Vol. 7 Iulie-August 2000 Nr. 5

CURĂȚIREA NOASTRĂ — INTERIOARĂ ȘI EXTERIOARĂ

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, iubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, desăvârșind sfințirea în frică de Dumnezeu.” 2 Cor. 7:1 .

R5737 W. T. 1 august 1915 (pag. 230-233)

Atragem din nou atenția asupra faptului că Biblia n-a fost adresată lumii, ci Bisericii; nu celor necredincioși, ci celor credincioși; nu păcătoșilor, ci celor care deja s-au întors de la păcat. Mulți nu țin seama de acest lucru și rezultatul este o confuzie în mintea lor.

Dar unii, poate, sunt înclinați să spună că aceste cuvinte ale textului nostru se aplică atât la păcătoși cât și la sfinți — în special la păcătoși — chiar dacă epistola însăși este adresată „către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, împreună cu toți sfinții care sunt în toată Ahaia”. Răspunsul nostru este: Nu! Textul nostru nu poate fi aplicat în mod potrivit păcătoșilor în general, care n-au venit încă la Dumnezeu, care nu s-au pocăit încă de păcatele lor și n-au fost iertați. Dumnezeu nu face apel la aceștia; El pur și simplu îi denunță ca păcătoși și le refuză orice recunoaștere, orice părtășie, și le spune că nu este nici un alt nume dat sub cer printre oameni prin care să poată fi mântuiți de păcatele lor decât acela al lui Isus — prin credință în sângele Său. Cu alte cuvinte, Dumnezeu refuză să aibă ceva de-a face cu cei care nu pot sau nu vreau să accepte marea Jertfă pentru Păcat pe care a pregătit-o El. După cum a exprimat Isus această chestiune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Ioan 14:6.

Caracterul rațional al poziției divine este evident dacă medităm la aceasta. În veacul prezent Dumnezeu adună din lume o Turmă Mică a cărei trăsătură de caracter deosebită este credința în El și dorința de a-I fi plăcută Lui. În veacul viitor, Veacul Milenar, Dumnezeu are ca scop să se ocupe de restul omenirii, iar atunci toate cerințele Lui vor fi atât de clare încât cei care vor merge pe această cale, nici chiar cel fără minte, nu se va rătăci (Isa. 35:8). Soarele Dreptății va străluci în acea glorioasă Zi Milenară și va deosebi clar binele de rău, și va arăta caracterul și atributele divine astfel încât orice făptură să poată vedea — da, toți ochii orbi se vor deschide și urechile surde se vor deschide, după cum spune clar profetul. Isa. 35:5.

Dar acum, în veacul prezent, este o probă de credință pentru această Turmă Mică specială pe care Domnul o alege și pe care o numește Biserica Sa. Cei care nu pot exercita credință nu pot fi din această Biserică aleasă, ci trebuie să aștepte binecuvântarea lor prin Biserică în timpul domniei lui Cristos, pentru care încă ne rugăm: „Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”.

NU TOȚI SFINȚII SUNT NOBILI DIN PUNCT DE VEDERE NATURAL

Dumnezeu a făcut nu numai ca în prezent credința să fie un element necesar al acceptării, ci, pe lângă aceasta, iubirea de dreptate a fost făcută ca parte a acestei probe. Nu este suficient să avem ochiul credinței care să recunoască moartea lui Cristos ca prețul de Răscumpărare pentru păcatele lumii, ci în plus, pentru a veni sub favoarea divină trebuie să avem inimi care să iubească dreptatea. Inima care iubește neprihănirea discerne slăbiciunile cărnii ei, tendințele ei descendente. Din momentul în care inima Îl recunoaște pe Isus ca Răscumpărătorul, fuge spre El nu numai pentru a fi acoperită cu meritul Lui în ceea ce privește păcatele trecute, ci și pentru a primi acoperirea atribuită a dreptății Lui în ceea ce privește neajunsurile și imperfecțiunile fără voie din prezent și din viitor — imperfecțiuni care sunt contrare voinței și sunt rezultatul slăbiciunilor moștenite.

La această clasă care nu este în armonie cu păcatul lumii, nici cu propriile slăbiciuni, se referă Domnul nostru în mesajul Său, „Veniți la Mine, voi cei trudiți și împovărați (sub jugul păcatului și care sunteți conștienți de plata lui, moartea) și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine”. Acești învățăcei — ucenici, elevi în Școala lui Cristos — sunt clasa căreia îi sunt adresate cuvintele textului nostru. Ar fi inutil a îndemna lumea în general să se curețe de orice întinăciune a cărnii și a duhului. Lumea aprobă tocmai această întinăciune și n-are nici o dorință să se curețe, nu apreciază în mod just cât este de întinată în ochii lui Dumnezeu și ai celor care au Spiritul Lui de Sfințenie. Domnul descrie starea omenirii ca fiind una în care mânia, răutatea, invidia și diferitele pofte (dorințe) sunt, fiecare din ele, stări obișnuite și normale. Pofta, egoismul — care adesea se manifestă prin brutalitate în căutarea bogăției sau plăcerii sau puterii — caută să umple mintea naturală așa încât dacă ar fi înlăturate, fără să fie înlocuite cu ceva, viața și-ar pierde tot farmecul. Cum ar fi potrivit ca aceștia să fie îndemnați să lase la o parte întinăciunile cărnii și ale duhului când ei n-au nimic cu ce să le înlocuiască?

((490))

Poate unii ar spune cu insistență că printre oamenii necredincioși sunt tot atâția cu o minte nobilă câți sunt și printre cei credincioși. Noi răspundem, da! Scripturile sunt de acord cu aceasta, asigurându-ne că printre credincioși nu sunt mulți mari, înțelepți sau nobili conform mersului acestei lumi. Mesajul harului lui Dumnezeu adesea are priză la membrii mai de jos, mai de rând, mai degradați ai familiei umane, mai degrabă decât la cei nobili care simt mai puțin propria lor depravare și necesitatea de Mântuitorul și de ajutorul Său. Dacă, deci, în lume se pot găsi unii nobili și dacă credincioșii sunt în general dintr-o pătură mai joasă, cum este posibil ca Dumnezeu să aibă un interes mai deosebit față de aceștia decât față de necredincioși? După ce fel de regulă acceptă Domnul în calitate de copii pe unii care din punct de vedere natural sunt mai puțin nobili și respinge pe cei care din punct de vedere natural sunt mai nobili?

Răspundem că regula sau standardul acceptării divine este credința și supunerea inimii. Pe cei care cu inima, mintea și voința lor se întorc de la păcat și acceptă aranjamentul divin prin credință, Domnul binevoiește să-i accepte conform voinței lor, intenției lor, și nu conform cărnii lor și neajunsurilor ei. Greșelile lor involuntare după carne sunt acoperite de fața Lui prin Haina dreptății lui Cristos care-i acoperă, după măsura incapacității minții lor noi care disprețuiește păcatul și caută să lupte o luptă bună împotriva lui în carnea lor și pretutindeni. Aceasta este clasa căreia i se adresează apostolul Pavel în textul nostru, zicând: „Iubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului”.

PREAIUBIȚII LUI DUMNEZEU SUNT NEAPRECIAȚI

Ca purtător de cuvânt al Domnului, apostolul se adresează tuturor credincioșilor care au fugit de păcat și care se străduiesc să fie plăcuți și acceptabili pentru Dumnezeu, cu „preaiubiților”. Apostolul, el însuși nobil, a apreciat faptul că mulți dintre acești preaiubiți frați aveau slăbiciuni și imperfecțiuni ale cărnii. El nu i-a iubit datorită acestor neajunsuri, ci în ciuda lor — pentru că în inimă erau loiali principiilor dreptății și se străduiau să învingă păcatul și tendințele lui în propria lor carne muritoare, și — în măsura în care merge influența lor — în lume. Dar lumea nu-i iubește pe aceștia pe care Tatăl îi iubește, pe care Domnul Isus îi iubește, pe care apostolul îi iubește. Cuvintele Învățătorului nostru sunt: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăște.” „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă și roada voastră să rămână”. Ioan 15:18, 19, 16.

Lumii nu-i plac acești aleși pentru că ei, mărturisindu-și propriile slăbiciuni și străduindu-se împotriva lor, le numesc cu numele lor propriu — păcate, josnicii, întinăciuni ale cărnii și duhului. Orice efort făcut de aceștia ca să se curățească este o mustrare pentru alții care nu se străduiesc să se curețe și cărora nu le place să li se reamintească faptul că lucrurile în care-și găsesc cea mai mare plăcere sunt lăcomia, egoismul, plăcerile necumpătate, certurile, mândria și slava deșartă. Cine este pe deplin satisfăcător pentru lume poate fi sigur că nu este satisfăcător pentru Domnul. Cine este satisfăcător pentru Domnul nu trebuie să se aștepte să fie satisfăcător pentru lume; căci prietenia acestei lumi este vrăjmășie cu Dumnezeu și de aceea lumea nu este subordonată standardului divin și de fapt nici nu poate fi, după cum explică apostolul (Iac. 4:4; Rom. 8:7). Inima ei este în cealaltă direcție.

Legea Noii Creații — iubirea față de Dumnezeu din toată inima și față de aproapele nostru ca față de noi înșine — pentru lume este irațională, de neconceput, de nedorit în toate modurile, și orice lucru care amintește de ea, până și prezența celor care în inimă sunt de partea neprihănirii, produce neplăcere și jenă. Pentru aceștia, Domnul și urmașii Săi au fost întotdeauna nepoftiți — intruși. Ei preferă să fie lăsați în pace, să nu li se ofere nici o sugestie la faptul că n-au dreptate. E adevărat, unii dintre ei au o mândrie care le procură plăcere în a fi generoși, în a iubi un nume bun și o reputație de cinste și virtute. Dar ei doresc să fie considerați ca standarde și exemple, și au resentimente față de orice intervenție, orice măsurare a gândurilor, vorbelor și faptelor lor după standardele divine. De aceea, cei care în mod continuu recunosc și onorează standardele divine sunt subestimați de ei.

NECESITATEA CURĂȚIRII

Dar de ce ar sugera apostolul că Biserica trebuie să facă o lucrare de curățire a inimii și cărnii lor când găsim că Dumnezeu a acoperit cu totul de fața Sa aceste neajunsuri? Dacă aceste neajunsuri sunt acoperite, de ce să ne mai facem griji din cauza lor? O, avem toate motivele! Cei care în inimă sunt loiali Domnului și dreptății Sale sunt îngrijorați din cauza neajunsurilor lor, a păcatelor lor, a slăbiciunilor cărnii lor, chiar dacă sunt conștienți că Domnul îndurător le-a acoperit toate acestea și nu le impută vina pentru că în inimă li se opun. Dorința acestei clase este de a-și zidi, de a-și stabili caracterul prin credincioșie față de principiile dreptății. Ei doresc ca mințile lor să devină din ce în ce mai stabilite în credincioșie față de Domnul și față de Regula de Aur a iubirii; și ca, atât cât este posibil, noua minte să țină în stăpânire carnea decăzută, imperfectă și s-o aducă în supunere, în acord cu Legea divină a Iubirii.

Orice persoană care, după ce a trăit experiența binecuvântării Domnului în iertarea păcatelor, n-are nici o dorință să ducă o luptă împotriva lor și să aducă în supunerea noii minți puterile și talentele corpului său muritor, n-are adevăratul spirit de fiu. Prin aceasta ar da dovadă că nu iubește cu adevărat neprihănirea și că nu urăște cu adevărat nelegiuirea. Ar mărturisi în felul acesta că nu este din clasa acelora pe care Domnul îi dorește ca fii ai Săi pe planul spiritual — ca membri ai Turmei Mici, ai Miresei, Soției Mielului.

((491))

Vedem, deci, bune motive pentru care apostolul să se adreseze fraților în textul nostru. Vedem un bun motiv pentru care toți cei concepuți de același Spirit al sfințeniei să dea atenție cuvintelor lui și să facă din curățirea cărnii și a spiritului lucrarea principală a restului vieții lor. Vedem că dacă nu fac acest lucru, vor da dovadă că pretențiile lor de iubire față de neprihănire și de ură față de nelegiuire sunt false. Vedem că printr-un astfel de război împotriva slăbiciunilor cărnii și ale spiritului, Domnul intenționează ca ei să-și stabilească un caracter cristalizat. Astfel, după cum exprimă Scripturile, ei vor fi învredniciți să aibă „parte de moștenirea sfinților în lumină” — potriviți în inimă pentru serviciul divin. Suntem asigurați că acestora, care sunt astfel pregătiți în inimă pentru serviciul Împărăției Milenare, li se vor da corpuri noi, lipsite de cusururi, la Întâia Înviere. Astfel, fiindu-le desăvârșită mintea și stabilit caracterul în inimă în viața actuală, prin control asupra cărnii în măsura în care este posibil, ei demonstrează că în inimă au asemănarea de caracter a Domnului și Răscumpărătorului lor. Numai cei care astfel se dezvoltă în asemănare cu Fiul iubit al lui Dumnezeu vor constitui Clasa Împărăției, a Celor Aleși, Sămânța lui Avraam, prin care lumea își va primi în curând binecuvântarea.

„SĂ NE CURĂȚIM”

Cuvintele „să ne curățim” nu se referă la debarasarea noastră de condamnarea adamică. După cum explică apostolul în altă parte, o astfel de curățire de păcatul originar este imposibilă din partea noastră. N-o putem avea decât dacă o primim ca dar liber de la Dumnezeu. Atunci în ce sens ne curățim noi? Răspundem că fiind curățiți de Domnul în sens socotit, aduși sub influența Spiritului Său sfânt și a înțelegerii luminătoare a Cuvântului Său, suntem acum invitați să ne arătăm zelul pentru dreptate și să cooperăm cu El în lucrare. Deși toată condamnarea este socotită ca trecută de la noi, totuși noi mai avem ocazia de a-I arăta Domnului care va fi spiritul nostru, intenția noastră, prin străduința împotriva păcatului în mintea și carnea noastră. Imboldul spre această curățire este de la Domnul, dar curățirea în sine trebuie s-o facem noi — „să ne curățim”. Lucrarea de curățire este o lucrare anevoioasă; căci la început n-am discernut cât de adânc am fost pătați, cum aproape toate sugestiile minții noastre erau egoiste. Nici măcar nu recunoșteam că egoismul este păcat.

Pe măsură ce ochii înțelegerii noastre s-au deschis tot mai larg, am câștigat imagini corecte despre Domnul și despre neprihănirea Sa, despre propria noastră stare, despre nevoia de Haina Sa care să ne acopere etc. Zi de zi, străduindu-ne să înlăturăm păcatul, egoismul — da, chiar orice element al lipsei de evlavie și frumusețe — am devenit dureros de conștienți de adâncimea petei care la început poate ne gândeam că este numai superficială. Mulți din poporul Domnului, după ani de trudă în căutarea de a se curăți de întinăciunea cărnii și spiritului, acum, vai, văd mai multe neajunsuri la ei decât au discernut la început, chiar dacă s-au scăpat de o mare parte din murdăria și egoismul natural etc. Aceasta ar face ca lucrarea de curățire să fie foarte descurajatoare dacă n-ar exista asigurarea Cuvântului Domnului, că El se uită la noi nu după carne, ci după intențiile, dorințele, străduințele noastre. El ne socotește ca și învingători datorită luptei bune pe care o ducem împotriva cusururilor naturale, indiferent de măsura succesului nostru.

Trebuie să observăm diferența pe care o face apostolul între întinăciunea cărnii și cea a spiritului. După ce L-am acceptat pe Domnul, luăm poziție împreună cu El ca și Căpetenie a Mântuirii noastre, să fim ostași ai Crucii și să luptăm o luptă bună împotriva păcatului și a tuturor lucrurilor cărnii și Diavolului. Curând ne aflăm în compania altora din aceeași clasă și în mod natural și potrivit începem să ne curățim carnea, să punem deoparte practicile rele, faptele exterioare rele de orice fel. Aceasta este bine. Ce părtășie ar putea exista între copiii luminii și vreo faptă a întunericului? În scurt timp, în cazul multora, se manifestă o schimbare exterioară considerabilă — limbajul neglijent este evitat, pasiunile sunt restrânse, egoismul este înfrânat, cel puțin în manifestările lui exterioare. Vecinii și prietenii pot vedea o schimbare considerabilă. Acest lucru este bun, dar nu este suficient. Cu toții trebuie să ne curățim spiritul, mintea. Nu este suficient să evităm faptele rele exterioare. Mintea noastră trebuie să fie curățită. Trebuie să învățăm să urâm păcatul, să respingem primele lui avansuri. Trebuie să învățăm că mințile și corpurile noastre sunt templele Domnului și că orice lucru contrar Lui și Legii Lui de Dreptate și Iubire trebuie oprit.

Într-o anumită măsură alții sunt martori ai încercărilor și triumfurilor noastre exterioare. Dar cele mai importante lupte ale Noii Creații sunt cele cunoscute numai de noi înșine și de Căpetenia noastră — lupta minții sau voinței noi împotriva influențelor dispoziției vechi, naturale. Adevăratul soldat al crucii va găsi acest câmp de bătaie cu totul suficient pentru a-și angaja toată combativitatea și distructivitatea și pentru a se menține pe deplin ocupat. Unii ca aceștia care sunt atenți să-și dezvolte caracterul nou au mult mai puțin timp decât alții pentru a-și critica vecinii, prietenii și frații. Găsesc în ei înșiși suficiente lucruri care cer vigilență și restrângere. Și pe măsură ce progresează în această direcție, devin mai înțelegători față de alții care au aceleași, sau alte slăbiciuni și înclinații contrare standardelor divine. Ei compătimesc în mod special cu frații din Noua Creație, care în mod asemănător au dat totul Domnului și se luptă împotriva lumii, a cărnii și a Adversarului, în corpurile și spiritele lor.

TRANSFORMAREA NOASTRĂ TREPTATĂ

Cei care au intrat deja în legătură cu Tatăl ca și copii ar trebui să-și aducă aminte că făgăduințele lui Dumnezeu sunt că noi vom fi primiți din ce în ce mai mult în părtășia Sa, vom avea din ce în ce mai mult din binecuvântarea Sa, în măsura în care suntem loiali acestor principii cu care am început. Dacă ne-am întors dinspre lume și dinspre păcat, și găsim că avem anumite contaminări ale cărnii, să le îndepărtăm pe toate acestea — chiar și petele păcatului trebuie să căutăm a le înlătura. Cu cât suntem mai energici în această direcție, cu atât vom avea mai mult din favoarea lui Dumnezeu, cu atât vom fi mai plăcuți și mai acceptabili pentru El.

((492))

Arătând că există întinăciune a cărnii și a duhului, apostolul nu vrea să spună că Noua Creatură este întinată. Noua Creatură, după cum ni se spune în altă parte, este fără pată. Noua Creatură este sfântă. Cuvântul duh este folosit adesea pentru a reprezenta mintea. Voința trebuie să fie cu amănunțime schimbată înainte ca cineva să devină o Creatură Nouă. Iar ca voința să dea înapoi, ar însemna să dea înapoi spre pierzare. A avea o voință spre păcat ar însemna că am pierdut Spiritul sfânt, că suntem în Moartea a Doua.

Dar copiii Domnului au această voință nouă, această comoară nouă în vase de lut. Noi avem o dispoziție naturală spre păcat. Mai mult decât atât, avem minți care, deși înlătură lucrurile păcatului, au, mai mult sau mai puțin, amintiri despre lucrurile păcatului, impuritățile păcatului. Deci, în timp ce ne îndepărtăm de ceea ce este păcătos, trebuie să ne străduim să avem mințile curate. Trebuie să aruncăm afară din noi tot ce este în armonie cu păcatul. Nu trebuie să ne gândim la acele lucruri, nu trebuie să ne permitem a medita asupra a ceea ce este păcătos. Trebuie să ne gândim asupra lucrurilor de sus. Col. 3:2.

Pe măsură ce ne umplem mințile cu făgăduințele lui Dumnezeu, întregul caracter, întreaga viață se transformă tot mai mult. Apostolul spune: „să fiți transformați prin înnoirea minții voastre”. Mințile noastre care erau în armonie cu lucrurile pământești, cu natura pământească, trebuie nu numai ridicate de la ascultarea de păcat, ci trebuie să fie întoarse într-o direcție nouă. Mințile noastre trebuie să fie umplute cu gânduri sfinte — gânduri referitoare la Domnul și la serviciul Său. Când mintea se găsește într-o atitudine potrivită față de Dumnezeu, este relativ ușor să servească Legii lui Dumnezeu. Apostolul ne îndeamnă să desăvârșim sfințenia. Sfințenia a început în noi când am devenit poporul Domnului. Ne-am predat cu totul Lui — El niciodată nu acceptă doar o parte. Consacrarea noastră este să facem voia lui Dumnezeu pe deplin. Ne prezentăm corpurile ca jertfă vie, sfântă și acceptabilă pentru Dumnezeu, care este serviciul nostru înțelept. Am început ca sfinți; iar Domnul nu recunoaște pe nimeni altcineva decât pe sfinți. De aceea trebuie să căutăm a trăi după standardul divin în tot comportamentul vieții — în cuvintele, faptele, gândurile noastre.

CURĂȚIREA FĂCUTĂ DE NOI ȘI CURĂȚIREA FĂCUTĂ DE DOMNUL

Dar această desăvârșire a sfințeniei, această curățire a noastră continuă, căutând să vedem unde se găsește în noi ceva necurat și îndepărtând toate acestea din conduita noastră — și mai mult decât atât, îndepărtându-le din mințile noastre. Pe măsură ce facem acest lucru, sfințenia se răspândește prin toate căile vieții. Și astfel un creștin trebuie să aibă un caracter foarte frumos. Dacă un creștin nu are caracter frumos înseamnă că el n-a acordat o atenție cuvenită problemei curățirii sale, zilnic dând atenție curățirii sale în relațiile exterioare cu lumea, iar în interior, în relația sa cu Dumnezeu.

Noi trebuie să facem toate acestea în frică de Domnul, în reverență față de Domnul. Există o diferență între frica reverențioasă și frica înrobitoare. Frica reverențioasă este folositoare. Nu trebuie să ne temem de Tatăl nostru din cer ca de un diavol care se întoarce împotriva noastră și ne tratează cu cruzime; dar trebuie să avem o frică evlavioasă care se va desfăta în a face lucrurile plăcute și acceptabile în ochii Lui. Dar toată această curățire a noastră, această desăvârșire a noastră în sfințenie, este cu scopul de a fi desăvârșiți în frica de Domnul. Concepându-ne de Spiritul Său sfânt, dându-ne aceste făgăduințe scumpe, Dumnezeu nu va aștepta să ne punem talanții într-un șervețel și să nu facem nici un progres, ci să aducem roadă — unii treizeci, alții șaizeci și alții o sută. Și făcând aceasta vom fi răsplătiți proporțional.

Există o altă scriptură care spune că Domnul este Cel care face această lucrare de curățire: „Curățește-mă de greșelile ascunse” (Ps. 19:12-14). Aceste cuvinte ale profetului David sunt sentimentul întregului popor adevărat al Domnului. Prin aceste cuvinte profetul arată că el recunoștea faptul că nu era capabil să se curățească singur. Recunoștea că era posibil să aibă greșeli ascunse pe care nu le aprecia singur — pe care nu le vedea singur. Poate că el nu vedea unele greșeli pe care alții le vedeau. El dorea ca Dumnezeu să-l curețe de acestea. Aceasta indică faptul că el dorea să se depărteze de orice nu era în armonie cu Dumnezeu.

Acesta ar fi sentimentul cuvenit al tuturor creștinilor. Ar trebui să ne rugăm Domnului să ne arate orice nu este cu totul plăcut și acceptabil pentru El în viața noastră, să ne ajute să ne vedem așa cum ne văd alții, și în special să ne vedem așa cum ne vede El. Credem că multora din poporul Domnului li s-au arătat imperfecțiunile și slăbiciunile (în providența Domnului) printr-o zguduitură foarte aspră. Cerem Domnului de asemenea, cum a cerut psalmistul, să ne ferească de păcatul mândriei, să ne curățească pe deplin de acesta.

„DESĂVÂRȘIND SFINȚENIA”

Textul nostru declară că o astfel de purificare a cărnii și a spiritului, a corpului și a minții, constituie desăvârșirea sfințeniei. Gândul de aici este că sfințenia nu se poate obține într-un moment, ci ea trebuie efectuată treptat, trebuie desăvârșită. O privire corectă asupra acestei probleme ne va împiedica să cădem în anumite erori periculoase. Sfințenia nu este un talisman pe care să-l putem pune în buzunar; nu e o îmbrăcăminte care poate fi purtată ocazional. Sfințenia se aseamănă mai mult cu prelucrarea unei bucăți de metal; ea intră în toată structura, schimbându-i caracteristicile generale; este transformarea influenței lui. Este adevărat, există o sfințenie socotită pentru poporul Domnului prin haina dreptății lui Cristos, care ne este acordată când prima dată ne întoarcem de la păcat, Îl acceptăm pe Răscumpărătorul și ne consacrăm lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este suficient. Trebuie să lucrăm în caracterele noastre ceea ce am hotărât — sau, după cum spune apostolul, trebuie să-I permitem Domnului să lucreze în noi voința sfântă, precum și purtarea sfântă care trebuie în mod necesar să întovărășească voința sfântă, după cum vor permite împrejurările și condițiile.

((493))

Dar cum este desăvârșită în noi această sfințenie? Cum lucrează Dumnezeu în noi ca să voim și apoi să-I face buna Sa plăcere? Textul nostru răspunde și la această parte a întrebării, asigurându-ne că partea lui Dumnezeu este aceea de a ne da făgăduințele; iar aceste făgăduințe constituie imbolduri pentru cei care sunt în atitudinea potrivită a minții. Fără de aceste făgăduințe divine de binecuvântări prezente și viitoare cine s-ar lupta împotriva propriilor sale slăbiciuni? Cine ar rezista cu încordare atacurilor lumii și ale Adversarului? Mai mult, cine și-ar sacrifica de bunăvoie viața și toate drepturile sale naturale pentru a servi pe Domnul și cauza Sa, dacă n-ar fi făgăduințele nespus de mari și scumpe care să-l activeze și să-l energizeze pentru slujirea Regelui, în lupta împotriva păcatului, în sprijinirea tuturor celor care sunt de partea dreptății? Cu siguranță că ar fi puțini, dacă nu chiar deloc. Și astfel dă de înțeles textul nostru, zicând: „Fiindcă avem astfel de făgăduințe, iubiților, să ne curățim etc”. Făgăduințele sunt într-adevăr puterea lui Dumnezeu pentru curățirea — mântuirea — noastră, după cum arată sfântul Pavel. Rom. 1:16.

„FĂGĂDUINȚE MARI ȘI SCUMPE”

Uitându-ne la context ca să vedem la ce făgăduințe se referă apostolul, găsim în versetele anterioare declarația: „Ieșiți din mijlocul lor și depărtați-vă de ei, zice DOMNUL, nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice, zice DOMNUL cel Atotputernic” (2 Cor. 6:17, 18). Ce făgăduință! Ce sugestie — ca noi, care suntem din natură întinați și imperfecți, nu numai să primim atenție din partea Creatorului nostru suveran, dar și să fim invitați să devenim copiii Săi și să ni se dea asigurarea afecțiunii Sale părintești față de noi — că așa „cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură DOMNUL de cei care se tem de El”. Cât de minunat pare acest lucru! Iar apoi, după cum spune apostolul în altă parte, acesta nu este sfârșitul chestiunii, ci numai începutul, pentru că el spune: „Și dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și slăviți împreună cu El”. Rom. 8:17.

Da, acesta este gândul implicat în termenul copii ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu. Binecuvântările și bogățiile Tatălui se vor da prin Domnul nostru Isus, în special Turmei Mici care acum se alege dintre oameni pentru a fi Mireasa și asociata Lui în Împărăție. Aceștia nu sunt acceptați în Împărăție imediat, ci, să zicem așa, prin probă; după cum spune apostolul: „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă” — dacă suntem credincioși. Ca fii ai lui Dumnezeu, în viața prezentă avem bucuria cunoașterii caracterului Tatălui nostru prin Cuvântul Său, care ne este permis să-l înțelegem, dar pe care lumea nu-l înțelege. Suntem asigurați de supravegherea divină, astfel încât nici cel mai neînsemnat lucru nu li se poate întâmpla acestor fii, decât ceea ce Tatăl vede că ar fi spre folosul lor. Dar ei trebuie să-și arate dragostea, devotamentul, unitatea de spirit cu Tatăl și cu Răscumpărătorul înainte de a putea fi socotiți ca Mireasa Lui în sensul deplin, absolut și complet, și a li se acorda o parte în slava Sa.

Pentru a-și demonstra posesia acestor haruri, consacrații sunt lăsați pentru o vreme în mijlocul răului și al împrejurărilor nefavorabile — pentru a-și dovedi iubirea față de dreptate, împotrivirea la nelegiuire, iubirea față de Dumnezeu și credincioșia față de El, iubirea față de toți cei care sunt în acord cu aranjamentul divin. Dacă vor trece pe deplin aceste probe, va însemna că vor îndura opoziție considerabilă din partea lumii, a corpului și a Adversarului, și că vor fi întăriți în mod corespunzător prin aceste experiențe. La această clasă se referă apostolul spunând, „Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El”. Noi trebuie să suferim așa cum a suferit El, pentru corectitudine și din cauză că vecinii și prietenii noștri sunt orbiți în privința căii drepte, potrivite. Trebuie să suferim cu bucurie și voioșie oricare ar fi paharul pe care Tatăl ni l-ar turna, știind că El este prea bun pentru a fi nedrept, prea înțelept pentru a greși.

„Iubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, desăvârșind sfințirea în frică de Dumnezeu”. După cum declară apostolul Petru: „Căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți cădea niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Pet. 1:10, 11.