TEMNICERUL DIN FILIPI

Fapte 16:16-40

O experiență cu spiritele rele — Starea tristă a unei sclave — Proprietarii ei înfuriați se răzbună pe Sf. Pavel și pe Sila — Ignorând faptele cazului, ei ridică acuzații false — Misionarii sunt bătuți și întemnițați — Cântând laude lui Dumnezeu sub condiții adverse — Un cutremur venit la timp — Temnicerul convertit — Magistrații, după ce află adevărul despre prizonieri, fac îmbunătățiri.

„Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit.” Vers. 31.

W. T. 1 iunie 1916 (pag. 166-168)

În timp ce misionarii treceau zi de zi de la casa Lidiei spre locul de închinare, în afara porții cetății, ei se întâlneau în mod repetat cu o femeie tânără cunoscută în Filipi ca preoteasă a lui Apollo sau Sibilă — o ghicitoare. Ea era o sclavă posedată de un spirit rău — unul dintre îngerii căzuți — spiritul lucrând prin ea, ghicind sau dând indicații despre lucruri pierdute, prezicând norocul sau evenimente viitoare etc. Evident, ea era binecunoscută tuturor; și exercitarea profesiei ei aducea un venit mare unei societăți pe acțiuni în a cărei proprietate era — se pare un sindicat de oameni influenți.

Timp de câteva zile, când misionarii mergeau spre și de la casa Lidiei, îngrijindu-se de lucrarea Domnului, această sclavă îi urma strigând: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii”. Desigur, fata nu cunoștea pe Sf. Pavel și pe tovarășii lui; dar spiritele rele îi cunoșteau. În ce măsură prevăzuseră ei rezultatele nu putem ști clar, dar este foarte posibil că ceea ce s-a întâmplat fusese premeditat de ei; anume, că Apostolul va scoate afară spiritul rău, și că aceasta va atrage asupra misionarilor și asupra convertiților lor un atac violent din partea proprietarilor fetei și a prietenilor lor, și din partea tuturor celor pe care-i puteau stârni într-o frenezie de agitație, mânie și revoltă.

Este de asemenea posibil ca spiritul rău să fi spus doar adevărul fără să considere posibilitatea că Apostolul îi putea porunci să iasă din femeie — poate presupunând că el va fi mai degrabă mulțumit cu o mărturie, indiferent de unde venea. Dar citim că Sf. Pavel a fost necăjit când această mărturie s-a dat zi de zi — nu a fost necăjit că se făcea o mărturie despre Adevăr, ci că venea dintr-o astfel de sursă; pentru că el știa că spiritul rău n-avea nici un respect pentru Adevăr. Nici unul dintre îngerii căzuți care ar avea respect pentru Dumnezeu și pentru principiile dreptății n-ar căuta să obsedeze pe oameni știind că asemenea obsesie ar fi spre dauna lor și contrar cu voința divină.

Unii învățători vor sugera probabil că această femeie avea isterie, sau că era cumva dementă. Dar nici unul dintre aceste gânduri nu este în acord cu faptele cazului așa cum sunt prezentate scriptural, și cu totul contrare cuvintelor Apostolului. Sf. Pavel nu i-a spus nici o vorbă tinerei femei, presupunând că ea nu era responsabilă. El s-a adresat spiritului rău ca atare, și în numele lui Isus i-a poruncit să iasă din femeie — întocmai cum Domnul nostru și Apostolii sub îndrumarea Lui scoseseră frecvent afară aceste spirite rele. Marcu 5:1-17; Mat. 10:1; Luca 10:17 etc.

RĂZBUNAREA SINDICATULUI

Întocmai cum proprietarii porcilor au fost mânioși pe Domnul nostru din cauză că și-au pierdut porcii când ((191)) legiunile de demoni scoși afară din om au intrat în animale, tot așa a fost și cu proprietarii sclavei. Ne putem imagina ce consternare a fost printre ei când au aflat nu numai că sursa lor de câștig pentru viitor s-a dus, dar și suma mare de bani investită în fată s-a pierdut; deoarece asemenea sclavi posedați de spirite aveau o mare valoare pe piață. Ei au devenit furioși până la disperare. Nimic nu mișcă pe oameni atât de mult ca și iubirea sau egoismul; și în condițiile prezente egoismul mișcă pe marea majoritate cu putere intensă. Sindicatul n-avea nici o speranță ca spiritul rău să se întoarcă în sclavă; și astfel trebuia ca ei să se răzbune pe cei care le aduseseră pierdere financiară.

Mult din acest spirit există astăzi răspândit în lume. Atâta vreme cât Adevărul și servii Domnului își vor urma drumul liniștiți, lumea va fi în general prea ocupată cu propriile afaceri ca să-i molesteze. Dar imediat ce observă că adevărul și dreptatea sunt inamicii intereselor și perspectivelor lor, opoziția lor devine intensă. Dar noi nu considerăm că lucrul de căpetenie al poporului Domnului este să stârnească împotrivirea lumii și astfel să-și atragă persecuții. Ca o regulă, cel mai bine este să lăsăm lumea să-și vadă de afacerile ei, în timp ce noi propovăduim Evanghelia, nefolosind-o ca un baros de zdrobit inimile oamenilor, ci ca Mesaj de bucurie, pace, iubire și binecuvântare pentru cei ale căror inimi sub providența divină au fost deja zdrobite, și care au urechi de auzit Mesajul harului lui Dumnezeu.

Apostolul a urmat foarte general o cale pe cât de liniștită i-a permis principiul; și în această împrejurare evident Sf. Pavel a acționat sub îndrumarea specială a Domnului. Instrucțiunea generală a Apostolului către Biserică este: „Cât depinde de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” (Rom. 12:18). Gândul este, vedeți-vă liniștiți de treabă ca să nu stârniți tulburare; dar dacă Domnul în providența Sa permite să se ridice tulburare, fiți curajoși și plini de credință în Cel care a permis-o, că El o va conduce spre binele și spre folosul nostru final.

Evident că proprietarii preotesei aveau influență; căci ei au reușit repede să adune o mulțime hotărâtă să se răzbune pe Sf. Pavel și pe Sila. Cei doi misionari au fost duși în piață în fața conducătorilor. Acolo sindicatul a ignorat adevărul în această problemă și a ridicat acuzații false, pretinzând că prizonierii învățau o religie contrară legilor Romei, și astfel era posibil să stârnească o răscoală. Acest lucru era contrar adevărului; căci servii Domnului au mers, conform legii, în afara porților cetății pentru închinare.

Totuși, în împrejurările date, acuzația falsă a fost suficientă să aducă asupra reprezentanților Domnului cele mai aspre pedepse pe care judecătorii lor le puteau da. Magistrații, care dețineau funcția în mod special pentru prevenirea revoltelor și pentru păstrarea ordinii, au fost foarte tulburați și și-au sfâșiat hainele ca semn al necazului și nemulțumirii că asemenea tulburare a fost adusă în cetatea lor. Ideea era că trebuia ca oamenii împotriva cărora se ridica populația să fie vinovați de ceva și astfel să-și merite pedeapsa. Ei nu știau că spiritele rele aveau de-a face cu iscarea revoltei. În altă parte Sf. Pavel a spus: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui și cărnii (numai), ci împotriva duhurilor răutății în locurile cerești”.

MISIONARII ÎNTEMNIȚAȚI

Pentru a satisface mulțimea și a restabili repede pacea, magistrații au poruncit ca misionarii să fie bătuți, se presupune cu nuiele, apoi să-i pună în închisoare. Vai, ce răsplată pentru efortul misionar! Ce recompensă pentru sacrificarea vieții lor pentru Domnul și pentru Adevăr — ca acești oameni nobili să fie vorbiți de rău, să se gândească rău despre ei și să fie rău tratați!

Să nu uităm că Dumnezeul care nu se schimbă este Dumnezeul nostru și că El supraveghează Biserica acum ca și atunci. Să nu uităm că El cere de la noi astăzi, așa cum le-a cerut misionarilor în vechime, să fim dispuși să-L reprezentăm, dispuși să suportăm greutăți și astfel să ne dovedim misiunea — serviciul pentru Cristos și pentru Mesajul Său. Se cerea oare credință din partea misionarilor pentru a accepta asemenea experiențe ca providențiale și a nu gândi despre ele ca fiind dovezi ale lipsei de favoare sau ale neglijenței Domnului? Astfel trebuie noi să învățăm lecții similare de credință în școala lui Cristos; și să fim bucuroși a urma în urmele lui Isus și ale Apostolilor. Noi trebuie să învățăm a ne bucura în necaz și în prosperitate.

Închisoarea era construită cu celulele la exterior, având aerul și lumina mai mult sau mai puțin accesibile, și cu o groapă centrală pentru criminalii cei mai înrăiți. Sf. Pavel și Sila au fost aruncați în această închisoare interioară, cu picioarele fixate în butuci. În aceste împrejurări nefavorabile, cu spatele rană vie, sângerând din cauza loviturilor, acești frați credincioși erau atât de plini de spiritul bucuriei încât au dat frâu liber sentimentelor lor în cântări de mulțumire pentru privilegiul de a suferi în legătură cu lucrarea Domnului și de a îndura strâmtorare pentru dreptate.

Putem repede vedea că numai o credință vie, puternică în Dumnezeu i-a făcut în stare pe acești misionari să simtă că necazurile îndurate pentru Evanghelie însemnau pentru ei aprobare divină, dacă erau primite cum se cuvenea. Ei și-au dat seama că experiențele lor grele nu erau decât „întristări ușoare” care, sub providența divină, vor lucra pentru ei o mult mai mare greutate de slavă veșnică. Numai aceasta i-a făcut în stare pe acești oameni rău tratați să triumfe în ceasul lor de necaz și să laude pe Dumnezeu pentru privilegiul de a suferi ca membre ale Corpului lui Cristos, completând o parte din suferințele lui Cristos, pentru ca în curând să poată avea parte și de gloria Lui, ca membre ale Corpului Său — membre ale marelui Moise antitipic, mijlocitorul Noului Legământ. Col. 1:24; Fapte 3:22.

Aceste lucruri au fost scrise pentru instruirea noastră, pentru ca noi, văzând credincioșia altora, să fim încurajați. Legământul nostru este la fel cu al lor, și al lor a fost la fel cu al Domnului nostru; deoarece suferințele lui Cristos sunt la fel oricât de variate ar fi în caracter, și gloriile care vor urma vor fi la fel, deși cei care vor avea ((192)) parte de ele vor diferi după cum o stea se deosebește de alta în strălucire. Cu cât sunt mai mari suferințele îndurate cu credincioșie, cu bucurie, fără a ne plânge, cu atât va fi mai mare răsplata în Împărăția Tatălui nostru și a Domnului și Mântuitorului nostru.

UN CUTREMUR DE PĂMÂNT VENIT LA TIMP

În timp ce misionarii cântau, s-a întâmplat un cutremur de pământ care a zguduit pereții, a slăbit verigile lanțurilor cu care erau legați și a făcut să cadă barele cu care erau fixate ușile închisorii. Temnicerul, găsind ușile deschise, a presupus că prizonierii scăpaseră. Știind că el va fi făcut responsabil, și-a scos sabia și era gata să se sinucidă când Sf. Pavel l-a strigat și i-a zis: „Să nu-ți faci nici un rău, căci toți suntem aici”.

La vremea respectivă temnicerul era pe deplin convins că misionarii încredințați în grija sa erau oameni remarcabili — nu criminali ordinari. De fapt, este posibil ca el să fi avut unele cunoștințe de demonism și obsesie, și să fi auzit că unul din acești oameni compromisese prin cuvinte un presupus oracol divin, exercitând o putere superioară. În orice caz, acum era gata să-i pese de acești prizonieri și să asculte Mesajul Iubirii lui Dumnezeu.

Probabil că întâi și-a închis prizonierii, între timp gândind asupra acestor chestiuni, iar apoi i-a dus pe misionari în locul unde locuia el în închisoare. El s-a îngrijit de confortul lor, și între timp a auzit de la ei ceva cu privire la misiunea lor — cu privire la Isus Mesia și la moartea Sa ca Răscumpărător al lumii. Temnicerul se simțea păcătos. El și-a dat seama, la modul general cel puțin, că toată omenirea este păcătoasă, străină, despărțită de Dumnezeu prin fapte rele. El tânjea după iertarea propriilor păcate și după o împăcare cu Creatorul lui; și și-a dat seama că acești misionari îl puteau ajuta. De aceea a întrebat: „Ce trebuie să fac să fiu mântuit?” Ce trebuie să fac să intru în relație cu Dumnezeu, pentru ca eu, ca și voi, să-mi pot da seama de grija Sa iubitoare în toate afacerile mele; pentru ca eu, ca și voi, să mă pot bucura în necaz și să-mi dau seama că sub providența divină toate lucrurile lucrează împreună pentru binele meu acum și după aceea?

Răspunsul a venit prompt: „Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit tu și casa ta”. Pornind de la această declarație, misionarii au explicat temnicerului și casei lui ceva din filosofia Planului Divin de Ispășire — moartea lui Isus, Cel drept pentru cei nedrepți; binecuvântarea care la timpul cuvenit va ajunge la Adam și la rasa lui prin procesul de înviere, și privilegiul de a auzi acum și a accepta chemarea divină la comoștenire cu Isus, ca „membre ale” Sale în suferințele prezente și în gloria care urmează.

TEMNICERUL CONVERTIT

Sămânța Adevărului a căzut în pământ bun. Cei prezenți au crezut și au acceptat cu recunoștință privilegiul uceniciei — de a suferi pentru Cristos. Imediat ei au fost botezați, simbolizându-și astfel moartea față de lume, față de păcat și față de sine, și dorința de a umbla în înnoirea vieții, ca membri ai Cristosului. Cum trebuie să-și fi dat seama misionarii că ei au fost providențial îndrumați spre închisoare prin nedreptatea magistraților, tot așa cum înainte fuseseră conduși spre locul de rugăciune de pe malul râului. Astfel credința lor s-a întărit. Ei au fost dispuși să îndure greutăți cu răbdare și bucurie pentru marele privilegiu de a duce Veștile Bune și altora.

Conform cu unele standarde, acum era demult timpul ca acești misionari să intre în grevă pentru creșterea salariului și pentru o casă parohială, și în special să intre în grevă pentru că nu mai voiau alte persecuții, și să-I spună Domnului că le fusese destul în privința jertfirii de sine. Dar efectul a fost tocmai opus. Ei au fost mai încurajați să continue, să îndure încă și alte suferințe.

Ca urmași ai lui Isus, noi trebuie să căutăm ca experiențele noastre să corespundă cu cele ale Învățătorului și ale Apostolilor Lui. Noi nu trebuie nici să așteptăm alte feluri de experiențe, nici să fim satisfăcuți dacă nu găsim ocazii de a suferi pentru Adevăr. Noi trebuie să fim asigurați că deși timpurile sunt cumva schimbate, Domnul nostru a avut dreptate pe deplin când a spus prin Apostolul Său, „Toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați” (2 Tim. 3:12). Aceasta poate fi în propria casă și familie, în Biserică sau din partea lumii; căci dacă acesta va fi credincios în a-și lăsa lumina să strălucească, nu va scăpa.

Dacă, prin urmare, cineva din poporul Domnului scapă de persecuții, să se teamă de starea lui și să-și facă o examinare atentă întrebându-se dacă este credincios față de toate privilegiile și ocaziile pe care le găsește. Aceasta nu înseamnă totuși că noi trebuie să căutăm persecuțiile în sensul de a face lucruri nechibzuite ori de a face lucruri cuvenite într-un mod nechibzuit. Ci înseamnă că noi nu trebuie de frica consecințelor să ne retragem de la responsabilitatea unei conduite cuvenite. Frica este unul din vrăjmașii cei mai subtili ai poporului lui Dumnezeu. Ea trebuie anihilată prin încredere, prin credință în Dumnezeu.

TOVARĂȘI DE SUFERINȚĂ

Relatarea declară că numai Sf. Pavel a mustrat spiritul rău. Astfel numai el a fost responsabil pentru tulburarea care a dus la întemnițarea lui și a lui Sila. Putem vedea cu ușurință cum Sila ar fi putut lua în mod nepotrivit o cale opusă. El ar fi putut mustra public pe Sf. Pavel, și cel puțin parțial s-ar fi putut alătura mulțimii și astfel ar fi scăpat de arestare, bătaie și întemnițare. Suntem bucuroși că n-a fost așa cu Sila, ci el a fost un tovarăș vrednic al nobilului Apostol. El a recunoscut că binecuvântarea Domnului era asupra Sf. Pavel și că Sf. Pavel era în mod special folosit de Domnul, și de aceea orice experiențe veneau peste ei Domnul era în stare și dispus să le conducă spre binele lor.

Astfel Sila a fost privilegiat să aibă parte de bătăi, să participe la cântări și la convertirea temnicerului. Desigur că aduce o mare binecuvântare faptul de a avea credință în Domnul și a fi supus providențelor divine, mai degrabă decât a fi prea înțelept în felul lumii, prea precaut și prea atent față de sine. În Evrei 10:32, 33, Apostolul ((193)) menționează pe unii care au „dus o mare luptă de suferințe”, și pe unii care le-au fost doar tovarăși la insulte, fără să sufere aceleași pierderi. El arată că Dumnezeu apreciază credincioșia în oricare din aceste cazuri și când va veni timpul le va acorda o răsplată. Să fim credincioși față de Domnul — urmași ai conducerii Sale și părtași ai binecuvântărilor Sale.

PROBLEMA MAGISTRAȚILOR

În dimineața următoare conducătorii, după ce au aflat ceva despre împrejurările din noaptea trecută, au poruncit eliberarea misionarilor. Evident că ei și-au dat seama că nu aveau nici un motiv just împotriva Sf. Pavel și a lui Sila. Bătaia și întemnițarea celor doi erau numai ca să liniștească larma mulțimii — întocmai cum Pilat în mod similar a poruncit ca Domnul nostru să fie bătut, nu ca o satisfacție a dreptății, ci ca să liniștească mânia mulțimii. Dar Sf. Pavel nu fusese avocat în zadar. Probabil că în noaptea anterioară el încercase să le spună conducătorilor că el și Sila erau cetățeni romani și aveau dreptul să ceară un proces corect înainte de a primi vreun fel de pedeapsă. Dar zarva gloatei a fost probabil atât de mare încât protestele lor n-au fost auzite.

Când ordinul de eliberare a lor a ajuns la închisoare, misionarii au trimis vorbă conducătorilor că ei erau cetățeni romani; și că în cazul lor legea romană fusese încălcată în trei puncte: 1) ei fuseseră bătuți; 2) bătaia avusese loc public; 3) acesta era un lucru de blamat prin aceea că nu fuseseră condamnați legal.

JUDECATA SĂNĂTOASĂ A SF. PAVEL

Aceste acuzații aduse conducătorilor ar fi putut cântări greu împotriva lor. Deci nu trebuie să producă mirare că ei au venit la închisoare, așa cum a cerut Apostolul, și i-au scos pe misionari afară în public, dând astfel dovadă poporului că erau de acord că în noaptea trecută se făcuse o nedreptate. Aceasta evita rămânerea unei ocări asupra credinței din Filipi. Publicul nu putea spune ucenicilor, „Învățătorii voștri au fost judecați și expulzați din cetate, și li s-a interzis să mai vină”.

Pe de altă parte, remarcăm spiritul de renunțare. Sf. Pavel și Sila n-au insistat să meargă mai departe să propovăduiască public, și să ceară protecție legală în exercitarea libertăților lor. Dimpotrivă, ei au concluzionat că realizaseră tot ce le-a stat în putere și că providența lui Dumnezeu îi îndruma acum în altă parte. Ei au procedat conform cu sfatul Învățătorului: „Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiți într-alta”.

Astfel s-a efectuat o renunțare pașnică, prin care magistrații au fost ușurați de dificultățile ulterioare, iar misionarii au fost conduși mai departe în mod onorabil, ca oameni care nu făcuseră nimic greșit, dar care concluzionaseră că în interesul păcii ei vor părăsi cetatea, deși drepturile lor de cetățeni romani le-ar fi permis să rămână. Unii din poporul Domnului fac greșeala de a nu insista suficient asupra drepturilor lor, iar alții greșesc în modul opus, de a insista prea mult pentru drepturile lor pământești. Aici, în cazul Sf. Pavel, găsim ilustrat cursul cuvenit — „spiritul unei minți sănătoase”. El a insistat asupra acelor drepturi ale lui care erau rezonabile și necesare pentru Cauza Domnului; dar de bună voie a renunțat la alte drepturi în interesul păcii, în armonie cu legământul său de jertfă și cu Scripturile.

Înainte de a se despărți misionarii s-au întors la casa Lidiei, unde s-au întâlnit cu frații și i-au mângâiat. Ce au spus ei pentru mângâierea fraților nu este greu de imaginat. În mod sigur că și-au amintit de bucuria pe care au trăit-o suferind pentru Cristos și le-au spus cum le condusese Domnul spre bine încercările, dificultățile, suferințele și închisoarea, că prin acestea temnicerul și familia lui au fost adăugați la numărul fraților.

Oricine a citit cum se cuvine Noul Testament, în mod sigur a remarcat spiritul de frăție înregistrat acolo, care predomină printre cei acceptați de Domnul ca membri ai Casei Credinței. Și oricine vine în mod conștient în contact cu cei care se bucură acum în Adevărul Prezent, în mod sigur trebuie să observe același spirit de frăție într-un grad remarcabil.