NEÎMPOTRIVIREA LA RĂU

„Luați seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriți totdeauna ce este bine, atât între voi, cât și față de toți.” 1 Tes. 5:15.

„Să nu vă împotriviți celui care vă face rău.” Mat. 5:39.

W. T. 15 mai 1916 (pag. 149-150)

Poate că orice om echilibrat are o dispoziție naturală de a pretinde dreptate de la cei care îi fac rău. Se pare că există în toți oamenii un simț al dreptății, care îi face să simtă că dacă au fost nejust tratați, celor care i-au tratat rău trebuie să li se aplice o pedeapsă; și primul lor impuls este să pretindă dreptate. Legea lui Dumnezeu se bazează pe dreptate; „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Mintea noastră recunoaște instinctiv această Lege a Răzbunării.

În timpul existenței națiunii evreiești, Legea lor cerea să se facă dreptate. Dacă boul lui Șimei beniaminitul l-a străpuns pe boul lui Eliab zabulonitul, atunci boul lui Șimei trebuia să fie ucis sau trebuia compensată toată paguba; pentru că proprietarul boului străpuns trebuia recompensat pe deplin. Și așa era în toate lucrurile.

Principiul dreptății este bun. Ar fi rău dacă lumea n-ar recunoaște dreptatea. În curțile de justiție din lume există o încercare de a se face dreptate, așa încât dacă boul cuiva este străpuns, proprietarul să poată merge la curte ca să i se dea satisfacție. Noi vedem dreptatea acestui aranjament, înțelepciunea lui. Dar în cazul Bisericii, Domnul a făcut o prevedere nouă. Biserica este chemată din lume și membrii ei trebuie să-și dea seama că ei nu mai sunt din lume. Ei trebuie să urmeze în urmele lui Isus. Ei trebuie să sufere nedreptate. Isus a renunțat la Sine suferind pentru cei nedrepți. Urmașii lui Isus trebuie să aibă același spirit de sacrificiu în interesul altora. Oricine nu-I urmează exemplul în această privință, demonstrează că nu are spiritul lui Cristos. Și oricine nu are spiritul lui Cristos, ar fi mai bine să nu înceapă să urmeze în urmele Lui, pentru că aceștia nu vor fi părtași la gloria Lui.

CREȘTINII NU TREBUIE SĂ PRETINDĂ DREPTATE

„Căci Cristos nu Și-a plăcut Sieși”. Când a fost tratat rău, El nu a spus, „nu-mi face rău căci mă voi răzbuna”. Nu acesta a fost spiritul Domnului. El știa că va fi rău tratat. El Și-a amintit de însărcinarea pe care I-o dăduse Tatăl. Știa că aceia cu care avea de-a face erau decăzuți. El nu a căutat să ceară dreptate de la ei. El a supus Tatălui toată această problemă; și El a murit pentru întreaga lume, chiar și pentru aceia care I-au făcut nedreptate, pentru ca în cele din urmă prin moartea Sa toți să se poată împăca cu Dumnezeu.

Ca și urmași ai lui Isus, noi, asemenea Lui, mai degrabă renunțăm la drepturile noastre decât să încercăm a le lua. Astfel noi suntem diferiți de alții. Noi avem o cunoștință despre planul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatului. Noi suferim ca membri ai Corpului lui Cristos împlinind ce lipsește necazurilor Capului nostru, și trebuie să ne bucurăm de privilegiul că putem face aceasta. Dar dacă ar fi să întoarcem rău pentru rău și să ((205)) pretindem dreptate de la fiecare, ne-am pierde privilegiul de a sacrifica pentru dreptate; deoarece aranjamentul divin este că, dacă noi suferim cu Isus în interesul acelorași adevăruri pentru care și El a suferit, dacă murim cu El, vom trăi și vom domni cu El. Prin urmare, dacă am avea spiritul independent al lumii și am zice: „Dacă îmi faci rău în mod sigur mă voi achita”, noi n-am avea spiritul lui Cristos.

Isus știa că era voința Tatălui ca El să fie jertfă pentru păcat, ca El să sufere, „Cel drept pentru cei nedrepți”. Și El ne invită să mergem cu El pe calea Lui, să fim părtași la suferințele Lui, și astfel să fim părtași la gloria Lui în Împărăție. Este de datoria fiecărui urmaș al Domnului, prin urmare, să caute a nu întoarce rău pentru rău. S-ar putea să se înțeleagă că apostolul a vrut să spună, Nimeni să nu întoarcă fraților rău pentru rău; dar el extinde aceasta spunând, „altuia” — urmăriți ce este bine nu numai printre voi, ci printre toți oamenii.

APELUL PENTRU DREPTATE ESTE POTRIVIT UNEORI

Aceasta nu înseamnă că n-ar fi potrivit în unele împrejurări să se apeleze la lege pentru dreptate, indiferent în ce țară trăim; ci înseamnă că atunci când legea a hotărât împotriva noastră, noi trebuie să ne supunem. Dacă legea ți-ar lua cămașa și haina, supune-te legii. Într-o anumită măsură noi trebuie să permitem să ni se impună. Dacă este caz numai de simțăminte personale, atunci n-ar exista un motiv bun de împotrivire. Dacă este un caz care afectează cauza Domnului, aceasta pare să fie o chestiune de apel pentru eliberare, ca să putem obține tot ce lumea este dispusă să ne dea, dacă ar fi pentru propășirea Evangheliei.

În cazul Domnului nostru, atunci, când a fost pe nedrept condamnat, El a întrebat în legătură cu dreptatea acelei chestiuni. El a adus problema în fața curții. Aceasta n-a fost împotrivire. În cazul Sf. Pavel, ne amintim cum el nu numai că a fugit din unele locuri unde l-au persecutat, ci, în alte cazuri, el a apelat la un tribunal superior, ceea ce a fost un lucru înțelept. Într-o împrejurare, dându-și seama că totul era o chestiune de nedreptate, și văzând că oamenii din jurul său erau de două feluri — unii saduchei, iar alții farisei, fariseii fiind în majoritate, el a strigat, „Eu sunt fariseu, fiu de farisei; sunt judecat din cauza nădejdii în învierea morților!” Astfel el a apelat la fariseii din mulțime și a venit mai mult sau mai puțin în contradicție cu saducheii. El a spus, eu sunt asemenea fariseilor în credința mea despre o înviere morților. Nu le-a făcut rău saducheilor, ci doar a căutat să-i atragă și să-i sprijine pe aceia care aveau ceva credință și interes pentru înviere, pentru ca astfel să le poată schimba părerea de a-l persecuta. Cu altă ocazie, apostolul Pavel era pe cale să fie bătut pe nedrept; și în timp ce îl legau el i-a zis unui sutaș care stătea alături: „Vă este îngăduit să bateți pe un roman care nu este judecat?” Aceasta i-a adus apostolului imediat eliberare din împrejurările lui apăsătoare. El n-a spus, „Dacă mă bateți n-o să vă fie bine!” Nu știm dacă, fiind nedrept tratat, Sf. Pavel ar fi raportat măcar chestiunea. Avem toate motivele să presupunem că n-ar fi făcut aceasta. Cu altă ocazie, când a fost bătut foarte rău, nu știm să se fi străduit să prevină nedreptatea. El doar a acceptat experiența ca fiind prin permisiunea Domnului.

În cazul când s-a referit la cetățenia lui romană, întrebând — Cum îți dă legea dreptul să-mi faci rău? — ni se dă o sugestie cum ar trebui să fie atitudinea noastră în împrejurări similare. Tot așa am putea spune și noi dacă am fi arestați ilegal sau dacă s-ar interveni în realizarea de către noi a lucrării Domnului: „Procedezi conform instrucțiunilor legii? Încalc eu vreuna din prevederile ei? N-am eu drepturile unui cetățean al acestui stat?” Și dacă reprezentantul legii și-ar depăși autoritatea, ar trebui într-o manieră rațională să i se arate prevederile legii, fără nici o manifestare a unui spirit răzbunător.

LEGEA DIVINĂ A IUBIRII

Întorcându-ne la chestiunea întoarcerii altuia rău pentru rău, am putea fi întrebați: Presupunem că un spărgător ar intra în casa noastră și noi l-am găsi; ar trebui pus în închisoare? O opinie ar fi, „Da; să fie închis, să simtă”. O altă opinie ar fi, „Nu; nu dorim să ne răzbunăm. Nu vrem să-i facem rău în schimb”. În același timp se află un om în libertate, încălcând legile și amenințând siguranța și interesele comunității. Astfel noi simțim că ar trebui să-l raportăm autorităților și să-l predăm justiției. Noi am dori să apărăm publicul și de asemenea să ținem în frâu pe răufăcător în calea lui greșită.

Aceasta pare să fie ideea din Scripturi — că atât cât privește inimile noastre noi trebuie să fim perfect dispuși să îndurăm răul pentru dreptate; pentru că noi suntem chemați să suferim pentru cauza dreptății. Nu trebuie să întoarcem rău pentru rău. Nu trebuie să ne împotrivim la rău în sensul de a încerca să răspundem cu rău și să ne răzbunăm pentru daunele făcute nouă, mai degrabă să lăsăm să se repete răul. Acesta a fost cursul Învățătorului; și o parte din legământul nostru cu Domnul este să ne împărtășim de persecuțiile și suferințele Capului nostru, să suportăm opoziția și nedreptatea pentru Adevăr, pentru Cristos.

Cu cât avem mai multă iubire neegosită, cu atât vom fi mai mult asemenea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este egoist, pe când lumea este egoistă. Nu este decât un lucru natural ca lumea să fie egoistă după 6000 de ani de experiență cu păcatul. N-ar fi oare într-adevăr straniu dacă întrega lume n-ar fi marcată de egoism, de dorința de a promova interesele proprii pe socoteala altora? Dar această cale este contrară Legii divine a Iubirii. De aceea noi, ca și copii ai lui Dumnezeu, trebuie să ne străduim a ne curăța de egoismul personal și de căutarea ((206)) doar a propriului bine. Noi trebuie să încercăm a face bine tuturor pe cât este posibil, cu înțelepciune și conform ocaziilor, în special acelora care sunt membri-tovarăși ai Corpului lui Cristos, acelora care călătoresc pe aceeași cale îngustă de sacrificiu de sine.