((B63))

A sosit timpul - Studiul III
Împlinirea Profeției timpului la Întâia venire a lui Cristos

Daniel 9:23-27

Cele 70 de săptămâni din profeția lui Daniel -- Evenimente prezise să se petreacă în acel timp -- Timpul venirii lui Mesia indicat, și stabilirea unui principiu prin felul în care este indicat -- O cheie pentru alte profeții ale timpului -- Indicarea timpului răstignirii lui Mesia -- Favoarea specială pentru Israel ca națiune, scurtată în dreptate dar continuată individual -- Ungerea Sfântului Sfinților -- Necazul vărsat peste cel pustiit

„Fii atent dar la cuvântul acesta și înțelege viziunea! Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispășirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veșnică, pentru a pecetlui viziunea și profeția și pentru a unge pe Sfântul Sfinților. Să știi deci și să înțelegi, că de la darea poruncii pentru restabilirea și zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Prințul, sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni [7 + 62 = 69]; piețele și gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare.

După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, dar nu pentru Sine. (Poporul prințului [prințului roman -- armata lui Titus] care va veni, va nimici cetatea și sfântul locaș, și sfârșitul va fi cu un potop, și pustiirile sunt hotărâte până la sfârșitul războiului.) Și el [Mesia] va încheia un legământ cu mulți, timp de o săptămână [a șaptezecea sau ultima săptămână a legământului de favoare]. Dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze ((B64)) jertfa și darul de mâncare, și pentru răspândirea [sau din cauza răspândirii] urâciunilor, el [Mesia] o va pustii -- chiar până la sfârșit [terminare], și ce s-a [ce este] hotărât [în planul lui Dumnezeu] va fi vărsat peste cel pustiit” [popor -- reprezentat prin Ierusalim]. Dan. 9:23-27 (King James -- n. e.).

În timp ce această profeție marchează începutul „secerișului” Veacului Iudeu și prezența Domnului nostru acolo ca secerător principal, există câteva profeții care marchează cu mult mai clar începutul „secerișului” Veacului Evanghelic, în care Domnul nostru la a doua venire a Sa de asemenea trebuie să fie secerătorul principal. Împlinirea acestei profeții ilustrează împlinirile profetice în general, precum și stabilește un punct marcat într-o altă profeție, pe care o vom arăta.

În timp ce multe profeții se combină pentru a fixa și confirma data celei de-a doua veniri a lui Cristos, numai aceasta singură a marcat data primei veniri. Dacă împlinirea ei va fi clar stabilită, acest fapt ne va ajuta să calculăm și să decidem asupra celor care se referă la a doua venire. Pentru acest motiv dedicăm aici spațiu acestei profeții împlinite, precum și fiindcă va fi necesar ca unele dintre datele stabilite în legătură cu ea să fie înțelese în legătură cu profețiile referitoare la a doua venire, examinate mai târziu.

Lui Daniel i s-au dat mai multe viziuni, după cum este relatat în capitolele 2, 4, 7 și 8 ale acestei profeții, toate acestea arătând marea prosperitate și înălțare a împărățiilor păgâne sau ale neamurilor, dar pe el îl interesa în mod special Israelul și nu fusese informat în privința viitorului lui Israel. El știa însă din profeția lui Ieremia (Ier. 29:10; 2 Cron. 36:20-23) că pustiirea Iudeii va dura șaptezeci de ani; și cunoscând că această perioadă era aproape completă (Dan. 9:2), el se ruga stăruitor pentru întoarcerea favorii lui Dumnezeu la Israel (vers. 17-19), iar cele de mai sus sunt răspunsul dat de Dumnezeu printr-un înger.

((B65))

Perioada delimitată („separată” sau „hotărâtă”) din istoria lui Israel arătată aici este „șaptezeci de săptămâni” de la un punct de plecare dat -- adică de la emiterea unui decret pentru „restabilirea și zidirea din nou a Ierusalimului” (reținem, nu a Templului!). În această perioadă urmau să se înfăptuiască lucruri mari: cetatea va fi zidită din nou în împrejurări nefavorabile (Neem. 4), în vremuri tulburi, păcatul va fi curmat făcându-se o ispășire a nelegiuirii, iar dreptatea (îndreptățirea) va fi stabilită -- nu ca aceea împlinită an de an prin sângele taurilor și țapilor, ci adevărata și „veșnica dreptate” realizată de jertfa lui Cristos. Daniel a fost de asemenea informat că acela care va introduce jertfa mai bună va face prin aceasta să înceteze jertfele tipice și ofrandele Legii.

În această perioadă va veni Mesia, Mântuitorul mult așteptat al lui Israel, și sunt hotărâte șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni, sau șaizeci și nouă de săptămâni, ca măsură a timpului până la prezența lui Mesia. Și după aceea El va fi suprimat, dar nu pentru Sine Însuși. După venirea lui Mesia va rămâne prin urmare încă o săptămână, ultima, a șaptezecea, din această favoare promisă, iar la mijlocul acestei săptămâni, după cum a fost prezis, El va face să înceteze jertfele tipice, dându-Și „viața ca jertfă pentru vină”. Isa. 53:10-12.

Aceste șaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci de ani, fiecare zi simbolică reprezentând un an. Și împlinindu-se astfel prin aceasta, singura profeție a timpului care se referă direct la întâia venire, ne dă o cheie și pentru alte profeții, care, după cum se va arăta mai departe, fuseseră ascunse în numere simbolice -- o zi pentru un an -- până când a sosit timpul cuvenit pentru descifrare. Această profeție a fost astfel formulată, încât Daniel și alți evrei puteau, dacă voiau, s-o considere de necrezut și cu timpul s-o uite; sau cei care „așteptau mângâierea lui Israel” puteau să-și ((B66)) amintească de ea, cum a fost în cazul lui Ezechiel (cap. 4:6), putând deduce că timpul era simbolic. Cert este că cei credincioși știau să aștepte pe Mesia; și este chiar scris că tot poporul era în așteptarea Lui (Luca 3:15), chiar dacă n-au fost toți în stare să-L primească în felul cum a venit.

Trebuie să se observe că cele șaizeci și nouă de săptămâni simbolice, sau patru sute optzeci și trei de ani, duc până la Mesia Prințul, și nu până la nașterea lui Isus în Betleem. Cuvântul ebraic Mesia, corespunzător cuvântului grecesc Cristos, înseamnă Unsul, și este mai degrabă un titlu decât un nume. Isus n-a fost Unsul, Mesia, Cristosul, decât după botezul Său. Compară Fapte 10:37, 38 cu Matei 3:16. El a fost uns cu Spirit sfânt îndată ce a ieșit din apă. Acest lucru s-a întâmplat când a ajuns la starea bărbăției, care era 30 de ani potrivit Legii, sub care Se născuse și căreia El și fiecare evreu îi era supus, până când El a pus capăt stăpânirii ei îndeplinindu-i condițiile -- „pironind-o pe cruce”. Prin urmare, cele șaizeci și nouă de săptămâni din această profeție ajung până la vremea botezului și ungerii Sale, și nu înainte, de când El a fost Mesia, Cristosul, Unsul. Prin urmare, cele șaizeci și nouă de săptămâni, sau patru sute optzeci și trei de ani, s-au sfârșit în toamna anului 29 d. Cr. Atunci s-a împlinit acea parte a profeției care zice: „De la darea poruncii pentru restabilirea și zidirea din nou a Ierusalimului (Dan. 9:25) până la Unsul [Mesia], Prințul, sunt șapte săptămâni și șaizeci și două [șaizeci și nouă] de săptămâni”. Găsim că a șaptezecea săptămână, care a început atunci, s-a împlinit ca și celelalte -- un an pentru o zi.

Cei mai mulți dintre scriitorii care s-au ocupat de acest subiect au socotit începutul acestei perioade de la anul al șaptelea al lui Artaxerxe, când lui Ezra i s-a dat o însărcinare (Ezra 7:7-14), care se presupune a fi punerea în aplicare a decretului lui Cirus (Ezra 1:3; 5:13; 6:1-12). Trebuie să se ((B67)) observe însă că decretul lui Cirus a fost de a zidi casa Domnului -- Templul și zidul curții acestuia. Dar a fost un alt decret dat lui Neemia în al douăzecilea an al lui Artaxerxe ca să se rezidească zidurile Ierusalimului, care la timpul acela erau încă nereparate (Neem. 2:3-8; 6:15; 7:1). Și de la acest decret pentru „restabilirea și zidirea din nou a Ierusalimului” trebuie datată această profeție a lui Daniel. Toată relatarea este în armonie cu aceasta, existând doar o aparentă obiecție într-o profeție a lui Isaia privitoare la acest lucru, unde se spune despre Cirus nu numai că „va da drumul captivilor Mei”, ci și că „el Îmi va zidi cetatea” (Isa. 45:13). La această aparentă obiecție noi răspundem astfel: Cuvântul tradus aici prin cetate este ir și înseamnă un loc înconjurat cu ziduri. Înțelegem că aici se face referire la zidurile curții Templului; și cu aceasta sunt în armonie faptele citate mai sus. Același cuvânt ir este redat prin curte în 2 Împărați 20:4.

Se admite îndeobște că data când i s-a dat misiunea lui Neemia este anul 445 î. Cr. Dar dr. Hale în lucrarea sa asupra cronologiei (pag. 449 și 531) și dr. Priestlie în tratatul său „Harmony of the Evangelists” („Armonia Evangheliștilor”) pag. 24-38, arată că după această opinie generală există o întârziere de nouă ani, ceea ce ar indica anul 454 î. Cr. ca adevărata dată a primirii misiunii de către Neemia; și cu această dată se potrivește prezicerea lui Daniel (9:25) privitoare la decretul pentru restaurarea și zidirea Ierusalimului.

Deoarece șaizeci și nouă de săptămâni (7 și 62) sau patru sute optzeci și trei de ani ne duc până la Mesia (Unsul) Prințul, de aceea din această perioadă de șaizeci și nouă de săptămâni simbolice, sau patru sute optzeci și trei de ani (483), scădem patru sute cincizeci și patru (454) de ani î. Cr., ca data adevărată a decretului pentru restaurarea și zidirea Ierusalimului; iar ce rămâne -- 29 d. Cr. -- ar fi anul în care ((B68)) să Se manifeste Unsul (Mesia). Aceasta este în acord exact cu ceea ce am arătat deja, și anume, că Isus a fost botezat de către Ioan și a primit ungerea Spiritului în anul 29, cam la 3 octombrie, când avea vârsta de 30 de ani, potrivit datei reale a nașterii Sale, așa cum s-a arătat în capitolul precedent.

Misiunea Domnului nostru a durat trei ani și jumătate, sfârșindu-se cu răstignirea Sa, la timpul Paștilor, în primăvara anului 33 d. Cr. Prin aceasta El a îndeplinit exact profeția cu privire la săptămâna rămasă sau ultima săptămână (șapte ani) de favoare promisă, care zice: „După aceste șaizeci și nouă (7 și 62) de săptămâni, Mesia va fi stârpit [după traducerea Douay, «va fi ucis»] dar nu pentru Sine”* . . . „în mijlocul săptămânii [rămase -- a 70-a] va face să înceteze jertfa și darul de mâncare”.


*Această expresie, „dar nu pentru Sine”, este diferit redată în alte traduceri, dintre care câteva sunt în fața noastră; dar după opinia noastră aceasta, din versiunea noastră comună (King James -- n. e.), este redarea cea mai clară și mai bună.


Atunci au încetat jertfele care se aduceau după Lege; nu în sensul că după aceea n-au mai fost oferite animale, tămâie etc., de către preoți, pentru că ele au continuat să fie oferite an de an, dar în sensul că ele n-au fost acceptate de Iehova și n-au fost în nici un sens jertfe pentru păcat. Adevărata jertfă fiind venită, Domnul nostru Isus „înlăturând păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9:26), Iehova nu mai putea recunoaște alte ofrande ca jertfe și nici vreo necesitate a lor.

Acolo, pe cruce, Mesia care Se jertfise trei ani și jumătate, Și-a sfârșit lucrarea (Ioan 19:30) și astfel „a pus capăt păcatului”, a făcut în fața lui Dumnezeu o deplină și completă ispășire pentru fărădelegea oamenilor, aducând astfel întregii omeniri o îndreptățire veșnică de sub păcat, în locul îndreptățirii anuale tipice, săvârșită prin tipurile date pentru poporul tipic, Israel. Moartea lui Mesia a fost și „pecetea” -- garanția împlinirii -- tuturor viziunilor și profețiilor cu ((B69)) privire la binecuvântările viitoare și la „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21). Ambele aceste făgăduințe, Legământul Avraamic și Noul Legământ, au fost asigurate, întărite, cu „sângele Său prețios” (Luca 22:20; 1 Cor. 11:25) care vorbește în favoarea noastră mai bine decât sângele taurilor și al țapilor -- chiar îndreptățirea veșnică și înlăturarea păcatului, pentru toți cei care-L primesc. Și în restul, sau în a doua jumătate a celei de-a șaptezecea săptămâni, sau ultima săptămână de favoare iudaică -- cei trei ani și jumătate, începând de la Cincizecime -- urmașii Săi, „sfântul sfinților” din acea națiune, au fost unși cu Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, întocmai cum fusese uns Mesia la sfârșitul celei de-a șaizeci și noua săptămâni.

Astfel au fost împlinite declarațiile din versetul 24 al acestei profeții: „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte [puse deoparte] asupra poporului Tău și asupra cetății tale celei sfinte -- (a) pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispășirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veșnică, -- (b) pentru a pecetlui viziunea și profeția -- și (c) pentru a unge pe Sfântul Sfinților”. Profeția nu arăta că toată această lucrare va fi amânată până în ultima „săptămână”, când Mesia va fi prezent; și fără îndoială ei au înțeles că aceasta implica din partea lor o mare reformă morală care-i va pregăti pentru Mesia și pentru ungerea sub El a națiunii lor ca popor „sfânt al sfinților”, ca să binecuvânteze lumea în general. Nu învățaseră din secolele de experiență că ei n-aveau putere să înlăture păcatul și să facă împăcare pentru fărădelege, și că se cerea o jertfă pentru păcat perfectă ca să îndeplinească această mare lucrare de ștergere a păcatului și de îndreptățire a celor condamnați.

Pe de altă parte, profeția lui Daniel, deși arăta că Mesia va fi stârpit [va muri] la mijlocul ultimei săptămâni, nu arăta că masa poporului Său vor fi nesfinți și prin urmare lepădați, ((B70)) cum au și fost, la mijlocul acelei săptămâni (Mat. 23:38). Un alt profet a spus: „El (Domnul) Își va încheia socoteala și o va scurta în dreptate [în mod just]” (Rom. 9:28, Diaglott, Wilson -- n. e.); și totul a fost terminat la jumătatea săptămânii (trei ani și jumătate ai) misiunii lui Isus, cu excepția ungerii sfântului sfinților.

Dar ce se întâmplă cu restul din săptămâna a șaptezecea, cu cei trei ani și jumătate care au trecut după cruce? A făgăduit Iehova să pună deoparte șaptezeci de săptămâni de favoare pentru Israel și de fapt le-a dat numai șaizeci și nouă și jumătate? La prima vedere așa pare, mai cu seamă când ne amintim că doar cu cinci zile înainte de moartea Sa „în mijlocul săptămânii”, Isus a plâns pentru cetatea lor și i-a respins zicând: „Iată că vi se lasă casa pustie”. Dar nu este așa: Iehova cunoștea sfârșitul de la început; și când a promis șaptezeci de săptămâni, chiar aceasta avea în vedere. Prin urmare trebuie să căutăm favoare pentru acel popor încă trei ani și jumătate după răstignire, în ciuda faptului că atunci au fost lăsați pustiiți din punct de vedere național.

Că israeliții ca națiune nu erau potriviți să fie primitorii favorii principale sau spirituale (și nici ai favorii pământești) a fost demonstrat prin faptul că L-au respins pe Mesia, așa cum prevăzuse și prezisese Dumnezeu; ca atare pentru ei era inutil să se continue încercarea lor națională după mijlocul săptămânii a șaptezecea, și a fost scurtată atunci, când ei au fost lăsați „pustiiți” -- respinși din favoare. În timpul rămas din această perioadă a lor (trei ani și jumătate), favoarea a fost crescută, deși limitată la „rămășiță”, la sfântul sfinților, la cei mai curați și mai potriviți, numai la cei cărora ea le putea fi folositoare (Isa. 10:22, 23; compară cu Rom. 9:28). Creșterea favorii a constat în faptul că rămășiței i s-au dat trei ani și jumătate de atenție și slujire exclusivă, sub avantajele crescute ale dispensației spiritului, care, începând cu ucenicii la Cincizecime, au ajuns probabil la tot grâul copt din acea națiune, în timpul ((B71)) acestei perioade de favoare specială. Vezi Fapte 2:41 și 4:4, ca rezultat al primelor câteva zile.

Din aceast motiv, deși Isus gustase moartea pentru toți, iar Evanghelia trebuia să fie vestită tuturor, totuși instrucțiunile Sale către ucenici au fost să înceapă din Ierusalim. Ei nu trebuiau nici să părăsească acea lucrare specială, nici să ofere altora favoarea noii dispensații, până când cei trei ani și jumătate de favoare promisă lui Israel se sfârșeau -- până când Dumnezeu a trimis-o în mod special atât la păgâni cât și la evrei. Fapt. 10.

În legătură cu data exactă a convertirii lui Corneliu, cronologii pot doar face presupuneri, și ca atare o estimează diferit, ca având loc între anii 37 și 40 d. Cr.; dar având în vedere această profeție marcantă pe care noi o analizăm acum, nu ne îndoim că s-a petrecut în toamna anului 36 d. Cr., fiindcă atunci s-au sfârșit cele șaptezeci de săptămâni sau cei patru sute nouăzeci de ani de favoare față de Israel. Deoarece atunci s-a sfârșit favoarea lor exclusivă, acest lucru trebuia să fie marcat în modul cel mai potrivit prin trimiterea Evangheliei la neamuri. După aceea israeliții n-au fost lipsiți de Evanghelie, dar au fost tratați întocmai ca neamurile, deși fără îndoială că prejudecata a plasat rămășița într-o poziție mai puțin favorabilă. „Sfântul sfinților” fiind deja ales, Evanghelia n-a mai fost limitată exclusiv la ei, ci a fost deschisă oricărei creaturi care avea ureche de auzit.

După cele șaptezeci de săptămâni a venit strâmtorarea și necazul menționat în cuvintele din urmă ale versetelor 26 și 27. Prințul roman a venit și a distrus cetatea și Templul, și, asemenea unui potop, a lăsat în urma sa o pustiire și o nimicire groaznică. Iar de atunci Mesia, pe care ei L-au respins, a îngăduit să vină asupra acestui popor diferite rele, și va mai îngădui încă „până la sfârșit”, până când le va fi fost destul, până când El va zice: „Vorbiți inimii Ierusalimului și strigați-i că timpul lui de suferință s-a sfârșit, că nelegiuirea ((B72)) lui este iertată” (Isa. 40:2). Între timp, ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit (sau asupra poporului lepădat), până când paharul lui va fi plin de necaz -- până în ziua când vor zice: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!”. Ziua eliberării Israelului răsare acum, mulțumim lui Dumnezeu; și chiar dacă pustiirea și strâmtorarea lor nu sunt încă sfârșite, totuși fiecare ceas grăbește timpul când mintea lor orbită de prejudecăți, ieșind din întuneric va vedea pe Cel pe care L-au străpuns, și timpul când Îl vor plânge așa cum plânge cineva pe singurul său fiu. Zah. 12:10.

Deoarece mulți, citind pasajul examinat aici, au căzut în mare confuzie și eroare, neînțelegând corect aranjamentul cuvintelor profetului, confundând pe Mesia Prințul cu prințul roman etc., sugerăm un studiu atent al pasajului așa cum este aranjat la începutul acestui capitol, remarcând parantezele și comentariile explicative din paranteze.