LUPTA CREȘTINULUI ÎMPOTRIVA MÂNDRIEI

„Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământești, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” 2 Cor. 10:4,5 .

W. T. 1 mai 1916 (pag. 131-133)

Soldații Crucii sunt diferiți și diferit înarmați față de soldații din lume. Lupta noastră este împotriva spiritului lumii și împotriva cărnii. Este o luptă nu numai împotriva imperfecțiunilor care au venit în carnea noastră prin neascultarea străbunilor, ci și împotriva opoziției naturale a cărnii spre sacrificiu. Carnea se luptă instinctiv să evite sacrificiul. Mai mult, lupta noastră este împotriva vrăjmașilor spirituali nevăzuți. Lumea își are ca arme de luptă săbiile și puștile ei. Domnul ne-a dat și nouă o armătură; adică, platoșa dreptății, coiful mântuirii, scutul credinței, Sabia Spiritului și „sandalele pregătirii Evangheliei Păcii”. Acestea toate, cu excepția Săbiei, sunt arme de apărare. Sabia este armă de atac. Efes. 6:11-18.

În cazul creștinului, „Sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”, trebuie mânuită pentru a înfăptui binele, trebuie folosită în a se opune lui Satan și păcatului. Dar ideea din această Scriptură pare a fi nu aceea că noi suntem însărcinați să ne luptăm cu lumea, ci aceea că noi trebuie să ne străduim să fim loiali Domnului, să ne luptăm cu păcatul din noi înșine și de oriunde, atunci când ar intra sub jurisdicția noastră, și să respingem atacurile adversarului. Exercitarea puterilor noastre în aducerea eului în supunere înseamnă mult pe calea sacrificiului, pe calea bătăliei. Dumnezeu ne-a dat „făgăduințe nespus de mari și scumpe”. Noua Creație se întărește prin aceste făgăduințe — se întărește în măsura în care își dă seama de semnificația lor și se hrănește cu ele.

DĂRÂMAREA ÎNTĂRITURILOR MINȚII

Apostolul arată că aceste întărituri care trebuie să fie dărâmate sunt în noi înșine. Păcatul este înrădăcinat în mintea noastră, în imaginația noastră. Mândria, egoismul și diferite alte feluri de păcate sunt înrădăcinate în noi datorită tendințelor de multe secole ale rasei noastre de a merge în jos. Aceste lucruri au săpat șanțuri adânci în sistemul nostru; ele sunt ferm fixate acolo. Dar Apostolul Pavel îndeamnă, „Nu lăsați ca păcatul să aibă stăpânire asupra corpurilor voastre muritoare”. Distrugeți întăriturile, aduceți întreaga voastră ființă în supunere față de voința lui Dumnezeu.

Arătând ce sunt aceste întărituri — că ele sunt întărituri mintale — Apostolul spune, „Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică”. Imaginația minții noastre poate fi de multe feluri. Noi putem fi asaltați de doctrine false și de superstiții care au ajuns la noi din vârstele trecute. Cuvântul lui Dumnezeu este singurul care le poate dărâma pe acestea cu eficiență și ne poate face să vedem adevăratul caracter al lui Dumnezeu, ne poate face să vedem făgăduințele Lui glorioase pentru Biserică acum și pentru lume în viitor. Cuvântul Domnului este singurul care va răsturna imaginația — ignoranța, superstiția, mândria, ambiția nesfântă, speculațiile nefolositoare și orice formă de gândire care ne-ar duce în rătăcire și ar împiedica lucrarea harului în mintea și ((221) inima noastră. Aceste imaginații ale minții naturale — Apostolul le numește pe acestea „înălțimi” — se ridică împotriva adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu, împotriva Spiritului lui Dumnezeu.

Noi nu trebuie să umblăm după „lucrurile înalte”. Apostolul nu vrea să spună că noi nu trebuie să luăm în seamă lucrurile înalte, spirituale; căci în alt loc el spune, „Gândiți-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2). Cu alte cuvinte, fixați-vă afecțiunea pe lucrurile cele mai înalte. Dar „lucrurile înalte” ale lumii sunt foarte diferite; ele se înalță împotriva celor care sunt cu adevărat înalte, a celor care sunt ale lui Dumnezeu. Copiii Domnului trebuie să fie smeriți, nu mândri, să nu se lase duși de onoruri goale, proiecte și ambiții pământești. Dorința de a avea un loc printre oameni, de a străluci în societate, de a avea bogăție și influență, de a avea orice lucruri care ne-ar aduce stimă printre oameni, este o ispită de care ucenicul lui Cristos trebuie să se apere.

Cei care au avut în grijă bolnavi mintal au remarcat faptul că multă dificultate vine de la imaginație. Se spune că vizitând un azil de alienați se va găsi unul care gândește că este rege; alta care-și imaginează că este regină; altul care-și imaginează că are o bogăție fabuloasă și poate semna cecuri de milioane. Organul aprecierii de sine este prea mare. Numai Domnul știe cât de mult a avut de-a face individul însuși în cultivarea acestei tendințe. Dar el întotdeauna are mai mult sau mai puțin de-a face cu această problemă; imaginația înaltă și dorința de a fi mare pun stăpânire pe el — obțin autoritatea.

MÂNDRIA DUCE LA DEZECHILIBRU MINTAL

Același lucru se aplică și la creștini. După ce vin în Biserica lui Cristos, ei sunt totuși supuși ambiției de a deveni mari, de a face ceva mare, de a găsi ori de a promulga ceva doctrină mare, de a descoperi ceva interpretare nouă a Scripturii ori ceva tip nou. Toate acestea sunt „înălțimi care se ridică”. Domnul nostru a ținut un discurs asupra acestui subiect, spunându-ne că atunci când suntem invitați la un ospăț să nu ne așezăm pe un loc din față, ci pe un loc din spate — și după aceea poate vom fi înălțați. A dori aceste lucruri și a le căuta înseamnă a avea „întărituri” de mândrie și ambiție nesfântă în imaginație, aspirații la înălțare și onoare. Apoi vine gândul că suntem mari, că suntem demni de atenție, de a fi remarcați în mod special. Acesta este dezechilibru mintal. Faptul este că noi toți suntem nesemnificativi, de foarte mică importanță în executarea planului Domnului.

Domnul ar fi putut face toată marea Sa lucrare fără noi și fără cooperarea noastră, probabil mai ușor decât cu noi. Dar El cu multă grație ne permite să avem o parte în lucrarea Lui, pentru binele și binecuvântarea noastră proprie. El ne tratează ca pe copii și ne educă. Concepându-ne cu Spiritul Său Sfânt, El ne ajută să ne învingem slăbiciunile și ne răsplătește dacă le învingem. El ne instruiește și ne disciplinează ca să ne facă potriviți pentru un viitor nobil și glorios. O parte din această instruire ca soldați ai Regelui regilor este lupta noastră împotriva aprecierii eului și a dorinței după lucruri mari, înalte, conform standardelor acestei „lumi rele de acum”.

„ADUCEREA ORICĂRUI GÂND ÎN ROBIE”

Ideea răsturnării imaginației nesfinte și nefolositoare este de asemenea susținută în cuvintele finale ale textului nostru prin aceea că trebuie ca „orice gând să-l facem rob ascultării de Hristos”. Orice am face, ne gândim întâi. Uneori spunem, „Am făcut înainte de a mă gândi”. Ceea ce vrem să spunem este, am făcut înainte de a ne gândi serios. Nici un gând nu trebuie păstrat în minte dacă nu este în deplină armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Așa cum Cristos a fost ascultător față de Tatăl în toate — spunând, „Nu voia mea, ci a Ta să se facă” — tot așa fiecare trebuie să ne aducem gândurile în ascultare de Cristos. Răscumpărătorul nostru este Modelul nostru.

Toți membrii Corpului lui Cristos trebuie să aibă același gând care a fost în Cristos, trebuie să manifeste spiritul Lui. „Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe” (1 Petru 5:6). Nimeni nu poate să-L urmeze cu totul pe Domnul fără să aibă mult din spiritul smereniei, fără a-și aduce gândurile în supunere față de Domnul. Nu este acesta timpul să ne înălțăm și să arătăm cum putem străluci. Noi trebuie însă să „vestim virtuțile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9), a Celui care ne-a chemat cu această Chemare cerească, nu doar pentru noi, ci pentru gloria Sa și pentru binecuvântarea altora. Gloria lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna preocuparea noastră principală. Noi trebuie să fim servi eficienți ai Domnului, prin harul Său, nu prin propia noastră putere. Dacă vrem să fim mari la sfârșit, trebuie să ne smerim, cu bucurie trebuie să fim servi ai tuturor acum. Trebuie să fim bucuroși a servi nu numai când există o onoare atașată la serviciu, ci și când serviciul este neobservat și necunoscut.

Dumnezeu a făcut aranjamente ca noi să învățăm anumite lecții de stăpânire de sine, să ne aducem voluntar în deplină supunere față de Dumnezeu, pentru ca în curând să-I fim reprezentanți și atunci să impunem lumii ascultare de cerințele lui Dumnezeu. Este un principiu acceptat, că nimenea nu este calificat să conducă pe alții dacă el însuși n-a învățat ascultare. Domnul nostru Isus a învățat ce înseamnă ascultarea cu prețul unor suferințe mari. El S-a supus prompt și pe deplin lui Dumnezeu. Acest Spirit al lui Cristos trebuie să se dezvolte și să se manifeste în noi, ca astfel noi să fim pregătiți pentru lucrarea viitoare a Cristosului, lucrarea Vârstei Milenare.

În măsura în care Adevărul este primit și asimilat, el ne dă spiritul unei minți sănătoase. El nu ne dă sănătate perfectă a creierului; dar dacă este corect primit, el aduce blândețe, spirit de învățăcel, chibzuință, seriozitate. El ((222) ne conduce spre a da atenție serioasă instrucțiunilor Conducătorului nostru ceresc. El dă astfel echilibru judecății, mai mare decât am avut noi vreodată. Acesta trebuie să crească pe măsură ce continuăm pe calea cea bună și devenim soldați disciplinați în armata Domnului. Dar dacă Adevărul nu este primit în spiritul lui, în iubire de el, el ar putea nu numai să nu reușească a fi de vreun folos, dar ar putea și da naștere unui spirit de mândrie și lăudăroșenie.

Această caracteristică a mândriei pare în special a fi asociată cu tot felul de afecțiuni mintale. Mulți dintre pacienții din aziluri sunt afectați de un grad mare de apreciere de sine — gândind despre sine mai înalt decât ar trebui. Mintea lor este neechilibrată în grad apreciabil în acea direcție. Niciodată nu putem fi destul de atenți în cultivarea apropierii de Domnul, care întotdeauna aduce smerenie și ne face să ne dăm seama în mod cuvenit de nevrednicia și micimea noastră în fața Lui.

SINGURA NOASTRĂ APĂRARE ESTE SĂ NE ȚINEM APROAPE DE CRISTOS

În această „zi rea” Satan este în mod special atent să-i prindă pe copiii Domnului în capcană. Am putea da o ilustrație pe care am mai folosit-o înainte și care ilustrează bine în ce constă pericolul deosebit pentru noi și în ce constă toată siguranța noastră. Presupunem că am avea un cerc mare al cărui Centru este Cristos. Presupunem că în cerc ar fi mult spațiu, așa încât ar fi grade diferite de apropiere față de Domnul. Linia cercului ar reprezenta limita extremă a grijii lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Deci cu cât cineva s-ar apropia de linia cercului, cu atât ar ajunge într-un loc mai periculos. Noi credem că cu cât trăim mai aproape de marele Centru al cercului — Domnul nostru Isus — cu atât suntem mai în siguranță. În măsura în care nu facem aceasta, și ne permitem să ne îndepărtăm sau să rătăcim departe de El, ajungem aproape de punctul periculos și suntem supuși la influențele rele din afară. Dacă am rătăci cu totul în afara liniei, cazul nostru ar fi irecuperabil.

Într-un fel Domnul nostru a pus în jurul rasei umane o barieră împotriva pericolului. Această barieră este în mare măsură voința omului. Cei care și-au predat Domnului voința, mintea, pentru ca voința Lui să se facă în ei, sunt în special supuși atacurilor severe și subtile ale adversarului. El caută în mod special să-i înșele și să-i prindă în capcană pe adevărații copii ai Domnului, să-i ducă astfel din nou în robia păcatului. Înșelarea acestora care vin sub influența lui este treptată.

Noi, cu toții, ne-am născut cu o minte nesănătoasă. Nu trebuie să discutăm în legătură cu gradul lipsei de înțelepciune. Armătura pe care ne-a dat-o Domnul nu este numai să știm cum să cităm Scripturi. Nu este nici capacitatea de a disputa și a dezbate, chiar dacă această capacitate este foarte bună la locul ei. Ceea ce caută Dumnezeu cu adevărat este în inima noastră. El nu se uită să vadă cât știm; căci El ar putea pune în câteva minute multă cunoștință în noi dacă așa ar dori. Dar Domnul vrea să vadă în ce măsură suntem blânzi, răbdători, supuși cu totul voinței Sale. Să avem tot mai mult din Spiritul Domnului, spiritul unei minți sănătoase și dorința serioasă de a ne ajuta unul pe altul.

„Domnul va judeca pe poporul Său” (Ev. 10:30). Dacă aceștia intră în necazuri fiindcă n-au fost suficient de veghetori, Domnul le va da unele experiențe care vor fi bune pentru ei, dacă acestea vor fi primite corect. Să ne amintim de cuvintele de prevenire ale Apostolului Pavel: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați” de Domnul (1 Cor. 11:31). Aceasta înseamnă că atunci când neglijăm a ne judeca, trebuie s-o facă El pentru noi. Atunci noi suntem pedepsiți în vederea corectării, pentru ca să putem ajunge la răsplata și favoarea cerească ce va fi a noastră ca Noi Creații în Cristos, dacă rămânem smeriți și credincioși până la moarte. Dacă noi continuăm să fim blânzi și plini de spiritul smereniei, nedorind onoruri prezente și înălțare, ci fiind dispuși să așteptăm în răbdare desăvârșită timpul bun al lui Dumnezeu, înălțarea noastră va veni; și vom avea parte pentru totdeauna de Tronul Mântuitorului și de gloria Sa.