VESTEA CEA SLĂVITĂ

Luca 2:1-20

Mesajul îngeresc al primului Crăciun — „O veste bună, de mare bucurie” — Va fi îndeplinită în timpul Mileniului — Binecuvântarea vine întâi pentru Biserică, apoi pentru lume — Apoi veșnic „pace pe pământ și bună învoire între oameni” — „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”.

„Căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” Versetul 11 .

R5816 WT 15 decembrie 1915 (pag. 376-379)

Mesajul îngerilor către păstorii din câmpiile Betleemului devine tot mai prețios pentru fiecare copil al lui Dumnezeu pe măsură ce acesta crește în har și cunoștință. Pe măsură ce ochii înțelegerii lui se deschid mai larg față de lungimile și lățimile marelui Plan al Vârstelor al lui Dumnezeu, acest mesaj profetic este tot mai mult apreciat ca un rezumat al întregii Evanghelii. Nu ni se poate atrage atenția destul de des asupra marelui eveniment care stă la baza acestui Mesaj — nașterea Mântuitorului.

Nu contează că 25 decembrie nu este aniversarea reală a nașterii Mântuitorului, ci este probabil aniversarea anunțării de către îngerul Gabriel, aniversarea conceperii Fecioarei Maria, Domnul nostru fiind născut după calendar cu nouă luni mai târziu, sau cam pe la 1 octombrie. Unul atât de mare, a cărui naștere, moarte și înviere din morți înseamnă atât de mult pentru familia umană, poate fi amintit și sărbătorit în orice zi, în fiecare zi, de către toți cei care apreciază ceea ce a făcut El pentru rasa noastră. Însă, deoarece majoritatea creștinilor s-au obișnuit să sărbătorească 25 decembrie ca ziua nașterii Domnului nostru, noi nu trebuie să protestăm, ci să ne alăturăm tuturor în celebrarea acestei zile cu bucurie în inimă, dându-ne daruri și semne de amintire unul altuia, copiind astfel favoarea divină, care a dat omenirii pe Fiul lui Dumnezeu ca dar de îndurare și iubire pentru răscumpărarea noastră.

Timp de mai bine de patru mii de ani făgăduințele lui Dumnezeu, învăluite în mai multă sau mai puțină obscuritate, i-au fost date omenirii, sugerând că în cele din urmă marele blestem al păcatului și morții care venise asupra lumii prin neascultarea tatălui Adam în Eden va fi îndepărtat, și în locul unui blestem, al unei nefericiri, va veni de la Domnul o binecuvântare cu împrospătare de viață veșnică. Această lecție a venit de-a lungul veacurilor prin diferite tipuri, ilustrații și făgăduințe neînțelese până la timpul nașterii Domnului nostru, în special printre evrei, care erau favorizați divin și erau popor de legământ.

Deoarece evreii erau un popor cu simț comercial, mulți puteau fi găsiți în toate părțile lumii civilizate. Astfel credința într-un Dumnezeu și speranța lui Israel într-un Mesia au fost făcute cunoscut, mai mult sau mai puțin, de aceea citim că pe vremea nașterii Mântuitorului nostru „toți oamenii erau în așteptarea” unui Mesia care să vină. Fără îndoială că această așteptare era bazată pe interpretarea profeției lui Daniel, care vedem acum că marca clar anul majoratului Domnului nostru, când a împlinit treizeci de ani și S-a consacrat operei Sale și a primit conceperea Spiritului Sfânt, ungerea Sa ca marele Preot antitipic și ca marele Rege antitipic peste Israel și peste lume. Daniel 9:24-27.

DE LA BETLEEM LA NAZARET

În timpurile vechi existau cetăți onorabile și cetăți de rând. Nazaretul era în general recunoscut ca fiind din a doua categorie, în timp ce Betleemul era în mod distinct din prima — Cetatea lui David, regele preaiubit al lui Israel. Scripturile arată că Maria, mama Domnului nostru, și soțul ei, Iosif, erau amândoi din linia lui David și că profeția care prezicea că Mesia se va naște în Betleem a fost împlinită într-o manieră aparent accidentală. Mica 5:2.

Pe timpul acela Imperiul Roman stăpânea lumea întreagă, evreii fiindu-i supuși dar așteptând necontenit pe ((349))


viitorul Mesia pentru a-i elibera ca să nu mai fie un popor supus și a-i face o castă conducătoare în Împărăția Sa, care va avea stăpânire peste toată lumea. Atunci era la putere marele împărat roman Cezar August, care a scos un decret să se facă un recensământ pentru toată lumea cu scop de impozitare etc.

Sf. Luca ne informează că drept răspuns la acest decret împărătesc, Iosif și Maria s-au suit în cetatea lor natală ca să se înscrie; că astfel Isus S-a născut în Betleem; că datorită acelei mari adunări de oameni în același timp pentru același scop, locurile de poposit erau puține și grajdul hanului era folosit de unii ca adăpost; și că Iosif și Maria fiind sosiți târziu, au fost obligați să ocupe aceste locuri umile. Astfel s-a întâmplat că Regele Slavei, a cărui Împărăție va conduce în curând întreaga lume, a fost născut în zilele trupului Său într-un grajd și a fost culcat într-o iesle.

ÎNGERII ȘI PĂSTORII

Nobili păstori trebuie să fi fost aceștia, cărora Atotputernicul le-a trimis Mesajul îngeresc în privința nașterii lui Isus, Mesia — Mesajul care a răsunat de-a lungul veacurilor și a ajuns la urechile noastre, Mesajul care ne uimește tot mai mult pe măsură ce-i putem pătrunde înțelesul. Întâi, un înger li s-a înfățișat păstorilor și le-a liniștit temerile, zicând, „Nu vă temeți, căci, iată, vă aduc o veste bună”. S-ar părea că frica este unul dintre impulsurile dominatoare ale minții umane, în special în legătură cu revelațiile divine.

Oamenii își dau seama — chiar și cei mai buni din rasă — că ei sunt imperfecți și că Atotputernicul este perfect și legile Sale sunt perfecte. Lumea pare să-și dea seama instinctiv că asupra lor zace un blestem sau o condamnare a Atotputernicului, și instinctiv se teme de încă un blestem, încă o condamnare, dându-și seama de păcătoșenia ei continuă și crescândă. Acest lucru este adevărat astăzi despre toți, în afară de relativ puțini care sunt bine informați în privința Planului Divin. Astfel subiectul acesta este neplăcut pentru lume — un subiect pe care preferă să-l evite, din cauza unui simțământ de vinovăție și a unei frici de cunoaștere și condamnare mai mare.

Le aparține adevăraților copii ai lui Dumnezeu acum, după cum le-a aparținut îngerilor atunci, să asigure lumea că Dumnezeu este mai bun decât se tem ei — că Dumnezeu așa a iubit lumea încât s-o răscumpere de sub sentința justă a morții, blestemul care a venit peste toți moștenitorii imperfecțiunii și condamnării lui Adam.

„Veste bună” este altă traducere a cuvântului Evanghelie. Ce frumos este gândul că Evanghelia este în mod real și cu adevărat veste bună! Vai! răstălmăcirile Planului lui Dumnezeu, din cauza cărora atât de mulți din poporul Său declarat Îi denaturează caracterul și Cuvântul, și aplică termenul Evanghelie la diferitele lor mesaje din Veacurile Întunecate, care învață purgatoriul și chinul veșnic drept parte a rasei!

Să ne depărtăm de această idee falsă și să primim adevărul că Evanghelia este veste bună. Îngerul a elaborat mai departe și a spus că Mesajul său era „veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. O, Mulțumim lui Dumnezeu, Planul Său este mai larg, mai adânc, mai înalt și mai impresionant decât orice am conceput noi vreodată! Mesajul Evangheliei trebuie să fie veste bună nu numai pentru cei relativ puțini care au acum urechi să audă și ochi să vadă frumusețile lui, ci la timpul cuvenit al lui Dumnezeu el trebuie să fie veste bună care va fi mare bucurie pentru toți oamenii de pretutindeni.

După cum fiecare membru al rasei lui Adam a avut parte de căderea lui și de blestemul morții care a venit asupra lui ca rezultat al neascultării, tot așa fiecare membru al rasei a fost inclus în marele sacrificiu răscumpărător pe care Domnul nostru Isus l-a oferit și care a fost încheiat la Calvar. Planul lui Dumnezeu în Cristos, așa cum se duce la îndeplinire și cum în cele din urmă va fi îndeplinit, va însemna mare bucurie pentru tot poporul; iar vestea despre acest fapt a fost dată chiar la momentul nașterii Domnului nostru, fiindcă El a fost Cel prin care în cele din urmă toate lucrurile slăvite ale Scopului și Planului divin vor fi îndeplinite.

LOGICA MESAJULUI

Mesajul a anunțat faptul că este pentru oameni raționali, care vor vrea să știe de ce Dumnezeul cel neschimbător, care a pronunțat odată un blestem asupra rasei, va amenda și va schimba lucrurile așa încât să înlocuiască blestemul cu o binecuvântare. Mesagerul a declarat filosofia Planului Divin — „Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos (Mesia), Domnul”. Aici avem cheia întregii declarații evanghelice, despre felul în care Dumnezeu a putut fi drept și în același timp Îndreptățitorul păcătoșilor care-L acceptă pe Isus. Rom. 3:26.

Cuvântul Mântuitor de aici înseamnă Dătător de viață. Ce frumos este gândul că după cum moartea este plata păcatului, blestemul peste rasă, acest Mesia care S-a născut va fi Cel care va salva rasa de sub sentință dându-i iarăși viață! Explicația felului în care El le va da iarăși viață nu s-a dat, nici nu era necesară atunci. Însă acum, în lumina evenimentelor și cu explicațiile furnizate în Noul Testament prin Spiritul sfânt, vedem că sacrificiul voluntar al vieții Domnului nostru, moartea Lui, „Cel drept pentru cei nedrepți”, rezolvă pretențiile Justiției divine împotriva lui Adam, și astfel, în același timp, împotriva tuturor care-i împărtășesc sentința lui la moarte, adică a întregii omeniri.

Într-adevăr, cu cât vedem mai mult din Planul Divin pentru mântuirea noastră, care a început să prindă formă la nașterea lui Isus, cu atât simțim mai mult că am striga împreună cu corul îngeresc laude Dumnezeului cerurilor, mulțumire pentru îndurarea Sa față de copiii oamenilor! Nu era important că pruncul născut în Betleem era Mântuitorul numai în perspectivă, că El n-a putut fi uns să-Și facă lucrarea până a ajuns la starea bărbăției cu treizeci de ani mai târziu. Nu era important că până și atunci era necesar ca El să-Și dea viața treptat în cei trei ani ((350)) și jumătate ai slujirii Sale pământești, ca să se sfârșească la Calvar. Nu era important nici că învierea Sa a fost la trei zile după moartea Sa, iar înălțarea cu patruzeci de zile mai târziu și că binecuvântările în general vor fi amânate cu aproape nouăsprezece secole. După cum îngerii s-au putut bucura la prima înmugurire a Planului Divin de Mântuire, tot așa, toți care au credință în rezultatul final se pot bucura cu o bucurie nespusă și pot da laudă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și Fiului Său, Domnul nostru.

„MÂNTUIȚI ÎN NĂDEJDE”

Deși s-au scurs aproape nouăsprezece secole de când a fost dat Mesajul îngeresc, acesta n-a fost încă împlinit decât într-o măsură limitată prin credință, pentru cei care au ochiul și urechea credinței — în total „o turmă mică”. Dar vestea rea de mare nefericire pentru aproape tot poporul a fost larg răspândită în numele lui Cristos, spre marea discreditare a Planului Divin și spre dezonoarea caracterului divin. În loc de a aduce bucurie, mesajul a adus în mod foarte general necaz și tristețe, în special pentru cei cu inima blândă și cu dispoziție mai generoasă. De fapt putem spune că nici un mesaj despre Domnul Isus n-a ajuns vreodată la toți oamenii. Chiar și astăzi, după nouăsprezece secole de propagandă, numai o parte comparativ mică au auzit vreodată de singurul nume dat sub ceruri și printre oameni prin care trebuie să fim mântuiți — că „în nimeni altul nu este mântuire”. Fapte 4:12.

Ce vom spune atunci despre mântuirea care a venit pentru cei care au acceptat cu adevărat pe Cristos ca Mântuitorul lor, care se bucură în El ca atare, și care prin credință văd mântuirea lui Dumnezeu începută în inimile lor, dar care încă trebuie să fie împlinită sub întreg cerul? Apostolul o numește pe aceasta mântuire prin speranță. Cuvintele lui sunt, „În nădejdea aceasta am fost mântuiți” Rom. 8:24.

Noi nu suntem mântuiți în realitate; noi suntem încă înconjurați de păcat, durere, suspin, plâns și moarte; blestemul nu este încă îndepărtat. Tot ce au primit până acum chiar cei mai buni din poporul Domnului este mântuirea prin nădejde, prin credință. Totuși, această anticipare a mântuirii viitoare, a învierii dintre morți, a participării la gloria, onoarea și nemurirea naturii divine promise credincioșilor, este atât de puternică, atât de clară, încât cei care o posedă se pot bucura cu o bucurie negrăită și plină de slavă, chiar și în mijlocul încercărilor, dificultăților, slăbiciunilor și condițiilor nefavorabile ce însoțesc blestemul care este încă peste omenire.

O PROFEȚIE A LUCRURILOR BUNE

Mesajul îngeresc a fost o profeție a lucrurilor bune care vor fi realizate pentru Biserică și lume în timpul Vârstei Milenare. Biserica va avea prima binecuvântare. Întâia Înviere va fi compusă numai din cei fericiți și sfinți care vor trăi și vor domni cu Cristos în timpul miei de ani. Atunci Satan va fi legat, iar influențele bune ale adevărului și dreptății vor lumina toată lumea (Apoc. 20:1-6). Declarația Scripturilor este că eliberarea va veni devreme în dimineața Zilei Milenare. După cum spune profetul, „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor”. Ps. 46:5.

Dar așa mult cum ne bucurăm în speranțele glorioase ale Evangheliei puse în fața noastră care vedem acum, care ne bucurăm acum cu o bucurie nespusă, noi suntem bucuroși și că mila și iubirea divină au așa lungime și lățime, înălțime și adâncime, încât cuprind toată omenirea și prevăd o binecuvântare pentru fiecare membru al rasei lui Adam, prin Cel care ne-a iubit și ne-a cumpărat cu sângele Său prețios.

Această profeție își va avea împlinirea în timpul Mileniului. Marele Mântuitor care deja ne-a răscumpărat prin sacrificiul Său, Se va ridica în calitate de Rege, Mesia glorificat, și-Și va stabili domnia dreptății în lume pentru binecuvântarea și ridicarea fiecărui membru al rasei. În armonie cu spusele apostolului, acelea vor fi Timpurile Înviorării, „Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Dacă Domnul ar fi bazat speranța lumii pe unele fapte de merit sau dreptate făcute de lume, atunci într-adevăr ne-am fi putut teme — într-adevăr, cu cât am ști mai mult despre lume, cu atât am avea mai puțină speranță. Dar, dimpotrivă, Domnul a bazat toată propunerea unei binecuvântări viitoare, nu pe vrednicia noastră, ci pe vrednicia și jertfa Fiului Său. Vi s-a născut un Dătător de viață, care este Mesia, Domnul.

Cum ne crește bucuria legată de binecuvântările vârstei viitoare când știm că încercările și greutățile Vârstei Evanghelice prezente sunt supuse supravegherii divine în privința interesului Turmei Mici care este acum, mai înainte, adunată de printre oameni — Aleșii, Biserica! Noi vedem că încercările și dificultățile prezente sunt cizelările și șlefuirile necesare pentru dezvoltarea de către noi a roadelor și darurilor Spiritului sfânt în asemănarea de caracter a iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru, Speranța noastră, Mirele nostru. Ce gând de bucurie, că în curând numărul aleșilor chemați din lume pentru a fi „Mireasa, Soția Mielului”, se va completa și ei vor intra în glorie! Ce prețios este gândul că atunci ei vor fi privilegiați ca împreună cu Domnul și Învățătorul lor să ofere și lumii favoarea divină a binecuvântării și ridicării! Ce onoare, privilegiu sau binecuvântare mai înaltă ar fi posibil să vină peste cineva?

CÂNTAREA ÎNGERILOR

După ce Cel ceresc a dat Mesajul veștii bune de mare bucurie, o oaste de îngeri li s-a înfățișat păstorilor zicând, „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pe pământ pace, bună plăcere față de oameni”. (După trad. limbă greacă — n.t.) Aceasta de asemenea este o profeție. Nu este încă adevărată, dar va fi îndeplinită în fiecare amănunt la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, care credem că acum este aproape, chiar la ușă. Dumnezeu nu primește încă slavă în locurile preînalte. Încă nu este pace printre oameni. Chiar dimpotrivă. Numele lui Dumnezeu ((351)) este hulit, nu numai de către cei care cu vulgaritate și glume triviale iau numele divin în deșert, nu numai de către păgânii care se închină diavolilor și cred că aceștia sunt dumnezei, ci chiar de către creștini. În fiecare zi numele lui Dumnezeu este hulit de către aceia care pretind a fi poporul Său, care pretind a susține Numele Sfânt.

Căci să se știe că hula este orice denaturare care aduce dezonoare altuia. Dumnezeu să fie îndurător față de noi! deoarece fără îndoială cu o ocazie sau alta fiecare dintre noi am hulit numele Său cel sfânt în această manieră — denaturând caracterul divin și Planul Divin, înfățișând pe Dumnezeul Iubirii, al Îndurării, al Dreptății și al Adevărului ca inițiatorul, plănuitorul și înfăptuitorul chinului veșnic pentru marea masă a creaturilor Sale umane, născute în păcat, deformate prin neleguire, înclinate spre păcat precum scânteile zboară în sus.

Dar Domnul a avut milă față de noi fiindcă am făcut-o din ignoranță. De aceea noi trebuie să avem compasiune față de alții care fiind încă în ignoranță denaturează pe Dumnezeul nostru; și puterile noastre trebuie să fie continuu aplecate spre ajutorarea lor, ca ochii înțelegerii lor să se poată deschide mai larg pentru a înțelege lungimile și lățimile, înălțimile și adâncimile, și să cunoască iubirea lui Dumnezeu, care întrece înțelegerea.

Observând că pacea pe pământ și buna plăcere față de oameni n-au urmat încă de la nașterea Mântuitorului și până acum, și nediscernând că aceasta este o profeție a ceea ce va trebui să se îndeplinească în timpul Mileniului, mulți au fost înclinați să schimbe traducerea acestui verset așa încât să spună, „Pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”. Totuși, nici prin această schimbare declarația n-ar fi încă adevărată, deoarece nici chiar poporul Domnului n-are pace pe pământ. Pacea pe care o au ei este în inimile lor și se bazează pe credința în Dumnezeu și în glorioasele lucruri pe care El le-a promis. Însuși Domnul nostru și apostolii au mărturisit despre aceasta, asigurându-ne că oricine vrea în prezent să trăiască evlavios va suferi persecuție și că vrăjmașii lui vor fi cei din propria casă. 2 Tim. 3:12; Mat. 10:36.

Să nu ne încurcăm pe noi înșine și să nu prescurtăm mărturia Cuvântului, ci să privim cu ochiul credinței înainte spre Ziua lui Cristos, în care toate aceste profeții glorioase își vor avea împlinirea, în care pacea va umple într-adevăr Pământul de cunoștința slavei Domnului, aducând favoare divină și îndepărtând blestemul de la întreaga creație gemândă, așa cum este arătat prin apostol. Rom. 8:22.

VA FI ÎMPLINITĂ LA TIMPUL CUVENIT AL LUI DUMNEZEU

Această profeție nu se va împlini chiar la inaugurarea Mileniului. Numai la sfârșitul lui, când familia umană, prin reglementările Împărăției, va fi fost ridicată din păcat, boală, durere, tristețe și moarte, sus, sus, la tot ce s-a pierdut în Adam — numai atunci va fi într-adevăr slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, numai atunci va exista pace între oameni. Nu trebuie să înțelegem că întreaga rasă va aprecia iubirea și favoarea divină, nici chiar după ce ei vor fi văzut dreptatea lui Dumnezeu manifestată în Cristos. Dimpotrivă, Scripturile par să învețe clar că va fi o clasă care se va dovedi nepotrivită pentru viață veșnică, care nu va aprecia favoarea divină. Și aflăm cu satisfacție că toți aceștia vor fi distruși dintre oameni în Moartea a Doua.

Astfel, în cele din urmă, la încheierea Mileniului, Satan și toți răufăcătorii cu voia fiind distruși, va veni timpul, după cum este arătat în Scripturi, când vocea tuturor celor din cer, de pe pământ și de sub pământ va fi auzită lăudând veșnic pe Dumnezeu și pe Miel. Osana! Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Pace și bună învoire între oameni! Acesta va fi strigătul final al unei rase răscumpărate când marele Plan de Mântuire va fi fost îndeplinit conform Scopului divin de la început, după cum este prezentat în Scripturi.

DIN SLAVĂ ÎNTR-O IESLE

Timpul nașterii Domnului nostru este foarte clar fixat. În Studii în Scripturi, Vol. 2, am intrat în detalii în acest subiect și nu vom repeta aici concluziile noastre. Renumitul recensământ făcut din ordinul lui Cezar August a cuprins lumea civilizată din vremea aceea, și conform obiceiului evreiesc fiecare familie și seminție și-a înscris numele.

Atât Iosif cât și Maria, fiind din linia davidică, au mers în Cetatea lui David — Betleem — ca să se înscrie. Cetatea este mică, situată pe coasta unui deal. Hanurile sau hotelurile din acea țară sunt foarte diferite de ale noastre. Ele nu sunt nici hoteluri nici cârciumi, ci se intră dintr-o curte. Diferite odăi mari, nemobilate, se pun la dispoziția călătorului care-și aduce cu sine învelitorile în care doarme, ca și hrană și astfel de ustensile casnice ușoare cum dorește să folosească. La parter sunt prevăzute grajduri pentru cai și cămile etc., iar în eventualitatea unei aglomerații, ca în această împrejurare, nu este un lucru neobișnuit ca oamenii, găsind odăile de sus pline, să se adăpostească aproape tot atât de confortabil în zona grajdurilor.

Așa s-a întâmplat că Mântuitorul nostru a intrat în cea mai umilă manieră în lumea pe care, ca Logos, El o crease (Ioan 1:10). În grajdul hanului supraaglomerat păstorii L-au găsit pe prunc, cum fusese prezis de către îngeri, și au plecat să anunțe faptul. Însă Maria nu s-a lăudat, ci a așteptat timpul cuvenit al lui Dumnezeu.