Vol. 4 Ianuarie-Februarie 1997 Nr. 2

PRINCIPIILE DREPTĂȚII ȘI IUBIRII, COMPARATE

W. T. 15 aprilie 1916 (pag. 115-117)

Nimic nu este mai necesar pentru pacea și prosperitatea Bisericii lui Dumnezeu decât ca membrii ei să aibă o înțelegere și o apreciere clară a principiilor morale, cu hotărârea deplină de a fi conduși de ele. Chiar și printre creștini sunt adesea diferențe de opinie referitor la principiile de acțiune, care intervin mult în creșterea și prosperitatea spirituală. Asemenea dificultăți apar cel mai adesea datorită neputinței de a distinge între pretențiile relative ale Iubirii și Dreptății. De aceea considerăm folositor să examinăm aceste principii și operarea lor printre copiii lui Dumnezeu.

Uneori dreptatea este reprezentată printr-o balanță echilibrată, iar alteori printr-un echer și un compas, ambele fiind simboluri potrivite ale caracterului ei. Dreptatea nu cunoaște nici un compromis și nici o deviere de la regulile ei fixe de acțiune. Ea este precisă din punct de vedere matematic. Ea nu dă nimic în plus. În ea nu există deloc îndurare, compătimire, favoare de nici un fel. Ea este o măsură calculată, exactă, de adevăr și dreptate. Când se face dreptate, celui care o împarte nu i se cuvin mulțumiri. Acesta nu și-a făcut decât o datorie de care s-ar fi făcut vinovat dacă ar fi neglijat-o, iar împlinirea ei nu merită nici o favoare sau laudă. Și totuși, ferm și neîndurător cum este acest principiu, se spune despre el că este însăși temelia Tronului lui Dumnezeu. Este principiul care stă la baza tuturor procedurilor față de creaturile Sale. Este principiul de lucru care nu se schimbă; și cât de ferm ține El la acest principiu este vizibil pentru fiecare persoană care înțelege Planul de Mântuire, a cărui bază este mulțumirea Dreptății împotriva rasei noastre. Deși aranjamentul pentru satisfacerea Dreptății L-a costat viața pe Unicul și preaiubitul Său Fiu născut, atât de important a fost acest principiu al Dreptății divine, încât Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său fără plată pentru noi toți.

DREPTATEA ÎNAINTE DE GENEROZITATE

Principiul Iubirii, spre deosebire de cel al Dreptății, prisosește în tandrețe și dorește să binecuvânteze. Este plin de grație și își găsește plăcerea în acordarea favorii. Este totuși evident că nici o acțiune nu poate fi răsplătită ca o favoare sau ca o manifestare a iubirii dacă n-are la baza ei temelia substanțială a dreptății. Astfel, de exemplu, dacă cineva vine la tine cu un dar și în același timp nesocotește o datorie dreaptă pe care o are la tine, darul va fi departe de a fi apreciat ca o expresie a iubirii și vei zice, „Ar trebui să fim drepți înainte de a fi generoși”.

Și acest lucru este corect; dacă Dreptatea este principiul-temelie în toate procedurile lui Dumnezeu, la fel ar trebui să fie și în toate procedurile noastre; și cu cât mai mult printre frații în Cristos decât printre cei din lume. Ca frați în Cristos, noi n-avem nici un drept să abuzăm de favoarea unuia față de altul. Tot dreptul pe care-l avem este simpla dreptate, deși noi putem renunța de fapt la drepturile noastre. Dar în procedurile noastre trebuie să ne străduim întotdeauna să facem dreptate — dreptate în plătirea datoriilor oneste unul față de altul, dreptate în judecarea noastră reciprocă (ce trebuie să facă o îngăduință cuvenită pentru slăbiciuni etc., deoarece recunoaștem în noi înșine o anumită măsură de imperfecțiune asemănătoare), și dreptate în tratarea corectă și prietenească reciprocă.

După cum tocmai am spus, nu există nici o obligație de a cere dreptate pentru noi înșine, și dacă vrem, putem chiar suferi nedreptate fără să ne plângem. Trebuie însă, dacă suntem ai lui Cristos, să facem dreptate în măsura în care o putem recunoaște. Cu alte cuvinte, noi nu suntem responsabili de faptele altora în această privință, ci suntem responsabili de ale noastre proprii. De aceea trebuie să ne străduim serios ca toate faptele, cuvintele și gândurile noastre să fie măsurate după regula exactă a dreptății, înainte de a oferi chiar și o singură faptă ca expresie a iubirii.

DREPTATEA, ECHITATEA, O CALITATE CREȘTINĂ

S-ar părea că mulți creștini petrec ani de experiență fără să facă vreun mare progres. O dificultate care duce la această stare este neputința de a recunoaște principiile de bază ale legilor divine, care ni se aplică din momentul când suntem adoptați în familia Domnului. Primul dintre aceste principii de bază este dreptatea. Noi trebuie să învățăm tot mai clar care sunt propriile noastre drepturi și drepturile semenilor noștri din Biserică și din afara Bisericii. Noi trebuie să învățăm cum să măsurăm în cumpăna dreptății afacerile noastre și ale altora, și să recunoaștem că nu trebuie în nici o împrejurare sau condiție să încălcăm drepturile, interesele sau libertățile altora — că a face astfel ar fi greșit, ar fi păcat contrar voinței divine, și ar fi o piedică serioasă pentru creșterea ((238)) noastră în har. În al doilea rând, noi trebuie să învățăm să apreciem iubirea imediat după dreptate, ca importanță în codul lui Dumnezeu. Prin iubire noi înțelegem nu atracție trupească, nici sentimentalism dulceag, ci acel principiu al blândeții, compătimirii, considerației și bunăvoinței pe care-l vedem manifestat în Tatăl nostru ceresc și în Domnul nostru Isus.

Măsura în care creștem în Domnul, ne întărim în El, trebuie să fie pe linia acestor elemente ale caracterului Său. Trebuie să-i apreciem pe alții tot mai mult și să compătimim cu ei în încercările, dificultățile și necazurile lor; trebuie să devenim tot mai blânzi, răbdători, amabili față de toți, dar mai ales față de casa credinței. Toate darurile Spiritului sunt elemente ale iubirii. Dumnezeu este iubire; și oricine primește din Spiritul Său, primește spiritul iubirii.

Aceste două principii de bază trebuie să acopere toată conduita noastră în viață. Dreptatea ne spune că trebuie să încetăm a face rău — că nu trebuie să spunem vreun cuvânt sau să facem vreo faptă care ar produce altuia nedreptate; nici chiar expresia feței să nu implice asemenea nedreptate; că trebuie să fim tot așa de atenți față de interesele și binele altuia cum suntem de ale noastre. Dreptatea trebuie să guverneze toate procedurile noastre cu alții. Iubirea ne-ar putea permite să le dăm altora mai mult decât ar cere dreptatea, dar dreptatea cere ca noi să nu le dăm mai puțin decât le datorăm. Nu contează dacă ei nu cer de la noi dreptate, nu contează dacă ei sunt dispuși să ia mai puțin decât este drept, nu contează dacă ei n-ar spune nimic dacă noi am profita de ei,nu contează dacă ei n-ar aprecia gradul nostru de dreptate, cursul nostru să fie totuși același. Noi am primit din Spiritul Domnului și trebuie să acționăm din acest punct de vedere și nu din punctul altora de vedere, care n-au Spiritul Său ori care sunt mai mult sau mai puțin orbiți și inapți de a proceda drept.

IUBIREA ȘI DREPTATEA, AMBELE STĂPÂNESC

Dacă dreptatea trebuie să marcheze conduita noastră față de alții, tot așa trebuie să fie folosită de noi și iubirea pentru a măsura conduita altora față de noi. Noi nu putem să aplicăm la alții regulile stricte ale dreptății pe care le recunoaștem ca fiind responsabilitatea noastră față de ei. Iubirea, generozitatea, cere ca noi să acceptăm de la alții mai puțin decât dreptatea, fiindcă ne dăm seama că sunt căzuți, imperfecți, nu numai în trup, dar și în judecată. Mai mult, vedem că marea masă a lumii n-a primit deloc Spiritul Domnului și de aceea ei nu pot aprecia aceste principii de bază ale dreptății și iubirii cum le apreciem noi. În iubire, noi trebuie să privim compătimitor starea lor, așa cum am privi starea unui vecin, prieten, părinte sau copil bolnav. Noi trebuie să avem îngăduință pentru starea lor dezorganizată și să gândim cât se poate de milostiv despre cuvintele, conduita lor etc.

Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să fim orbi față de adevăratele condiții și să permitem a fi privați de tot ceea ce posedăm sau câștigăm; ci înseamnă să privim compătimitor nedreptatea la cei cu care avem de-a face. Să nu uităm că ei sunt căzuți și că n-au primit harul lui Dumnezeu ca și noi; și că, prin urmare, ei nu trebuie să fie măsurați după norma strictei dreptăți, ci mai degrabă coarda elastică a iubirii să țină seama în mod rezonabil de imperfecțiunile lor. Propria noastră conduită este cea pe care trebuie s-o măsurăm după legea dreptății, Regula de Aur.

CUM POATE IUBIREA SĂ ÎNTREACĂ MĂSURA

Cât de clar prezintă Învățătorul aceste condiții, recomandându-ne Regula de Aur ca măsură a conduitei noastre față de alții, și că în măsurarea conduitei lor față de noi să fim tot atât de generoși cum am dori să fie Domnul nostru când ne judecă, în armonie cu declarația Sa, „Cu ce judecată judecați, veți fi judecați”. O apreciere corectă de către poporul Domnului a acestor principii de bază, dreptatea și iubirea, și realizarea lor în afacerile zilnice ale vieții, îl va ridica deasupra lumii. S-ar evita multe neînțelegeri, urmăriri penale, certuri, și ar face din poporul Domnului exemple strălucitoare de blândețe, generozitate, iubire, și în același timp exemple de justiție, viață dreaptă, onestitate veritabilă etc.

Iubirea nu este ca și dreptatea, un principiu exact, care să fie măsurat și cântărit. Ea are un caracter întreit: este milostivă, este compătimitoare, în sensul înrudirii sufletului — afectuoasă, este reverențioasă. Aceste forme diferite de iubire sunt exercitate după obiectul asupra căruia aceasta se centrează. Iubirea-milă este cea mai joasă formă de iubire; aceasta ia cunoștință chiar și de ticăloși și degradați și este activă în măsuri de alinare. Iubirea compătimitoare se ridică mai sus, și oferă părtășie, tovărășie. Dar iubirea reverențioasă se ridică deasupra tuturor acestora și se desfătează în contemplarea binelui, purității și frumosului. În această formă din urmă putem într-adevăr să-L iubim pe Dumnezeu în grad suprem, ca fiind personificarea a tot ce este cu adevărat vrednic de admirație și reverență; și să ne iubim semenii în măsura în care ei poartă asemănarea Lui. Legea divină cere iubire, atât față de Dumnezeu cât și față de om.

((239))

Deși într-un sens datorăm fiecărui om iubire, noi nu putem s-o cerem unul de la altul; dar iubirea trece peste dreptate. Iubirea scutură măsura, o apasă și mai pune deasupra. Creștinul nu trebuie să se plângă de lipsa iubirii, dar totuși, când îi este acordată, el trebuie s-o aprecieze cu recunoștință și să răspundă la ea cu generozitate. Oricine dorește iubirea, trebuie s-o dorească în sensul cel mai înalt — în sensul admirației și reverenței. Dar această formă de iubire este cea mai scumpă; și singura cale de a o obține este să manifestăm acea noblețe de caracter care o provoacă la alții care sunt cu adevărat nobili, cu adevărat asemenea Domnului nostru Isus.

Iubirea concepută de compătimire și tovărășie este de asemenea foarte scumpă. Dar orice sentiment care vine numai ca răspuns la o cerere, este lipsit de parfumul cel mai ales al iubirii. De aceea, nu cereți niciodată iubire, ci mai degrabă prin manifestarea ei față de alții atrageți-o ca răspuns. Iubirea din milă nu este provocată de noblețea subiectului, ci mai degrabă de noblețea celui care o acordă, a cărui inimă este atât de plină de iubire, încât ea se revarsă în impulsuri generoase chiar și către cei nevrednici. Cu toate acestea, nici unul dintre cei asupra cărora se îndreaptă mila nu este nevrednic de iubirea în sensul cel mai înalt; iar unii dintre ei atrag adesea asupra lor iubirea în toate sensurile.

O VEDERE UNILATERALĂ, EGOISTĂ

A cere revărsarea de binecuvântare a Iubirii — care este peste pretenția dreptății — nu este decât o manifestare a poftei. Noi înșine putem să ne comportăm după acest principiu de iubire, dar nu putem să-l pretindem de la alții. Dacă-l pretindem, manifestăm lipsă de iubire și posesiunea unei mari măsuri de egoism. Unii par să vadă clar până unde trebuie să se extindă iubirea frățească asupra lor, dar cu greu pot vedea propriile lor obligații în această privință.

De exemplu, odată doi frați au închiriat o cameră, și unul, neputând lua în considerație pretențiile relative ale dreptății și iubirii, a abuzat de iubirea frățească a celuilalt până acolo încât să aștepte de la el să plătească toată chiria pentru cameră. Când primul a solicitat pretențiile dreptății, celălalt a solicitat pretențiile iubirii frățești, și primul a cedat în silă, neștiind cum să respingă pretenția, dar simțind că unii creștini sunt cumva mai puțin principiali decât mulți oameni lumești. Cât de ciudat este ca unii dintre copiii lui Dumnezeu să aibă o vedere atât de îngustă, atât de unilaterală, atât de egoistă! Nu pot vedea că iubirea și dreptatea trebuie să lucreze în ambele sensuri; că datoria fiecăruia este nu să supravegheze pe alții în aceste privințe, ci să privească bine la propria sa cale, să caute a manifesta iubire frățească; și dacă vrea să învețe pe alții, aceasta trebuie să fie mai degrabă prin exemplu decât prin precepte?

IUBIREA SĂ DOMNEASCĂ SUPREM

Să fim atenți la înclinația spre poftă. Nici unul să nu uităm că suntem administratori peste bunurile Domnului încredințate nouă, nu peste cele încredințate fratelui nostru; că fiecare suntem răspunzători față de Domnul, și nu față de alții, pentru folosirea corectă a ceea ce Stăpânul ne-a pus în mâini. Nu există nimic mai necuviincios și mai urât la copiii lui Dumnezeu decât dispoziția spre critică meschină a afacerilor individuale. Este o treabă prea mică pentru sfinți, și manifestă o tristă lipsă de iubire frățească, ce ar trebui în special să se manifeste printr-o apreciere largă și generoasă, care să acopere o mulțime de păcate mai degrabă decât să exagereze unul.

Creștinul trebuie să aibă o dispoziție de inimă iubitoare, generoasă — o copie a dispoziției Tatălui ceresc. În lucrurile mărunte el trebuie să aibă o astfel de simpatie și iubire încât să nu observe, întocmai cum Dumnezeu, pentru Cristos, procedează cu noi și nu ne impută păcatul, decât atunci când acesta reprezintă cunoștință și voință. O astfel de regulă operând printre creștini, hotărârea de a nu recunoaște ca ofensă nimic ce nu se face intenționat sau nu se intenționează a fi o ofensă, ar fi o mare binecuvântare pentru toți și ar fi calea cuvenită, asemenea lui Dumnezeu. Încălcările la care se referă Domnul nostru în Matei 18:15-17 nu sunt afaceri mici fără nici o consecință, nu sunt presupuneri de rău și imaginație, nu sunt zvonuri, nu sunt insulte închipuite, ci sunt nedreptăți clare făcute nouă, pe seama cărora este de datoria noastră să facem în mod blând, iubitor și înțelept o mustrare cuvenită — ceva aluzie că recunoaștem răul, că ne-a întristat și ne-a rănit și trebuie corectat.

Dispoziția noastră să fie întotdeauna de a ierta, și s-o manifestăm în toate împrejurările. Generozitatea și blândețea noastră iubitoare, ca și dorința noastră de a nu gândi rău, sau a gândi cât mai puțin rău posibil, să fie evidentă din toate cuvintele și faptele vieții. Acest lucru este asemenea lui Dumnezeu. Dumnezeu a avut un sentiment blând, binevoitor, generos față de noi chiar pe când eram păcătoși. Și El n-a așteptat ca păcătoșii să-și ceară iertare, ci prompt Și-a arătat dorința de armonie și dispoziția de a ierta. Întregul mesaj evanghelic este în acest scop: „Împăcați-vă cu Dumnezeu”. Inimile noastre să fie atât de pline de această dispoziție spre iertare, încât fețele noastre să nu aibă o înfățișare aspră, nici cuvintele de mustrare o înțepătură amară. Să manifestăm iertarea iubitoare pe care trebuie s-o avem întotdeauna în inimă.

((240))

Fie ca iubirea și dreptatea să-și găsească locul cuvenit în inimile tuturor din poporul lui Dumnezeu, pentru ca astfel vrăjmașul să n-aibă nici o ocazie de a se bucura! Psalmistul a spus, „Cât de mult iubesc eu legea Ta (legea iubirii a cărei temelie este dreptatea)! Toată ziua mă gândesc la ea” (Ps. 119:97). Desigur, dacă Legea lui Dumnezeu ar fi meditația permanentă a tuturor, ar exista mai puține greșeli și mai mici decât vedem adeseori! Să veghem și să fim treji, pentru ca adversarul și carnea noastră căzută să nu câștige avantaj asupra noastră ca Noi Creații. Să fie tot mai mult eliminat EUL, și IUBIREA să domnească suprem.