SERVICIUL SUFERINȚELOR

„Din adâncuri te chem, Doamne!” „Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure?” Ps. 130:1 ; Iov 34:29 .

R 5802 W. T. 15 noiembrie 1915 (pag 344-346)

Viața fiecărei ființe umane își are luminile și umbrele ei, înălțimile ei de bucurie și adâncimile ei de întristare. Acestea formează o mare parte din urzeala și beteala experiențelor; iar pânza caracterului care iese din războiul activ al vieții va fi fină și frumoasă, sau aspră și urâtă, conform îndemânării și grijii cu care persoana țese în ea firele experienței. În fiecare viață, în domnia prezentă a păcatului și răului, predomină umbrele sumbre; și într-o astfel de măsură este adevărat lucrul acesta încât Cuvântul lui Dumnezeu descrie potrivit familia umană în starea ei prezentă ca o creație care suspină. „Știm că până în ziua de azi, toată creația suspină și suferă durerile nașterii”, spune apostolul. Copiii lui Dumnezeu nu fac excepție de la această regulă universală; și noi „suspinăm în noi, așteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” — a companiei noastre, Corpul lui Cristos. Rom. 8:22, 23.

Dar în timp ce așteptăm eliberarea noastră, experiențele zilnice ale vieții au cea mai importantă misiune pentru noi, și maniera în care le primim trebuie să fie preocuparea noastră cea mai adâncă, deoarece după felul în care le vom folosi, prosperitatea sau adversitatea și încercarea fiecărei zile va aduce pentru noi o binecuvântare sau un blestem. Experiențele pe care suntem obișnuiți să le privim ca prospere au adesea în ele pericole subtile. Dacă bogăția crește sau prietenii se înmulțesc, sau avem o mare măsură de bucurie pământească, cum aproape pe nesimțite inima își găsește satisfacția în lucrurile de pe pământ! Dar când simțim muchia ascuțită a întristării și dezamăgirii, când bogățiile și sănătatea trec, când prietenii ne părăsesc iar vrăjmașii ne ocărăsc, tendința naturală este spre deznădejde și disperare.

Tocmai aici este o parte foarte importantă a marii bătălii din viața creștinului. El trebuie să se lupte cu tendințele naturii vechi și trebuie să ceară și să aștepte victoria plin de încredere, în puterea marelui Căpitan al mântuirii sale. El nu trebuie să cedeze influențelor ademenitoare ale condițiilor exterioare favorabile, și nici să se afunde sub greutatea încercărilor și adversității. El nu trebuie să permită ca vreo experiență a vieții, oricât de grea și dureroasă ar fi, să-l facă ursuz și nesimțitor sau să-l facă aspru, morocănos și neiubitor. Nici să nu îngăduie mândria sau iubirea de a părea ceva, sau autoîndrepățirea, să se hrănească din binecuvântările vremelnice pe care Domnul în prevederea Sa iubitoare i le-a dat ca să-și dovedească credincioșia ca administrator.

ADÂNCIMILE DE ÎNTRISTARE DUC LA ÎNĂLȚIMI DE BUCURIE

Întristarea și necazul pot veni, și adesea vor veni ca potopul, dar Domnul va fi Tăria și Puterea noastră în orice experiență pe care El o permite. Sufletul care n-a cunoscut niciodată disciplina întristării și necazului, n-a aflat bucuria și valoarea iubirii și ajutorului Domnului. În perioadele de întristare covârșitoare și necaz, când ne apropiem de Domnul, El se apropie în mod special de noi. Astfel a aflat psalmistul, când în necazul lui adânc a strigat către Dumnezeu, zicând, „Din adâncuri Te chem, Doamne! Doamne, ascultă-mi glasul! Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele!” (vers. 1, 2). Simțindu-și slăbiciunile și neajunsurile, tânjind după eliberarea deplină de orice imperfecțiune și profețind despre prevederile generoase ale Planului divin de Mântuire prin Cristos, el adaugă, „Dacă Tu, Doamne, ai păstra aducerea aminte a nelegiuirilor (imputându-ni-le), cine ar putea să stea în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut (respectat)”. Vers. 3, 4.

Cât de prețioase sunt aceste asigurări când sufletul este extrem de conștient de neputințele sale, de incapacitatea sa completă de a se ridica la înălțimea legii perfecte a dreptății! Ce binecuvântare este a ști că atunci când inimile noastre sunt loiale și sincere, Dumnezeul nostru nu ne pune în socoteală neajunsurile inevitabile ale vasului nostru de pământ! Dacă mergem zilnic la El pentru curățare, prin meritele Răscumpărătorului nostru, eșecurile noastre nu ne sunt imputate, ci sunt iertate cu totul și spălate. Dreptatea perfectă a Mântuitorului este haina noastră glorioasă și îmbrăcați cu ea putem merge la Dumnezeu cu îndrăzneală smerită, curaj — chiar în prezența marelui Iehova, Regele regilor și Domnul domnilor.

Dacă Dumnezeu ignoră astfel neputințele cărnii noastre și ne primește pe deplin și are comuniune cu noi ca și copii dragi ai Săi, tot așa trebuie să ne privim și noi unul pe altul, neluând în considerare și nepunând în socoteală unul altuia neputințele cărnii, pe care fiecare le mărturisește cu smerenie și pe care ei, la fel ca noi, se străduiesc să le învingă prin harul lui Dumnezeu, după toate capacitățile lor. Fiecăruia din copiii adevărați ai Domnului i se aplică cuvintele apostolului, „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? ... Cine va ridica vreo acuzație împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu va îndreptăți? Cine va condamna? Hristos Cel care a murit?” (Rom. 8:31, 33, 34 — Diaglott). Cazul este însă diferit când neputințele cărnii sunt cultivate, îngăduite fără a face efortul cuvenit de a le corecta, și sunt justificate, pentru ca greșelile să poată fi continuate. Atunci, într-adevăr, ele ne sunt puse în socoteală, și dacă nu „ne judecăm” în grabă și nu luăm măsuri ((374)) hotărâte spre a le corecta, Domnul Însuși ne va judeca și ne va pedepsi. 1 Cor. 11:31, 32.

În mijlocul grijilor, nedumeririlor și dificultăților care vin peste copiii Domnului, noi trebuie să ne încredem în El pe deplin și să ne păstrăm sufletele prin pace și răbdare! Trebuie să așteptăm cu răbdare pe Domnul să rezolve dificultățile experiențelor noastre în modul Său bun. Cât este de necesar să așteptăm cu răbdare pe Domnul! Psalmistul spune: „Eu aștept pe Domnul; sufletul meu așteaptă și în cuvântul Lui nădăjduiesc. Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineața, da, mai mult decât străjerii dimineața” (Ps. 130:5, 6). În orice experiență de întristare și necaz, și când tensiunea conflictelor zgomotoase și a jignirilor și rănilor usturătoare care fac inima să sângereze amenință să biruie spiritul, copilul lui Dumnezeu să-și aducă aminte că „El știe, iubește și-I pasă”, și că îngerul Său slujitor este totdeauna lângă noi și nici o încercare prea severă nu va fi permisă. Iubitul Învățător stă lângă creuzet și nu va permite căldura cuptorului să devină atât de intensă încât aurul prețios al caracterului nostru să fie distrus sau nici chiar lezat. O, nu! Dacă prin harul Său experiențele nu vor lucra spre binele nostru, ele vor fi îndepărtate. El ne iubește prea mult ca să permită vreun necaz inutil, vreo întristare inutilă.

RĂSPLATA AȘTEPTĂRII RĂBDĂTOARE

„Încredințează-ți Domnului calea, încrede-te în El și El va lucra! El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina și dreptul tău ca soarele la amiază. Taci înaintea Domnului și așteaptă-L cu răbdare” (Ps. 37:5-7). Noi nu trebuie să fim dezamăgiți și să permitem credinței noastre să se clatine când ni se aplică testul suferinței răbdătoare, în timp ce pacea și liniștea exterioară după care tânjim întârzie mult. Tatăl nostru nu ne-a uitat nici când răspunsul la rugăciunile noastre pare să întârzie. Pacea și liniștea exterioară nu sunt întotdeauna condițiile cele mai potrivite pentru nevoile noastre ca Noi Creaturi; și noi nu vom dori condiții în care prețioasele roade ale Spiritului nu vor crește și nu se vor dezvolta în noi. De aceea, „Nu vă mirați de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva neobișnuit; dimpotrivă, bucura-ți-vă” (1 Petru 4:12, 13). Cel care numără până și perii capului nostru nu este niciodată indiferent față de suferințele și nevoile chiar și ale celui mai slab și mai umil copil al Său. O, ce dulce este gândul la o astfel de grijă iubitoare, continuă! „Când dă El pace, cine poate s-o tulbure?”

Sfinții au într-adevăr în fiecare necaz și tristețe o mângâiere binecuvântată de care lumea este cu totul în necunoștință. Numai copilul lui Dumnezeu o poate cunoaște. Care este această mângâiere? O, tu care nu te-ai înrolat încă sub stindardul Crucii, care nu te-ai pus încă în întregime în mâinile Domnului, pentru a fi format și modelat în asemănarea Sa glorioasă, care n-ai făcut un efort serios să oprești curentul tendințelor naturii tale decăzute, care nu te-ai luptat serios pentru Adevăr și dreptate în mijlocul unei generații strâmbe și sucite, ce poți ști despre dulceața acestei mângâieri divine? Ea este balsamul scump din Galaad pentru spiritele rănite pe câmpul de luptă al vieții, este sorbitura stimulatoare, împrospătătoare pentru sufletele obosite, greu apăsate de vrăjmașul neîndurat. Este mângâierea liniștitoare a unei mâini iubitoare pe fruntea înfierbântată a unui nobil luptător pentru Adevăr și evlavie. Este șoapta blândă a speranței, iubirii și curajului când inima și trupul aproape au cedat. Aceasta este mângâierea divină, singura mângâiere care are în ea vreo virtute de vindecare sau împrospătare. Ea este rezervată numai pentru acele suflete nobile care duc cu credincioșie povara și arșița zilei în serviciul Regelui regilor; în timp ce aceia care neîncetat plutesc cu valul lumii și cu tendințele descendente ale naturii carnale nu pot avea niciodată vreo idee despre dulceața ei.

Ce iubitor și tandru este Dumnezeul nostru, și ce înțelept și puternic! Făgăduințele Sale nu i-au părăsit niciodată pe aceia care și-au pus încrederea în El. Putem simți că eforturile noastre de a fi buni și de a face bine sunt foarte nerodnice, că împotrivirea din afară și dinăuntru este foarte puternică. Dar când suntem slabi, când ne dăm seama de neputința și incompetența noastră, putem fi tari în Domnul și în puterea tăriei Lui. Atunci ne puteam da seama că puterea Lui se desăvârșește în slăbiciunea noastră. Faptul că suntem slabi și șchiopi nu ne desparte de iubirea și puterea Dumnezeului nostru, în timp ce ne străduim să-I facem voia; căci „El știe din ce suntem întocmiți. Își aduce aminte că suntem țărână”. Atunci, haideți ca tot mai mult să ne ținem de această tărie a Domnului, ca să putem urma curajos mersul pe calea noastră îngustă cu greutăți și încercări. Prețioasă într-adevăr este pentru sfântul lui Dumnezeu slujirea durerii și întristării!

„AȚI VĂZUT RĂBDAREA LUI IOV”

Sfinții din fiecare vârstă au învățat binecuvântarea necazului și întristării. Psalmistul David spune: „Este spre binele meu că m-ai îndurerat, ca să învăț orânduirile Tale”, apoi, „Până când n-am fost adânc mâhnit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău” (Ps. 119:67, 71). Iov, servul credincios al lui Dumnezeu, a suferit necazuri care aproape l-au biruit, dar Domnul l-a scos la un loc larg când încercările sale și-au îndeplinit efectul intenționat. El a fost probat și întărit prin experiențele sale dureroase. Puțini dintre noi am putea suferi mai mult, dacă am putea vreunul. El a suferit pierderea întregii sale proprietăți, apoi a tuturor copiilor, pe care i-a iubit, apoi iubirea și loialitatea soției, apoi a fost lovit de o boală dureroasă — bube, din cap până-n picioare. Și, capac la toate, trei dintre prietenii săi au venit la el auzind despre marile lui încercări; și în loc să fie mângâietori adevărați, i-au mărit întristarea insistând că păcatele lui trebuie să fi fost cauza tuturor acelor dezastre; că experiențele lui trebuie desigur să fi fost pedepse de la Domnul din cauza necredincioșiei din partea sa. Desigur că bietul Iov a fost mâhnit!

Dar și-a pierdut el credința în Dumnezeu? Să-l ascultăm: „Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). „Iată, dacă mă va ucide, totuși voi nădăjdui în El” (Iov 13:15). Iov a fost ((375)) într-adevăr mult doborât, dar el și-a păstrat integritatea caracterului și credința în Domnul prin toate. El nu L-a acuzat pe Dumnezeu de nedreptate și Dumnezeu nu l-a părăsit pe servul Său credincios. El i-a mustrat pe acuzatorii lui și le-a cerut să ofere sacrificiu, și l-a instruit pe Iov să se roage pentru ei, ca încălcările lor să poată fi trecute cu vederea. La urmă el a fost binecuvântat mai abundent decât oricând înainte. Dumnezeu a făcut din el un mare tip al familiei umane, a necazurilor stării lor decăzute și a restabilirii lor finale la ceea ce a fost pierdut în Adam, cu binecuvântarea experienței câștigate de ei, care-i va face înțelepți. Ce credincios este Domnul în toată purtarea Sa! Într-adevăr, copiii Săi n-ar trebui niciodată să se îndoiască de iubirea Sa; căci,

„Credința se poate încrede în El cu tărie,
Vie orice are să vie”.

PĂRTĂȘIA INTIMĂ CU DUMNEZEU ESTE SCUMPĂ

Când încrederea continuă în Domnul și în multele Sale providențe din viața noastră, care ne vin ca răspuns, când acestea se coc într-o cunoștință personală și intimitate scumpă, atunci învățăm să ne desfătăm în El. Da, când inima răspunde inimii, când rugăciunea insistentă aduce răspunsuri de pace recunoscute, când iubirea și grija divină au fost clar văzute în conducerea căii noastre, atunci putem recunoaște prezența continuă a Tatălui și a Fiului cu noi. Atunci, oricât de întunecată ne-ar fi calea, oricât de aspră ar fi furtuna care vuiește în jurul nostru, gândul la protecția divină este totdeauna cu noi, așa încât, în calitate de copii ai Domnului, nu suntem niciodată disperați; chiar dacă suntem doborâți la pământ, nu suntem distruși; chiar dacă suntem persecutați, nu suntem niciodată părăsiți. Știm că mâna Tatălui nostru este întotdeauna la cârmă, că iubirea și grija Sa sunt sigure și stabile.

Cei care au intrat în adevărata părtășie de inimă cu Dumnezeu au învățat să-L vadă ca Fântâna întregii bunătăți, a întregului Adevăr și a întregii binecuvântări. Pentru ei, El este cel mai frumos. Legea Lui este desfătarea lor. Prietenia și iubirea Lui este însăși viața lor. Când inima a devenit astfel centrată în Dumnezeu, cel mai natural impuls este să-și încredințeze Lui calea. Aceștia pot cânta cu adevărat împreună cu poetul:

Pe drum merg mai departe,
Cu Dumnezeu umblând
Mai vreau cu El prin întuneric,
Ca făr-de El știind.
Mai bine cu El prin spirit,
Decât singur văzând

Desigur că acestora li se împlinesc dorințele inimii și nici un bine nu va fi reținut de la ei. Rugăciunile lor fierbinți fac mult, și la timpul bun al Domnului dreptatea lor, oricât de greșit ar fi înțeleasă, răstălmăcită și vorbită de rău, va fi descoperită ca lumina — clară, senină și larg manifestată; iar judecata lor, justiția și dreptatea căii și inimii lor vor fi descoperite ca ziua la amiazi. Chiar dacă noi rămânem aici ca străini în țara vrăjmașului, vom fi hrăniți, nutriți, natural și spiritual, și ne vom bucura și veseli în „casa peregrinajului nostru”. Scumpe sunt într-adevăr făgăduințele lui Dumnezeu; și spre lauda harului Său abundent toți sfinții Săi din trecut și din prezent poartă cu prisosință mărturia împlinirii lor.

Cine poate avea frica
Când răuri curg cu așa leac
Har, ce-i ca Domnul care-L dă
Izvorând din veac în veac