MISIONARII DIN ANTIOHIA

Fapte 11:19-26; 13:1-3

Persecuția răspândește Evanghelia — Prima Biserică printre neamuri — Barnaba trimis din Ierusalim să ajute tânăra Biserică — Saul din Tars adus în Antiohia — Cei doi frați trimiși ca misionari — Rânduirea și punerea mâinilor.

„Duceți-vă și faceți ucenici din toate popoarele.” Matei 28:19.

W. T. 15 aprilie 1916 (pag. 121-123)

Antiohia, pe timpul despre care vorbește studiul nostru, era a treia cetate în lume atât ca importanță comercială cât și ca populație, numai Roma și Alexan-dria fiind înaintea ei. Este renumită ca fiind prima cetate în afara Palestinei în care s-a format o adunare a Bisericii creștine. De fapt, am putea spune că după cum Ierusalimul a fost centrul de influență în Palestina, tot așa Antiohia a devenit centrul de influență în privința Evangheliei printre neamuri.

Se pare că mica scânteie de Adevăr cu care a început lucrarea Domnului în Antiohia a rezultat din persecuțiile care s-au stârnit cu ocazia morții Sf. Ștefan. Unii dintre cei siliți de persecuții să plece din Ierusalim s-au stabilit în Antiohia; și desigur că ei nu puteau să umble în lumina Evangheliei fără s-o lase să strălucească și pentru alții. La început aceasta s-a făcut numai pentru cei care erau de credință iudaică; și într-un centru comercial mare cum era Antiohia desigur că erau mulți evrei. Nu știm la câți dintre ei a ajuns Evanghelia; dar în mod sigur a fost limitată la ei până la sfârșitul celor 70 de săptămâni simbolice de favoare divină pentru Israel — până în toamna anului 36 d. Cr.

În același timp când Domnul trimitea pe diaconul Filip la samariteni și la famenul etiopian, și deschidea ușa pentru neamuri prin Apostolul Petru, El era gata să deschidă ușa neamurilor de pretutindeni. Sub conducerea providenței divine, la timpul cuvenit unii dintre evreii creștini au înțeles bine — că unul dintre neamuri care primea pe Domnul Isus putea fi clasat ca ucenic la fel ca și evreii care făcuseră astfel. Lucrarea începută astfel printre neamurile din Antiohia s-a răspândit considerabil, neamurile părând să ia mai bine în seamă Evanghelia decât evreii cărora le fusese propovăduită întâi.

BARNABA TRIMIS ÎN ANTIOHIA

Știrea că Evanghelia ajunsese la neamuri în Antiohia și că mulți se întorceau la Domnul a ajuns în Ierusalim — centrul lucrării creștine, ca să zicem așa. Apostolii și toți frații fuseseră pregătiți prin intermediul relației vădite a Domnului cu Corneliu, sutașul roman; și aceasta fără îndoială le diminua surpriza și în mare măsură le corecta orice prejudecată în privința ideii că neamurile vor fi tovarăși-moștenitori ai Făgăduinței Avraamice, care înainte aparținuse numai evreilor. Cu toate acestea, relatarea nu spune că aceste vești au produs bucurie în Biserica din Ierusalim. Putem deduce, prin urmare, că ei au fost considerabil îngrijorați când au auzit că un număr mare dintre neamuri se atașau la credință și poate că se gândeau că aceasta avea un efect dăunător asupra cauzei căreia lor le plăcea s-o servească.

S-ar părea, deci, că motivul inițial care a stat la baza trimiterii lui Barnaba în Antiohia a fost ca el să poată vedea și judeca asupra adevăratei stări de lucruri, și să dea un raport referitor la faptul dacă noii convertiți erau vrednici de a fi recunoscuți ca tovarăși-moștenitori împreună cu sfinții. Când Barnaba a ajuns în Antiohia, el a luat notă de „harul lui Dumnezeu” manifestat printre credincioșii de acolo. Acesta trebuie să se fi manifestat nu numai prin credința lor în Isus ca Răscumpărătorul și Învățătorul lor, dar și în conduita lor ca ucenici ai Domnului nostru. Barnaba a recunoscut repede puterea curățitoare și sfințitoare a Adevărului printre acești credincioși, și astfel și-a dat seama că în loc de a fi împiedicată, Cauza va fi onorată prin această sporire. Citim că el a fost bucuros; și putem presupune, chiar dacă nu se spune, că el a făcut prompt un raport către frații din Ierusalim și că ei au fost de asemenea bucuroși.

Apostolii au făcut evident o alegere excelentă trimițându-l pe Barnaba în Antiohia. Faptul că el era levit prin naștere îl făcea foarte atent față de fiecare interes al credinței evreiești; și fără îndoială că el era bine pregătit în Lege. El se născuse în Cipru, o insulă în Marea Mediterană, nu departe de Antiohia. Astfel, născut la distanță de Ierusalim, printre neamuri, el avea probabil o minte deschisă și era familiar cu dialectul vorbit de oamenii din Antiohia. Un alt motiv bun de a-l trimite a fost faptul că era un caracter frumos și foarte folositor ca frate și învățător în Biserică. Ne amintim că el și-a vândut o parte din proprietate în interesul săracilor din Ierusalim; și că el a primit numele de Barnaba — „fiul mângâierii”, ajutor — ca un titlu de iubire și respect în Biserică.

ACTIVITATEA LUI CU TÂNĂRA BISERICĂ

Barnaba și-a revărsat imediat sentimentele față de frații din Antiohia, și în aceeași manieră mângâietoare și folositoare ca și în Ierusalim i-a îndemnat pe toți. Fără îndoială că a văzut diferite lucruri care trebuia să fie corectate. Dar în loc de a găsi greșeli, în loc de a le tortura sentimentele și a-i mustra, el a început prin recunoașterea a ceea ce era în ei o pricină de bucurie. Mesajul lui de mângâiere a fost cu scopul ca ei să stea lipiți de Domnul din intenția inimii. El a dorit ca dragii frați, noi în Adevăr, să caute ca inimile lor să fie ferm unite cu Domnul, ca mințile lor să fie pe deplin hotărâte, consacrarea lor să fie completă.

((229))

Aceasta era o chestiune de primă importanță. Mai târziu el le putea arăta blând, amabil, anumite slăbiciuni ale cărnii de care ei erau dependenți. Sau, inimile lor fiind mai strâns unite cu Domnul, ei puteau vedea foarte repede aceste inconsecvențe la ei, fără să se spună vreun cuvânt. Ideea pe care vrem s-o imprimăm este că nu era o constrângere a cărnii, nici o desăvârșire a ei, ci o lucrare a harului mult mai adâncă decât aceasta — o puritate a inimii, o adeziune a inimii față de Domnul.

Noi nu putem face mai bine acum decât să urmăm aceeași cale în străduințele noastre de a face bine altora după cum avem ocazia. Frații au nevoie mai degrabă de întărire decât de dărâmare. Ei au nevoie de zidire în cea mai sfântă credință și în iubire. Ei au nevoie de încurajare în adeziunea inimii lor față de Domnul. Criticarea cărnii poate veni mai târziu, dar foarte treptat și blând.

Trei elemente au cooperat pentru a-l face pe Barnaba o persoană atât de potrivită pentru serviciu, și care desigur ne-ar face pe oricare un serv capabil al Adevărului. Aceste elemente sunt arătate în versetul 24: „El era un om bun, (moral, drept, reverențios) plin de Duh Sfânt (el nu primise darul lui Dumnezeu în zadar; în el era o putere vie, mintea cea nouă care conducea și controla toate afacerile sale) și de credință”. Oricât ar putea fi de bun un om și oricât din spiritul Domnului ar avea, o credință puternică este esențială. „Fără credință este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu.” Să ne străduim a avea toate aceste calități în misiunea noastră, ca să putem fi adevărați fii ai mângâierii, folositori în serviciul Domnului și a poporului Său, oriunde ne-am găsi. Nu ne mirăm când citim că drept rezultat al lucrării lui Barnaba în Antiohia mult popor s-a adăugat la Domnul!

SAUL DIN TARS ADUS ÎN ANTIOHIA

Ultimele lucruri pe care le-am auzit despre Saul din Tars (Fapte 9:30) au fost că după ce i s-au deschis ochii înțelegerii, după ce a devenit ucenic al Domnului Isus, el a propovăduit întâi în Damasc și apoi în Ierusalim, după care, viața lui fiind în primejdie, frații l-au trimis spre Cezareea și apoi probabil cu o corabie spre cetatea lui natală, Tars. Nu suntem informați în privința naturii activității sale în cetatea sa natală, dar putem ușor presupune că cineva de caracterul și dispoziția lui n-ar rămâne multă vreme inactiv. Și dacă sfera activităților din afară era restrânsă, putem fi siguri că mintea sa era activă în studierea Planului Divin, și că inima lui largă era de asemenea activă în cuprinderea harului divin și în analizarea căilor de serviciu.

Evident că Barnaba avea în minte talentele, forța, logica fratelui Saul, pe care-l întâlnise în Ierusalim; și el a tras concluzia că Tarsul nefiind prea departe de Antiohia, îl va căuta pe Saul și-i va trezi interesul în servirea Bisericii din Antiohia etc. El probabil și-a adus aminte că ideile lui Saul cu privire la Evanghelie erau extrem de largi — poate prea largi pentru ca frații din Ierusalim să le poată aprecia pe deplin pe vremea când Saul era printre ei. Dar de-acum toți frații, și în special generosul Barnaba, ajunseseră să vadă Planul Divin într-o lumină mai largă — mult mai aproape de felul cum îl înțelegea Saul din Tars.

Barnaba a ajuns la concluzia că situația din Antiohia era astfel încât îl va interesa adânc pe Saul și că frații de acolo vor avea mare folos prin ajutorul lui. Astfel că l-a găsit pe Saul și l-a adus în Antiohia, unde, fără îndoială, influența lui a fost mare. Ne bucurăm să observăm noblețea inimii lui Barnaba. Mulți creștini de o valoare mai mică și-ar fi adus argumente pentru o cale greșită, spunându-și, „fiindcă am avut posibilități mai mari ca alții și fiindcă am avut legături mai strânse cu Apostolii la Ierusalim, eu sunt cel mai important printre frații de aici. Dar dacă-l aduc pe Saul în mijlocul nostru, superioritatea lui ca locigian, ca prezentator al Scripturilor, mă va arunca de tot în umbră”.

Frații care judecă astfel sunt înșelați de propriul lor egoism. Ei uită că lucrarea Domnului este în mâinile Sale; că având astfel de spirit ei nu pot nici să-I placă Lui, nici să propășească în serviciul Lui; și că efectul negativ asupra inimii lor ar fi grav. Toți din poporul Domnului trebuie să fie nobili și lipsiți de egoism. Și cu cât ne apropiem mai mult de acest caracter, cu atât vom fi mai iubiți de Domnul și de frați, și cu atât va fi mai mare sfera noastră de influență pentru dreptate, pentru Adevăr și pentru Domnul.

UCENICII S-AU NUMIT PRIMA DATĂ CREȘTINI

Este vrednic de remarcat că Domnul n-a dat niciodată nume poporului Său, ci i-a numit ucenici, elevi, învățăcei. Apostolii au folosit pentru Biserică diferiți termeni, cum ar fi, „Biserica viului Dumnezeu”, „Biserica lui Dumnezeu”, „Biserica lui Cristos”, „Biserica”. Dar treptat, numele de creștini, care identifică poporul lui Dumnezeu cu Răscumpărătorul lor, a ajuns să fie general folosit.

Este o pagubă că unii s-au gândit că este necesar să adopte alte nume decât acestea, care sunt comune pentru întreaga Biserică a lui Cristos, sau să folosească aceste nume în manieră sectară. Evident că numele creștin trebuie să reprezinte pe unul care crede în Cristos ca Mesia — prin urmare unul care crede în El ca Răscumpărător și care acceptă toate doctrinele fundamentale ale Scripturilor. Aceste doctrine se bazează pe trei declarații: 1) Că toți au fost păcătoși, având nevoie să fie răscumpărați înainte de a fi acceptabili pentru Dumnezeu. 2) Că credinciosul acceptă iertarea lui Dumnezeu prin sângele prețios al lui Cristos. 3) Că el acceptă conducerea și numele lui Cristos și mai departe caută să meargă în urmele Lui.

În Biserica timpurie era o pornire către sectarism, unii spunând, „Eu sunt creștin, dar din grupa lui Pavel”. Iar alții, „Eu sunt creștin din grupa lui Apolo”, iar alții, „Eu sunt creștin din grupa lui Petru”. Sf. Pavel a mustrat prompt acest spirit, asigurându-i că tot ce era necesar era legătura în Cristos, că nici Petru nici Pavel nu-i răscumpărase, și că de aceea nici un Apostol nu putea ocupa locul de cap pentru Biserică. Mai mult, Apostolul atrage atenția asupra faptului că asemenea spirit din partea lor era o dovadă că exista multă senzualitate, mult ((230)) spirit lumesc, partizan, con-trar învățăturilor Spiritului Sfânt. 1 Cor. 1:10-13; 3:1-7.

Este regretabil că de la Reformă acest spirit a predominat, unii luându-și numele lui Luther, alții al lui Wesley, al lui Calvin, alții nu de persoană, ci sectare sau de partidă, cum ar fi, metodist, prezbiterian, baptist etc. Nu pretindem că aceia care fac astfel sunt cu totul trupești, fără Spiritul Domnului; dar împreună cu Apostolul pretindem că o dispoziție spre asemenea tovărășie este contrară Spiritului Domnului și în acea măsură este carnală, trupească, și trebuie biruită de către toți cei care vreau să fie recunoscuți de Domnul ca biruitori.

Ceea ce ar trebui să avem noi este o singură Biserică, o singură Casă a Credinței, care acceptă principiile fundamentale clare ale Scripturii și care în afara acestor principii fundamentale are limite în privința acceptării opiniilor mai mult sau mai puțin ipotetice — toți având părtășie unii cu alții și toți fiind cunoscuți ca creștini, și astfel separându-se de toți aceia care neagă Ispășirea, de toți aceia care neagă rezultatele Ispășirii la înviere, și de toți aceia care neagă că în prezent este cuvenită înnoirea vieții. Așa văzând problema, fiecare creștin are independență în privința gândirii sale, exceptând principiile fundamentale declarate clar în Scripturi.

MISIONARII TRIMIȘI ÎN ANTIOHIA

Pavel și Barnaba s-au întâlnit un timp considerabil cu Biserica din Antiohia pentru adorarea Domnului și studierea Cuvântului Său. Rezultatul acestor studii a fost că Biserica s-a dezvoltat ca întreg și a fost adusă la punctul de a lua în considerare și a se ruga pentru mijloacele de răspândire a Evangheliei. În Biserică se aflau un număr de Profeți — vorbitori publici — și învățători; și evident ei au început să cugete cum ar fi putut fi folosiți aceștia spre gloria lui Dumnezeu și spre binecuvântarea altora, după cum și ei fuseseră binecuvântați prin Adevăr.

Acesta este întotdeauna cazul cu aceia care primesc Adevărul în inimi bune și oneste. Pe bună dreptate ei doresc să se nutrească din el și să se întărească în Domnul. Dar tot atât de sigur este că Adevărul primit dă putere și dorință de a folosi acea putere. Acest lucru este tot atât de adevărat astăzi ca și atunci. Sfințirea pe care o face Adevărul începe cu conceperea noastră de Spirit; iar energia pentru serviciu corespunde cu însuflețirea Spiritului.

Evident că Biserica din Antiohia avea un surplus de învățători raportat la necesitățile ei, și a început să caute câmpuri mai largi de serviciu. Ei erau nesiguri în privința căii pe care s-o urmeze, și de aceea au privit spre Domnul ca și Cap adevărat al Bisericii. Ei au servit și au postit; și putem fi siguri că s-au și rugat. Ca rezultat, au ajuns la concluzia să trimită pe doi dintre ei — Barnaba și Pavel — ca reprezentanți ai tuturor în lucrarea misionară.

Nu suntem informați în ce manieră i-a îndrumat Domnul spre această decizie. Este posibil că a fost în aceeași manieră în care astăzi considerând un caz similar am spune, „După studierea Scripturilor și rugăciune, căutând astfel să cunoaștem gândul Domnului, noi credem că ar fi voia Lui ca aceștia dintre noi să meargă pentru un serviciu public al Adevărului. Noi credem că suntem îndrumați spre această concluzie, nu prin vreun spirit greșit, de mândrie sau ambiție, nici din motive mercantile, ci prin Spiritul Sfânt. Noi credem că este voia Domnului ca noi ca adunare să-i trimitem pe acești reprezentanți să ducă și altora lumina”.

În oarecare mod, Biserica din Antiohia a ajuns la convingerea fermă că aceasta era datoria și privilegiul ei. Este vrednic de notat că Biserica i-a ales pe cei mai buni reprezentanți ai ei pentru acest serviciu, făcând astfel să predomine spiritul de sacrificiu de sine. Fără îndoială că Domnul a binecuvântat corespunzător Biserica și le-a compensat pierderea de durată pricinuită prin cedarea celor doi frați talentați pentru lucrarea misionară.

RÂNDUIREA ȘI PUNEREA MÂINILOR

După ce s-a luat hotărârea asupra căii corecte de urmat, adunarea a postit, s-a rugat și a pus mâinile pe Pavel și Barnaba, și i-a trimis pe cei doi în călătorie misionară cu urări de succes. Punerea mâinilor s-a făcut probabil de către adunare prin reprezentanții ei, Bătrânii. Dar acest procedeu n-a însemnat o „rânduire”, după cum se înțelege astăzi în general; căci Pavel și Barnaba fuseseră recunoscuți de un timp considerabil printre profeții și învățătorii principali în Biserica din Antiohia. Aceasta n-a însemnat autoritate de a propovădui, după cum rânduirea înseamnă uneori astăzi printre creștinii din diferite secte și partide.

Această ceremonie a însemnat pur și simplu, „Noi, adunarea din Antiohia, prin această punere a mâinilor reprezentanților noștri, Bătrânii, trimitem pe acești doi oameni, Pavel și Barnaba, în călătorie misionară; și ei pleacă nu numai ca reprezentanți ai Domnului și ai lor personal, dar și ca reprezentanți ai Bisericii Domnului din Antiohia; și ca atare noi suntem răspunzători de întreținerea lor. Noi le vom da ajutorul necesar și astfel vom fi colaboratori — împărtășindu-le ostenelile, compătimindu-i în dificultăți și încercări, ajutându-i în necesități, și împărtășindu-ne cu ei și de rezultatele eforturilor lor, oricare ar fi ele, spre lauda Domnului”.

Prin urmare, noi găsim că după această călătorie misionară cei doi frați s-au întors în Antiohia și au raportat. S-ar părea că ulterior Apostolul Pavel, cel puțin, a călătorit fără să mai depindă astfel de Biserica din Antiohia — fără rugăciuni și punerea mâinilor, și fără rapoarte despre rezultatul eforturilor — totuși în iubire și simpatie cu ei, după cât putem noi judeca.