O MICĂ DISCUȚIE PE DRUM

„Faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând! Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă, ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus.” Fil. 2:2-5.

R5810 1 decembrie 1915 (pag. 362-363)

Biserica din Filipi, după cum bine se știe, a fost prima ecclesie stabilită în Europa. Ea a avut un început foarte mic și umil. Filipi era una dintre cetățile importante din Macedonia (Fapte 16:9-14, 20, 21). Căutând în acest loc o ocazie de serviciu pentru Domnul, apostolul a mers în zi de sabat pe malul unui râu, unde ieșeau deobicei câteva femei pentru rugăciune; și el le-a spus Cuvântul lui Dumnezeu. Dr. McLaren, comentând asupra începutului mic al Bisericii din Filipi, spune: „Nesunând din trâmbiță, nebătând toba; câteva femei și câțiva călători ostenți discutând împreună pe malurile râului năvalnic. Cu cât dispreț ar fi zâmbit oamenii importanți din Filipi dacă li s-ar fi spus că singurul titlu care va fi amintit în legatură cu cetatea lor va fi prezența în ea a acelui evreu neînsemnat și scrisoarea sa către Biserica fondată în acea dimineață!”

Caracterul general al Bisericii filipene este descoperit în Epistola Sf. Pavel scrisă către ei într-o perioadă mai târzie. Nu găsim în ea nimic de genul corectării sau mustrării, așa cum observăm în cele mai multe Epistole scrise de apostol către alte Biserici. Scrisoarea sa către filipeni este în mod deosebit frumoasă și iubitoare, și indică o legătură foarte strânsă de simpatie între el și această biserică. În patru împrejurări diferite, care sunt înregistrate, această Biserică a arătat simpatie și a făcut serviciu practic față de Sf. Pavel, prin serviciu financiar și prin cuvinte de mângâiere și încurajare. De două ori a primit de la ei daruri pentru a-l sprijini când era în Tesalonic. Iar când era în Corint ei l-au slujit. Când era prizonier în Roma, această Biserică iubitoare nu l-a uitat pe apostol. Trimisul lor, Epafrodit, a fost cel care i-a adus ultimele semne de aducere aminte a iubirii lor.

Ne vom aminti că Epafrodit a fost fratele care era „aproape de moarte” pentru Evanghelie — datorită serviciului său credincios de ajutorare a apostolului în lucrarea Domnului când puțin ajutor părea să vină din alte surse. La însănătoșirea lui din această boală gravă, apostolul Pavel a trimis prin el Bisericii din Filipi această scrisoare frumoasă cunoscută de noi ca Epistola către Filipeni. Vezi Filipeni 2:25-28; 4:14-19; 2 Cor. 11:9.

SFATUL IUBITOR AL APOSTOLULUI

Poate că și celelalte Biserici l-au slujit pe apostol; și știm că acest lucru a fost adevărat în cazul anumitor persoane, printre care au fost Acuila și Priscila. Dar despre nici o Biserică n-avem vreo mărturie că l-a slujit pe Sf. Pavel așa cum a făcut-o Biserica din Filipi. Se pare că altor Biserici le-a scăpat o mare ocazie. Putem fi siguri că în timp ce apostolul îndemna Bisericile să contribuie la ușurarea sfinților săraci din Ierusalim etc., el n-a făcut nici o cerere de ajutor personal, oricât de multă nevoie ar fi avut, sau oricât de mult ar fi apreciat orice mică manifestare a iubirii lor față de el și față de cauza Domnului pe care-L servea.

Lecția în privința iubirii și smereniei, pe care o găsim în pasajul de Scriptură sub analiză, nu ne sugerează că aceste daruri lipseau printre filipeni, ci indică faptul că apostolul a recunoscut marea importanță a acestor roade ale Spiritului și nevoia cultivării lor în mod continuu, pentru o creștere continuă în asemănarea lui Cristos. Cuvintele de deschidere ale capitolului sunt un îndemn spre iubire și afecțiune frățească printre ei. El zice, „Dacă este vreo încurajare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, ... dacă este vreo duioșie (aici este folosit un cuvânt care cel mai adesea în NT este tradus prin inimă, dar uneori și prin măruntaie — n.t.) și îndurare”. Măruntaiele în trecut erau considerate ca sediul emoțiilor duioase, mila, compasiunea inimii. S-ar părea că apostolul punea Biserica din Filipi la probă și îi lăsa să răspundă la întrebarea dacă aceste daruri aparțineau tuturor celor care sunt Creații Noi în Cristos — ca și cum ar zice, „Dacă ați aflat că aceste roade binecuvântate sunt parte din asemănarea de caracter a lui Cristos, aceste roade să se dezvolte tot mai mult în voi toți”.

Apoi, ca și cum ei erau de acord cu propunerea aceasta, erau de acord că în Cristos este mângâiere, iubire, părtășie, compătimire, consolare unul față de altul, el adaugă: Voi îmi puteți face bucuria deplină dacă aveți acest gând unul față de altul, dacă aveți ca Biserică același gând sau scop sau voință — voința Domnului. Ce expresie frumoasă este aceasta! Bucuria lui era deplină; nu știind doar despre declarațiile lor, ci știind că ei se iubeau unul pe altul, compătimeau unul cu altul și se consolau unul pe altul, că aveau părtășia cuvenită ca membri ai Corpului lui Cristos. Aceste lucruri îl umpleau de o bucurie mai mare decât orice altceva putea el ști în legătură cu ei. Și el știa că aceste condiții erau cele mai plăcute în ochii Domnului și Învățătorului lor. Apostolul Ioan accentuează acest gând zicând, „Cine nu iubește pe fratele său pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?” 1 Ioan 4:20.

PRIVIND LA ALE ALTORA

În acest scop — ca astfel de spirit al unității perfecte și al părtășiei să se poată obține printre ucenicii din Filipi — apostolul îndeamnă ca fiecare să cultive harul smereniei; ca în orice lucru fiecare să fie atent să „nu facă nimic din duh de ceartă și slavă deșartă”, ca lauda de sine și străduința pentru întâietate să fie cu totul îndepărtate, fiind cei mai mari dușmani ai Spiritului Domnului și ai obținerii binecuvântării Lui. El îndeamnă ca fiecare să aibă acea modestie a gândirii care să vadă însușirile bune și talentele membrilor-tovarăși ai Corpului; și ca, în unele privințe cel puțin, ei să aprecieze aceste calități ca superioare față de ale lor.

((356))

Modestia gândirii nu înseamnă în mod necesar o ignorare a oricăror talente sau daruri pe care le-am poseda; dar atâta vreme cât Biserica se află în starea sau cortul imperfect, ne putem aștepta să nu găsim niciodată, la nici o persoană, toate capacitățile, toate talentele, toate darurile Spiritului sfânt la cea mai înaltă dezvoltare a lor. Așa că, fiecare, dacă are gândirea modestă, poate vedea la alți frați anumite calități sau daruri de dorit, superioare celor ale sale, și pe acestea trebuie să fie încântat a le recunoaște și a aprecia pe posesorii lor în consecință.

Ca fiecare să privească numai la ale sale, la interesele, binele sau confortul său, sau numai la talentele sale, și să ignore sau să uite interesele, confortul și talentele altora, ar fi o manifestare de egoism și o lipsă a Spiritului lui Cristos, care este un Spirit al iubirii, considerației și generozității. În măsura în care suntem umpluți cu Spiritul sfânt al iubirii, noi vom constata că suntem interesați de binele și fericirea altora. Acesta a fost gândul, dispoziția care a fost în iubitul nostru Răscumpărător când a umblat pe pământ, o dispoziție pe care El a manifestat-o atât de minunat; și suntem siguri că de atunci El nu S-a schimbat. Și dacă noi vrem să fim ca El, trebuie să dezvoltăm aceste trăsături în caracterul nostru. Dacă vrem să fim în cele din urmă din clasa Mireasă în glorie, trebuie să devenim asemenea „iubitului Fiu al lui Dumnezeu”.

Apostolul Pavel ne pune în față nu numai pe Domnul Isus ca marele exemplu de smerenie cuvenită, negare de sine și iubire, de uitare de sine în interesul altora, ci și rezultatul, răsplata Domnului nostru. El ne amintește de marea înălțare a Învățătorului de către Tatăl, ca și noi să fim încurajați și să înțelegem că, dacă suntem credincioși în urmarea în urmele Răscumpărătorului nostru, în sacrificarea avantajelor din prezent, în răstignirea eului, în osteneala, pe cât ne stă în putere, pentru înaintarea Cauzei Domnului și a Adevărului Său, în dezvoltarea roadelor Spiritului sfânt, ne putem aștepta și să fim glorificați împreună cu El, să ne împărtășim de numele și de tronul Său de glorie, și de marea Sa lucrare de-a lungul viitorului etern, în calitate de Corp al Său, Mireasă a Sa, comoștenitori ai Săi.

CUVÂNT FINAL DE ÎNDEMN

În versetele 12-17, care urmează după textul nostru, apostolul aduce un frumos tribut Bisericii din Filipi și-și exprimă marea iubire față de ei. Cum își descoperă el încrederea în loialitatea lor! Și ce bucuros a fost să-și toarne viața pentru ei (vers. 17), pentru ca ei să poată ajunge la plinătatea asemănării lui Cristos! El îndeamnă iubitor, „Faceți toate fără murmure și fără îndoieli”. Urmând pe Învățătorul pe calea îngustă noi nu trebuie să murmurăm mergând, găsindu-i vină că este grea și îngustă, nici să o contestăm și nici să căutăm vreo altă cale în afară de cea pe care providența divină a marcat-o pentru noi. Dimpotrivă, noi trebuie să ne dăm seama și să credem că Domnul știe exact ce experiențe ne sunt necesare pentru dezvoltare în Școala lui Cristos; că El ne supraveghează experiențele pentru binele nostru cel mai înalt și pentru slava Sa; că El nu Și-a uitat promisiunile față de cei care sunt ai Săi, ci va face, așa cum a promis, ca toate lucrurile (care ne vin pe linia credincioșiei) să lucreze împreună spre binele” nostru. Și chiar și greșelile sau poticnelile noastre, dacă sunt primite cum se cuvine, vor fi conduse pentru binecuvântarea noastră.

Noi suntem bucuroși că vedem această dispoziție de încredere și loialitate la atât de mulți din sfinții dragi ai Domnului. Astfel urmând pe Învățătorul, preaiubiților, vom fi „fără vină și curați, copii ai lui Dumnezeu neîntinați în mijlocul unei generații strâmbe și sucite, în care strălucim ca niște lumini în lume, ținând sus Cuvântul vieții”. Astfel cei care sunt peste voi în Domnul se vor „bucura în ziua lui Hristos (când ne va veni „schimbarea”) că n-au alergat, nici n-au lucrat în zadar”.