atentă să vadă condițiile despre care oamenii au fost învățați că le vor avea după această viață. Mulți vor privi în jur cu spaimă să vadă flăcările și chinurile înfocate, și vor striga: „Unde este diavolul?” Apoi când le va fi arătată iubirea lui Dumnezeu în pregătirea Lui minunată pentru omenire, când li se va spune că acum sunt sub Domnia cea dreaptă a lui Mesia, care intenționează numai bine pentru toți oamenii, când vor ajunge să-și dea seama de bunătatea fără egal a lui Dumnezeu, ce revelație de bucurie va fi pentru biata lume încețoșată, blestemată de păcat!

Desigur, toți care sunt sinceri în inimă, toți care doresc să facă ce este drept, când condițiile vor fi favorabile pentru a face astfel, vor aprecia caracterul glorios al marelui nostru Creator, cum n-ar fi putut altfel! Putem vedea că Dumnezeu a avut un scop în permiterea timp de șase mii de ani a condițiilor rele care au predominat — un scop pentru Biserică, pentru lume și pentru toate ființele Sale inteligente create, chiar și pentru acelea care vor mai fi create. Noi sperăm și credem că atunci când Dumnezeu va clarifica toată această problemă, toți vor vedea că juste și cu totul neprihănite sunt căile Sale. Noi așteptăm ca El să-Și demonstreze pe deplin caracterul la timpul cuvenit; și acest timp, credem noi, este acum foarte aproape.