„NU VĂ ATINGEȚI DE UNȘII MEI”

1 Samuel 26

Experiențele grele ale împăratului David — Peștera Adulam — Nepoții împăratului David — Apa de la Betleem — David a cruțat de două ori viața împăratului Saul — Lecții actuale

„Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor care vă urăsc.” Luca 6:27 .

R5672 W. T. 15 aprilie 1915 (pag. 122-124)

Proscris și vânat de împăratul Saul, tânărul David avea o cale schimbătoare. Curând i s-au alăturat o clasă de nefericiți, pe drept sau pe nedrept proscriși din societate. Unii dintre ei erau fără îndoială criminali; unii erau datornici, pasibili de închisoare, care au fugit ca să-și mențină libertatea etc. În orice caz, tânărul David s-a aflat în curând în fruntea unei companii de aproximativ patru sute de bărbați, mai mult sau mai puțin înarmați, mai mult sau mai puțin disperați.

Acesta a fost un mare exercițiu pentru el în pregătirea pentru lucrul din împărăția sa de mai târziu. I-a dat o vedere dinăuntru a stării oamenilor de nimic ai societății. El însuși și mica lui armată subzistau din prăzi, adunând o dare de natura unei taxe de la fermieri. Ca o compensație pentru această dare, sau taxă, David îi apăra fără îndoială de jefuitorii care veneau adesea, nu numai de la filisteni, ci și de peste Iordan, din Moab. Evident, până la acel timp nu fusese pusă la dispoziție nici o protecție polițienească de către guvernul împăratului Saul. În loc de a apăra în mod potrivit interesele supușilor săi, împăratul era înnebunit de gelozie împotriva servitorului său credincios, David, și din când în când instituia urmăriri ale lui, foarte asemănătoare cu expedițiile de vânătoare după fiarele sălbatice din pădure.

Printre cei care au venit la David erau trei dintre nepoții săi, fii ai surorii sale. Aceștia au fost mai apoi strâns asociați cu împăratul David și cu toată lucrarea lui. Unul era Ioab, care a devenit căpetenia oștirii, sau general. Ceilalți doi erau Abișai și Așael, bărbați capabili, care după aceea au ajuns renumiți în împărăție.

NOBLEȚEA DE CARACTER A LUI DAVID

Un timp David și însoțitorii lui au avut peștera Adulam ca și adăpost. Este în mare măsură spre cinstea lui că a refuzat să-și arunce poporul în război civil, așa cum ar fi putut s-o facă cu prisosință. Evident, majoritatea poporului i-ar fi luat partea de la bun început și biruința lui asupra împăratului Saul ar fi putut fi ușor realizată. Și cât de ușor s-ar fi putut amăgi să creadă că aceasta era voia lui Dumnezeu! El și-a amintit că Domnul, prin profetul Samuel, îl unsese să fie împărat; dar și-a amintit și că el nu trebuia să pună stăpânire, ci să aștepte până la timpul lui Dumnezeu, când Puterea divină va răsturna împărăția lui Saul și-i va da lui controlul ca și succesor al lui Saul, ca împărat.

Cât de ferice ar fi dacă toți din poporul lui Dumnezeu și-ar aminti astfel să aștepte pe Domnul! „De aceea așteptați numai, zice Domnul până în ziua când Mă voi scula la pradă.” Timpurile și sezoanele Domnului sunt cele mai bune pentru noi, și orice încercare din partea noastră de a ne împinge înaintea voinței Domnului, sigur, va avea efect nefavorabil. Datorită faptului că David a fost astfel plin de credință în Dumnezeu și a fost stăpânit de spiritul ascultării față de El, de aceea el a fost numit om după inima lui Dumnezeu — nu fiindcă a fost perfect — nu fiindcă a făcut întotdeauna voia Domnului, ci fiindcă voia Domnului era dorința reală a inimii lui; și ori de câte ori prin slăbiciunile cărnii a urmat o cale diferită, el a fost prompt în a se pocăi atunci când a văzut greșeala, în a implora iertarea divină și a-și schimba cursul.

Joseph Parker, comentând a spus: „Nu înseamnă că se forțează sensul dacă se descoperă în toată această imagine un tip al poziției lui Isus Cristos în lume. El a fost disprețuit și respins de oameni; nu avea unde să-Și plece capul; și oamenii din imediata lui apropiere se caracterizau prin așteptări nejustificate, inferioritate personală, degradare socială, și de asemenea prin nevoi de tot felul; cu siguranță nu o oaste vitează sau strălucitoare au fost cei adunați în jurul Fiului lui Dumnezeu în timp ce El a locuit în această peșteră Adulam pe care noi o numim pământ”.

În timp ce David stătea cu cei care l-au urmat în peștera Adulam, într-un acces de dor de casă, el a făcut referire la apa cea bună din fântâna din Betleem, casa lui, sugerând cu câtă plăcere ar gusta-o dacă ar putea s-o aibă acolo. La aceasta, trei dintre urmașii lui credincioși, unul dintre ei fiind nepotul lui, au întreprins călătoria periculoasă fără să știe David. Era periculoasă din două motive: primul, ei erau proscriși de împăratul Saul; al doilea, Betleemul era atunci în mâinile filistenilor; dar în ciuda dificultăților, acești bărbați curajoși și-au manifestat iubirea și loialitatea față de conducătorul lor și i-au adus un burduf de apă din fântâna preferată.

((602))

Când au sosit și i-au prezentat-o lui David, el a arătat o loialitate minunată a inimii. Nu numai că a apreciat marele devotament pe care ei îl arătaseră, riscul pe care și-l asumaseră și apa pe care o aduseseră, dar el a spus că era prea prețioasă și obținută cu un preț prea mare ca să fie folosită cu ușurință. El a turnat apa pe pământ ca prinos, o jertfă de mulțumire Domnului pentru binecuvântările de care se bucurau și pentru mângâierea și sprijinul unor asociați atât de loiali. Desigur că măreția lui David, devotamentul său Domnului și credința lui s-au manifestat iarăși bine în această tranzacție! Îl marchează ca un om peste medie — un om nobil.

PREGĂTIREA PENTRU LUCRUL ÎMPĂRĂȚIEI

Pe timpul acesta David și unii dintre cei care-l urmau erau într-un loc numit Nob, unde Ahimelec, preotul, i-a arătat bunătate. Împăratul Saul, aflând de aceasta printr-o iscoadă, a omorât pe toți preoții din acel loc și pe toți din neamul lor, optzeci și cinci de persoane. Aceasta i-a adus lui David pe unul dintre fiii lui Ahimelec cu efodul preoțesc. Unul dintre profeți i se alăturase de asemenea lui David. Toate acestea au ajutat pentru a întări poziția lui David și a-l convinge pe Saul mai mult că favoarea lui Dumnezeu se îndepărtase de la el. Cu toate acestea, Saul a continuat să lupte împotriva lui Dumnezeu și a programului Său divin.

În aceste împrejurări, forțele lui David au crescut treptat până la numărul de șase sute, crescându-i și experiența și pregătindu-l cu atât mai bine pentru lucrarea lui viitoare. După cum remarcă episcopul Wilberforce: „O pregătire puternică stă în viața aceea sălbatică de proscris pentru cunoașterea și conducerea oamenilor. Nimic în afară de cea mai deplină supremație personală nu ar fi putut ține astfel de elemente neascultătoare sub vreun fel de comandă; și David, șeful involuntar al unor astfel de tovarăși, a învățat în conducerea lor secretul guvernării oamenilor și al legării inimilor lor discordante într-o armonioasă unitate”.

Din când în când împăratul Saul umbla febril să-l distrugă pe David. Într-una din aceste ocazii, David și tovarășii lui ocupau o peșteră printre stâncile pustii din partea de vest a Mării Moarte, când împăratul Saul, probabil cu o ceată de mărime potrivită, urmărindu-l pe David, a intrat în aceeași peșteră să se odihnească și să se învioreze — nu știm pentru cât timp. Kitto ne spune că unele dintre aceste peșteri sunt destul de mari ca să adăpostească o mie cinci sute de oameni. Un alt scriitor remarcă: „Un călător ne spune într-adevăr că într-una din ele, care se află cam la 32 km de En-Ghedi, s-au ascuns odată înăuntru nu mai puțin de treizeci de mii de oameni. Aceste caverne sunt întunecoase ca noaptea. Se poate vedea afară clar, dar a vedea la patru pași înăuntru este imposibil.”

David și asociații lui erau mai în spate în peșteră; și când Saul și tovarășii lui au intrat să se odihnească, dorința cetei lui David a fost ca cel puțin Saul să fie ucis, și astfel experiențele lor grele să se sfârșească și să se dea o răsplătire dreaptă pentru relele pe care le făcuse și le făcea încă împăratul. Dar David n-a încuviințat. Totuși, în loc de aceasta, el a tăiat o bucată din haina lui Saul ca o dovadă că împăratul fusese cu totul la mâna lui și că l-ar fi putut ucide pe Saul dacă ar fi vrut — ca o dovadă, de asemenea, a loialității sale față de împărat.

Apoi, când împăratul și tovarășii săi au mers o anumită distanță așa încât nu era nici un pericol, David și asociații lui s-au arătat și au protestat că împăratul nu aprecia loialitatea supușilor săi, și că el căuta să le ia viețile pe când ei nu doreau să i-o ia pe a lui. Firea mai bună a lui Saul a fost mișcată; și el a plâns, spunând: „Tu ești mai drept decât mine”. Și un timp urmărirea proscrisului David a fost abandonată cu promisiunea că nu va mai face aceasta niciodată. Cu toate acestea, lecția noastră vorbește despre o altă experiență asemănătoare puțin mai târziu.

Cu această ocazie, David, doar cu nepotul său, au mers în tabăra lui Saul și au luat de lângă capul acestuia sulița și ulciorul de apă împărătesc. Plecând cu acestea, de la o anumită distanță de pe dealul din față, cu o vale adâncă între ei, a putut vorbi fără pericol lui Saul și oastei lui și să fie auzit. David i-a arătat împăratului că el era nu numai mai vigilent decât soldații lui Saul, dar era și mai loial față de interesele împăratului și că dacă era trimis un mesager, el i-ar înapoia atât sulița cât și ulciorul; că nu dorea să facă rău, ci doar le-a luat ca să-l convingă încă o dată pe împărat de loialitatea sa absolută; și că a-l urmări ca dușman era o greșeală.

O astfel de intrare în tabăra unui împărat ar fi astăzi imposibilă datorită metodelor moderne de așezare a gărzilor, pichetelor etc., dar nu tot așa era în timpurile străvechi, și nici astăzi într-o măsură mare în țările orientale. Ne amintim că Ghedeon și ceata lui au invadat în mod asemănător o tabără. Ne amintim de urmărirea de către Avraam a celor cinci împărați, și cum i-a găsit cuprinși de somn fără pază cuvenită. Un călător cu mare experiență în Orient spune: „Arabii dorm greu, în special când sunt obosiți. Adesea când călătoream, catârgii și servitorii mei au fost de acord să stea de veghe împreună în locuri despre care se credea că sunt periculoase; dar de fiecare dată i-am găsit degrabă că dormeau adânc, și în general somnul lor era așa de profund, încât puteam nu numai să umblu printre ei fără ca ei să se trezească, dar aș fi putut și să le iau învelitoarea de pe ei”.

((603))

O LECȚIE FOLOSITOARE

Explicația lui David pentru lipsa dorinței sale de a lua viața dușmanului său a fost că Saul era unsul lui Dumnezeu, și că a-l ataca pe el ar fi însemnat să atace aranjamentele Celui Atotputernic. David nu putea face aceasta intenționat. „Nu vă atingeți de unșii Mei și nu faceți nici un rău prorocilor Mei.”

Este bine ca noi de astăzi să avem în minte acest principiu. Totuși, nu trebuie să gândim că împărații de astăzi sunt unșii Domnului. Ei sunt unșii lor proprii. Împărățiile lor sunt împărățiile acestei lumi. Dimpotrivă, Israel era împărăția specială a lui Dumnezeu, pe care El o acceptase sub aranjamentul unui legământ special. Prin autoritatea divină împăratul Saul fusese uns cu untdelemn special de ungere, care simboliza Spiritul sfânt. Ungerea lui David cu același untdelemn n-a fost ca să-i dea dreptul să intervină în ungerea Domnului realizată mai înainte în Saul, ci ca să-i dea asigurarea că el urma să fie succesorul lui Saul, nu prin înlăturarea lui Saul de către el, ci prin faptul că Domnul îi dădea stăpânirea la timpul Lui și în modul Lui.

Cu toate că monedele tuturor împărățiilor pământului reprezintă faptul că conducătorii lor domnesc și guvernează ca reprezentanți ai împărăției lui Mesia, noi știm că aceasta este o greșeală. Împărăția lui Mesia n-a fost încă stabilită. Noi ne mai rugăm încă: „Vie împărăția Ta”.

CELE CINCI IMPERII UNIVERSALE ALE PĂMÂNTULUI

Când Dumnezeu a înlăturat împărăția Sa tipică de pe pământ, Mesajul Lui pentru ultimul împărat, Zedechia, a fost: „Nu mai este cum a fost. Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos! Și nu va mai fi până va veni acel căruia se cuvine și o voi da lui” (partea în cursive este după Biblia de la București, din 1688 — n. t.). Astfel a fost sugerat un interval, în ceea ce privește stăpânirea divină în lume, din timpul lui Zedechia până la Împărăția Milenară a lui Mesia. Între timp însă, Dumnezeu a dat neamurilor o ocazie de a arăta ce fel de împărăție ar fi ele în stare să stabilească în lume. Din zilele lui Zedechia, 606 î. Cr., până în prezent, am avut patru feluri distincte de guvernare, iar cea de-a patra modificată într-un fel amăgitor. Aceste împărății sunt: (1) Babilonia, (2) Medopersia, (3) Grecia și (4) Roma. Guvernele actuale ale Europei sunt Imperiul Roman sub o poleială sau pretenție nouă. Legile, metodele și ambițiile lor sunt exact aceleași ca ale romanilor; dar înșelând și fiind înșelați, ei se numesc pe ei înșiși împărății creștine; și prin consimțământ general întreaga lume este obișnuită să vorbească despre ele ca fiind creștinătate — adică Împărăția lui Cristos.

Biblia ilustrează aceasta; și în imaginea simbolică reprezentând toate aceste guverne, picioarele erau de fier, la fel ca și coapsele, dar erau amestecate cu lut noroios, ca să le facă să arate ca picioare de piatră — piatra fiind simbolul Împărăției lui Dumnezeu. Astfel aceste împărății ale Europei astăzi în război și manifestând orice în afară de un spirit creștin — manifestând mânie, răutate, invidie, ură și ceartă, despre care apostolul spune că sunt „faptele firii” păcătoase și „ale diavolului” — acestea sunt împărățiile care pretind a fi împărăția lui Mesia, și sunt reprezentate de picioarele chipului, zugrăvite ca Împărăția de Piatră, care în scurt timp va umple întreg pământul. Daniel 2:31-45.

Împărăția lui Mesia este ilustrată ca „o piatră desprinsă din munte fără ajutorul vreunei mâini”, fără putere omenească; și ea, în zilele acestor împărați, reprezentați prin degetele picioarelor chipului, trebuie să lovească chipul și să îl sfărâme până la pulbere; iar piatra trebuie să devină marele Munte, sau Împărăție a Domnului pe întregul pământ. Această lovire, credem, este aproape, actualul război din Europa fiind intenționat de Domnul să slăbească națiunile și să le pregătească pentru următoarea etapă a necazului, marele cutremur de pământ, care simbolic înseamnă revoluție.

Repede după revoluție, trebuie să vină marele foc simbolic, care trebuie să nimicească în întregime ordinea prezentă de lucruri. Acest foc reprezintă anarhia, răsturnarea oricărei conduceri și autorități. Astfel Dumnezeu îngăduie omului să-și dovedească sieși că cele mai bune realizări ale sale nu sunt decât imitații și că în cele din urmă duc la dezastru. Odată lecția învățată, întreaga omenire va fi pregătită pentru Împărăția lui Mesia, care atunci va fi inaugurată și va fi „dorința tuturor neamurilor.” Hagai 2:7.