Vol. 5 Iulie-August 1998 Nr. 5

OSTENEALA DIN IUBIRE VA FI RĂSPLĂTITĂ

„Căci Dumnezeu nu este nedrept să uite lucrarea voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru numele Lui, voi care ați slujit și slujiți sfinților.” Ev. 6:10.

R. 5818 W. T. 15 decembrie 1915 (pag. 380-382)

Descurajarea este o piedică pentru creșterea în har; Sf. Pavel căuta să-și încurajeze cititorii. Contextul împlică faptul că ei au avut unele stagnări, unele descurajări. El dă de înțeles că deși începuseră bine, zelul lor se răcise într-o măsură. În acest capitol și mai departe până la al zecelea inclusiv, el arată pericolul căderii și depărtării după ce am devenit creștini. Iar pentru cei care este posibil să se descurajeze, el dă îndemnul din textul nostru, „Dumnezeu nu este nedrept să uite lucrarea voastră și dragostea”. Am putea întreba, ce lucrare mare sau osteneală din iubire ar putea ei face, pe care, dacă Dumnezeu ar uita s-o răsplătească, ar constitui o nedreptate? Nu sunt faptele bune cursul cel potrivit pentru toată omenirea? Cum ar fi nedrept ca Dumnezeu să uite aceste fapte bune?

Răspunsul Scripturii ar fi că lumea nu poate face nici o faptă bună pe care Dumnezeu ar putea s-o recunoască — „Nu există nici unul drept, nu, nici măcar unul”. Dar „Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră și dragostea”, scrie apostolul. Ce vrea el să spună? Noi răspundem că el se adresează creștinilor, celor care au devenit copii ai lui Dumnezeu, intrând în legământ cu El. Ei au fost copii ai mâniei întocmai ca și alții; și după trup mai sunt încă imperfecți. Dar Dumnezeu nu lucrează cu aceștia după trup. El i-a primit în familia Sa sub un aranjament special, un Legământ de Sacrificiu. În acest legământ El S-a învoit ca prin Cristos să facă îngăduință pentru slăbiciunile lor și să se poarte cu ei conform intențiilor inimii și minții lor, conform căutării lor de a-I fi plăcuți Lui ca și copii ai Săi. Dumnezeu S-a obligat astfel din propria Sa voință, intrând în legământ cu poporul Său. El este obligat față de ei, pe de o parte, iar ei sunt obligați față de El, pe de altă parte. Nici unul nu poate scăpa de condițiile acelui legământ.

PERICOLUL DE A-ȘI PIERDE RĂSPLATA

Aceștia care au intrat în legământ au fost membri ai rasei căzute a lui Adam, condamnați la moarte. O, da! Dar aceasta este rasa pentru care a murit Cristos și care va fi recuperată din condamnarea păcatului care a venit prin neascultarea lui Adam. Iar acest merit al morții lui Cristos a fost aplicat întâi pentru o clasă aleasă care în timpul Vârstei Evanghelice trebuia să aibă dorința după Dumnezeu și să accepte cu bucurie aranjamentul Său prin Cristos. Acest lucru fiind așa, când au auzit despre Cristos ca Răscumpărătorul, ei au crezut în El, și-au sacrificat speranțele, scopurile, ambițiile lor pământești — totul — pentru a putea intra în acest legământ cu Domnul. Gândul care i-a inspirat să facă acest pas a fost speranța de a putea ajunge la moștenirea spirituală, de a fi comoștenitori cu Cristos în Împărăția care va fi stabilită pe Pământ. Pentru acest lucru Dumnezeu a deschis calea prin pregătirea Sa în Cristos. Ei au renunțat la lucrurile pământești pentru cele mai mari, cerești. Ei și-au sacrificat de bună voie toate drepturile și interesele pământești. Ei s-au obligat irevocabil față de Domnul.

Acum dacă ar avea un eșec în această problemă, ei ar pierde absolut totul. Apostolul arată acest fapt. Ei au recunoscut aranjamentul lui Dumnezeu și prin legământul cu El le vine o răsplată mare. Nu pierdeți această răsplată, îndeamnă el, prin a vă îndepărta de Domnul și a deveni reci sau căldicei, stare care ar putea duce la respingerea completă de către Dumnezeu. Mai degrabă continuați și încurajați-vă; și Domnul Iehova vă va întări inimile; așteptați-L.

În capitolul 10 apostolul le spune cum unii dintre ei au îndurat în trecut o luptă mare de suferințe și cum au îndurat și alții împreună cu cei în suferință, prin aceea că au fost compătimitori și tovarăși ai celor care au fost persecutați. Toate acestea au fost suportate pentru Domnul și pentru iubirea de frați, și în armonie cu aranjamentul lui Dumnezeu. De aceea trebuia ca ei să aibă încredere în Dumnezeu, că El i-a iubit și a apreciat tot ceea ce au suportat pentru El. Apostolul îi îndeamnă din nou să nu se întoarcă înapoi, să nu se descurajeze, ci să aibă curaj; și iarăși îi asigură de încrederea sa că ei vor persevera până la sfârșit.

BINECUVÂNTAREA DE A SLUJI PE SFINȚI

Sf. Pavel spune că osteneala iubirii lor a fost arătată față de numele lui Dumnezeu. Această onoare față de numele lui Dumnezeu a constat în slujirea sfinților. Aceasta era o dovadă a iubirii lor față de Domnul. Slujirea aceasta a fost și menținută. Sfinții reprezintă pe Dumnezeu în lume. Orice se face pentru sfinți, se face de aceea pentru Dumnezeu. Să se remarce în Biblie o distincție în privința celor care sunt în relație de legământ cu Dumnezeu și a celor care nu sunt în relație de legământ cu El. Noi avem anumite datorii față de lume. Avem responsabilități față de ei. Regula de Aur trebuie să opereze întotdeauna și față de toți oamenii. Dar noi n-avem aceleași obligații față de lume cum avem față de sfinți. Oricine onorează pe sfinți și-i servește, onorează și servește pe Dumnezeu. Acesta pare să fie gândul apostolului în problema respectivă.

Noi nu trebuie să înțelegem că Domnului nu I-ar plăcea să facem bine tuturor oamenilor. Mai degrabă apostolul îndeamnă, „Cât avem ocazie, să facem bine la toți”. Să fim generoși, să fim amabili față de toți, dar în special față de sfinți (Gal. 6:10). Aceasta Îi place lui Dumnezeu în mod special. Fiecare serviciu iubitor și făcut ((346)) cu bucurie pentru sfinți este făcut spre slava Lui. Acest lucru este adevărat într-un sens foarte special; căci sunt oameni în lume care ar putea fi în mod natural mai admirabili în caracter, și ar putea fi mai plăcut să-i servim pe ei decât pe mulți dintre sfinți, care ar putea fi mai nepoliticoși și necultivați în unele privințe. Dar în serviciul pentru sfinți există o binecuvântare specială de la Domnul. Noi trebuie să avem în minte acest lucru când ne întâlnim și avem părtășie cu cei care au devenit copii ai lui Dumnezeu, și când avem ocazii să-i ajutăm sau să-i mângâiem. Ei trebuie să aibă iubirea noastră, cooperarea noastră, simpatia noastră, ajutorul nostru. Ar putea exista, mai mult sau mai puțin, opțiune în privința altora, dar nu în privința fraților în Cristos.

Același principiu, într-o anumită măsură, este bun și printre oamenii din lume. De exemplu, un Odd Fellow (membru al unui ordin secret, de frăție și bunăvoință, înființat în Anglia în sec. XVIII — n. t.) ar arăta favoare față de un Odd Fellow, bogat ori sărac, învățat ori neînvățat, pe care n-ar arăta-o față de alții. Un Mason (ordin secret internațional având la bază principiile frăției, carității, într-ajutorării — n. t.) ar arăta favoare față de un Mason de oriunde din lume, fie că este bogat, fie că este sărac, alb sau negru. Dacă acestea sunt normele umane, cu mult mai mult trebuie să fie astfel cu aceia care au devenit copii ai Domnului. Faptul că ei sunt ucenici ai lui Cristos face obligatoriu pentru fiecare, în calitate de urmaș al aceluiași Învățător, să-și facă partea de frate sau soră. „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.” Aceasta nu se aplică la lume acum, ci se aplică la Biserică, urmașii credincioși ai Domnului.

PERSEVERENȚA ÎN ACEASTĂ SLUJIRE

Apostolul spune, „voi care ați slujit și slujiți sfinților”. Aceasta înseamnă că ei erau încă în această atitudine potrivită. Deși cumva descurajați pe calea bună, ei se ajutau încă unul pe altul. Un alt gând — nu numai cantitatea faptelor bune pe care le făceau a contat; căci mulți oameni fac multe fapte bune pe care Dumnezeu în nici un sens nu le-ar recunoaște ori n-ar fi obligat a le răsplăti. Faptele lumii sunt faptele păcătoșilor. Lumea nu este în relație de legământ cu Dumnezeu. Dacă cineva face o faptă bună, printr-o lege nescrisă primește mai multă sau mai puțină binecuvântare din ea. Oricine face o faptă bună cu un motiv bun, va primi ceva răsplată, ceva binecuvântare. Ea îi va înnobila caracterul și-l va ajuta la pregătirea pentru binecuvântările vârstei viitoare când toată lumea va fi în încercare de viață înaintea Scaunului Judecății lui Dumnezeu. În Ziua aceea, cu cât îi va fi mai nobil caracterul, cu atât vor fi necesare mai puține lovituri corective. Dar pentru a primi binecuvântarea prezentă de la Domnul, binecuvântarea Sa specială, persoana trebuie să fie în legătură de legământ cu El.

Lucrarea care se face acuma de către cei care sunt în astfel de relație de legământ cu Dumnezeu, va fi demnă de remarca și răplata Sa. În capitolul 13 din Corinteni, apostolul arată că pentru Corpul lui Cristos faptele bune nu sunt suficiente ca să indice favoarea lui Dumnezeu. El arată că dacă și-ar da corpul să fie ars și dacă și-ar da toate bunurile să hrănească pe săraci, n-ar fi nici un merit real în aceasta, dacă n-ar fi făcută din motivul iubirii. „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval sunător”, sunt cuvintele sale în continuare. Unul ar putea face aceste fapte bune să primească onoarea oamenilor. Dacă ar fi făcute din asemenea motiv, Dumnezeu nu le-ar considera fapte care să fie răsplătite. Faptele pe care Dumnezeu le recunoaște ca fapte bune și vrednice de aprobarea și răsplata Sa sunt cele făcute de poporul Său credincios, care sunt îndreptățiți și sfințiți, și care Îl servesc din iubire pe El, poporul Său și cauza Sa.

Și Sf. Pavel le spune aici acestora, „Dumnezeu nu este nedrept să uite lucrarea și dragostea voastră”. Acest lucru este important să-l avem în minte. Este important să căutăm ca motivele noastre să fie cele de iubire față de Domnul, față de cauza Sa și față de frații Săi. Astfel de fapte bune, dacă perseverăm în ele după capacitatea și ocazia noastră, vor aduce negreșit o răsplată binecuvântată.