((B33))

A sosit timpul - Studiul II
Cronologia Bibliei

Cronologia este necesară pentru înțelegerea profeției -- Date indispensabile furnizate în Biblie -- De la crearea lui Adam până la 1873 d. Cr. au fost 6000 de ani -- O expunere a cronologiei biblice în perioade mari -- Examinarea ei în detaliu -- De la creare până în ziua când apele potopului au secat -- Până la Legământul avraamic -- Până la darea Legii -- Până la împărțirea Canaanului între seminții -- Perioada judecătorilor -- Perioada împăraților -- Perioada pustiirii -- Până la 1873 d. Cr. -- Prin ce diferă această cronologie de cea a episcopului Usher, dată în Bibliile englezești -- Data adevărată a nașterii Domnului nostru

În acest capitol vom prezenta dovezile biblice care arată că de la crearea lui Adam și până în anul 1872 d. Cr. s-au scurs 6000 de ani, și că, prin urmare, de la 1872 d. Cr. am intrat din punct de vedere cronologic în a șaptea mie de ani sau în Mileniu -- prima parte a lui, și anume „Ziua Domnului”, „ziua de strâmtorare”, trebuind să fie martorul sfărâmării în bucăți a împărățiilor acestei lumi și al stabilirii Împărăției lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor.

Cronologia este de asemenea necesară ca bază pentru examinarea perioadelor profetice. Înainte de toate trebuie să stabilim unde ne găsim în curgerea timpului, și ca să facem acest lucru trebuie să avem date vrednice de încredere pentru a se face calculul; ca atare, vom începe cu subiectul cronologiei. Iar o cronologie completă a istoriei omenirii trebuie neapărat să înceapă cu crearea omului.

Durata timpului de la crearea omului este evaluată în diferite feluri. Printre cei care acceptă relatarea biblică nu poate fi decât o diferență mică de păreri, dar printre cei care o resping, diferențele sunt enorme, variind între zece mii și ((B34)) sute de mii de ani. Aceste presupuneri sunt bazate pe fapte care nu îngăduie decât vagi temeiuri pentru asemenea concluzii extravagante și nesăbuite. De exemplu, găsirea unor vârfuri de săgeți din cremene în turbăriile din Elveția și din Irlanda, la o adâncime considerabilă de la suprafață, este luată ca dovadă că suprafața era cândva la nivelul unde au fost găsite acestea, și că mușchii de turbă au crescut treptat în jurul și deasupra lor; iar timpul necesar pentru o asemenea creștere este calculat după rata actuală a creșterii într-un secol, care este foarte mică. Dacă premisele lor ar fi adevărate, ar dovedi că omul a trăit cu sute de mii de ani în urmă. Însă alți geologi vor arăta, și cu bune temeiuri, că aceste turbării au fost odată atât de moi încât un vârf de săgeată din cremene putea cu ușurință să se afunde treptat la o mare adâncime în câteva secole.

Cităm un alt exemplu: „Făcându-se sondaje în solul mâlos al văii Nilului, au fost descoperite două cărămizi arse, una la o adâncime de douăzeci, iar cealaltă la douăzeci și patru de iarzi (1 iard = 0,9144 m -- n.e.). Dacă socotim grosimea anuală a depozitului format de râu la opt țoli într-un secol, trebuie să atribuim primei cărămizi o vechime de 12.000 de ani, iar celei de-a doua de 14.000. Prin calcule asemănătoare, Burmeister [un geolog celebru] presupune că s-au scurs 72.000 de ani de la prima apariție a omului pe pământul Egiptului, iar Draper [un alt geolog renumit] atribuie omului european care a fost martorul ultimei epoci glaciare o vechime de peste 250.000 de ani.*


*Prof. N. Joly, în cartea „Man before metals” („Omul înainte de metale”), pag. 183.


Desigur, „dacă estimăm” mari, vom ajunge la aceleași concluzii mari. Dar unii dintre noi sunt destul de neștiințifici pentru a întreba dacă nu este mai mult decât posibil ca depunerile de nămol ale Fluviului Nil să fi fost foarte neregulate, ca și în cazul altor ((B35)) râuri care uneori își schimbă albiile și-și spală uimitor malurile printr-o singură revărsare. Ne amintim apoi de potopul din ziua lui Noe, nu numai menționat în mod deosebit în Biblie, dar și păstrat în cele mai vechi tradiții ale popoarelor păgâne, și ne întrebăm cât nămol și pietriș s-a format peste cei opt țoli într-un secol. Ne întrebăm de asemenea cum de aceste minți mari nu s-au gândit, cum firește unele nu prea mari s-au gândit, că două cărămizi aruncate în acel „sol mâlos”, pe vremea când era acoperit cu apă și era foarte moale, se vor scufunda la o distanță apreciabilă prin propria lor greutate, fiind cu mult mai dense decât solul mâlos. Cât despre diferența de adâncime între cele două cărămizi, unei minți neștiințifice muchie sau pe un capăt, în timp ce cealaltă, căzând cu partea mai lată, s-ar scufunda mai încet, decât să presupună că oameni care au trăit la interval de două mii de ani au făcut două cărămizi exact la fel.

Nu sunt mulți ani de când a fost găsit scheletul unui om într-o albie veche a Fluviului Mississippi, și niște geologi au început să calculeze câte mii de ani ar putea fi indicați de numărul mare al picioarelor de noroi, mâl etc., care acopereau scheletul, și și-au închipuit că au un specimen foarte valoros de om preistoric. Mai târziu însă, găsind la câteva picioare sub schelet niște bucăți dintr-o „barcă cu fundul plat”, din acelea care se foloseau pe Mississippi cu mai puțin de cincizeci de ani în urmă, calculele au fost răsturnate complet, și omenirea a fost ușurată de „încă o dovadă” că lumea este mai veche cu sute de mii de ani decât învață Biblia.

Lăsând la o parte presupunerile discordante și cu totul nesigure ale unor geologi asupra acestui subiect al cronologiei, recurgem pentru informații la istoria omenirii. Și ce aflăm? Istoria celor mai vechi popoare păgâne poate fi urmărită clar și distinct mai puțin de 3000 de ani în urmă. Mai încolo totul este tradiție întunecată, nesigură, mitică, legendară și ((B36)) nedemnă de încredere. Istoria romană nu se întinde așa de mult în urmă, deoarece nu sunt decât două mii șapte sute de ani de când a fost fondată Roma, și apoi primele ei secole sunt mult învăluite în tradiții nesigure. În istoriile babilonienilor, sirienilor și egiptenilor, mergând cu trei mii de ani în urmă, ajungem la o perioadă unde rapoartele lor sunt fragmentare și învăluite în mare obscuritate. În istoria Chinei ajungem la dinastia Tchou, unde evenimentele istoriei chineze „încep să fie mai vrednice de încredere”. În Grecia, renumită pentru erudiția ei în cei 3000 de ani trecuți, la care ne-am putea aștepta mai mult decât la alte popoare să găsim o istorie corectă, ce găsim? Găsim că datele lor sunt corecte în ultimii 2600 de ani, dar nu mai mult. Înainte de aceasta, ajungem la ceea ce este cunoscut ca „epoca legendară, mitică sau preistorică” a Greciei. Singura relatare rațională și coerentă a primilor trei mii de ani ai omului pe pământ se găsește în Biblie; și acest fapt este desigur în armonie cu pretenția ei la originea, îndrumarea și păstrarea divină.

Cum este cu istoria, așa este și cu datele: lumea n-are nici un mijloc în afară de Biblie pentru a-și urmări cronologia dincolo de anul 776 î. Cr. Asupra acestui subiect cităm pe profesorul Fisher de la Colegiul Yale. El zice: „La o metodă exactă de stabilire a datelor s-a ajuns încet. Inventarea erelor a fost indispensabilă pentru acest scop. Cel mai devreme timp definit pentru datarea evenimentelor a fost stabilit în Babilon -- era lui Nabonassar, anul 747 î. Cr. Grecii (cam din anul 300 î. Cr.) au datat evenimentele de la prima victorie consemnată la jocurile olimpice, anul 776 î. Cr. Aceste jocuri aveau loc în fiecare al patrulea an. Fiecare olimpiadă era astfel o perioadă de patru ani. Romanii, deși n-au datat evenimentele decât la câteva secole după fondarea Romei, au început să dateze de la acel eveniment, adică de la 753 î. Cr.”

Pentru a da încă o dovadă că multe din așa-zisele istorii ale trecutului îndepărtat abundă în fantezii și tradiții ((B37)) mitice, astfel încât să le facă lipsite de valoare în privința datelor cronologice și cu totul nevrednice de considerație, cităm după cum urmează din Enciclopedia Americană, sub titlul Cronologie:

„Istoria popoarelor vechi, dacă facem o excepție în cazul evreilor, merge în urmă în perioadele mitice ale miilor sau milioanelor de ani; și chiar după ce relatările încep să ia un aspect istoric, discrepanțele sunt foarte mari. . . Inscripțiile asiriene, babiloniene și egiptene sunt în limbi inexistente astăzi și în caractere de mult ieșite din uz. . . Datele grecești sau romane sunt în genere bine adeverite până la prima olimpiadă, anul 776 î. Cr. și la stabilirea Consulatului, anul 510 î. Cr., înainte de acestea ele fiind mai cu seamă tradiționale sau legendare. Herodot este valoros numai în privința evenimentelor din timpul său, cam pe la 450 î. Cr., și a celor cu un secol sau două mai devreme”.

Clinton, în lucrarea sa asupra cronologiei Greciei (pag. 283), spune: „Istoria conținută în Scripturile ebraice prezintă un remarcabil și plăcut contrast cu istorisirile timpurii ale grecilor. În acestea din urmă, cu greutate urmărim câteva fapte obscure păstrate pentru noi de poeți, care au transmis, cu toate înfrumusețările poeziei și fabulației, ceea ce primiseră ei din tradiția orală. În analele națiunii evreiești avem povestiri autentice scrise de contemporani călăuziți de inspirație. Ceea ce ne-au dat ei ne vine, prin urmare, sub o dublă aprobare. Ei, ca simpli martori umani, au fost ajutați de inspirația divină să consemneze fapte pe baza cărora dovezile lor vor fi valabile”.

Biblia, istoria noastră dată de Dumnezeu a primilor 3000 de ani, este singura lucrare din lume care ne furnizează o istorie clară și închegată -- începând cu Adam, primul om menționat în istorie, pe monumente sau în inscripții, al cărui nume, timp al creării și al morții sunt înregistrate, iar descendenții săi pot fi urmăriți după nume și vârstă și în lanț ((B38)) succesiv timp de aproape patru mii de ani, până la o perioadă unde istoria laică este bine adeverită. După cum vom vedea, relatarea Bibliei merge până la primul an al lui Cirus, 536 î. Cr., dată care este bine stabilită și general acceptată. Acolo firul cronologiei biblice este lăsat -- la un punct unde istoria laică este demnă de încredere. Dumnezeu a dat astfel pentru copiii Săi un raport clar și coerent până în zilele noastre. Prin profețiile ei, Biblia chiar completează istoria până la încheierea „restabilirii tuturor lucrurilor”, la sfârșitul celui de-al șaptelea mileniu, de când va începe să se dateze noua eră a binecuvântării veșnice. Biblia este, prin urmare, singura dare de seamă din lume care furnizează o vedere de ansamblu a întregii istorii umane. Ea ne duce de la paradisul pierdut, în Geneza, până la paradisul restaurat, în Apocalipsa, urmărind cărarea omenirii până în eternitate. Luate împreună, istoria și profețiile Bibliei permit o vedere panoramică a întregului curs al evenimentelor, de la crearea și căderea omului până la împăcarea și restabilirea lui. Biblia este, prin urmare, harta întregii istorii. Fără ea, după cum bine s-a spus, istoria ar fi „aidoma râurilor care curg din izvoare necunoscute spre mări necunoscute”; dar sub îndrumarea ei, putem urmări aceste râuri până la izvoarele lor, da, și le putem vedea capătul glorios în oceanul eternității.

Prin urmare, numai în Biblie ne putem aștepta să găsim o istorie care să pună corect în ordine perioadele neconcordante și neregularitățile cronologice pe care la prima vedere le prezintă analele istoriei umane -- în armonie unele cu altele și cu perioadele naturii.

Începând cu întrebarea, cât timp a trecut de la crearea omului, noi ar trebui să fim, și suntem încrezători că Acela care a dat profețiile și a spus că la timpul sfârșitului ele vor fi înțelese, a dat în Cuvântul Său și datele necesare ca să ne permită să determinăm cu acuratețe locul acestor profeții. ((B39)) Cu toate acestea, toți cei care se așteaptă să găsească aceste lucruri atât de clar spuse încât să poată convinge chiar și pe cititorul superficial sau pe scepticul nesincer, vor fi dezamăgiți. Timpurile și sezoanele lui Dumnezeu sunt date în așa fel, încât în timpul acesta să fie convingătoare numai pentru cei care prin cunoașterea lui Dumnezeu sunt în stare să recunoască metodele Sale caracteristice. Dovada este dată pentru „ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit” (2 Tim. 3:17). Aceștia știu bine că în toate căile pe care îi conduce Tatăl lor trebuie să umble prin credință și nu prin vedere. Tuturor acelora care sunt pregătiți să umble astfel, sperăm să le putem arăta la fiecare pas declarații solide din Cuvântul lui Dumnezeu -- o temelie sigură pentru credința rațională.

Nu vrem să discutăm aici meritele versiunilor Septuaginta și Ebraică ale Scripturilor Vechiului Testament, deosebirea lor în datele cronologice etc., ci ne vom mulțumi, și suntem încredințați că și cititorul va fi mulțumit, cu declarația că prima a fost o traducere făcută de către egipteni, în timp ce a doua este relatarea ebraică originală, fapt care, luat în legătură cu venerația aproape superstițioasă cu care evreii au păstrat fiecare iotă și frântură a acestor scrieri sacre, este o puternică dovadă că versiunea ebraică este demnă de încredere. Acceptarea ei de către învățați este cu totul generală, iar în acest volum noi îi urmăm datele etc.

Dăm aici dovada că de la crearea lui Adam până în anul 1873 d. Cr. au fost șase mii de ani. Și chiar dacă Biblia nu conține nici o declarație directă că a șaptea mie de ani va fi epoca de domnie a lui Cristos, marea Zi de Sabat a restabilirii pentru lume, totuși venerabila tradiție nu este fără o temelie rațională. Legea dată lui Israel, poporul tipic, care prescria ca cele șase zile de muncă și oboseală să fie urmate de o zi de înviorare și odihnă de lucrările lor, ((B40)) pare să ilustreze potrivit cei șase mii de ani în care toată creația trudește și suspină sub robia păcatului și a morții (Rom. 8:22), în străduința zadarnică de a se elibera singură, și marea Zi Milenară în care cei trudiți și împovărați pot veni la Isus Cristos, păstorul și episcopul sufletului lor și prin El să afle odihnă, înviorare și restabilire -- ziua în care, prin meritele sângelui Său prețios, ei pot afla căință și iertarea păcatelor. În ziua a șaptea tipică El l-a întrebat pe neputincios: „Vrei să te faci sănătos?” și ca răspuns la credința și ascultarea lui i-a dat putere să-și ia patul și să umble. (Vezi Ioan 5:6-9, de asemenea Mat. 12:10, 13; Ioan 7:23; Luca 13:11-16; 14:1-5.) Tot astfel, în timpul sabatului antitipic, în timpul Mileniului, se va spune întregii lumi că „cine vrea” poate să aibă viață și sănătate veșnică dacă va face pașii credinței și ascultării.

Nu trebuie să trecem cu vederea faptul deja arătat (Vol. I, cap. 8) că termenul zi este indefinit și înseamnă pur și simplu o perioadă de timp, fie de lungă, fie de scurtă durată. Apostolul Petru lasă să se înțeleagă că a șaptea perioadă de o mie de ani a istoriei lumii ar fi a șaptea zi în socoteala lui Dumnezeu, zicând: „Dar preaiubiților, să nu uitați un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi -- Ziua Domnului . . . va veni . . . ” etc. 2 Pet. 3:8, 10.

Atunci, dacă a șaptea perioadă de o mie de ani a istoriei pământului este o epocă special arătată ca fiind perioada de domnie a lui Cristos, arătând că ea a început în anul 1873 d. Cr. vom dovedi că noi suntem deja în ea. Aceasta ne amintește ceea ce am arătat deja în volumul precedent, și anume că Scripturile arată că aurora Mileniului, sau a Zilei Domnului, va fi întunecoasă, furtunoasă și plină de necazuri peste lume și peste biserica nominală, cu toate că lumina cea mai timpurie a aurorei va fi plină de mângâiere și de încurajare pentru sfinți, care și-au luat mângâierea ((B41)) și pacea din nădejdea pusă înaintea lor în Evanghelie, care, asemenea unei ancore, intră dincolo de timpul de strâmtorare și se fixează în prețioasele făgăduințe ale răsăritului de soare și ale slavei Milenare; ei văd dincolo de timpul de strâmtorare domnia glorioasă și binecuvântările făgăduite.

Starea generală a lumii din zilele noastre și dezvoltarea rapidă de la 1873 încoace a socialismului, nihilismului și comunismului, al căror țel declarat este răsturnarea puterilor care sunt și redistribuirea bogăției lumii, în mod sigur nu sunt în dezacord cu ceea ce trebuie să așteptăm, oricât de mult pot fi desconsiderate aceste lucruri în unele privințe de către cei care iubesc legea, ordinea și pacea. Numai cei care văd că anarhia și necazul care vin sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru stabilirea unei legi și ordini mai complete și a unei păci mai durabile vor fi eliberați de teama copleșitoare în timp ce trec prin necaz.

Această indicare a epocii a șaptea, sau a Mileniului, nu este singurul lucru care dă valoare cronologiei, pentru că, deși vom prezenta câteva linii profetice cu totul independente de cronologie, ea este totuși măsura prin care sunt stabilite câteva linii profetice. Acordul desăvârșit între aceste două categorii de învățături profetice, unele dependente de cronologie iar altele independente de ea, este o dovadă foarte puternică nu numai a corectitudinii acestor aplicări, ci și a corectitudinii cronologiei care arată această armonie; pe același principiu că o cheie care deschide o casetă greu de deschis este evident cheia cea bună. Cronologia dată mai jos armonizează diferitele mărturii profetice cu privire la Împărăția lui Cristos și la stabilirea ei, arătând ordinea și timpul lor relativ. Cronologia este suportul sau mânerul prin care toate dovezile profetice ale timpului, ca șanțurile sau zimții cheii, sunt ținute și puse în acțiune împreună.

((B42))

O EXPUNERE CONCISĂ A CRONOLOGIEI PÂNĂ LA ANUL LUMII 6000

Următoarea expunere concisă a perioadelor cronologice poate fi în mod potrivit numită cronologia Bibliei, pentru că este urmărită numai relatarea biblică până la anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr., dată bine autentificată și general acceptată de către învățați. Aici se sfârșeșete firul cronologiei biblice, cu puțin peste perioada unde istoria laică începe să fie demnă de încredere. Aceasta este în sine o dovadă însemnată a îndrumării și supravegherii divine, care ne ajută numai acolo unde nu ne putem ajuta singuri.

De la crearea lui Adam

Până la sfârșitul potopului . . . . . . . . . . . . . . . . 1656 ani

De atunci până la legământul cu Avraam . . . . . . . . . . . 427 ani

De atunci până la Exod și la darea Legii . . . . . . . . . . 430 ani

De atunci până la împărțirea Canaanului . . . . . . . . . . . 46 ani

Perioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 450 ani

Perioada împăraților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani

Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani

De atunci până la anul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . .536 ani

De atunci până la 1873 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . . 1872 ani

În total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6000 ani

Deoarece noi vom analiza fiecare din aceste perioade în parte, cititorul să socotească singur și să vadă ce temelie tare pentru credința noastră este așezată în Cuvântul lui Dumnezeu. Vom găsi două întreruperi în narațiunea istorică a Vechiului Testament, dar când descoperim în Noul Testament că Dumnezeu S-a îngrijit de punți care să acopere aceste două goluri, aceasta ar trebui să ne crească încrederea că Dumnezeu astfel a aranjat mărturia istoriei biblice, încât timpurile și sezoanele Sale să rămână ascunse ((B43)) până la vremea cuvenită pentru a le descoperi -- întocmai cum a făcut și cu alte adevăruri deja remarcate.

Vom examina acum fiecare perioadă de mai sus separat și în ordinea menționată, până la domnia lui Cirus. Să avem Biblia la îndemână și să verificăm fiecare citat, pentru a le putea primi ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, și nu al omului.

Cronologia perioadei de la crearea lui Adam
până când apele potopului au secat

„Când Adam era de o sută treizeci de ani,
i s-a născut un fiu -- și i-a pus numele Set.” Gen. 5:3 . . . 130 ani.

„Când Set era de o sută cinci ani, i s-a născut Enos.”
Gen. 5:6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .105 ani

„Când Enos era de nouăzeci de ani, i s-a născut Cainan.”
Gen. 5:9 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 ani

„Când Cainan era de șaptezeci de ani,
i s-a născut Mahalaleel.” Gen. 5:12 . . . . . . . . . . . . . .70 ani

„Când Mahalaleel era de șaizeci și cinci de ani,
i s-a născut Iared.” Gen. 5:15 . . . . . . . . . . . . . . . . 65 ani

„Când Iared era de o sută șaizeci și doi de ani,
i s-a născut Enoh.” Gen. 5:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 162 ani

„Când Enoh era de șaizeci și cinci de ani,
i s-a născut Metusala.” Gen. 5:21 . . . . . . . . . . . . . . .65 ani

„Când Metusala era de o sută optzeci și șapte de ani,
i s-a născut Lameh.” Gen. 5:25 . . . . . . . . . . . . . . . .187 ani

„Când Lameh era de o sută optzeci și doi de ani,
i s-a născut Noe.” Gen. 5:28 . . . . . . . . . . . . . . . . .182 ani

„Noe era de șase sute de ani când
a venit potopul pe pământ.” Gen. 7:6 . . . . . . . . . . . . .600 ani

În total, de la crearea lui Adam până în ziua
când apele de pe pământ au secat. Gen. 8:13 . . . . . . . . .1656 ani.

Nu s-ar putea cere nimic mai simplu și mai exact, până la zi, decât aceasta. Să examinăm acum perioada următoare.

((B44))

Perioada de la potop până la legământul cu Avraam, la moartea tatălui său, Terah

„La vârsta de o sută de ani, din Sem s-a născut Arpacșad,
la doi ani după potop.” Gen. 11:10 . . . . . . . . . . . . . . 2 ani

„La vârsta de treizeci și cinci de ani, lui Arpacșad
i s-a născut Șelah.” Gen. 11:12 . . . . . . . . . . . . . . . 35 ani

„La vârsta de treizeci de ani, lui Șelah
i s-a născut Eber.” Gen. 11:14 . . . . . . . . . . . . . . . .30 ani

„La vârsta de treizeci și patru de ani, lui Eber
i s-a născut Peleg.” Gen. 11:16 . . . . . . . . . . . . . . . 34 ani

„La vârsta de treizeci de ani, lui Peleg
i s-a născut Reu.” Gen. 11:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 30 ani

„La vârsta de treizeci și doi de ani, lui Reu
i s-a născut Serug.” Gen. 11:20 . . . . . . . . . . . . . . . 32 ani

„La vârsta de treizeci de ani, lui Serug
i s-a născut Nahor.” Gen. 11:22 . . . . . . . . . . . . . . . 30 ani

„La vârsta de douăzeci și nouă de ani, lui Nahor
i s-a născut Terah.” Gen. 11:24 . . . . . . . . . . . . . . . 29 ani

„Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani;
și Terah a murit în Haran.” Gen. 11:32 . . . . . . . . . . . 205 ani

În total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 427 ani

Această perioadă de asemenea este foarte simplă și exactă. Dar perioada următoare nu este așa de ușor de urmărit, deoarece linia directă a cronologiei este întreruptă, până după ieșirea lui Israel din Egipt. Prin urmare, ar fi cu neputință să continuăm dacă Pavel și Ștefan, ca purtători de cuvânt ai Spiritului, nu ne-ar da veriga de legătură.

Perioada de la legământul cu Avraam până la darea Legii

Apostolul Pavel declară că durata acestei perioade a fost de patru sute treizeci de ani (Gal. 3:17). Legământul cuprindea ((B45)) făgăduința de stăpânire veșnică a Canaanului, și deși a fost de mai multe ori reafirmat, lui Avraam, Isaac și Iacov, era totdeauna același legământ. (Vezi Gen. 12:7, 8; 13:14-18; 26:3, 4; 35:9-12; 46:2-4; 50:24.) După cum se poate vedea dintr-o comparație între Geneza 12:1-5, 7 și Fapte 7:2-5, legământul a fost făcut (potrivit făgăduinței anterioare) de îndată ce Avraam a fost pe deplin de acord cu condițiile în baza cărora urma să-l primească: aceasta a fost de îndată ce a intrat în Canaan, ceea ce el a făcut imediat după moartea tatălui său, care a murit în Haran, în drum spre Canaan. Având data legământului -- chiar după moartea lui Terah -- astfel stabilită prin declarația lui Ștefan, și având declarația lui Pavel, că Legea a fost dată la patru sute treizeci de ani după legământ, golul din cronologia Vechiului Testament este astfel acoperit de Noul Testament. Dar să citim relatarea cu atenție și să notăm particularitățile cu care este construită puntea de legătură.

„Domnul zisese lui Avram [înainte de a părăsi Mesopotamia, sau Ur din Caldeea]: «Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău [frați etc.] și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Te voi face să devii un neam mare»” etc. (Gen. 12:1, 2; compară cu Fapt. 7:2). Aceasta arată că Dumnezeu îi propusese lui Avraam legământul înainte de moartea tatălui său Terah și înainte de a merge să locuiască în Haran sau Charran. Dar exista o clauză care cerea credința și ascultarea lui Avraam înainte ca legământul să fie făcut în realitate. Această clauză era ca el să arate credință în făgăduința că va fi încheiat cu el un asemenea legământ, părăsindu-și țara natală și rudele, și mergând în țara în care era îndrumat. Avraam a făcut acest lucru, și fiindcă soția sa, nepotul său Lot și tatăl său îmbătrânit îi împărtășeau credința și doreau să-și împartă soarta cu ((B46)) el, acestora li s-a îngăduit să meargă, și cei patru au pornit spre țara făgăduită. Tatăl său Terah a murit pe drum, în Haran, după care Avraam a trecut în Canaan, pentru ca acolo să poată asigura și întări legământul. După cum le-a declarat Ștefan israeliților: „După ce a murit tatăl său, Dumnezeu l-a strămutat în țara aceasta în care locuiți voi acum”. „Avram a plecat [din Haran], cum îi spusese Domnul” (Fapt. 7:4; Gen. 12:4). Și legământul a fost făcut îndată ce a intrat în țară. (Vezi Gen. 12:5-7.) Astfel avem fixată data legământului și începutul celor 430 de ani, ca fiind imediat după moartea lui Terah, și avem lanțul cronologiei complet până la darea Legii. Prima trăsătură a Legii a fost Paștele, instituit chiar în ziua când Israel a ieșit din Egipt. Exod. 12:41-43, 47, 50, 51.

În armonie cu aceasta citim: „Șederea fiilor lui Israel care au locuit (după limba engleză -- n. e.) în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Și, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului”. Exod. 12:40-42, 51.

Unii ar putea presupune că declarațiile lui Moise și ale lui Pavel (Exod. 12:40-42 și Gal. 3:17) nu sunt în armonie, unul afirmând că șederea lui Israel a fost de patru sute treizeci de ani, iar celălalt că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani, gândindu-se că dacă numai patru sute treizeci de ani au trecut de la intrarea lui Avraam în Canaan până la darea Legii, atunci șederea fiilor lui Israel în Egipt trebuie să fi fost mult mai scurtă. Dar trebuie să se observe că declarația nu este că Israel a stat în Egipt patru sute treizeci de ani, ci că întreaga lungime a șederii acestui popor, care pentru un timp a trăit în Egipt, a durat patru sute treizeci de ani. „Șederea fiilor lui Israel care au locuit în Egipt, a fost ((B47)) de patru sute treizeci de ani.” Șederea la care se referă a început când Avraam a venit prima dată în Canaan (Evr. 11:8, 9). Israel a stat în Avraam, în Isaac și Iacov întocmai cum Levi a plătit zeciuială lui Melhisedec când era încă în coapsele tatălui său. Evr. 7:9, 10.

Legământul cu Avraam a intrat în vigoare de când el, plecând din Haran sau Charran, a pus piciorul în Canaan, țara făgăduinței. Din acel moment, el și tot Israelul într-însul, încă nenăscut, au devenit moștenitori ai lucrurilor făgăduite și locuitori temporari, sau peregrini, așteptând de la Dumnezeu împlinirea făgăduinței. Această ședere a durat patru sute treizeci de ani, până la zi, când Israelul a părăsit Egiptul și a primit acea primă trăsătură a Legii, instituirea Paștilor. Prin urmare, declarațiile lui Moise și ale lui Pavel se referă exact la aceeași perioadă, dând astfel dovada cea mai clară că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani. Pavel pune accent deosebit pe faptul că Paștele trebuie să fie privit ca începutul Legii (ceea ce și Moise arată în Exodul 12:42, 43, 47, 50), iar Moise pune accent deosebit pe exactitatea la zi a perioadei.

Astfel am stabilit clar a treia perioadă. Și când remarcăm minuțiozitatea Domnului, până la zi, în faptul că ne-a dat acest inel în lanțul cronologiei, ne dă încredere puternică, mai cu seamă când ne gândim că această particularitate n-a fost probabil de interes deosebit pentru Biserica din trecut, și n-a fost dată decât pentru a fi folosită în prezent.

Perioada de la exod până la împărțirea Canaanului între seminții

Cei patruzeci de ani ai lui Israel, sau „ziua ispitirii în pustie” (Deut. 8:2; Ps. 95:8-10; Evr. 3:8, 9) au fost urmați de ((B48)) șase ani de război în Canaan și de împărțirea țării între seminții. Trecuse un an, o lună și cinci zile de la ieșirea lor din Egipt și până la plecarea lor din Sinai spre Paran (Num. 33:3; 10:11-13). Și atunci au fost trimise iscoadele, din Cades-Barnea, din pustiul Paran (Num. 13:3-26; 32:8-13). Unul dintre aceștia, Caleb, cerându-și partea la împărțirea țării (Ios. 11:23; 10:42), a spus: „Eram în vârstă de patruzeci de ani, când Moise, slujitorul Domnului, m-a trimis din Cades-Barnea să cercetez țara și i-am adus știri . . . Acum, iată că Domnul m-a ținut în viață, cum a spus. Sunt patruzeci și cinci de ani de când Domnul vorbea astfel . . . acum, iată că sunt în vârstă de optzeci și cinci de ani” (Ios. 14:7, 10). Se va vedea astfel că între iscodirea țării și împărțirea ei între seminții au trecut patruzeci și cinci de ani, după cum afirmă Iosua, și ceva mai bine de un an între exod și trimiterea iscoadelor, ceea ce dă patruzeci și șase de ani întregi și o fracțiune* de la exod până la împărțirea țării. Deoarece primii patruzeci de ani din această perioadă au fost petrecuți în pustie, cum ne arată multe scripturi, îndeosebi Fapte 7:36 și Evrei 3:9, restul de șase ani până la împărțirea țării au fost petrecuți în Canaan, pentru cucerirea și luarea în stăpânire a țării făgăduinței.


*Noi luăm în calcul numai anii compleți, un calcul mai corect fiind imposibil. Uneori, ca și în cazul de mai sus, anii sunt lungi împreună cu fracțiunea. Apoi iarăși unii sunt scurți, ca și în cazul domniei lui Zedechia. Se spune despre Zedechia că a domnit unsprezece ani (2 Cron. 36:11; Ier. 52:1); totuși din versetele 3 până la 7 ale ultimului capitol este clar că domnia lui reală a fost de zece ani, patru luni și nouă zile. Noi credem că aceste fracțiuni de an se compensează între ele și avem încredere că Domnul a condus și aranjat astfel lucrurile, bazați fiind pe rezultatul lor și pe urmările deductibile din ele, și pe corectitudinea la zi deja remarcată, chiar și în perioadele mari. Ilustrativ pentru grija și minuțiozitatea Domnului în această chestiune, vezi Geneza 7:11, 13; Exodul 12:40, 41.


((B49))

Perioada judecătorilor

Ajungem acum la partea cea mai grea a cronologiei, perioada de la împărțirea țării până la ungerea lui Saul ca împărat. Aceasta este de obicei numită perioada judecătorilor, chiar dacă judecătorii n-au funcționat continuu. Relatarea dată în Cartea Judecătorilor și în 1 Samuel menționează nouăsprezece perioade, aproximativ patru sute cincizeci de ani în total; dar aceste perioade sunt discontinui, întrerupte, suprapuse și încurcate atât de mult, încât n-am putea ajunge la nici o concluzie clară din ele și am fi obligați să tragem concluzia, ca și alții, că nu se poate cunoaște nimic clar asupra acestui subiect, dacă Noul Testament n-ar completa neajunsul. Pavel spune că după ce Dumnezeu le-a împărțit țara prin sorți, „Timp de aproape patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători, până la prorocul Samuel. Ei au cerut apoi un împărat . . . Dumnezeu le-a dat pe Saul . . . ”. Fapt. 13:19-21.

Cuvântul grecesc redat în versiunea comună prin aproape, este hos, care înseamnă timp de unde versiunea comună îl redă prin pe când, de exemplu: Fapt. 1:10; 10:17; Luca 24:32. Acest pasaj ar fi mai bine tradus astfel: „Timp de patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători”. Versiunea Siriacă îl redă astfel: „Pentru patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători, până la Samuel profetul” -- ultimul dintre „judecători”.

Acceptăm declarația apostolului despre durata acestei perioade a judecătorilor ca pe o soluție a problemei special intenționată. Numai în două cazuri -- cei patru sute treizeci de ani de la Legământ până la Lege și această perioadă a judecătorilor -- există o nesiguranță rațională în legătură cu cronologia Vechiului Testament, și amândouă sunt clar arătate în Noul Testament. Putem oare presupune că aceasta s-a petrecut la întâmplare? Este mai rațional a presupune că Dumnezeu a ascuns mai întâi această problemă lăsând relatarea ((B50)) Vechiului Testament incompletă, iar mai târziu a completat lipsa în Noul Testament, așa încât la timpul cuvenit, când trebuia atrasă atenția asupra ei, cei care vor avea suficient interes pentru a compara relatările să poată găsi verigile lipsă, date într-un mod calculat să învețe dependență de Marele Supraveghetor al Timpului.

Perioada împăraților

Domnia lui Saul a fost în timpul sau pe parcursul a patruzeci de ani după ultimul judecător, până când David a fost uns ca împărat, după cum s-a arătat mai sus; iar după el, perioadele împăraților din linia lui David sunt ușor de urmărit în Cronici, și anume:

„Timpul” lui Saul . . . . . Fapt. 13:21 . . . . . . . . . . .40 ani

David . . . . . . . . . . . 1 Cron. 29:27 . . . . . . . . . .40 ani

Solomon . . . . . . . . . . 2 Cron. 9:30 . . . . . . . . . . 40 ani

Roboam . . . . . . . . . . .2 Cron. 12:13 . . . . . . . . . .17 ani

Abia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 13:2 . . . . . . . . . . .3 ani

Asa . . . . . . . . . . . . 2 Cron. 16:13 . . . . . . . . . .41 ani

Iosafat . . . . . . . . . . 2 Cron. 20:31 . . . . . . . . . .25 ani

Ioram . . . . . . . . . . . 2 Cron. 21:20 . . . . . . . . . . 8 ani

Ahazia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:2 . . . . . . . . . . .1 an

Atalia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:12 . . . . . . . . . . 6 ani

Ioas . . . . . . . . . . . .2 Cron. 24:1 . . . . . . . . . . 40 ani

Amația . . . . . . . . . . .2 Cron. 25:1 . . . . . . . . . . 29 ani

Ozia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 26:3 . . . . . . . . . . 52 ani

Iotam . . . . . . . . . . . 2 Cron. 27:1 . . . . . . . . . . 16 ani

Ahaz . . . . . . . . . . . .2 Cron. 28:1 . . . . . . . . . . 16 ani

Ezechia . . . . . . . . . . 2 Cron. 29:1 . . . . . . . . . . 29 ani

Manase . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:1 . . . . . . . . . . 55 ani

Amon . . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:21 . . . . . . . . . . 2 ani

Iosia . . . . . . . . . . . 2 Cron. 34:1 . . . . . . . . . . 31 ani

Ioiachim . . . . . . . . . .2 Cron. 36:5 . . . . . . . . . . 11 ani

Zedechia . . . . . . . . . .2 Cron. 36:11 . . . . . . . . . .11 ani

În total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .513 ani.

((B51))

Cei șaptezeci de ani de pustiire

Cu aceasta ajungem la perioada pustiirii țării, care a durat șaptezeci de ani și s-a terminat cu revenirea poporului ei din Babilon, în anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr. (vezi 2 Cron. 36:20, 23), o dată bine stabilită în istoria laică, și cronologia Bibliei nu merge dincolo de ea.

Perioada de la revenire până la 1873 d. Cr.

Perioada de la revenirea evreilor din Babilon, în anul întâi al lui Cirus, la sfârșitul celor șaptezeci de ani de pustiire a țării lor, până la data cunoscută ca anul 1 d. Cr., nu este cuprinsă în istoria Bibliei. Dar, după cum s-a spus mai înainte, ea este clar stabilită de istoria laică, fiind o perioadă de cinci sute treizeci și șase de ani. Ptolomeu, un învățat egiptean de origine greacă, geometru și astronom, a stabilit bine aceste cifre. Ele sunt general acceptate de către învățați și cunoscute sub numele de Sistemul lui Ptolomeu.

Astfel am găsit o linie clară și continuă a cronologiei de la creare până la începutul erei creștine (d. Cr.) -- în total o perioadă de patru mii o sută douăzeci și opt (4128) de ani, care, împreună cu o mie opt sute șaptezeci și doi de ani ai erei creștine, fac șase mii de ani de la creare până la 1873 d. Cr.

Comparație între această cronologie și cea a lui Usher

Pentru unii va fi interesant să știe prin ce se deosebește această cronologie de cea introdusă ca notă marginală la versiunea comună a Bibliei (engleze -- n. e.), cunoscută ca Cronologia lui Usher. Diferența dintre cele două, până la timpul celor șaptezeci de ani de pustiire, este de o sută douăzeci și patru (124) de ani. Această diferență este formată din patru perioade de câte optsprezece, patru, doi și o sută de ani -- după cum urmează:

((B52))

Usher datează cei șaptezeci de ani de pustiire cu optsprezece ani mai devreme decât am arătat noi mai sus -- adică înainte de detronarea lui Zedechia, ultimul împărat al lui Iuda -- fiindcă el a socotit că împăratul Babilonului a luat atunci mulți prizonieri* (2 Cron. 36:9, 10, 17; 2 Împ. 24:8-16). El, în mod evident, face greșeala destul de obișnuită de a privi acești șaptezeci de ani ca fiind perioada de captivitate, în timp ce Domnul spune în mod explicit despre ei că sunt șaptezeci de ani de pustiire a țării, că țara va fi „pustiită și fără locuitori”. Nu așa a fost cazul înainte de detronarea lui Zedechia (2 Împ. 24:14). Dar pustiirea care a urmat detronării lui Zedechia a fost completă, pentru că, deși unii din cei săraci ai țării au fost lăsați să lucreze viile și pământul (2 Împ. 25:12), în scurt timp chiar și aceștia -- „tot poporul de la cel mai mic până la cel mai mare” -- au fugit în Egipt de teama caldeenilor (vers. 26). În privința aceasta nu poate exista nici o îndoială; și prin urmare, calculând timpul până la pustiirea țării, toate perioadele până la sfârșitul domniei lui Zedechia trebuie luate în calcul, după cum noi am și făcut.


*Să se remarce însă că această captivitate parțială, înainte de detronarea regelui Zedechia, a fost de unsprezece, nu de optsprezece ani.


Diferența de patru ani este în domnia lui Ioram. Usher o dă ca o domnie de patru ani, pe când Biblia spune că a fost de opt ani. 2 Cron. 21:5 și 2 Împ. 8:17.

Cât privește diferența de doi ani, un an se găsește în durata domniei lui Ahaz, pe care Usher o dă ca fiind de cincisprezece ani, în timp ce Biblia spune că a fost de șaisprezece ani (2 Cron. 28:1; 2 Împ. 16:2). Celălalt an este în durata domniei lui Ioas, pe care Usher o socotește ca fiind de treizeci și nouă de ani, pe când Biblia o dă ca fiind de patruzeci de ani. 2 Împ. 12:1; 2 Cron. 24:1.

Aceste diferențe se pot explica numai presupunând că Usher a urmat sau a încercat să urmeze pe Iosefus, un istoric evreu ale cărui date cronologice sunt astăzi în mod general recunoscute ca îndrăznețe și eronate. Noi ne bazăm numai pe Biblie, crezând că Dumnezeu Își este propriul Său interpret.

((B53))

În afară de această diferență de douăzeci și patru de ani în perioada împăraților, mai este o deosebire între cronologia biblică de mai sus și cea a lui Usher, și anume, o sută de ani în perioada judecătorilor. Aici Usher este indus în eroare de greșeala evidentă din 1 Împărați 6:1, unde se spune că al patrulea an al domniei lui Solomon a fost al patru sute optzecilea an de la ieșirea din Egipt. Evident că ar trebui să spună al cinci sute optzecilea an, și este posibil să fie o greșeală de transcriere; căci, dacă la cei patru ani ai lui Solomon adăugăm pe cei patruzeci ai lui David, durata de patruzeci ai lui Saul și cei patruzeci și șase de ani de la ieșirea din Egipt și până la împărțirea țării, avem o sută treizeci de ani, care, scăzuți din patru sute optzeci de ani, ar fi numai trei sute cincizeci de ani pentru perioada Judecătorilor, în loc de patru sute cincizeci de ani menționați în Cartea Judecătorilor și de către Pavel, după cum am arătat deja. Litera ebraică „daleth” (4) seamănă foarte mult cu litera „hay” (5) și se presupune că în acest fel s-a produs eroarea, probabil din greșeala unui copist. Prin urmare, 1 Împărați 6:1 ar trebui să spună cinci sute și optzeci, și astfel să fie în perfectă armonie cu celelalte declarații.

În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu corectează cele câteva mici greșeli care s-au strecurat acolo prin cine știe ce împrejurări*. Și să reținem că aceste lacune se găsesc în perioada acoperită în mod eficient prin mărturia inspirată a Noului Testament.


*O discrepanță similară se va observa comparând 2 Cronici 36:9 cu 2 Împărați 24:8, una dând optsprezece ani, iar cealaltă dând, evident greșit, opt ani ca fiind vârsta lui Ioiachin, care a domnit trei luni, a făcut rele în ochii Domnului și a fost pedepsit prin captivitate etc. O astfel de greșeală putea să se producă ușor, însă Dumnezeu a păzit atât de bine Cuvântul Său, încât cele câteva greșeli mărunte făcute de copiști sunt foarte vădite, iar deplina armonie a Cuvântului Său dă temelie largă pentru credință.


Așadar, când Usher calculează anul 1 d. Cr. ca fiind anul 4005 de la crearea lui Adam, de fapt acesta a fost, după cum ((B54)) am arătat, anul 4129, după mărturia Bibliei, arătând astfel că anul 1872 d. Cr. este anul 6000 al lumii, iar 1873 d. Cr. începutul celei de-a șaptea perioade de o mie de ani, al șaptelea mileniu sau a șaptea zi de o mie de ani a istoriei pământului.

Astfel cronologia, luată numai din Biblie, de la creare până la istoria laică bine dovedită, este clară și puternică, dând mărturie și despre metodele deosebite ale providenței divine în înregistrarea ei, în tăinuirea ei și în dezvăluirea ei treptată la timpul cuvenit. Iar aceasta, împreună cu datele demne de încredere ale erei creștine și ale câtorva secole precedente, pe care le avem la îndemână, ne permit să stabilim cu corectitudine unde ne aflăm în curgerea vremii. Și începem să ne ridicăm capetele cu nădejde și să ne bucurăm, dându-ne seama că noi de fapt intrăm cu repeziciune în vârsta glorioasă a celui de-al șaptelea mileniu -- deși recunoaștem că începutul ei trebuie să fie întunecos și plin de tulburări, cum a fost prezis de profeți, și că norii furtunoși se îngrămădesc deja și devin mai întunecoși.

DATA NAȘTERII DOMNULUI NOSTRU

În secolul al șaselea Biserica a început să calculeze timpul de la nașterea Domnului nostru și a fixat data nașterii Domnului așa cum este astăzi, adică la 536 de ani de la primul an al lui Cirus, împăratul Persiei*. Fie că au plasat-o corect fie că nu, aceasta nu afectează cronologia așa cum tocmai a fost dată, care arată că cei șase mii de ani de la crearea lui Adam au luat sfârșit în anul 1872 d. Cr., deoarece sunt o mie opt sute șaptezeci și doi de ani de la anul numit d. Cr., iar anul întâi al lui Cirus a fost cu cinci sute treizeci și șase de ani înainte de acest an (d. Cr.), fie că a fost anul nașterii Domnului nostru fie că nu.


*Anul Domnului a fost fixat încă din secolul al șaselea de către Dionisius Exiguus și de alți învățați din vremea aceea, chiar dacă n-a intrat în uz general decât cu două secole mai târziu.


((B55))

Poate că nu putem explica mai bine acest lucru decât prin vechea ilustrație care urmează, adică printr-o linie pe care se află un asterisc -- astfel:

înainte de Cristos --------------------*-------------------- după Cristos. Linia va reprezenta cei șase mii de ani ai istoriei pământului de la crearea lui Adam până în 1873 d. Cr.; asteriscul va reprezenta punctul despărțitor între î. Cr. și d. Cr. Dacă am deplasa acel punct în vreo direcție, lungimea întregii perioade nu s-ar schimba, deși s-ar schimba numele anilor. Dacă am deplasa punctul care arată anul Domnului cu un an înapoi, perioada î. Cr. ar fi cu un an mai scurtă, iar perioada d. Cr. cu un an mai lungă, dar suma anilor î. Cr. și d. Cr. ar fi aceeași; pentru că ceea ce se ia dintr-o parte se adaugă întotdeauna la cealaltă. Totuși, să examinăm pe scurt data nașterii Domnului nostru, fiindcă se va constata că va fi folositoare în studiile noastre următoare.

A devenit obișnuit printre învățați să fie de acord că anul îndeobște acceptat ca d. Cr. este incorect cu până la patru ani -- că Domnul nostru S-a născut cu patru ani înainte de anul desemnat ca d. Cr., adică anul 4 î. Cr. Și această teorie a fost urmată de editorii versiunii comune a Bibliei. Noi nu putem fi de acord că anul 4 î. Cr. a fost data adevărată a nașterii Domnului nostru. Dimpotrivă, aflăm că El S-a născut numai cu un an și trei luni înaintea erei noastre, d. Cr., și anume în octombrie, anul 2 î. Cr.

Principalul motiv al celor mai mulți care pretind că data d. Cr. ar fi trebuit plasată cu patru ani mai devreme pentru a marca în mod corect nașterea Mântuitorului, este din dorința de a armoniza această dată cu anumite afirmații ale istoricului evreu Iosefus, privitoare la durata domniei lui Irod cel Mare. Potrivit uneia din afirmațiile lui, s-ar părea că Irod a murit cu trei ani înainte de anul considerat d. Cr. Dacă acest lucru ar fi adevărat, s-ar dovedi cu certitudine că Domnul nostru S-a născut în anul 4 î. Cr.; deoarece acest Irod este cel care a scos decretul să fie uciși pruncii din ((B56)) Betleem, de care copilul Isus a fost scăpat (Mat. 2:14-16). Dar este oare această afirmație a lui Iosefus vrednică de încredere? Este oare adevărat că Irod a murit cu patru ani înainte de anul considerat d. Cr.? Răspundem: nu, Iosefus singur nu este o autoritate suficientă pentru o asemenea decizie, deoarece se știe și se admite că este inexact în consemnarea datelor.

Dar această idee s-a răspândit: anul 4 î. Cr. a fost în mod general acceptat, iar datele și evenimentele istorice au fost cumva adaptate ca să se potrivească și să sprijine această teorie. Printre alte presupuse dovezi că anul 4 î. Cr. este data corectă, a fost o eclipsă de lună despre care Iosefus a spus că ar fi avut loc cu puțin înainte de moartea lui Irod. Tot ce se știe despre acea eclipsă sunt următoarele: Irod așezase un vultur mare de aur deasupra porții Templului. Doi iudei de vază, cu numele de Matia și Iuda, au convins pe câțiva tineri să-l doboare. Ei l-au doborât și au fost arestați și executați. Pentru a lămuri chestiunea, Iosefus povestește că pe vremea aceea exista un alt Matia, mare preot, care n-a fost amestecat în răscoală. Apoi el adaugă: „Irod l-a îndepărtat pe acest Matia din slujba sa de mare preot și l-a ars de viu pe celălalt Matia care stârnise revolta, împreună cu tovarășii săi, și chiar în noaptea aceea a fost o eclipsă de lună”. Acest fapt este relatat ca fiind unul din ultimele fapte însemnate ale lui Irod, și Iosefus îi atribuie o dată care ar putea corespunde cu anul 4 î. Cr., el marcând data prin eclipsa menționată.

Dar fiindcă uneori au loc până la patru eclipse de lună într-un an, este evident că în afară de împrejurări cu totul deosebite, consemnarea unui asemenea eveniment nu dovedește nimic. Când ora din noapte, timpul anului și mărimea eclipsei sunt toate menționate, cum s-a făcut în câteva cazuri, raportarea este de mare valoare pentru fixarea de date; dar în cazul pe care-l analizăm nu există nimic de felul acesta, și prin urmare relatarea nu dovedește absolut nimic în ceea ce privește cronologia. Iosefus menționează un ((B57)) post care s-ar fi ținut înainte de acest eveniment, dar ce post și cu cât timp înainte, nu spune.

S-a întâmplat însă să fie numai o eclipsă de lună în anul 4 î. Cr., pe când în anul 1 î. Cr. au fost trei. Eclipsa din anul 4 î. Cr. a fost numai parțială (numai șase cifre sau o jumătate a lunii fiind întunecată), pe când în anul 1 î. Cr. toate cele trei eclipse au fost totale -- tot discul lunii a fost întunecat, și firește timp mai îndelungat, făcând ca evenimentele să fie mult mai perceptibile. Deci, dacă teoria eclipsei are vreo greutate, ea desigur nu este în favoarea datei mai timpurii, anul 4 î. Cr.

Din nefericire, data morții lui Irod nu este consemnată de un istoric vrednic de încredere. Iosefus dă în istoria sa unele perioade importante și datele unor evenimente, dar aceste date nu sunt vrednice de încredere. Unele dintre ele arată că Irod a murit în anul 4 î. Cr., însă altele nu se potrivesc cu această dată. Se spune de pildă că el a murit la vârsta de șaptezeci de ani. El a fost numit guvernator al Galileii în anul 47 î. Cr., an în care după Iosefus el avea 25 de ani (Antichități iudaice 14:9:2). Aceasta ar data nașterea lui ca fiind anul 72 î. Cr. (47 + 25). Moartea lui la 70 de ani ar fi atunci în anul 2 î. Cr. în loc de anul 4 î. Cr.

În acest sens este bine să observăm conflictul de păreri printre învățați cu privire la data exactă a morții lui Irod, ca astfel să poată fi evident pentru toți că nu există nici un motiv bine întemeiat pentru acceptarea anului 4 î. Cr. ca singura dată în armonie cu Matei 2:14-16. Enciclopedia Biblică a lui Faussett spune că Irod a fost numit guvernator cam la vârsta de 20 de ani. Aceasta ar înseamna că moartea lui a fost la vârsta de 70 de ani, în anul 2 d. Cr. Enciclopedia lui Chambers și Dicționarul Biblic al lui Smith spun că atunci avea 15 ani, ceea ce ar plasa moartea lui în anul 7 d. Cr. Enciclopedia lui Appleton, la capitolul Cronologie, zice: „Iosefus dă și el date, însă el este în general prea neglijent pentru a fi luat în socoteală”.

((B58))

Vom începe acum să dăm dovada scripturală asupra acestui subiect, care este mult mai în armonie cu era noastră și care arată că nașterea Domnului nostru a avut loc cu numai un an și trei luni înainte de 1 ianuarie d. Cr. Ea este după cum urmează:

Misiunea Domnului nostru a durat trei ani și jumătate. Cele șaizeci și nouă de săptămâni de ani simbolici (Dan. 9:24-27) au ajuns până la botezul și ungerea Sa ca Mesia, și atunci a început ultima sau a șaptezecea săptămână (șapte ani) de favoare a lui Israel. El a fost suprimat [în moarte] la mijlocul acelei săptămâni, a șaptezecea -- la trei ani și jumătate de la începerea misiunii Sale. A fost răstignit, știm aceasta, la vremea Paștelui, cam pe la 1 aprilie, oricare ar fi anul. Cei trei ani și jumătate ai misiunii Sale, care s-au terminat în aprilie, trebuie prin urmare să fi început prin octombrie, oricare ar fi anul. Și luna octombrie a căruiva an trebuie să fi fost adevărata lună a nașterii Sale, pentru că El n-a întârziat să-Și înceapă misiunea de îndată ce a avut 30 de ani și n-a putut începe înainte de a avea 30 de ani, potrivit Legii (sub care Se născuse și de care asculta). După cum citim: „Isus era cam de treizeci de ani când a început” etc.

Ioan Botezătorul era cu șase luni mai mare decât Domnul nostru (Luca 1:26, 36); prin urmare El a fost major (la treizeci de ani, după Lege -- Num. 4:3; Luca 3:23 etc.) și a început să predice cu șase luni înainte ca Isus să fi ajuns la majorat și să-Și fi început misiunea. Data începerii misiunii lui Ioan este clar declarată, și anume: „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar”, al treilea împărat al Romei (Luca 3:1). Aceasta este o dată stabilită precis, asupra căreia nu poate exista nici o îndoială rațională. Tiberiu a devenit împărat la moartea lui Cezar August, în anul Romei 767, care a fost anul 14 d. Cr.

Dar cei care sunt induși în eroare prin declarațiile inexacte ale lui Iosefus privitoare la Irod și care plasează nașterea lui ((B59)) Isus în anul 4 î. Cr., vrând să fie în armonie cu el, dau peste o dificultate cu această dată clar declarată pe care o dă Luca, și se străduiesc s-o pună în armonie și cu teoria lor despre anul 4 î. Cr. Pentru a realiza acest lucru, ei pretind că Tiberiu a început să-și exercite autoritatea cu trei sau patru ani înainte de moartea lui August și înainte ca el să fi fost instalat pe deplin ca împărat. Ei pretind că este posibil ca autoritatea lui să fi fost recunoscută de la acea dată.

Dar oricine va investiga chestiunea în paginile istoriei va găsi că astfel de presupuneri sunt fără temei. Este adevărat că Tiberiu a fost ridicat la o poziție foarte importantă de către August, dar nu cu patru ani înainte de moartea lui August, cum ar pretinde teoria lor, ci cu zece ani înainte, în anul 4 î. Cr. Însă puterea ce i-a fost conferită atunci a fost doar la fel cu cea de care s-au bucurat și alții înaintea lui. În nici un sens al cuvântului n-a fost o putere imperială și în nici un sens al cuvântului nu se poate spune că „domnia” lui a început atunci; el a fost doar succesorul legal. Nici chiar folosind cel mai exagerat mod de a vorbi nu s-ar putea spune că „domnia” lui a început înainte de moartea lui August și de învestirea lui în funcție de către Senatul roman, în anul 14 d. Cr.

Istoria spune: „Împăratul îmbătrânind și vârsta lui înaintată cerând un asociat, l-a adoptat pe Tiberiu în anul 4 d. Cr, reînnoindu-i puterea de tribun”. Rees Ciclopaedia, articolul Tiberius.

„El [August] s-a hotărât prin urmare ca o parte din guvernare să cadă în sarcina lui [Tiberiu] . . . Această învestitură formală l-a plasat în aceeași poziție care a fost ocupată de veteranul Agripa în anii săi mai târzii, și nu poate fi nici o îndoială că acest lucru a fost privit îndeobște ca o introducere în locul dintâi în imperiu. . . Programul pentru succesiune a fost semnificativ supravegheat punct cu punct: Tiberiu avea un mandat să-i preia locul (lui August -- n. e.) în fruntea Senatului, a poporului și a armatei. . . Adopția, ((B60)) care a avut loc în același timp, este datată 27 iunie, anul 4 d. Cr. (anul 757 al Romei)” -- Merivale's History of the Romans (Appleton's), vol. 4, pag. 220, 221.

Există astfel dovadă convingătoare că primul an al domniei lui Tiberiu Cezar n-a fost cu trei sau patru ani înainte de moartea lui August; și că onorurile despre care se spune că i-au fost conferite în timpul domniei lui August i-au fost conferite cu zece ani și nu cu patru ani înainte de moartea lui August, iar atunci nu erau în nici un sens onoruri imperiale.

Putem, prin urmare, considera data din Luca 3:1 nu numai ca singura dată furnizată de Noul Testament, ci și ca dată clară. În mintea celor care au investigat-o nu poate fi nici o îndoială în legătură cu ea. Tiberiu a început să domnească în anul 14 d. Cr. Al cincisprezecelea an al domniei sale ar fi deci anul 29 d. Cr., an în care, după cum relatează Luca (3:1-3), și-a început Ioan misiunea. Deoarece a treizecea aniversare a nașterii Domnului nostru și începutul misiunii Sale au fost în octombrie, și deoarece ziua nașterii lui Ioan și începutul misiunii sale au fost doar cu șase luni mai devreme, înseamnă că Ioan și-a început misiunea primăvara, în jur de 1 aprilie -- imediat ce a ajuns la majorat; pentru că planurile lui Dumnezeu sunt executate întotdeauna la timpul exact. Așadar Ioan era în vârstă de 30 de ani cam pe la 1 aprilie, anul 29 d. Cr., prin urmare el s-a născut cam pe la 1 aprilie, anul 2 î. Cr .* Iar nașterea lui Isus, cu șase luni mai târziu, trebuie să fi fost cam pe la 1 octombrie, anul 2 î. Cr.


*Pentru beneficiul cititorilor care nu sunt prea obișnuiți cu calcularea datelor, atragem atenția asupra faptului că la începutul anului 29 d. Cr. trecuseră numai douăzeci și opt de ani întregi, al douăzeci și nouălea an numai începea.


Iarăși, există dovadă clară, puternică, pentru faptul că Isus a fost răstignit vinerea, 3 aprilie, anul 33 d. Cr. Faptul că răstignirea Lui a avut loc la sfârșitul zilei a patrusprezecea a lunii Nisan, iar această dată arareori cade vinerea, dar în ((B61)) 33 d. Cr. a căzut într-o vineri, stabilește această dată atât de perfect, încât chiar și Usher, care a adoptat anul 4 î. Cr. ca data nașterii lui Isus, a fost nevoit să admită că răstignirea Lui a fost în anul 33 d. Cr. Comparați datele lui Usher din notele marginale la versiunea comună a Bibilei (engleze -- n. e.), la Luca 2:21 și Matei 2:1, cu cele de la Matei 27 și Luca 23. Data răstignirii fiind anul 33 d. Cr., rezultă că dacă Isus S-ar fi născut în anul 4 î. Cr., El ar fi avut 36 de ani când a murit, iar misiunea Sa, din al treizecilea an până în al treizeci și șaselea an, ar fi durat șase ani. Dar este clar că misiunea Domnului nostru a durat numai trei ani și jumătate. Iar acest fapt îndeobște acceptat este dovedit prin profeția lui Daniel privitoare la suprimarea lui Mesia la mijlocul celei de-a șaptezecea săptămâni de favoare a lui Israel.

Astfel este iarăși dovedit că nașterea lui Isus a fost cam cu un an și trei luni înainte de era noastră, înainte de anul 1 d. Cr.; căci, misiunea Lui terminându-se la vârsta de 33 de ani și jumătate, la 3 aprilie, anul 33 d. Cr., data nașterii Sale poate fi ușor găsită calculând înapoi până la o dată cu 33 de ani și jumătate înainte de 3 aprilie, anul 33 d. Cr. Treizeci și doi de ani și trei luni înainte de aprilie 33 d. Cr. ar fi 3 ianuarie, anul 1 d. Cr., iar un an și trei luni mai în urmă ne-ar duce la 3 octombrie, anul 2 î. Cr., ca fiind data nașterii Domnului nostru la Betleem. Diferența între timpul lunar folosit de evrei și timpul solar, folosit acum în general, ar fi de câteva zile, astfel că nu putem fi siguri dacă ziua exactă n-ar fi cam prin 27 septembrie, dar 1 octombrie anul 2 î. Cr. este mai aproape de corectitudine. Nouă luni înapoi de la această dată ne-ar duce cam la timpul Crăciunului din anul 3 î. Cr., ca fiind data la care Domnul nostru Și-a lăsat gloria pe care o avea la Tatăl înainte de a fi [făcută] lumea și la care a început să ia sau să Se schimbe la natură umană. Pare posibil ca aceasta să fie originea celebrării datei de 25 decembrie ca Ziua de Crăciun. Unii scriitori ai istoriei Bisericii pretind chiar că Ziua de Crăciun a fost inițial ((B62)) sărbătorită ca data vestirii fecioarei Maria de către Gabriel (Luca 1:26). Cert este că o dată din toiul iernii nu se potrivește bine cu declarația Scripturii, că la vremea nașterii Domnului nostru păstorii erau în câmp cu turmele lor.

Sus, voi peregrini descurajați,
Alungați teama ce n-are rost;
Cel ce-a murit pe muntele Calvar
Curând va domni o mie de ani.

O mie de ani! gloria viitoare-a pământului
Ziua fericită prezisă atât de demult:
Dimineața strălucită a slavei Sionului,
Profeții au văzut-o de la-nceput.

Vestiți lumii-ntregi veștile bune;
Timpul de odihnă ce s-apropie;
Spuneți asupriților din orice popor
Că jubileul ține o mie de ani.

Ce dacă norii o clipă ascund
Cerul senin dimineața?
Curând soarele bucuros al făgăduinței
Răsare ca să lucească o mie de ani.

-- Bonar