((A117))

Planul divin al veacurilor - Studiul VII
Permisiunea răului și relația acesteia cu Planul lui Dumnezeu

De ce a fost permis răul -- Corect și greșit ca principii -- Simțul moral -- Dumnezeu a permis răul și-l va folosi pentru bine -- Dumnezeu nu este autorul păcatului -- Încercarea lui Adam nu a fost o farsă -- Ispitirea lui a fost aspră -- El a păcătuit cu voia -- Pedeapsa pentru păcat n-a fost nedreaptă, nici prea aspră -- Înțelepciunea, iubirea și dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor în Adam -- Legea lui Dumnezeu este universală

Rău este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzează suferință de vreun fel -- Webster. De aceea, acest subiect nu numai că examinează suferințele omenești, tristețile, durerile, slăbiciunile și moartea, ci merge în spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primară -- păcatul -- și remediul lui. Deoarece păcatul este cauza răului, îndepărtarea lui este singura metodă de vindecare definitivă a bolii.

Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea într-o minte gânditoare decât întrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezentă a răului? De ce a permis El lui Satan să ispitească pe primii noștri părinți, după ce i-a creat perfecți și drepți? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit să se găsească printre cei buni? În ciuda tuturor încercărilor de a o ocoli, se impune de la sine întrebarea: Nu putea Dumnezeu să prevină orice posibilitate de cădere a omului?

Dificultatea se naște fără îndoială din lipsa înțelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea păcatului, dar faptul că n-a făcut-o ar trebui să ne fie dovadă suficientă că permisiunea lui prezentă este ((A118)) destinată să producă în cele din urmă un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu văzute în întregimea lor vor dovedi înțelepciunea cursului urmat. Unii întreabă: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, să intervină la timp pentru a preveni realizarea deplină a scopului lui Satan? Fără îndoială că putea; dar o astfel de intervenție ar fi împiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost să arate perfecțiunea, maiestatea și autoritatea dreaptă a legii Sale, și să dovedească atât oamenilor cât și îngerilor urmările rele care decurg din încălcarea ei. În afară de aceasta, prin însăși natura lor, unele lucruri sunt imposibile chiar și pentru Dumnezeu, după cum declară Scripturile. Este „cu neputință ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18) și El „nu se poate tăgădui pe Sine Însuși” (2 Timotei 2:13). El nu poate greși, și de aceea El n-a putut alege decât cel mai înțelept și cel mai bun plan pentru a-Și aduce creaturile în viață, chiar dacă vederea noastră mărginită ar putea pentru un timp să nu discearnă izvoarele ascunse ale înțelepciunii infinite.

Scripturile declară că toate lucrurile au fost create pentru plăcerea Domnului (Apocalipsa 4:11) -- fără îndoială pentru plăcerea de a-Și împărți binecuvântările și de a-Și exercita atributele ființei Sale glorioase. Și, deși în elaborarea planurilor Sale binevoitoare El permite pentru un timp ca răul și răufăcătorii să joace un rol activ, totuși nu o face de dragul de a face rău și nici pentru că este aliat cu păcatul, deoarece declară că El nu este „un Dumnezeu căruia să-I placă răutatea” (Psalmul 5:4). Deși opus răului în toate sensurile, Dumnezeu îl permite (adică nu-l împiedică) pentru un timp, deoarece înțelepciunea Lui vede o cale pe care se poate face din el o lecție durabilă și valoroasă pentru creaturile Sale.

Este un adevăr evident că pentru fiecare principiu corect există un principiu greșit corespunzător, ca, de exemplu, adevăr și falsitate, iubire și ură, dreptate și nedreptate. Noi distingem aceste principii opuse ca, corect și greșit, prin efectele lor când sunt puse în acțiune. Acel principiu al cărui ((A119)) rezultat, atunci când este activ, este binefăcător și producător de ordine finală, armonie și fericire, se numește principiu corect; iar opusul, care este producător de discordie, nefericire și nimicire, se numește principiu greșit. Rezultatele acestor principii puse în acțiune se numesc bine și rău; iar ființa inteligentă, capabilă să deosebească principiul corect de cel greșit, și care voluntar se conduce după unul sau după celălalt, se numește virtuoasă sau păcătoasă.

Această facultate de a face deosebire între principiul corect și cel greșit se numește simț moral sau conștiință. Prin acest simț moral, pe care Dumnezeu l-a dat omului, suntem noi în stare să raționăm despre Dumnezeu și să recunoaștem că El este bun. La acest simț moral apelează Dumnezeu întotdeauna ca să-Și dovedească neprihănirea sau dreptatea; și prin același simț moral a putut Adam discerne că păcatul sau nedreptatea este rău, chiar înainte de a-i cunoaște toate urmările. Ordinele inferioare de creaturi ale lui Dumnezeu nu sunt înzestrate cu acest simț moral. Un câine are ceva inteligență, dar nu până la acest grad, deși poate învăța că anumite acțiuni îi aduc aprobarea și răsplata stăpânului, iar altele îi aduc dezaprobarea. Ar putea fura sau lua viața, dar n-ar putea fi numit păcătos; sau ar putea apăra proprietatea și viața, dar n-ar putea fi numit virtuos -- deoarece nu cunoaște calitatea morală a acțiunilor sale.

Dumnezeu ar fi putut face pe om lipsit de capacitatea de a discerne între ceea ce este corect și greșit, sau capabil numai de a discerne și a face ceea ce este corect; dar să-l fi făcut așa ar fi însemnat să facă doar o mașină vie, și cu siguranță nu un chip mintal al Creatorului său. Sau l-ar fi putut face pe om perfect și cu voință liberă, după cum l-a și făcut, dar să-l fi ferit de ispita lui Satan. În cazul acela, experiența omului fiind limitată la bine, el ar fi fost continuu expus la sugestiile răului din afară sau la ambiții din interior, ceea ce ar fi făcut viitorul veșnic nesigur și ar fi existat întotdeauna posibilitatea unei izbucniri de neascultare și ((A120)) dezordine; pe lângă aceasta, binele n-ar fi fost niciodată atât de apreciat dacă nu era pus în contrast cu răul.

Dumnezeu Și-a familiarizat creaturile întâi cu binele, înconjurându-le cu el în Eden, iar apoi, ca pedeapsă pentru neascultare, le-a dat o severă cunoștință a răului. Alungați din Eden și lipsiți de legătura cu El, Dumnezeu i-a lăsat să aibă experiența bolii, durerii și morții, pentru ca astfel să poată cunoaște veșnic răul, lipsa de sens și răutatea excesivă a păcatului.

Prin compararea rezultatelor ei au ajuns la aprecierea și evaluarea corectă a ambelor principii; „DOMNUL Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul»” (Geneza 3:22). De aceasta au parte și urmașii lor, numai că ei capătă întâi cunoștința răului și nu pot să-și dea seama pe deplin ce este binele până când vor avea experiența lui în Mileniu, ca urmare a răscumpărării lor de către Cel care atunci le va fi Judecător și Rege.

Simțul moral, sau capacitatea de a judeca ceea ce este corect și greșit, ca și libertatea de a-l folosi, pe care Adam le-a posedat, au fost trăsături importante ale asemănării lui cu Dumnezeu. Legea a ceea ce este corect și greșit a fost scrisă în constituția lui naturală. Ea a fost parte a naturii lui, întocmai cum este parte a naturii divine. Dar să nu uităm că acest chip sau asemănare cu Dumnezeu, această natură a omului care la origine avea legea înscrisă în ea a pierdut mult din conturul ei clar prin influența distrugătoare și degradantă a păcatului; ca atare, acum nu mai este așa cum a fost la primul om. Capacitatea de a iubi implică și capacitatea de a urî; deci putem gândi că Creatorul nu-l putea face pe om în propria Lui asemănare, cu puterea de a iubi și a face ce este corect, fără capacitatea corespunzătoare de a urî și a face ce este greșit. Această libertate de alegere, numită liber arbitru sau voință liberă, este parte din înzestrarea originară a omului; iar aceasta, împreună cu măsura deplină a facultăților lui mintale și morale, l-au constituit într-un chip al Creatorului. Astăzi, după șase mii de ani de degradare, atât de mult din ((A121)) asemănarea originară s-a șters prin păcat, încât noi nu suntem liberi, ci într-o măsură mai mare sau mai mică suntem legați de păcat și de urmările lui, așa încât acum păcatul este mai ușor și de aceea mai plăcut rasei căzute decât dreptatea.

Nu trebuie să punem la îndoială faptul că Dumnezeu putea să-i dea lui Adam o atât de vie imagine a numeroaselor urmări rele ale păcatului încât să-l fi oprit a-l comite, dar noi credem că Dumnezeu a prevăzut că o experiență reală cu răul va fi cea mai sigură și cea mai durabilă lecție pentru a-i servi veșnic omului; pentru acest motiv Dumnezeu n-a intervenit, ci i-a permis omului să aleagă și să simtă consecințele răului. Dacă posibilitatea de a păcătui n-ar fi fost niciodată permisă, omul n-ar fi putut să se împotrivească păcatului, și, prin urmare, n-ar fi existat nici virtute nici merit în înfăptuirea binelui. Dumnezeu caută pe aceia care I se închină în spirit și în adevăr. El dorește supunere inteligentă și voită, mai degrabă decât un serviciu ignorant și mecanic. El avea deja în acțiune mijloace mecanice neînsuflețite care-I împlineau voia, dar planul Lui era să facă ceva mai nobil, o creație inteligentă după propria Sa asemănare, un domn pentru pământ, a cărui loialitate și dreptate să fie bazate pe aprecierea a ceea ce este corect și greșit, a binelui și răului.

Principiile de corect și greșit au existat ca principii întotdeauna și trebuie să existe întotdeauna; și toate creaturile perfecte, inteligente, în asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să fie libere să aleagă unul din ele, cu toate că numai principiul corect va continua să fie veșnic activ. Scripturile ne informează că atunci când activitatea principiului rău va fi fost permisă suficient de mult pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu, acesta va înceta pentru totdeauna să fie activ și toți cei care vor continua să se supună stăpânirii lui vor înceta pentru totdeauna să existe (1 Corinteni 15:25, 26; Evrei 2:14). Numai facerea binelui și făcătorii de bine vor continua veșnic.

Dar întrebarea revine sub altă formă: Nu putea fi omul familiarizat cu răul în alt mod decât prin experiență? ((A122)) Există patru moduri de a cunoaște lucrurile, și anume: prin intuiție, prin observație, prin experiență și prin informație primită din surse acceptate ca sigur adevărate. O cunoaștere intuitivă ar fi o înțelegere directă, fără procesul raționamentului sau fără nevoia de dovezi. Astfel de cunoaștere aparține numai divinului Iehova, fântâna veșnică a întregii înțelepciuni și a întregului adevăr, care, din necesitate și prin însăși natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunoștința omului despre bine și rău nu putea fi intuitivă. Cunoștința omului putea veni prin observație, dar în acel caz trebuia să fi fost vreo manifestare a răului și a urmărilor lui pentru ca omul să observe. Aceasta implica permisiunea răului undeva, printre unele ființe; și atunci de ce să nu fie printre oameni, pe pământ, precum ar putea fi printre alte ființe, din altă parte?

De ce să nu fie omul ilustrația și să-și primească cunoștința prin experiență practică? Așa este: omul câștigă experiență practică și în același timp oferă o ilustrație altora, fiind „o priveliște pentru îngeri”.

Adam avea deja o cunoștință despre rău prin informație, dar aceea a fost insuficientă pentru a-l împiedeca să încerce experimentul. Adam și Eva Îl cunoșteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor și deci ca pe Cel care avea dreptul să-i controleze și să-i conducă; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”. Prin urmare, ei aveau o cunoștință teoretică despre rău, deși niciodată nu-i văzuseră sau nu-i experimentaseră efectele. În consecință, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor și legea Lui generoasă, nici pericolele de care în acest mod El Își propusese să-i apere. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu în mod înțelept a permis-o și al cărei folos final fusese prevăzut de înțelepciunea Sa.

Puțini apreciază severitatea ispitei sub care au căzut primii noștri părinți, și dreptatea lui Dumnezeu în faptul că a dat o ((A123)) pedeapsă atât de aspră pentru ceea ce multora le pare o încălcare atât de ușoară; dar puțină reflecție va clarifica totul. Scripturile relatează simplu cum femeia, mai slabă, a fost înșelată și astfel a devenit călcătoare de lege. Experiența și cunoștința ei cu Dumnezeu erau încă mai limitate decât ale lui Adam, pentru că el a fost creat întâi; și Dumnezeu îi comunicase direct cunoștința despre pedeapsa păcatului, înainte ca ea să fie creată, în timp ce Eva probabil a primit informația de la Adam. Când a gustat din fruct, punându-și încrederea în denaturarea înșelătoare a lui Satan, evident ea nu și-a dat seama de măsura încălcării, deși probabil ea a avut îndoieli și ușoare temeri că nu era totul în regulă. Dar, deși înșelată, Pavel spune că ea a fost călcătoare de lege -- deși nu atât de vinovată ca și când ar fi păcătuit împotriva unei lumini mai mari.

Adam, ni se spune, spre deosebire de Eva, n-a fost înșelat (1 Timotei 2:14), deci el trebuie să fi păcătuit cu o înțelegere mai deplină a păcatului și a pedepsei corespunzătoare, știind cu siguranță că va trebui să moară. Putem vedea cu ușurință care a fost ispita care l-a împins astfel să-și atragă cu nesocotință pedeapsa pronunțată. Având în vedere că ei erau ființe perfecte, în asemănarea mintală și morală a Creatorului lor, elementul asemenea lui Dumnezeu, iubirea, era manifestat cu proeminență marcată de către bărbatul perfect față de iubita lui tovarășă, femeia perfectă. Dându-și seama de păcat și temându-se de moartea Evei, și astfel de pierderea lui (și aceasta fără speranța redobândirii ei, deoarece nu se dăduse nici o astfel de speranță), Adam, în disperare, cu nesocotință a hotărât să nu trăiască fără ea. Socotindu-și propria viață nefericită și fără valoare dacă era lipsit de tovărășia ei, el a participat cu voia la fapta ei de neascultare, pentru a avea parte de pedeapsa cu moartea care probabil presupunea că era asupra ei. Amândoi „au păcătuit”, după cum arată apostolul (Romani 5:14; 1 Timotei 2:14). Însă Adam și Eva erau unul, nu „doi”; deci Eva a ((A124)) împărtășit sentința pe care purtarea ei a ajutat-o să vină asupra lui Adam. Romani 5:12, a id="xV00316b">17-19.

Dumnezeu a prevăzut nu numai că dându-i omului libertatea de alegere, datorită lipsei de apreciere deplină a păcatului și a urmărilor lui el îl va accepta, dar a văzut și că, cunoscându-l, îl va alege în continuare, pentru că acea cunoștință îi va strica într-atât natura morală, încât răul îi va deveni treptat mai plăcut și mai de dorit decât binele. Totuși, Dumnezeu a hotărât să permită răul, pentru că, având remediul pregătit pentru eliberarea omului de urmările lui, El a văzut că, drept rezultat, îl va conduce prin experiență la o apreciere deplină a păcătoșeniei „peste măsură a păcatului” și în contrast cu el a strălucirii fără egal a virtuții -- învățându-l astfel cu atât mai mult să iubească și să onoreze pe Creatorul său, care este izvorul și fântâna întregii bunătăți, și veșnic să evite ceea ce i-a adus atât de multă suferință și nefericire. Așadar, rezultatul final va fi o mai mare iubire pentru Dumnezeu și o mai mare ură pentru tot ceea ce este opus voinței Lui, și ca urmare stabilirea fermă în dreptate veșnică a tuturor celor care vor profita de lecția pe care Dumnezeu o dă acum prin permisiunea păcatului și a relelor legate de el. Totuși, să se remarce marea deosebire între faptul incontestabil că Dumnezeu a permis păcatul, și eroarea gravă a unora care-L acuză pe Dumnezeu că este autorul și instigatorul păcatului. Acestă vedere din urmă este și blasfematoare și contradictorie cu faptele prezentate în Scripturi. Cei care cad în această eroare, în general o fac în încercarea de a găsi un alt plan de mântuire decât cel pe care Dumnezeu l-a asigurat prin jertfa lui Cristos ca prețul nostru de răscumpărare. Dacă ei reușesc să se convingă pe ei înșiși și pe alții că Dumnezeu este responsabil de tot păcatul, răutatea și nelegiuirea*, și că omul ca unealtă nevinovată în mâinile Lui a fost forțat să păcătuiască, atunci ei lasă drum liber


*Pentru a susține această teorie sunt folosite două texte din Scriptură (Isaia 45:7 și Amos 3:6), dar ambele printr-o interpretare greșită a cuvântului rău. Păcatul este întotdeauna un rău, dar un

((A125))

teoriei că n-a fost necesară o jertfă pentru păcatele noastre și nici milă, sub nici o formă, ci, simplu, numai DREPTATE. De asemenea, ei pun astfel o temelie unei alte părți a teoriei lor false, adică universalismul, pretinzând că, după cum Dumnezeu a cauzat tot păcatul, răutatea și nelegiuirea la toți, El va cauza și eliberarea întregii omeniri din păcat și moarte. Și raționând că Dumnezeu a voit și a cauzat păcatul și că nimeni nu I s-a putut împotrivi, tot așa, ei pretind că atunci când El va voi dreptatea, toți vor fi tot așa de neputincioși în a I se opune. Dar în toate aceste raționamente, cea mai nobilă calitate a omului, libertatea de voință sau de alegere, cea mai remarcabilă trăsătură a asemănării lui cu Creatorul său este în întregime lăsată la o parte și omul este teoretic degradat la o simplă mașină care acționează numai când este pusă în acțiune. Dacă acesta ar fi cazul, omul, în loc să fie domnul pământului, ar fi inferior chiar și insectelor, deoarece fără îndoială că ele au voință sau putere de alegere. Chiar și


rău nu este întotdeauna un păcat. Un cutremur de pământ, un mare incendiu, o inundație sau o molimă ar fi o calamitate, un rău; dar nici unul dintre acestea n-ar fi păcate. Cuvântul rău, în textele citate, înseamnă calamități. Același cuvânt ebraic este tradus nenorocire în Psalmul 34:19; 107:39; Ieremia 48:16; Plângerile lui Ieremia 1:21; Zaharia 1:15. Este tradus necaz în Psalmul 27:5; 41:1; 88:3; 107:26; Ieremia 51:2. Este tradus răutate în Psalmul 141:5, stare nenorocită în Neemia 2:17; 1 Samuel 10:19; Psalmul 10:6; 94:13; Eclesiastul 7:14. Aceleași cuvinte sunt traduse în multe alte locuri: rău, vatămare, durere, rană, suferință, necaz, tristețe.

În Isaia 45:7 și Amos 3:6, Domnul îi amintește lui Israel despre legământul făcut cu ei ca națiune -- dacă se vor supune legilor Lui, îi va binecuvânta și îi va apăra de nenorocirile comune lumii în general; dar dacă-L vor părăsi, El va aduce peste ei nenorociri (rele) ca pedepse. Vezi Deuteronomul 28:1-14, 15-32; Leviticul 26:14-16; Iosua 23:6-11, 12-16.

Totuși, când nenorocirile veneau peste ei, erau înclinați să le considere accidente, nu pedepse. Deci, Dumnezeu i-a înștiințat prin profeți, amintindu-le de legământul lor și spunându-le că acele calamități erau de la El și cu voința Lui, pentru corectarea lor. Este absurd să se folosească aceste texte pentru a dovedi că Dumnezeu este autorul păcatului, deoarece ele nu se referă deloc la păcat.


((A126))

micii furnici i s-a dat putere de voință, căreia omul, prin puterea lui mai mare, i se poate opune și-i poate pune piedici, dar pe care n-o poate nimici.

Este adevărat, Dumnezeu are puterea să oblige pe om fie la păcat, fie la dreptate, dar Cuvântul Lui declară că El n-are deloc un astfel de scop. El nu putea, în mod logic, să oblige pe om la păcat, pentru același motiv că „El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși”. Un astfel de procedeu nu ar fi în concordanță cu caracterul Său drept și de aceea ar fi o imposibilitate. Și El caută închinarea și iubirea numai a celor care I se închină în spirit și în adevăr. În acest scop El a dat omului libertate de voință precum are El și dorește ca omul să aleagă dreptatea. Permisiunea ca omul să aleagă pentru sine a dus la căderea lui de la legătura, favoarea și binecuvântările divine, la moarte. Prin experiența sa cu păcatul și moartea, omul învață practic ceea ce i-a oferit Dumnezeu teoretic, fără ca el să aibă experiența păcatului și a urmărilor lui. Faptul că Dumnezeu a știut mai dinainte ce va face omul nu este folosit împotriva acestuia, ca o scuză că l-a degradat la o simplă ființă-mașină; dimpotrivă, este folosit în favoarea omului, deoarece Dumnezeu, prevăzând calea pe care va apuca omul dacă era lăsat liber să aleagă pentru sine, nu l-a împiedicat să guste experimental păcatul și urmările lui amare, ci a început imediat să Se îngrijească de un mijloc pentru recuperarea lui din prima încălcare a legii, asigurând un Răscumpărător, un mare Mântuitor, în stare să mântuiască cu desăvârșire pe toți cei care se vor întoarce la Dumnezeu prin El. În acest scop -- pentru ca omul să poată avea o voință liberă și totuși să i se dea posibilitatea să profite de prima lui nereușită, când și-a folosit voința greșit, în neascultare de voința Domnului -- Dumnezeu S-a îngrijit nu numai de o răscumpărare pentru toți, dar și ca o cunoștință a posibilității de împăcare cu Sine astfel oferite, să fie mărturisită la timpul cuvenit. 1 Timotei 2:3-6.

Severitatea pedepsei n-a fost o manifestare de ură și răutate din partea lui Dumnezeu, ci a fost rezultatul final, ((A127)) necesar și inevitabil al răului, pe care Dumnezeu a permis ca omul să-l vadă și să-l simtă. Dumnezeu poate menține viața atât cât vede potrivit, chiar și împotriva puterii distructive a răului actual; dar ar fi tot atât de imposibil ca Dumnezeu să mențină veșnic o astfel de viață, cum este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Adică, moral este imposibil. O astfel de viață ar putea deveni tot mai mult o sursă de nefericire pentru sine și pentru alții; de aceea, Dumnezeu este prea bun să mențină o existență așa de nefolositoare și dăunătoare pentru sine și pentru alții, și, puterea Lui susținătoare fiind retrasă, va urma nimicirea, rezultatul natural al răului. Viața este o favoare, un dar de la Dumnezeu, și va fi continuată veșnic numai pentru cei supuși.

Nici o nedreptate nu li s-a făcut urmașilor lui Adam nedându-li-se prilejul unei încercări individuale. Iehova n-a fost în nici un sens obligat să ne aducă în existență; și aducându-ne în ființă nici o lege de echitate sau dreptate nu-L obligă să ne perpetueze veșnic ființa, nici chiar să ne acorde o încercare sub făgăduința de viață veșnică dacă suntem supuși. Să notăm bine acest punct. Viața prezentă, care de la leagăn până la mormânt nu este decât un proces de moarte, în ciuda tuturor relelor și dezamăgirilor ei, este un dar, o favoare, chiar dacă n-ar exista nimic după aceea. Așa o apreciază marea majoritate, excepțiile (sinuciderile) fiind comparativ puține, iar aceștia, curțile noastre de justiție în mod repetat au stabilit că sunt dezechilibrați mintal, altfel nu s-ar înlătura pe ei înșiși în acest fel de la binecuvântările prezente. Pe lângă acestea, conduita omului perfect, Adam, ne arată care ar fi fost conduita copiilor lui în împrejurări similare.

Mulți s-au deprins cu ideea eronată că Dumnezeu a pus neamul nostru omenesc la încercare de viață cu alternativa chinului veșnic, în timp ce la nimic de felul acesta nu se face nici măcar aluzie în pedeapsă. Favoarea sau binecuvântarea lui Dumnezeu pentru copiii Săi supuși este viața -- viața continuă -- fără durere, boală și orice alt element de descompunere și moarte. Lui Adam i-a fost dată această ((A128)) binecuvântare în măsură deplină, dar a fost avertizat că va fi lipsit de acest „dar” dacă nu va da ascultare lui Dumnezeu -- „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”. El n-a știut nimic despre o viață în chin, ca pedeapsă pentru păcat. Viața veșnică nu este nicăieri făgăduită, nimănui, decât ascultătorilor. Viața este darul lui Dumnezeu, iar moartea, opusul vieții, este pedeapsa pe care El o prescrie.

Chinul veșnic nu este sugerat nicăieri în scripturile Vechiului Testament, și numai câteva declarații din Noul Testament pot fi în așa fel răstălmăcite încât să apară că învață acest lucru; iar acestea se găsesc fie printre simbolismele Apocalipsei, fie printre pildele și cuvintele tainice ale Domnului nostru, care n-au fost înțelese de către poporul care le-a auzit (Luca 8:10) și care par să fie doar puțin mai bine înțelese astăzi*. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” Ezechiel 18:4.


*Vezi broșura „Ce spun Scripturile despre iad?”

Mulți au presupus că Dumnezeu este nedrept permițând ca urmașii lui Adam să aibă parte de condamnarea lui, în loc să acorde fiecăruia o încercare și o șansă de viață veșnică asemenea celei de care s-a bucurat Adam. Dar ce ar spune aceștia dacă se va arăta acum că posibilitatea și încercarea de viață a lumii va fi mult mai favorabilă decât a fost a lui Adam, și aceasta pentru că Dumnezeu a adoptat acest plan de a permite rasei lui Adam să aibă parte de pedeapsa lui pe o cale naturală? Noi credem că acesta este cazul și ne vom strădui să-l clarificăm.

Dumnezeu ne asigură că după cum condamnarea a trecut asupra tuturor în Adam, tot așa, El a făcut aranjamente pentru un nou cap, tată sau dătător de viață pentru omenire, în care toți pot fi transferați prin credință și supunere, și că, după cum în Adam toți au împărtășit blestemul morții, tot așa în Cristos toți vor împărtăși binecuvântarea restabilirii; Biserica fiind o excepție (Romani 5:12, 18, 19). Astfel văzute ((A129)) lucrurile, moartea lui Isus, cel fără pată, cel fără păcat, a fost o rezolvare completă a păcatului lui Adam în fața lui Dumnezeu. După cum un om a păcătuit și în el toți i-au împărtășit blestemul, pedeapsa, tot așa Isus, plătind pedeapsa acelui singur păcătos, a cumpărat nu numai pe Adam, ci și pe toți urmașii lui -- pe toți oamenii -- care prin ereditate i-au împărtășit slăbiciunile, păcatele și pedeapsa acestora -- moartea. Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, personal fără pată, aprobat, și în El cu o sămânță sau rasă perfectă, nenăscută, la fel neatinsă de păcat, Și-a dat toată viața și dreptul uman ca preț de răscumpărare deplin pentru Adam și rasa sau sămânța care era în el când a fost condamnat.

După ce a cumpărat complet viața lui Adam și a rasei sale, Cristos Se oferă să adopte ca sămânță a Sa, copii ai Săi, pe toți din rasa lui Adam care vor accepta condițiile Noului Său Legământ și astfel prin credință și supunere vor intra în familia lui Dumnezeu și vor primi viață veșnică. Astfel Răscumpărătorul „va vedea o sămânță de urmași [toți din sămânța lui Adam care vor accepta adopția, în condițiile Lui], va trăi multe zile” [învierea pe un plan mai înalt decât cel uman fiindu-I acordată de către Tatăl ca răsplată pentru supunerea Lui], și totul în modul cel mai greu de crezut -- prin sacrificiul vieții și posterității. Și astfel este scris: „Și după cum în Adam toți mor, tot așa, în Hristos, toți vor fi făcuți vii”. 1 Corinteni 15:22.

Prejudiciul care ni s-a adus prin căderea lui Adam (noi n-am suferit nici o nedreptate) va fi, prin favoarea lui Dumnezeu, mai mult decât compensat cu favoarea prin Cristos; și toți, mai devreme sau mai târziu („la timpul cuvenit” al lui Dumnezeu), vor avea posibilitatea deplină să fie restabiliți la aceeași stare de care s-a bucurat Adam înainte de a păcătui. Cei care nu primesc o cunoștință deplină și, prin credință, o posesiune a acestei favori a lui Dumnezeu în prezent (și aceștia sunt marea majoritate, incluzând copiii și păgânii), cu siguranță vor avea aceste privilegii în veacul viitor sau în „lumea viitoare”, dispensația sau veacul care ((A130)) urmează celui prezent. În acest scop, „toți cei din morminte . . . vor ieși afară din ele”. Pe măsură ce fiecare (fie în veacul acesta, fie în cel următor) devine pe deplin conștient de prețul de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus și de privilegiile care-i urmează, este considerat ca fiind în încercare, așa cum a fost Adam; și supunerea aduce viață veșnică, iar nesupunerea moarte veșnică -- „a doua moarte”. Totuși, supunere perfectă fără capacitate perfectă de a o da, nu se cere de la nimeni. Sub Legământul de Har, membrii Bisericii în timpul Veacului Evanghelic au avut dreptatea lui Cristos atribuită lor prin credință, ca să le completeze deficiențele inevitabile provenite din slăbiciunile trupului. Harul divin va opera de asemenea pentru „oricine vrea” din lume în timpul Veacului Milenar. Nu se va aștepta perfecțiune morală absolută numai când se va ajunge la perfecțiune fizică (ceea ce va fi privilegiul tuturor înainte de încheierea Veacului Milenar). Acea nouă încercare, rezultat al răscumpărării și al Noului Legământ, va diferi de încercarea din Eden prin aceea că faptele fiecăruia vor afecta numai propriul viitor.

Dar oare aceasta nu va da unora din omenire o a doua șansă de a câștiga viață veșnică? Răspundem: Prima șansă de viață veșnică a fost pierdută pentru sine și pentru toți urmașii săi, care „erau încă în coapsele lui”, prin neascultarea tatălui Adam. Sub încercarea aceea originară „a venit condamnarea peste toți oamenii”, iar planul lui Dumnezeu era ca prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos, lui Adam și tuturor celor care au pierdut viața prin eșecul lui, după ce au gustat din răutatea excesivă a păcatului și au simțit greutatea pedepsei păcatului, să li se dea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu prin credință în Răscumpărătorul. Dacă cineva vrea să o numească pe aceasta „a doua șansă”, să o facă: cu siguranță ea trebuie să fie a doua șansă a lui Adam, și, într-un sens cel puțin, este la fel pentru toată rasa răscumpărată, dar va fi prima posibilitate individuală a urmașilor lui, care, atunci când s-au născut, erau deja sub condamnarea la moarte. S-o numim cum ne place, faptele sunt aceleași; adică, ((A131)) toți au fost condamnați la moarte din cauza neascultării lui Adam și toți se vor bucura (în Veacul Milenar) de o posibilitate deplină de a câștiga viață veșnică sub condițiile favorabile ale Noului Legământ. Aceasta, după cum au anunțat îngerii, este „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Și, cum a declarat apostolul, acest har al lui Dumnezeu -- că Domnul nostru Isus „S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți -- trebuie să fie „mărturisit” tuturor „la timpul cuvenit” (Romani 5:17-19; 1 Timotei 2:4-6). Oamenii, nu Dumnezeu, au limitat la Veacul Evanghelic această șansă sau posibilitate de a ajunge la viață. Dumnezeu, dimpotrivă, ne spune că Veacul Evanghelic este numai pentru alegerea Bisericii, a preoțimii împărătești prin care, în timpul unui veac următor, toți ceilalți vor fi aduși la o cunoștință corectă a adevărului și li se va acorda posibilitatea deplină să-și câștige viața veșnică sub Noul Legământ.

Dar ce avantaj există în metoda urmată? De ce nu li se dă tuturor oamenilor o șansă individuală de viață acum, imediat, fără procesul lung al încercării și condamnării lui Adam, fără împărtășirea de către urmașii lui în condamnarea lui, fără răscumpărarea tuturor prin jertfa lui Cristos și fără noua ofertă de viață veșnică făcută tuturor în condițiile Noului Legământ? Dacă răul trebuie să fie permis datorită liberului arbitru al omului, de ce nimicirea lui se realizează printr-o metodă atât de deosebită și ocolită? De ce se permite să intervină atâta suferință, și să vină peste mulți care în cele din urmă vor primi darul vieții ca și copii supuși ai lui Dumnezeu?

O! Acesta este punctul pe care se centrează interesul în acest subiect. Dacă Dumnezeu ar fi orânduit altfel propagarea speciei noastre, așa încât copiii să nu aibă parte de urmările păcatelor părintești -- slăbiciuni mintale, morale și fizice -- și dacă Creatorul ar fi aranjat așa încât toți să aibă o stare edenică favorabilă pentru încercarea lor și numai călcătorii de lege să fie condamnați și „înlăturați”, câți am putea presupune că s-ar găsi vrednici și câți nevrednici de viață, sub toate acele condiții favorabile?

((A132))

Dacă s-ar lua ca și criteriu singurul caz al lui Adam (și el desigur a fost în toate privințele un model de umanitate perfectă), concluzia ar fi că nici unul n-ar fi fost găsit perfect ascultător și vrednic, fiindcă nici unul n-ar fi posedat acea cunoștință clară de Dumnezeu și experiența cu El care să dezvolte încredere deplină în legile Lui, dincolo de judecata lor personală. Suntem asigurați că ceea ce I-a permis lui Cristos să Se încreadă și să Se supună fără rezerve a fost cunoștința Lui despre Tatăl (Isaia 53:11). Dar să presupunem că un sfert ar fi câștigat viața; sau chiar mai mult, să presupunem că o jumătate ar fi fost găsiți vrednici și că cealaltă jumătate ar fi suferit plata păcatului -- moartea. Ce se întâmpla? Să presupunem că cealaltă jumătate, cei ascultători, nici n-ar fi avut experiența cu păcatul, nici nu l-ar fi văzut: nu puteau ei să simtă veșnic o curiozitate pentru lucrurile interzise, curiozitate stăpânită numai de teama de Dumnezeu și de pedeapsă? Serviciul lor n-ar putea fi atât de sincer ca și când ar cunoaște binele și răul, și, prin urmare, ar avea o apreciere deplină a scopurilor binevoitoare ale Creatorului, care a făcut legile ce guvernează atât propria Sa conduită, cât și cea a creaturilor Sale.

Apoi, de asemenea, să considerăm jumătatea care ar fi mers în moarte ca rezultat al propriului lor păcat voit. Ei ar fi înlăturați veșnic din viață și singura lor speranță ar fi ca Dumnezeu din iubire să-Și amintească de ei ca și creaturi ale Sale, lucrarea mâinilor Sale, și să le dea o altă încercare. Dar de ce să facă așa? Singurul motiv ar fi speranța că dacă ar fi treziți și încercați din nou, unii din ei, datorită experienței lor mai mari, ar putea alege ascultarea și ar trăi.

Dar, chiar dacă un astfel de plan ar avea rezultate tot atât de bune ca și cel pe care l-a adoptat Dumnezeu, ar exista obiecții serioase la el.

Cu cât este mai conform cu înțelepciunea lui Dumnezeu să se restrângă păcatul în anumite limite, așa cum face planul Lui. Cu cât este mai bine, ceea ce chiar mințile noastre care au putere limitată pot discerne, să nu avem decât o lege perfectă ((A133)) și imparțială, care declară că plata păcatului voit este moartea -- nimicirea -- înlăturarea de la viață. Dumnezeu limitează astfel răul pe care-l permite, prevăzând ca domnia Milenară a lui Cristos să îndeplinească stingerea completă a răului și a răufăcătorilor cu voia și să introducă o veșnicie de dreptate, bazată pe cunoștință deplină și supunere de bună voie a ființelor perfecte.

Dar există alte două obiecții la planul sugerat, de a încerca pe fiecare individ separat la început. În planul pe care Dumnezeu l-a adoptat a fost suficient un singur Răscumpărător, pentru că numai unul păcătuise și numai unul fusese condamnat. (Ceilalți i-au împărtășit condamnarea.) Dar dacă prima încercare ar fi fost individuală și dacă jumătate din rasă ar fi păcătuit și ar fi fost individual condamnați, s-ar fi cerut sacrificiul unui răscumpărător pentru fiecare individ condamnat. O viață nepierdută putea răscumpăra o viață pierdută, nu mai mult. Omul cel perfect, „Omul Hristos Isus”, care îl răscumpără pe Adam cel căzut (și pierderile noastre prin el), n-ar fi putut fi „o răscumpărare [un preț corespunzător] pentru TOȚI” în nici o altă împrejurare decât în împrejurările planului pe care Dumnezeu l-a ales.

Dacă am presupune că numărul total al ființelor umane începând de la Adam este de o sută de miliarde și că numai jumătate din aceștia au păcătuit, s-ar cere ca toți cei cincizeci miliarde de oameni ascultători, perfecți, să moară pentru a da o răscumpărare [un preț corespunzător] pentru toți cei cincizeci miliarde de călcători ai legii; și astfel, și prin acest plan moartea ar trece asupra tuturor. Și un astfel de plan n-ar cere mai puțină suferință decât există astăzi.

Cealaltă obiecție la un astfel de plan este că s-ar deranja grav planurile lui Dumnezeu referitoare la alegerea și înălțarea la natură divină a unei „turme mici”, corpul lui Cristos, o companie al cărei Cap și Domn este Isus. Dumnezeu n-ar fi putut, în mod drept, să poruncească celor cincizeci miliarde de fii ascultători să-și dea drepturile, privilegiile și ((A134)) viețile ca răscumpărare pentru păcătoși, deoarece sub propria Sa lege ascultarea lor ar fi câștigat dreptul la viață veșnică. Deci, dacă acelor oameni perfecți li s-ar fi cerut să devină răscumpărători ai celor căzuți, planul lui Dumnezeu ar fi, cum a fost cu Domnul Isus, să le pună în față vreo răsplată specială, așa încât ei, pentru bucuria pusă în fața lor, să poată îndura pedeapsa pentru frații lor. Și dacă li s-ar fi dat aceeași răsplată care I-a fost dată Domnului nostru Isus, și anume, să aibă parte de o nouă natură, cea divină, și să fie mult înălțați, mai presus de îngeri, domnii și puteri, și mai presus de orice nume care se poate numi -- alături de Iehova (Efeseni 1:20, 21), atunci ar fi fost un număr imens pe planul divin, ceea ce înțelepciunea lui Dumnezeu evident n-a aprobat. Mai mult, acești cincizeci de miliarde, în asemenea împrejurări, ar fi cu toții la egalitate și nici unul dintre ei mai mare sau cap, în timp ce planul pe care Dumnezeu l-a adoptat cere doar un Răscumpărător, unul mult înălțat, la natură divină, apoi o „turmă mică” dintre aceia pe care El i-a răscumpărat și care „merg pe urmele Lui” de suferință și negare de sine, ca să-I împărtășească numele, onoarea, gloria și natura, întocmai cum soția are parte cu soțul.

Cei care pot aprecia această trăsătură a planului lui Dumnezeu, care, prin condamnarea tuturor într-un reprezentant, a deschis calea pentru răscumpărarea și restabilirea tuturor printr-un Răscumpărător, vor găsi în ea soluția multor nedumeriri. Ei vor vedea că osândirea tuturor într-unul a fost reversul unei nedreptăți: a fost o mare favoare pentru toți, dacă se ia în legătură cu planul lui Dumnezeu de a da îndreptățire tuturor prin jertfa unuia. Răul va fi pe vecie stins când scopul lui Dumnezeu pentru permiterea lui va fi fost îndeplinit și când beneficiile răscumpărării vor acoperi complet pedeapsa păcatului. Totuși, este imposibil să se aprecieze corect această trăsătură a planului lui Dumnezeu fără o recunoaștere deplină a răutății păcatului și a naturii pedepsei lui -- moartea, a importanței și valorii prețului de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus, și a restabilirii ((A135)) sigure și complete a omului la condiții favorabile, condiții în care va avea loc o încercare deplină și suficientă înainte de a fi declarat vrednic de răsplată (viață veșnică), sau de pedeapsă (moarte veșnică).

Având în vedere marele plan de răscumpărare și „restabilirea tuturor lucrurilor” care urmează logic prin Cristos, putem vedea că prin permisiunea răului rezultă binecuvântări care, probabil, altfel nu puteau fi atât de deplin realizate.

Nu numai oamenii beneficiază pentru toată eternitatea de experiența câștigată, și îngerii prin observarea experiențelor omului, ci toți sunt în continuare avantajați de o cunoaștere mai deplină a caracterului lui Dumnezeu așa cum este manifestat în planul Lui. Când planul Lui va fi realizat în întregime, toți vor putea vedea clar înțelepciunea, dreptatea, iubirea și puterea Lui. Vor vedea dreptatea care n-a putut să violeze hotărârea divină și nici să salveze rasa pe drept condamnată fără o anulare completă a pedepsei lor printr-un răscumpărător voluntar. Vor vedea iubirea care a pregătit acest sacrificiu nobil și care a înălțat mult pe Răscumpărătorul, la dreapta lui Dumnezeu, dându-I putere și autoritate prin care să restabilească la viață pe cei pe care-i cumpărase cu propriul Său sânge prețios. Vor vedea de asemenea puterea și înțelepciunea care au putut să realizeze un destin glorios pentru creaturile Sale, și să conducă toate influențele împotrivitoare așa încât să le facă, cu sau fără voia lor, agenți pentru înaintarea și realizarea finală a marilor Sale scopuri. Dacă răul n-ar fi fost permis și astfel ținut în stăpânire de către providența divină, nu putem vedea cum s-ar fi putut ajunge la aceste rezultate. Permisiunea răului pentru un timp printre oameni dă dovadă astfel de o înțelepciune clarvăzătoare, care a cuprins toate împrejurările care puteau surveni, a plănuit remediul și a marcat rezultatul final prin puterea și harul Său.

În timpul dispensației Evanghelice, păcatul și relele care-l însoțesc au fost folosite mai departe pentru ((A136)) disciplinarea și pregătirea Bisericii. Dacă păcatul n-ar fi fost permis, sacrificiul Domnului nostru Isus și al Bisericii Sale, a cărei răsplată este natura divină, ar fi fost imposibil.

Apare clar că în fond aceeași lege a lui Dumnezeu care este acum peste omenire, lege a cărei ascultare are ca răsplată viața, iar a cărei neascultare pedeapsa morții, trebuie în cele din urmă să guverneze toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; și acea lege, după cum a definit-o Domnul nostru, este pe scurt cuprinsă într-un singur cuvânt -- Iubire. „Să iubești pe DOMNUL Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu toată cugetarea ta; și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10:27). În cele din urmă, când scopurile lui Dumnezeu vor fi fost împlinite, gloria caracterului divin se va arăta tuturor creaturilor inteligente și toți vor vedea că permisiunea temporară a răului a fost o trăsătură înțeleaptă în tactica divină. Acum, aceasta se poate vedea numai prin ochii credinței, privind înainte prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu la cele spuse prin gura tuturor sfinților profeți de la început lumii -- restabilirea tuturor lucrurilor.

ZIUA ESTE APROAPE
„Biet peregrin obosit, mai stai pe cărare -- zorii-s aproape!
Ostenit ești acum, însă a razei lucire mai clară se face.
Mai rabdă puțin, odihna așteaptă
Chiar dacă truda te-apasă, somnul să nu te răzbată.

A vieții noapte tristă-i, dar tu înainte privește -- zorii-s aproape!
Nu ceda fricii! A lumii scene și forme-ntunecate curând vor fi trecute.
Pe vârful de munte în scurt timp vei ajunge,
Strălucitoarea lume de bucurie și pace-i atinge.

«Bucuros în speranță» deviza încă să-ți fie -- zorii-s aproape!
Ce glorii zorile-acelea dezvălui-vor! Te-nveselește!
Strâns leagă-ncălțămintea și coapsele-ncinge,
Întunecată și lungă e calea, însă sfârșitul e dulce.”