STĂPÂNIREA DORINȚELOR DUPĂ LUCRURI PĂMÂNTEȘTI

„Mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat.” 1 Cor. 9:27.

R5777 W. T. 1 octombrie 1915 (pag. 296-297)

Apostolul Pavel folosește aici ilustrația unui concurs de alergări. În anumite alergări sunt unele handicapuri, adică, unuia care este mai slab i se fac anumite îngăduințe în privința timpului și startului și i se acordă victoria dacă ajunge la timp. Aceasta ar fi o înlesnire numai pentru puțini. Este numit handicap din punctul de vedere al altora. Dar în alergarea creștină tuturor li se acordă înlesnire, deorece nu este nici unul perfect — toți sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, și noi n-am putea câștiga nici o răsplată oferită de Dumnezeu dacă n-ar fi fost satisfacția făcută de Răscumpărătorul.

Este însă adevărat și aceea că în această alergare unii au mai multe înlesniri decât alții. Celor care au multe slăbiciuni li s-a făcut o înlesnire de har corespunzătoare, iar celor care au slăbiciuni mai puține o înlesnire mai mică „Eu, deci, alerg, dar nu așa ca și cum n-aș ști încotro”, a spus Pavel. El a fost pe deplin hotărât. Avea în vedere un țel definit și intenționa să câștige. Aceasta este singura atitudine dacă vrem să câștigăm premiul pe care ni l-a oferit Dumnezeu; și toată problema depinde de zelul nostru, de credincioșia și de seriozitatea noastră.

Jocurile grecești aveau și alte probe de forță și agilitate în afară de alergare. Erau întreceri cu animale sălbatice, în care un om încerca să ucidă un animal. Apoi erau altele între oameni, în care un om încerca să-i aplice adversarului o lovitură fatală, dacă era posibil, cu box de alamă la mână. În pregătirea acestor concursuri, concurenții se antrenau folosind saci de antrenament. Dar nu aceea era lupta adevărată, aceea era doar pregătirea.

Astfel apostolul spune că el nu-și folosea puterea numai în antrenament. El încerca să facă ceva. Lupta o luptă adevărată. Ce luptă era aceea? Răspunsul Bibliei este că demult, când Satan a devenit adversarul lui Dumnezeu, a început o luptă mare. Primii noștri părinți au intrat în robia lui Satan, iar mai târziu și unii dintre îngeri au căzut. Mulți se luptă acum, dar unii sunt cu totul neștiutori de a cui parte se luptă. Cei care se luptă pentru nedreptate sunt de partea lui Satan. Oricine se luptă pentru reforme morale etc., este de partea lui Dumnezeu, mai degrabă decât de partea vrăjmașului omenirii.

Lumea se luptă, mai mult sau mai puțin — unii mai inteligent, alții mai puțin inteligent. În fiecare armată se află unii care n-ar putea spune pentru ce luptă. La fel este și acum, mulți nu știu că se duce o luptă între Dreptate și Păcat. Milionarii au propria lor luptă și conflicte; micii comercianți își au luptele lor, în competiție cu cei mari. Avocatul își are luptele lui. Uneori el ia un caz care este de partea dreptății și-l apără cu zel; apoi ia un caz care este de partea nedreptății și-l urmărește cu același zel. Dar lumea nu recunoaște adevărata bătălie. Același om poate fi într-o zi de partea cea dreaptă, iar în cealalată zi de partea cea nedreaptă.

Apostolul se înrolase sub steagul adevărat. Cristos a ridicat un steag în opoziție cu Satan și El va câștiga o victorie glorioasă tocmai pe câmpul unde a domnit Păcatul timp de șase mii de ani. El a avut un conflict personal cu puterile întunericului, în care a fost Biruitor. Iar victoria Sa a fost câștigată prin învingerea dorințelor Sale naturale și prin supunerea Sa deplină la voința lui Dumnezeu. Aceasta a fost singura condiție pe baza căreia El a putut fi înălțat de la starea pământească la gloriile naturii divine. El a satisfăcut condiția cerută, să moară, Cel drept pentru cei nedrepți, și a obținut marea victorie asupra lui Satan.

Tatăl ceresc, în armonie cu aranjamentele Sale, a împuternicit pe Domnul Isus să ia din lume o companie ca ((420)) să-și pună viața împreună cu El, într-un timp când totul pare contrar, când răul pare să triumfe mai frecvent decât dreptatea și justiția. Aceștia, umblând prin credință și nu prin vedere, trebuie să-și dea viața pentru dreptate, ca să realizeze scopurile lui Dumnezeu.

PRIMA NOASTRĂ BĂTĂLIE ESTE CU NOI ÎNȘINE

Ne întrebăm noi oare, cu cine sau cu ce să luptăm? Răspunsul este că o persoană n-ar intra deloc în conflictul real dacă ar urma impulsurile propriei sale minți. În astfel de caz n-ar avea nici o parte în această luptă. El s-ar putea angaja în bătălia obișnuită a lumii — uneori în cea dreaptă, alteori în cea nedreaptă. Dar dacă ar intra în această companie care este condusă de Isus ar trebui să vină la Dumnezeu prin El și să-și sacrifice speranțele, scopurile și ambițiile pământești, și să umble în urmele lui Isus — urme de suferință până la moarte. „Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile și prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulți fii la slavă, să desăvârșească prin suferințe pe Căpetenia mântuirii lor” (Evr. 2:10). Astfel bătălia începe în mintea noastră, în voința noastră. Noi ne supunem mintea la mintea lui Cristos.

În sacrificiile din Ziua Ispășirii tipică, Corpul lui Cristos este reprezentat prin țapul Domnului. Și după cum în tip marele preot junghia țapul, tot așa, în antitip natura animală trebuie să fie junghiată, ucisă, sacrificată. Nu trebuie cedată păcatului, ci trebuie învinsă. Noua Creatură este în luptă pe viață și pe moarte cu păcatul înrădăcinat și cu dorințele naturii umane. Ea a făcut o consacrare de sine lui Dumnezeu. Ca rezultat, Avocatul a pus meritul Său asupra celui consacrat. După ce se face acest lucru, bătălia începe imediat, ca Noua Creatură să țină în stăpânire vechea creatură, vechea natură. Gal. 5:17.

Apostolul spune, „Mă port aspru cu trupul meu ... ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat”. Trebuie să fie o luptă adevărată, un conflict adevărat, fiindcă victoria este numai a celor care biruiesc. „Celui care va birui ... îi voi da stăpânire peste neamuri”; „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe Scaunul Meu de domnie.” Apoc. 2:26, 27; 3:21.

Biruința sau moartea!

Această bătălie, deci, care începe la vremea consacrării, continuă până la sfârșit — până la moartea noastră. Va fi moartea, fie a Creaturii Noi, fie a creaturii vechi. În ceea ce privește interesele noastre pământești, noi le sacrificăm pe deplin — le dăm în schimbul ocaziei de a câștiga gloria, onoarea, nemurirea, moștenirea împreună cu Cristos, participare la natura divină. Astfel, după cum sugerează apostolul, noi nu trebuie să ne cheltuim puterea pe un sac de antrenament, ci trebuie să luptăm cu un scop.

„Pentru mine a trăi este Cristos”, zice apostolul; și pentru mine a pierde în această bătălie este a pieri ca Nouă Creatură, iar aceasta înseamnă că Moartea a Doua ar fi a mea. Ar trebui să ne dăm seama că în poziția noastră de creștini ne sunt în joc interesele veșnice. Ne temem să nu ne pierdem viața veșnică, pe care desigur că am pierde-o dacă n-am fi biruitori.

Apostolul Petru scrie: „Fiindcă toate aceste lucruri se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă ... să fiți găsiți de El în pace, fără pată și fără vină” (2 Pet. 3:11, 14). Cu această anticipare, ce serioasă trebuie să fie viața!

Creștinul care cunoaște aceste lucruri despre viitor și care trăiește în anticiparea lor are o bucurie și o pace despre care lumea nu știe nimic. O săptămână trăită astfel merită mai mult decât o viață întreagă trăită cu lucrurile pe care le are de oferit lumea. Și dacă nouă ne place acum să trăim viața cea nouă și să intrăm prin credință în lucrurile pe care le are Domnul în păstrare pentru noi, cum va fi împlinirea! Dacă prin pierderea speranței și credinței am pierde mult în prezent, cum ar fi să pierdem aceste lucruri pe veșnicie!

Dându-ne seama de aceasta, vedem că nu ne putem permite nici un moment de neglijență. Omul angajat în luptă cu animalul știe că animalul zdrobit, rănit caută să-l omoare. Astfel apostolul ne spune că natura veche se străduiește să omoare Natura nouă. De aceea, Natura nouă trebuie să caute să-și folosească toată puterea pentru a câștiga biruința. Domnul ne-a promis har îndeajuns pentru orice timp de lipsă. Dacă vom fi biruiți de natura veche, aceasta nu va fi din cauză că n-avem putere suficientă pentru biruință, deoarece, dacă vom apela la Domnul, El ne va susține. Dar Domnul ne va proba loialitatea, credința, tăria de caracter, starea de veghe a minții. Iar biruința este sigură, atâta vreme cât încrederea noastră este în El!