Vol. 4 Martie-Aprilie 1997 Nr. 3

SFÂNTUL PETRU ȘI CORNELIU

Fapte 10:1-16; 24-48

Corneliu, primul convertit la creștinism dintre neamuri — Începutul unei dispensații noi — Expirarea celor „șaptezeci de săptămâni” de favoare exclusivă pentru Israel — Viziunea Sfântului Petru — „Zidul despărțitor” dărâmat — Evanghelia propovăduită la neamuri — „Cuvinte prin care vei fi mântuit.”

„Căci nu este nici o deosebire între iudeu și grec; căci același Domn al tuturor este bogat față de toți cei care Îl cheamă.” Romani 10:12 .

W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 103-105)

CORNELIU, sutașul roman, evident a fost convertit la Dumnezeu și la dreptate cu ani de zile înainte de incidentul care formează studiul nostru de astăzi. Deși el a fost un închinător al adevăratului Dumnezeu, un făcător de milostenii binevoitor, și deși iubirea lui pentru dreptate și viața lui în armonie cu aceasta erau recunoscute printre cei cu care avea de-a face, totuși ceva era necesar înainte de a putea fi acceptat de Dumnezeu în sensul corect al cuvântului. Aici se află o lecție pentru cei care-și imaginează că respect față de Dumnezeu și moralitate sunt tot ce-i necesar pentru a fi acceptat de Dumnezeu. Deoarece Corneliu avea aceste calități în măsură mare cu un oarecare timp înainte de acceptarea sa, procedura Domnului cu el poate fi foarte bine un ghid pentru toți care doresc să se apropie de El prin relație de legământ.

Deși era devotat, după cum am văzut, Corneliu nu era evreu; și el își dădea sema că era în afara sferei favorii divine. Totuși el se ruga lui Dumnezeu. Deși nu ni se spune pentru ce se ruga, totuși în armonie cu relatările, putem imediat presupune că el se ruga pentru iluminare în privința caracterului și planului divin, și pentru a se apropia mai mult și a-și da seama de acceptarea și favoarea divină.

Poate Corneliu auzise despre Isus din Nazaret și era nedumerit tocmai în legătură cu acest subiect. Poate această nedumerire l-a condus spre aceste rugăciuni serioase la care Domnul a văzut că este potrivit să răspundă într-o manieră miraculoasă, trimițând un înger să-l asigure pe sutaș că rugăciunile și milosteniile lui au fost apreciate de Domnul ca semne de aducere aminte ale pietății sale. Îngerul i-a dat de înțeles că era necesar ceva mai mult decât rugăciunile și faptele bune. Dar ce era acest ceva mai mult, îngerului nu i-a fost încredințat să spună. Corneliu avea nevoie să știe despre Domnul Isus din adevăratul punct de vedere. El trebuia să exercite credință în Domnul nostru Isus ca Răscumpărătorul lui, înainte ca semnele de aducere aminte ale pietății lui să aibă vreo importanță pentru Dumnezeu sau să-l aducă în relația dorită și sub favoarea divină.

Îngerul i-a spus lui Corneliu să trimită după apostolul Petru, și de asemenea l-a informat că anumite cuvinte pe care Sf. Petru i le va spune erau importante — esențiale pentru progresul său ulterior în cunoștință și credință, și prin acestea în favoare divină. Dispoziția minții sutașului este arătată prin promptitudinea supunerii sale. El nu numai că s-a rugat, dar s-a și pregătit să coopereze cu Dumnezeu în răspunsul la propria sa rugăciune.

Cele trei persoane trimise să-l aducă pe Sf. Petru în Cezareea, persoane care erau cu frică de Dumnezeu, ne dau bune dovezi că acest om dintre neamuri, care-L căuta pe Dumnezeu și se străduia cât putea de bine să-I fie plăcut și să-L onoreze, nu-și ascundea lumina sub baniță. Ea strălucise nu numai în fața familiei și a servilor săi, ci și în fața soldaților de sub comanda sa. Acesta este felul de oameni pe care Dumnezeu are plăcerea să-i recunoască, oricare le-ar fi naționalitatea sau culoarea pielii; și toți aceștia sunt recunoscuți de Domnul și favorizați cu lumină și adevăr mai presus de alții — și lucrul acesta începând de la închiderea favorii speciale a Israelului natural. Aici se află o lecție de care unii din poporul Domnului au nevoie. Lecția este că ei trebuie să lase ca prin ei lumina Adevărului să strălucească asupra tuturor celor cu care vin în contact; ca spiritul devotării să pătrundă în fiecare familie, în fiecare casă, să includă și pe servitori.

Evident Corneliu a fost plin de credință în Domnul. El n-a așteptat să vadă dacă Sf. Petru va veni. El știa că apostolul are să vină. El a avut credință în făgăduințele Domnului făcute prin înger. În consecință el și-a adunat prietenii, rudele și casa — cei asupra cărora avea influență. Se pare că ei erau ca și el — în mod serios dornici de a afla tot ce puteau cu privire la calea vieții — calea reconcilierii și armoniei cu Dumnezeu, ca și cu toate principiile pe care El le reprezintă.

SFÂRȘITUL CELOR „ȘAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI” ALE LUI ISRAEL

Între timp Sf. Petru, cu toată prejudecata de secole a evreilor, avea nevoie să fie pregătit să-l primească pe acesta care era primul complet păgân adus în Biserică. Aceasta s-a făcut printr-o viziune. În ziua următoare, apostolul, împreună cu șase frați din Iope, au mers la casa sutașului — „neîndoindu-se de nimic”; căci evident Domnul îl conducea în această chestiune. Dintre toți ucenicii, Sf. Petru a fost ales, ca fiind cel mai bun pentru această lucrare; întâi, datorită dispoziției sale impetuoase și zelului de a urma repede și inimos îndrumările Domnului; al doilea, pentru că, el fiind cel mai în vârstă dintre apostoli și în multe privințe cel mai influent, cursul său avea o greutate mai mare pentru ceilalți.

Este greu pentru noi să concepem prejudecata pe care evreii o întreținuseră de secole împotriva gândului că neamurile puteau deveni comoștenitori cu ei în Făgăduința Avraamică. Ei considerau ca o problemă stabilită că ((250)) favoarea lui Dumnezeu fusese pusă deoparte pentru națiunea lor; și că nu era posibil să meargă în afara acelei națiuni la alții, în sensul de a-i face pe alții tot așa de acceptabili pentru Dumnezeu. Aceste vederi erau bazate pe trei fapte: primul, Făgăduința lui Dumnezeu către Avraam, „În sămânța ta se vor binecuvânta toate familiile pământului”, al doilea, israeliților nu le era permis să aibă relații generale cu neamurile sau să se căsătorească printre ele; al treilea, pe lângă toate acestea, conducătorii evrei au exagerat într-o măsură aceste deosebiri.

Dar acum venise o nouă dispensație. Cele „șaptezeci de săptămâni” de favoare pentru Israelul Natural expiraseră; și Domnul începea să-Și extindă favoarea în afara evreilor — după cum am văzut deja, la famenul etiopian. Conform profeției divine, aceste „șaptezeci de săptămâni”, sau 490 de ani, fuseseră în mod specific rezervate ca perioadă de favoare pentru națiunea evreiască. Fusese prezis că la începutul ultimilor șapte ani, „săptămână”, ale acelei perioade, Mesia va veni; și că exact la mijlocul acelor șapte ani Mesia va fi tăiat în moarte, nu pentru propriile păcate, ci pentru păcatele poporului. Fusese prezis că profeția va fi marcată prin ungerea „sfintei sfintelor” la Rusalii; și că sfârșitul celei de-a șaptezecea săptămâni va fi de asemenea marcat ca terminarea favorii exclusive a lui Dumnezeu față de Israel. A fost astfel marcat prin trimiterea Mesajului Evanghelic la Corneliu și prin conceperea lui de Spiritul Sfânt, după ce el a crezut Mesajul. Daniel 9:22-27.

„CUVINTE PRIN CARE VEI FI MÂNTUIT”

Când Sf. Petru a ajuns la casa lui Corneliu, sutașul l-a recunoscut ca servul numit de Dumnezeu pentru a-i aduce Mesajul; și el s-a aruncat la picioarele apostolului și i s-a închinat. În loc să privească de sus pe evreu, și în loc să se gândească la sine ca la un reprezentant al celui mai mare guvern din lume, Corneliu a fost plin de spiritul smereniei. Faptul că vizitatorul său reprezenta pe Domnul a provocat unele din aceleași simțăminte care-i umpleau lui inima în privința Domnului — sentimente de reverență.

Dar dacă Corneliu a fost nobil și smerit, apostolul Petru s-a arătat a fi nu mai puțin nobil și loial față de Dumnezeu; căci imediat a început să-l ridice pe sutaș, zicând, „Scoală-te! Și eu sunt om”. Sf. Petru se recomandă inimilor noastre prin această atitudine nobilă, prin acest refuz de a primi omagii neautorizate. El s-a scutit pe sine de multă încercare, neînsușindu-și astfel onoarea și autoritatea supranaturală, recunoscându-și adevărata poziție — că el nu era decât un vas crăpat și gol, deosebit numai fiindcă Domnul a binevoit să-l umple cu Spiritul Sfânt și să-l folosească în calitate de vas al îndurării și adevărului.

Nu mulți sunt dispuși astăzi să ofere venerare semenilor; și nu mulți — cu excepția înalților demnitari ai bisericilor nominale, cum ar fi papii și prelații — consimt să primească venerare. Toți însă găsesc o mustrare în atitudinea Sfântului Petru cu acea ocazie. În zilele noastre este puțin pericol, poate, ca unii dintre frați să primească prea multă onoare de la oameni; căci spiritul timpului nostru aleargă în direcție opusă. Cu toate acestea, oriunde se manifestă spiritul de venerare, este de datoria fratelui căruia i se oferă să-l refuze și să indice pe Domnul ca adevăratul Binefăcător al tuturor — Cel de la care vine orice dar bun și desăvârșit, oricare ar fi mijloacele pe care El ar binevoi să le folosească.

Intrând într-o casă și găsind o adunare de păgâni temători de Dumnezeu, Sf. Petru a pus întrebarea directă, „Cu ce gând ați trimis după mine?” Atunci Corneliu a relatat ceva despre experiența sa trecută, despre dorința sa de părtășie cu Dumnezeu, despre străduința sa de a trăi într-o manieră plăcută lui Dumnezeu, despre viziunea pe care o avusese, iar acum despre sosirea apostolului ca răspuns la acea viziune și așteptarea sa că era gata să audă ceea ce-i fusese promis — „cuvinte prin care vei fi mântuit tu și toată casa ta”. Fapte 11:14.

Corneliu n-a fost mântuit prin milosteniile sale, n-a fost mântuit prin rugăciunile sale, nici prin Mesajul pe care Sf. Petru i l-a spus. Însă Mesajul apostolului — „cuvintele” — care explicau subiectul, i-au permis lui Corneliu și casei lui să înțeleagă prin credință marea răscumpărare care este în Isus Cristos — și astfel să fie mântuiți. Mântuiți imediat de înstrăinarea de Dumnezeu și de condamnarea ca păcătoși, ei au primit o pregustare a mântuirii complete care să le fie acordată la a Doua Venire a Domnului nostru.

SINGURA EVANGHELIE ADEVĂRATĂ

Notăm cu interes profund propovăduirea apostolului, ca să putem discerne clar Mesajul dătător de viață pe care el l-a adus, și de la care Corneliu și cei care erau cu el și-au primit credința mântuitoare. Discursul Sfântului Petru a fost același Mesaj Evanghelic pe care-l mai ținuse în mod repetat înainte. Tema a fost Isus și jertfa pentru păcate pe care El a îndeplinit-o când a murit pe cruce. A fost Mesajul speranței într-o înviere din morți, prin Isus Cristos, așa cum este atestat de învierea Sa prin marea putere a lui Dumnezeu. A fost Mesajul că după ce Domnul nostru înviat, a apărut în prezența lui Dumnezeu pentru Biserică, Tatăl binevoiește acum să accepte pe păcătoși, pe condiția de credință, reverență și supunere la neprihănire conform capacității.

Discursul Sf. Petru a fost „istoria cea veche, veche”, care pentru mulți a devenit obositoare și dezagreabilă, dar care pentru orice suflet care este în atitudinea corectă de inimă este Mesajul Tatălui, de iertare a păcatelor și de reconciliere prin moartea Fiului Său. Nu există altă Evanghelie; iar aceia care prezintă alt mesaj nu sunt, prin serviciul lor, ambasadori pentru Dumnezeu, mesageri și purtători de cuvânt ai Spiritului Sfânt. Galateni 1:6-12.

Apostolul Pavel ne spune că „Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred, prin nebunia predicării” (1 Cor. 1:21-25). Adică, Dumnezeu a binevoit să adopte această metodă de a spune Adevărul cu privire la Planul Său de răscumpărare și să accepte și să îndreptățească pe aceia care vor crede și vor accepta această mărturie. Astăzi mărturia poate ajunge prin scrisori, pliante sau cărți, sau prin propovăduire orală. Nu are importanță în ce manieră este dat și primit adevăratul Mesaj; dar invariabil Mesajul merge printr-un canal uman, nu prin ((251)) îngeri și nici prin lucrarea Spiritului Sfânt independent de mijloacele umane.

Trebuie să avem în minte aceste lecții despre metodele lui Dumnezeu și trebuie să le aplicăm în legătură cu afacerile vieții. Nu trebuie să așteptăm ca Domnul să acționeze asupra prietenilor, rudelor sau vecinilor noștri, sau să-i instruiască, ci să nu uităm că El a conferit această onoare Preoțimii Sale Regale. În consecință, noi să nu fim leneși în afaceri, ci fierbinți în spirit, servind Domnului — servind Adevărul în orice manieră ni s-ar deschide.

JUDECATA CELOR VII ȘI A CELOR MORȚI

După ce i-a spus Mesajul în sine, Sf. Petru i-a explicat lui Corneliu că Isus le poruncise apostolilor Săi să mărturisească poporului că El este Acela care a fost orânduit de Dumnezeu pentru a fi Judecătorul celor vii și a celor morți. Judecata sau încercarea viitoare a lumii este o parte importantă a Mesajului Evanghelic și nu trebuie să fie neglijată în propovăduirea Evangheliei.

Ce avantaj ar putea rezulta pentru lume din moartea lui Cristos dacă n-ar fi pentru ei o judecată sau încercare viitoare? Toți au fost judecați o dată în persoana lui Adam; și condamnarea lui a trecut asupra tuturor (Rom. 5:12; 1 Cor. 15:22). Lumea nu mai are nevoie de judecată în privința încălcării adamice și a slăbiciunilor ei. Judecata pentru acea încălcare a fost completă, și nimic nu s-ar mai putea adăuga. Judecătorul a fost Însuși Iehova; sentința a fost moartea.

Dar acum Evanghelia include și faptul că Cristos va fi Judecătorul lumii. Aceasta înseamnă că lui Adam și rasei sale li se va acorda o nouă încercare de viață. Acest fapt în sine implică o eliberare de sentința inițială cu moartea, o răscumpărare de sentința adamică și o încercare individuală pentru a determina care din membrii rasei răscumpărate vor fi socotiți vrednici de viață veșnică. Da; aceasta este „vestea bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul” — chair dacă Adversarul a înșelat marea majoritate spre a gândi contrariul — că o altă încercare cum a avut Adam la început nu se va mai acorda întregii lumi, cumpărate cu sângele prețios al lui Cristos.

Toți sunt martori că această încercare n-ar fi putut începe înainte ca Isus să devină Judecător. Prin urmare nici unul dintre cei care au murit în cei patru mii de ani care au precedat misiunea Sa nu putea fi judecat de El. Nici unul din ei nu putea fi în încercare de viață veșnică. De asemenea, toți trebuie să fie conștienți de faptul că lumea în general n-a fost în încercare de când Răscumpărătorul nostru a fost numit Judecător, și că nu este nici astăzi în încercare; că, dimpotrivă, marea masă a omenirii nici nu-L cunoaște pe Judecător, nici nu înțelege Legea, și nici n-are vreo concepție despre cerințele necesare pentru viața veșnică.

Aceasta este în acord exact cu declarația Sfântului Petru, pe care o avem sub considerație, și de asemenea cu aceea a Sfântului Pavel, „Dumnezeu a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit” (Fapte 17:31). După cum indică apostolul, ziua aceea era încă în viitor pe vremea sa; și încă este și acum în viitor. Din alte Scripturi aflăm că această zi este Ziua Milenară — „o zi la Domnul este ca o mie de ani”. Singura judecată — încercare — de la învierea Domnului nostru încoace a fost pentru Biserică, pentru a se hotărî chestiunea vieții sau morții veșnice. Biserica, în calitate de Israel spiritual, a avut mare avantaj în toate privințele față de restul omenirii; căci în timpul Vârstei Evanghelice această clasă este „chemată de Dumnezeu potrivit scopului Său” — pentru ca aceia mai mult decât învingători să poată fi comoștenitori cu Isus în opera Sa viitoare de judecare a lumii. 2 Petru 3:7, 8; 1 Corinteni 6:2.

EVANGHELIA LA NEAMURI

Corneliu și tovarășii săi devotați așteptau tocmai un astfel de Mesaj al harului divin; și pe măsură ce cuvintele ieșeau de pe buzele apostolului, ele erau repede și cu bucurie însușite în inimile ascultătorilor lui, care de acum Îl acceptau pe Isus cu aceeași plinătate a aprecierii ca și Sf. Petru însuși. Inimile lor fiind în stare corectă în fața lui Dumnezeu, ar fi fost potrivit ca apostolul să le spună, „Acum, fraților, calea voastră cuvenită ar fi să vă botezați în Isus prin botez în apă, simbolizându-vă deplina consacrare de a fi morți cu El, ca urmași credincioși ai Lui”.

Dar Sf. Petru n-a fost gata să facă un astfel de pas, putem fi siguri. El a fost surprins că Dumnezeu era binevoitor cu neamurile, ca ele măcar să știe despre pregătirile minunate de mântuire în Isus, care în sine ar fi o binecuvântare. Dar el nu era încă pregătit să aștepte ca neamurile să fie primite de Domnul, practic pe aceleași condiții și exact cu aceleași manifestări de favoare divină ca și pentru evrei. Pentru a-i îndrepta insuficiența cunoștinței pe această linie — și de asemenea ca o lecție pentru el — lui Corneliu și tovarășilor lui li s-a dat Spiritul Sfânt fără punerea mâinilor — în aceeași manieră în care i-a fost acordat adunării din Ierusalim la Rusalii.

Sf. Petru a învățat repede lecția; și fără îndoială că dispoziția sa de a învăța s-a datorat în mare măsură smereniei și sincerității inimii sale, deplinei sale consacrări față de Domnul și dorinței sale ca voia divină să se facă în orice amănunt. Apostolul și tovarășii săi din Iope — „cei circumciși” — au fost uimiți de favoarea lui Dumnezeu asupra neamurilor. Totuși ei n-au fost invidioși. Au fost bucuroși să-i accepte, ca fiind curățiți, ca fiind frați, pe toți aceia pe care Domnul a indicat că-i primise la comuniune cu El.

Rezultatul acestei revărsări de Spirit a fost o mare adunare de mărturie. Relatarea spune că ei au „mărit pe Dumnezeu”, lăudându-L, bucurându-se de acceptarea lor etc. Apoi Sf. Petru le-a atras atenția asupra botezului simbolic și că era bine să-l respecte. Nu ni se dau argumentele lui asupra acestui subiect. El a explicat probabil că simbolizându-și astfel pu-blic consacrarea față de Domnul, ei își vor întări credința, afirmându-și propria ((252)) hotărâre de a trăi și a muri ca fiind ai Domnului. Posibil, de asemenea, el le-a arătat frumoasa semnificație a scufundării în apă ca un simbol al morții și îngropării cu Cristos și al învierii spre înnoirea vieții în timpul prezent, și spre înnoirea vieții în corpuri perfecte la a Doua Venire a Domnului nostru.

Apostolul le-a cerut apoi celor prezenți să se exprime — în special fraților care l-au însoțit din Iope — pentru a ști dacă se puteau gândi la vreo obiecție ca acești frați dragi să fie admiși la orice binecuvântare și aranjament de care Dumnezeu se îngrijise pentru cei credincioși ai Săi — neținând seama că ei erau neamuri prin naștere. Ei crezuseră în Dumnezeu, dăduseră dovezi de consacrare și de fapte bune, chiar înainte de a ști despre Domnul și despre Planul Său glorios; iar acum ei fuseseră acceptați de Dumnezeu, care-Și manifestase acceptarea prin revărsarea Spiritului Sfânt peste ei. Nefiind nici o obiecție, Sf. Petru a spus că trebuia ca ei să fie botezați în numele Domnului nostru. El fusese trimis să-i învețe, și el își spusese Mesajul în termeni siguri.