O ÎNTREBARE INTERESANTĂ

R5683 W. T. 1 mai 1915 (pag. 141-142)

„A mers la locul lui”

Întrebare: Am remarcat un articol în Turnul de Veghere care spune că Iuda a murit în Moartea a Doua. Poate cineva să moară în Moartea a Doua înainte să fi trecut de la moarte la viață, înainte să fi fost conceput de Spirit, înainte să fi fost în Isus Cristos și liber de condamnare?

Răspuns: Iuda și toți ceilalți apostoli ocupau un loc sau o poziție deosebită, diferită de alți evrei din timpul lor, pentru că ei se aflau în legătură cu Domnul nostru, Marea Lumină. Ei au văzut acea Lumină și erau responsabili în măsura în care au văzut-o. Dacă oricare dintre ei ar fi păcătuit împotriva acelei lumini, cum a făcut Iuda, ar fi fost un lucru foarte condamnabil. Adevărat, Iuda nu a fost conceput de Spiritul sfânt, căci conceperea cu spirit n-a fost posibilă până la Cincizecime. Dar aceasta nu dovedește că nu putea să moară în Moartea a Doua. Dimpotrivă, noi știm că în Veacul Milenar vor fi unii care nu vor primi conceperea cu Spiritul sfânt, dar care vor muri în Moartea a Doua — moartea care va însemna nimicire. Responsabilitatea lor va consta în faptul că vor fi aduși la o cunoștintă a Adevărului, prin ocaziile care li se vor da, de a veni în armonie deplină cu Domnul. Dacă ei vor răspunde acestor ocazii vor putea să obțină viața veșnică; dacă nu vor răspunde vor muri în Moartea a Doua.

O asemenea ocazie i-a fost dată lui Iuda. Mult timp el a răspuns favorabil, dar după aceea a respins binecuvântările care erau partea lui, și în mod rușinos s-a dovedit un trădător față de Cel care era Binefăcătorul său. Isus a fost judecătorul în această chestiune, și avem cuvintele Sale, numindu-l pe Iuda „fiul pierzării” (Ioan 17:12). El a spus că ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut (Matei 26:24). Aceasta nu ar fi adevărat dacă Iuda ar avea o ocazie în Veacul Milenar. Scripturile spun că el a mers la locul lui. (Fapte 1:25). Locul lui n-a fost cerul, căci încă nu fusese deschis pentru nimeni; locul lui n-a fost Restabilirea pentru că încă nu sosise. Locul lui era singurul loc deschis atunci — Moartea a Doua.

POZIȚIA PREZENTĂ A BISERICII

Prețul de Răscumpărare, jertfa de Răscumpărare a lui Isus încă nici nu fusese plătită sau aplicată pentru întrega omenire. Dacă așa ar fi fost, atunci lumea întreagă răscumpărată prin această plată ar fi în mâinile lui. Lumea încă nu este în mâinile Domnului nostru. Totuși, noi credem că este aproape timpul când în puterea acelei Jertfe, El Îi va cere Tatălui și Tatăl Îi va da „neamurile de moștenire și marginile pământului în stăpânire” (Psalm 2:8). Acela va fi timpul când El va plăti Prețul de Răscumpărare. El a depus Prețul de Răscumpărare când a murit, dar nu l-a aplicat. Lumea este încă sub condamnare. Numai biserica a scăpat până acum de această condamnare.

Biserica scapă de această stare de condamnare prin atribuirea beneficiilor acelei Răscumpărări care încă nu s-a plătit. Dacă bisericii îi poate fi atribuit meritul lui Cristos de-a lungul Veacului Evanghelic, de la Cincizecime, același merit credem că putea fi atribuit înainte de Cincizecime. Căci Domnul nostru făcuse o consacrare de Sine, și în ceea ce privește tipul, el deja junghiase vițelul. Adică, consacrarea Domnului nostru la Iordan a reprezentat junghierea vițelului din tipul Zilei de Ispășire; aceasta a însemnat renunțarea la viața Sa pământească. Aceasta a făcut-o la vârsta de treizeci de ani, înainte de a fi chemat pe ucenici. Atunci Tatăl I-a recunoscut și I-a acceptat Jertfa, căci I-a dat Domnului nostru conceperea cu Spiritul sfânt. Dacă acea Jertfă nu ar fi fost acceptată, atunci Tatăl nu L-ar fi conceput de Spirit.

POZIȚIA APOSTOLILOR ÎN TIMPUL MISIUNII DOMNULUI NOSTRU

Spiritul sfânt a fost dat ca o dovadă că ceea ce Isus Îi dăduse Tatălui fusese acceptat. Ceea ce a făcut El la Calvar era doar încheierea lucrării pe care o începuse la Iordan. Domnul nostru tratează chestiunea din acest punct de vedere, iar în discuția cu ucenicii le spune că se pot ruga lui Dumnezeu ca Tată al lor. Nici un evreu nu făcuse aceasta vreodată. Evreii credeau că pretenția lui Isus de a fi Fiul lui Dumnezeu era blasfemie și au luat pietre ca să-L ucidă pentru aceasta (Ioan 10:31-33). Oricine spunea „Tatăl nostru” se făcea fiu al lui Dumnezeu. Nici un evreu, după câte ne spun Scripturile, nu s-a folosit vreodată de această expresie; ei erau o casă a robilor.

((582))

Apoi, iarăși, Isus s-a adresat urmașilor Săi, ucenicilor Săi, ca și cum fuseseră acceptați de Tatăl. El era agentul Tatălui, și îi primise în armonie cu aranjamentul Tatălui. El a declarat că „nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l atrage Tatăl”; și, „nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui meu”. El a făcut aceste afirmații înainte ca ei să primească Spiritul sfânt la Cincizecime. Acesta era un fel de a-i trata ca și cum ar fi avut deplină primire în familia divină. Domnul nostru a declarat că „cine crede în Mine are viață veșnică”. (Ioan 6:47). Toți acești ucenici crezuseră în Fiul. Atât timp cât aveau să-L primească în mod scriptural — să-L primească prin credință, potrivit condițiilor Veacului Evanghelic, prin credință și consacrare — puteau socoti că aveau viața promisă urmașilor Lui credincioși. Dacă vreunul avea să-L părăsească, așa cum a făcut Iuda, acesta desigur trecea înapoi de la viața socotită la starea de moarte.

RESPINGEREA CUNOȘTINȚEI O CHESTIUNE SERIOASĂ

Iuda era o Nouă Creatură în sensul cuvântului de a fi fost socotit sau atribuit, sens în care se spunea despre toți ucenicii că au trecut de la moarte la viață. Ei trecuseră la viața nouă, nu la viața Restabilirii; căci Domnul le spusese acelorași ucenici că acei care Îl urmaseră vor sta pe douăsprezece scaune de domnie (Matei 19:28), prin aceasta sugerând că ei trecuseră la acea viață pe care o vor avea cei întronați. Vorbind despre ei, așadar, din punctul de vedere ai noii creaturi, aceasta era posibil pentru că în contractul până la moarte a Domnului nostru în care El a intrat prin botez, El renunțase la toate drepturile Sale pământești. Aceasta a fost posibil sub formă de probă, Tatăl având de gând ca nu după multe zile de la înălțarea lui Isus, ei să fie înzestrați cu putere de sus. Luca 24:49.

Evrei 6:4-8 se referă într-adevăr la Biserică, dar nu enumeră singurele condiții pe baza cărora cineva va muri în Moartea a Doua. Toți cei din biserică sunt pasibili de această condamnare. Dacă ar păcătui de bună voie, dacă ar cădea până acolo încât să nege chiar temelia favorii lui Dumnezeu — jertfa de Răscumpărare a lui Isus — ar muri în Moartea a Doua. Această scriptură nu spune că nu mai sunt alte condiții în care Moartea a Doua va fi aplicată. Noi vedem că Moartea a Doua va fi aplicată unora în Veacul Milenar.