((B201))

A sosit timpul - Studiul VII
Dispensațiile paralele

Veacul iudeu, un tip al Veacului Evanghelic -- Remarcabil paralelism sau corespondență între cele două dispensații -- Totuși ele sunt distincte -- Superioritatea epocii creștine, antitipul -- Israelul trupesc și spiritual, în contrast -- Examinarea unor paralele proeminente -- Paralelele timpului în mod special remarcate -- Perioada de favoare a Israelului trupesc -- Timpul îndepărtării lor din favoare -- Perioada de dizgrație arătată în profeții ca fiind egală cu perioada de favoare -- Mărturia apostolică potrivit căreia perioada lor de dizgrație este perioada Chemării de sus a Israelului spiritual -- Lungimea Veacului Evanghelic arătată astfel în mod indirect, dar clar -- Armonia incontestabilă, convingătoare și mulțumitoare a cronologiei biblice, a mărturiei Jubileului, a Timpurilor Neamurilor și a altor profeții, cu lecțiile din aceste paralele

ÎN capitolele precedente ne-am referit la faptul că procedeele lui Dumnezeu cu poporul lui Israel au avut un caracter tipic; totuși puțini au o concepție adecvată privitoare la măsura adevărului acestui lucru. Mulți au observat fără îndoială că apostolii, mai ales Pavel, instruind Biserica creștină, s-au referit adesea la unele aspecte izbitoare ale tipului și antitipului din dispensațiile iudaică și creștină. Dar o atenție sporită asupra învățăturilor apostolului va arăta că el face uz nu numai de câteva ilustrații scoase din societatea iudaică, ci în raționamentele sale concise el invocă întregul sistem iudaic, ca fiind de instituire divină (ignorând cu totul „tradițiile bătrânilor”, care nu aparțineau acestui sistem), și arată că în toate aspectele lui, acesta a fost tipic pentru dispensația creștină care atunci se ivea, trasând cât se poate de clar cursul Bisericii creștine în Veacul Evanghelic, precum și indicând opera ei glorioasă din Veacul Milenar.

((B202))

Mulți presupun că Veacurile Iudeu și Creștin sunt de fapt unul și același, și că Dumnezeu a ales Biserica creștină chiar de la începutul existenței umane. Aceasta este o greșeală serioasă care întunecă și împiedică înțelegerea corectă și clară a multor adevăruri. Isus a fost capul și înaintemergătorul Bisericii creștine, care este corpul Său (Efes. 5:23; Col. 1:24); prin urmare, n-a fost nimeni înaintea Lui ca membru al Bisericii. Dacă ar fi fost cineva înainte, El n-ar putea fi numit în mod corect înaintemergătorul. „Chemarea de sus” spre a deveni jertfitori împreună cu El și în final moștenitori împreună cu El n-a fost făcută cunoscută în alte veacuri (Efes. 3:2, 5, 6). Oamenii buni care au trăit și au murit înainte de plătirea reală a prețului răscumpărării noastre prin sângele prețios n-au știut nimic despre această „chemare de sus”. Și fiindcă darurile și chemările lui Dumnezeu sunt favoruri nemeritate, nu li s-a făcut nici o nedreptate celor din alte veacuri prin faptul că nu li s-a oferit aceeași favoare. Chemarea și favoarea pentru cei din veacurile trecute, după cum acestea vor fi și pentru cei din veacul viitor, au fost la onoruri pământești, la glorie pământească și la viață eternă ca ființe pământești (umane), în timp ce chemarea și favoarea din Veacul Evanghelic sunt la onoruri cerești și la glorie cerească, la o schimbare de natură, de la umană la divină, și la putere, onoare și stăpânire în cer și pe pământ, ca împreună moștenitori și conlucrători cu Cristos. Și deoarece Biserica astfel chemată, separată de lume și dezvoltată în decursul acestui veac, va fi în veacul viitor agentul lui Iehova pentru executarea deplină a marelui Său plan al veacurilor -- un plan care cuprinde nu numai interesele omenirii, ci și ale tuturor creaturilor din cer și de pe pământ -- minunate au fost pregătirile făcute în veacurile trecute pentru pregătirea și instruirea ei. Nu mai puțin minunată a fost grija cu care aceștia, chemați a fi moștenitori ai gloriei divine, au fost în acest veac pregătiți, disciplinați, îndrumați și protejați pe lunga, dificila și îngusta cale, ((B203)) deschisă întâi de Domnul și Înaintemergătorul lor, în urmele căruia ei sunt îndrumați să calce -- așa cum El le-a lăsat exemplu. 1 Pet. 2:21.

Domnul nostru a petrecut cei trei ani și jumătate ai misiunii Sale pentru a aduna din Israel, a pregăti și a instrui micul număr de ucenici care trebuiau să formeze nucleul Bisericii creștine. Când era pe cale să-i lase singuri în lume, El le-a dat făgăduința Spiritului sfânt, care, de-a lungul întregului veac, trebuia să călăuzească Biserica în tot adevărul, să le arate lucrurile viitoare și să le împrospăteze în minte ceea ce-i învățase El -- făgăduință care a început să fie confirmată la Cincizecime. Este scris de asemenea că îngerii sunt toți spirite slujitoare trimise să slujească moștenitorilor acestei mari mântuiri (Evr. 1:14), și că grija deosebită a Domnului nostru este asupra lor chiar până la sfârșitul acestui veac (Mat. 28:20). Toate scrierile apostolilor sunt adresate Bisericii, și nu lumii, cum mulți par să gândească; și ele sunt pline de instrucțiuni speciale, de încurajări și de îndemnuri, necesare numai sfinților care umblă pe calea îngustă în decursul acestui veac. Iar descoperirea Domnului nostru, pe care Dumnezeu I-a dat-o după ce El a trecut în slavă, a trimis-o și a făcut-o cunoscută prin semne [a semn-ificat-o -- a spus-o în semne, simboluri etc.] Bisericii Sale, prin Ioan slujitorul Său (Apoc. 1:1). Ni se spune de asemenea că profețiile date odinioară prin oamenii sfinți din vechime nu erau pentru ei înșiși, nici pentru alții din timpul și din veacul lor, ci exclusiv pentru învățătura Bisericii creștine. 1 Pet. 1:12.

În acest capitol ne propunem să arătăm că pe tot parcursul acelui veac, întregul popor evreu a fost angajat fără să știe, sub conducerea lui Dumnezeu, în a furniza pentru învățătura noastră o imagine tipică a întregului plan de mântuire în toate lucrările lui, întocmai cum am văzut Jubileele arătând împlinirea finală a planului în binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Numai dacă noi scoatem din acest ((B204)) depozit de adevăr, atât de îmbelșugat și de special pregătit pentru Biserică, Spiritul lui Dumnezeu ne hrănește și ne conduce treptat spre o înțelegere tot mai aproape de desăvârșire a planului Său, pe măsură ce cunoștința aceea devine necesară pentru noi. Și din acest depozit mare Dumnezeu ne dă acum mult din lumina și hrana specială de care avem nevoie în acest timp de „seceriș”, la încheierea veacului. Deoarece aceasta a fost grija și prevederea îmbelșugată a lui Dumnezeu pentru Biserica creștină, mai mult decât pentru toți ceilalți oameni din veacurile trecute și viitoare, cât de importantă trebuie să vadă El acea cunoștință pentru noi, și cu câtă nerăbdare ar trebui să ne folosim de ea.

Deși în acest capitol sau volum nu vom intra într-o examinare detaliată a aspectelor tipice ale procedurilor lui Dumnezeu cu Israelul, așa cum sunt prezentate în Cortul Întâlnirii, în Templu, în ritualuri și jertfe etc., invităm acum la atenție sporită în privința unora dintre elementele însemnate și proeminente ale corespondenței între dispensațiile Iudaică și Creștină ca tip și antitip; deoarece, tot ceea ce trăiește și înfăptuiește în realitate Biserica creștină a fost prefigurat de Biserica iudaică. Și multe din aceste aspecte ale corespondenței sunt paralele nu numai în caracter, ci și în timpul relativ al împlinirii lor. Chiar și în istoria lor națională, și în istoria multor persoane individuale din acea națiune, găsim corespondențe marcate în Scripturi. Unele dintre acestea au fost remarcate demult de către gânditorii creștini, iar altele au fost în întregime trecute cu vederea. Aici se deschide înaintea noastră un frumos și rodnic câmp de gândire și studiu.

Pavel numește Biserica iudaică „Israel după trup”, iar Biserica creștină „Israelul lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:18; Gal. 6:16). Putem de aceea să le numim pe bună dreptate Israel Trupesc și Israel Spiritual. Planul mai înalt al casei spirituale este de asemenea arătat de apostol când descrie Israelul Trupesc ca o casă [familie] a servitorilor, iar Israelul Spiritual ((B205)) ca o casă a fiilor (Evr. 3:5, 6; Rom. 8:14). Casa trupească au fost servitorii onorați ai casei spirituale în diverse feluri, dar mai ales prin faptul că ei, fără să știe, potrivit aranjamentului lui Dumnezeu, au furnizat ilustrații pantomimice ale lucrurilor spirituale, care, dacă sunt studiate și luate în seamă, binecuvântează și iluminează mult casa fiilor.

În ambele cazuri au existat un Israel Nominal și un Israel Adevărat, în estimarea lui Dumnezeu, deși oamenilor le-au apărut ca unul singur; cel nominal și cel adevărat neputându-se distinge clar până la sfârșitul sau la timpul secerișului veacurilor respective, când adevărul cuvenit și adus atunci la lumină face despărțirea și dezvăluie care sunt din Israelul adevărat și care sunt din cel doar nominal. Despre casa trupească Pavel a spus: „Nu toți cei care se coboară [cu numele] din Israel sunt Israel” (Rom. 9:6); iar Domnul nostru a recunoscut același fapt când a zis despre Natanael: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este viclenie”, și de asemenea când în timpul secerișului a despărțit pe cel adevărat de cel nominal și pe primul l-a numit grâu de preț, iar pe cel din urmă doar pleavă -- cu toate că grâul în comparație cu pleava era numai o mână, iar pleava includea aproape pe toți din acea națiune. Se arată că membrii nominali și membrii adevărați ai Israelului spiritual din Veacul Evanghelic sunt într-o proporție similară și sub o ilustrație similară; iar separarea lor de asemenea este în timpul secerișului -- la sfârșitul Veacului Evanghelic. Atunci numai grâul -- un număr relativ mic, o „turmă mică” -- va fi separat de masele Israelului spiritual nominal, în timp ce marea majoritate, fiind neghină și nu grâu adevărat, vor fi respinși ca nevrednici de favoarea principală la care au fost chemați și nu vor fi socotiți printre mărgăritarele Domnului. Rom. 9:27; 11:5; Luca 12:32; Mat. 3:12; 13:24-40.

Capul casei trupești a fost Iacov, supranumit Israel (prinț); și prin cei doisprezece fii ai săi el a întemeiat casa care-i ((B206)) poartă numele, Casa lui Iacov, Casa lui Israel. Tot așa este și cu casa spirituală: fondatorul ei, Cristos, a întemeiat-o prin cei doisprezece apostoli; și această casă de asemenea poartă numele fondatorului ei -- Biserica lui Cristos. În ceea ce privește timpul, Dumnezeu a chemat întâi Israelul trupesc; dar în ceea ce privește favoarea și timpul realizării, Israelul spiritual vine întâi. Astfel, cel dintâi devine cel din urmă și cel din urmă devine cel dintâi (Luca 13:30). Scripturile arată clar că aceste două case ale lui Israel sunt sămânța trupească a lui Avraam și sămânța spirituală a lui Iehova -- Tatăl Ceresc, reprezentat de Avraam.

Unii sunt orbiți față de adevărurile importante, presupunând că expresia „cele două case ale lui Israel” se referă la cele două diviziuni ale Israelului trupesc, după despărțirea din zilele fiului lui Solomon, Roboam. Acestora trebuie numai să li se amintească faptul că după robia din Babilon, la revenirea lor în Palestina, tuturor israeliților, din toate semințiile, atunci prizonieri peste tot în imperiul universal al Medo-Persiei, inclusiv în Siria sau Babilonia, li s-a dat libertatea să se întoarcă în țara lor dacă voiau (Ezra 1:1-4). Mulți dintre israeliții credincioși, din toate semințiile, care respectau făgăduințele lui Dumnezeu legate de țara sfântă și de cetatea sfântă, s-au întors în diferitele cetăți ale Palestinei. Seminția lui Iuda, seminția principală, în care a fost plasată funcția împărătească și în teritoriul căreia era așezat Ierusalimul, cetatea principală, în mod firesc a avut rolul principal în rezidirea lui; dar după acea întoarcere din Babilon, Israelul n-a mai fost o națiune împărțită, ci ei au locuit împreună ca la început, ca un singur popor, și au fost cunoscuți sub numele lor inițial, Israel. Vezi Neemia 11:1, 20; Ezra 2:70.

Acest lucru este subliniat mai departe în Noul Testament. Domnul și apostolii vorbesc despre Israelul trupesc ca fiind unul. Pavel zice că Israel a căutat, dar numai o „rămășiță” a fost găsită vrednică (Rom. 10:1-3; 9:27; 11:5-12, 20-25; Fapt. 26:7). ((B207)) Domnul nostru a spus că El a fost „trimis . . . la [toate] oile pierdute ale casei [una singură] lui Israel”; totuși când El n-a voit să permită ucenicilor Săi să meargă în afara Palestinei pentru a le căuta (Mat. 10:5, 6; 15:24), este evident că cei care trăiau în Palestina au reprezentat tot Israelul. Petru de asemenea vorbește despre Israelul trupesc ca despre o singură casă; și adresându-se poporului din Ierusalim a spus: „Să știe bine, deci, toată casa lui Israel” etc. Iacov vorbește de asemenea despre cele douăsprezece seminții ca despre un singur popor (Fapt. 2:36; Iac. 1:1). Mulți din toate semințiile au locuit în Palestina și mulți din toate semințiile au locuit printre popoarele înconjurătoare. Astfel Pavel a întâlnit israeliți și le-a propovăduit aproape în fiecare cetate vizitată în Asia Mică și în Italia, dar ei erau întotdeauna recunoscuți ca un singur popor, numai Israelul spiritual fiind celălalt Israel.

Dumnezeu a făcut legăminte sau făgăduințe speciale ambelor case ale lui Israel. Făgăduințele pentru casa trupească au fost toate pământești, pe când cele pentru casa spirituală sunt toate cerești. Cu toate că făgăduințele pentru casa trupească au fost (și sunt încă) mari și prețioase, făgăduințele pentru casa spirituală sunt caracterizate ca fiind „făgăduințe mai bune” și „făgăduințe nespus de mari și scumpe” (Evr. 8:6; 2 Pet. 1:4). Casei trupești i s-a spus: „Dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți ține legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veți fi o împărăție de preoți și un popor sfânt”. Și deși tot Israelul a răspuns și a zis: „Vom face tot ce a zis Domnul” (Exod. 19:5-8), și apoi nu și-au ținut legământul, totuși cei credincioși dintre ei, care în slăbiciunea lor s-au străduit serios să-l țină, în decursul Veacului Milenar vor fi „prinți în toată țara”, membri ai fazei pământești a Împărăției lui Dumnezeu. Vezi Vol. I, cap. 14.

Casei spirituale, dimpotrivă, i se spune: „Voi. . .sunteți zidiți ca o casă duhovnicească, o preoție sfântă, ca să aduceți ((B208)) jertfe duhovnicești*, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos. . . . Voi însă sunteți o semniție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți virtuțile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care altădată nu erați un popor, dar acum sunteți Poporul lui Dumnezeu”. 1 Pet. 2:5, 9, 10.


*Cuvântul duhovnicești înainte de cuvântul jertfe din acest text (vers. 5) este omis din cel mai vechi manuscris grecesc, cel Sinaitic. Corectitudinea acestei omisiuni este evidentă dacă ne gândim că nu lucrurile spirituale sunt jertfite, ci privilegiile, drepturile etc. pământești sau umane.


Israelul trupesc avea prin hotărârea lui Dumnezeu un Cort făcut de mâini, care a fost tipic, atât cortul însuși, cât și toate serviciile lui (Evr. 9:1, 2, 9, 10). Dar Israelul spiritual are „adevăratul [antitipicul] cort, care a fost ridicat de Domnul, nu de om” (Evr. 8:2). Pentru serviciile Cortului tipic a fost rânduită o preoție tipică, al cărei cap era Aaron, acesta aducând jertfe tipice pentru păcatele poporului tipic și împlinind o curățire sau îndreptățire tipică în fiecare an. Cortul antitipic are preoțimea lui, care aduce jertfe mai bune (Evr. 9:23) și care anulează o dată și pentru totdeauna păcatele lumii întregi. Domnul nostru Isus este preotul conducător al acestei preoțimi -- Marele Preot al mărturisirii [sau rânduirii] noastre -- Biserica, adică corpul Său, fiind preoții subordonați. Această preoțime nu este biserica nominală în întregimea ei -- ci este Biserica adevărată, credincioșii în Cristos Isus, care merg pe urmele Marelui nostru Preot în sacrificiu.

O altă trăsătură marcantă a acestei corespondențe ca tip și antitip semnalată în Scripturi, este că ambele case ale lui Israel (trupească și spirituală) au fost duse în robia Babilonului. Se va vedea mai clar acest lucru într-unul din capitolele următoare, când vom ajunge să vedem „Babilonul cel mare, mama prostituatelor” (Apoc. 17:5, 6). Aici observăm ((B209)) numai corespondența. Israelul trupesc a fost dus rob în Babilonul literal, care era construit pe râul literal Eufrat, în timp ce în Veacul Evanghelic Babilonul mistic sau figurativ, care a dus în captivitate pe Israelul spiritual, este descris ca fiind așezat pe Eufratul mistic. În tip, vasele de aur ale Templului au fost duse și profanate de Babilonul literal; în antitip, adevărurile divine (de aur), prețioase, aparținând de serviciul adevăratului Templu, Biserica (1 Cor. 3:16, 17; Apoc. 3:12), au fost mult îndepărtate de la locurile lor cuvenite, au fost denaturate și greșit aplicate de către Babilonul mistic. Babilonul literal fiind construit pe râul Eufrat, care contribuia din punct de vedere material la bogăția și resursele lui, înfrângerea lui a fost realizată prin schimbarea cursului acelor ape. Tot așa, Babilonul mistic este așezat, este susținut de multe ape (popoare, neamuri), și căderea lui este prezisă, prin retragerea sprijinitorilor și susținătorilor lui, poporul. Apoc. 16:12.

PARALELELE TIMPULUI

măsurând

umbra și realitatea -- tipul și antitipul

Ajungem acum la examinarea celui mai minunat aspect al acestei corespondențe tipice, adică elementul timp, care în fiecare caz susține și confirmă datele indicate de Jubilee, de Cronologie și de sfârșitul prezis al Timpurilor Neamurilor. Și acesta este mai cu seamă scopul introducerii acestui subiect aici -- pentru ca forța acestui minunat paralelism să poată crește și întări credința copiilor lui Dumnezeu în elementul timp din planul Său, așa cum evident era intenționat. Evr. 9:9, 23; 10:1.

Dintre toate profețiile și dovezile timpului nici una nu este mai izbitoare și mai convingătoare decât aceasta. Învățătura pe care o dă este uimitoare datorită tocmai simplității ei, și aduce convingere în inimile celor umili. Nu numai că Israelul trupesc și ceremoniile lui au fost tipice, dar și Veacul Iudeu ((B210)) a fost tipic pentru Veacul Evanghelic. Ele au exact aceeași lungime și corespund unul altuia; astfel că, văzând și apreciind Veacul Iudeu, lungimea lui și particularitățile secerișului sau sfârșitului lui, putem cunoaște lungimea exactă a Veacului Evanghelic, antitipul lui, și putem înțelege ce și când trebuie să așteptăm în secerișul Veacului Evanghelic. Să trecem acum să arătăm aceasta; căci, deși pe principii generale am putea lua lucrul acesta ca sigur, și să spunem că deoarece diferitele trăsături ale sistemului iudaic corespund trăsăturilor Veacului Evanghelic, la fel și timpul trebuie să corespundă, totuși Dumnezeu nu ne-a lăsat să presupunem acest lucru, ci ne-a spus clar, chiar dacă indirect.

Pavel ne spune că Dumnezeu a lepădat din favoare casa trupească în timpul alegerii casei spirituale; și când casa spirituală va fi fost aleasă, favoarea lui Dumnezeu se va întoarce iarăși la casa trupească. El zice: „Fraților [frați din Biserică sau din Israelul spiritual], pentru ca să nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel [natural sau trupesc] a căzut într-o împietrire, care va ține până va intra plinătatea neamurilor*. Și în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Salvatorul [promis, Cristos -- Domnul nostru, Capul și rămășița sau puținii credincioși din amândouă casele nominale ale lui Israel, care vor alcătui corpul Său, Biserica] va veni din Sion și va îndepărta nelegiuirile de la Iacov.


*Nimeni să nu confunde această „plinătate a neamurilor [sau dintre neamuri]” cu „Timpurile Neamurilor”, menționate mai înainte. „Timpurile Neamurilor”, așa cum s-a arătat, este o perioadă de timp în care neamurilor li s-a permis să stăpânească lumea; în timp ce „plinătatea neamurilor” se referă la numărul deplin care să fie ales dintre neamuri pentru a completa Biserica Evangheliei -- care, împreună cu „rămășița” aleasă dintre israeliți (care ar include pe apostoli), va constitui Biserica lui Cristos, Neamul Sfânt, Preoțimea Împărătească, Împărăția lui Dumnezeu, căreia îi va fi încredințată împărăția și stăpânirea pământului.


((B211))


Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi șterge păcatele». În ce privește Evanghelia [chemarea de sus din acest veac], ei sunt vrăjmași [lepădați], spre binele vostru [pentru ca voi să aveți prioritate și să moșteniți partea spirituală, cea mai aleasă a făgăduințelor]; dar în ce privește alegerea [prin care ei au fost aleși ca să primească de la Dumnezeu favoruri pământești speciale, făgăduite părintelui lor Avraam și seminței sale naturale], sunt iubiți din cauza părinților lor. Căci darurile de har și chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Ceea ce a făgăduit Dumnezeu se va împlini cu siguranță. Cunoscând sfârșitul de la început, Iehova n-a făcut niciodată un legământ pe care să trebuiască sau să vrea să-l rupă.

În această profeție apostolul ne dă o sugestie asupra lungimii Veacului Evanghelic, arătând că el a început odată cu lepădarea Israelului Trupesc și că se va sfârși cu restabilirea lor în favoare. Punând cuvintele lui Pavel și ale lui Petru împreună (Rom. 11:27 și Fapt. 3:19, 20), aflăm că timpul întoarcerii favorii la Israel va fi la începutul Timpurilor Restabilirii, la a doua venire a Domnului nostru. Pavel spune că întoarcerea favorii la poporul acela va fi când Dumnezeu le va îndepărta păcatele, ceea ce Petru spune că El va face în timpurile de înviorare sau de restabilire care vor veni când Domnul nostru va veni a doua oară, când cerurile nu-L vor mai reține.

Am arătat deja că data celei de-a doua veniri a Domnului nostru și aurora Timpurilor Restabilirii este 1874 d. Cr. De aceea ar trebui să ne așteptăm să vedem ceva semne de întoarcere a favorii lui Dumnezeu la Israelul Trupesc la scurt timp după 1874 d. Cr., acesta fiind unul din primele aspecte ale lucrării de restabilire. Și într-adevăr vedem că favoarea începe deja să se întoarcă la ei. Și fiecare nouă dovadă a îndepărtării împietririi (orbirii, King James -- n. e.) lui Israel și a întoarcerii favorii divine la ei, măsurată în cuvintele apostolului, este o nouă dovadă că Veacul ((B212)) Evanghelic se încheie și că „turma mică” este aproape completă. Dar avem și o altă dovadă care ne arată data exactă când favoarea va începe să se întoarcă la Israel. Până aici am văzut numai că lungimea stării de lepădare a Israelului trupesc este lungimea timpului de favoare specială față de alții, pentru chemarea altor popoare (neamuri) ca să fie împreună moștenitori cu Cristos, chemare care se termină la începutul Timpurilor Restabilirii, dar (alte profeții arată că) nu chiar la începutul lor.

Dar să ne oprim un moment -- să nu fie nici o neînțelegere asupra acestui punct: Când încetează chemarea la înaltul privilegiu de a deveni membri ai Bisericii, Mireasa și moștenitorii împreună cu Cristos, în nici un caz nu înseamnă că toți cei deja chemați vor fi în mod sigur socotiți vrednici și prin urmare vor fi aleși, pentru că „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”, fiindcă numai puțini dintre cei chemați respectă condițiile chemării. Nici nu înseamnă că după aceea celor nechemați la această „chemare de sus” nu li se vor oferi alte favoruri. Faptul este că atunci când „chemarea de sus” încetează, aceasta este fiindcă marele Proiectant al planului veacurilor aproape a completat acea parte a planului Său care este intenționată să se împlinească în Veacul Evanghelic -- și anume, alegerea Bisericii Evanghelice, mireasa lui Cristos. Nu toți oamenii au fost chemați la această mare onoare. Suntem informați în mod special că planul lui Dumnezeu a fost să aleagă pentru acest scop numai un număr limitat, „o turmă mică”, în comparație cu masa omenirii. După ce vor fi destui chemați și când timpul chemării se va sfârși și nu va mai fi potrivit să se ofere această chemare și altora, va fi încă posibil pentru cei deja chemați, care au acceptat chemarea, să-și asigure chemarea și alegerea, prin credincioșie față de legământul lor de consacrare deplină lui Dumnezeu, chiar până la moarte; și va fi încă posibil ca aceștia să nu reușească să facă astfel. Această chemare, care trebuie să se sfârșească atunci când ((B213)) vor fi destui invitați din care să se completeze „turma mică” favorizată, corpul lui Cristos, este departe de a fi limita iubirii, favorii și chemării lui Dumnezeu. Sfârșitul ei este numai încetarea chemării cerești sau a „chemării de sus”. Căci acolo unde se sfârșește această chemare, unde se închide această ușă a ocaziei și a favorii, începe să se deschidă o altă ușă -- ușa ocaziei de a intra pe calea sfințeniei și de a merge în sus pe ea -- nu la natura divină, la care a fost chemată Biserica evanghelică, ci la viață veșnică și la perfecțiune ca ființe umane. Vezi Vol. I, capitolele 10 și 11.

Dar acum, în privința datei precise a întoarcerii favorii la Israel, care marchează sfârșitul precis al chemării cerești, dată de la care Israelul va începe să vadă treptat și să aibă tot mai multe dovezi cu privire la întoarcerea favorii divine, și dată de la care chemarea lui Dumnezeu la onoruri cerești va înceta și numai cei care au fost deja chemați vor fi privilegiați să câștige acest premiu prin credincioșie până la sfârșitul vieții:

Israelul trupesc, ca și Israelul spiritual, a fost chemat de Dumnezeu să fie poporul Său deosebit, o comoară deosebită a Lui, mai presus de toate celelalte popoare (unul o comoară pământească și tip al celuilalt care este o comoară cerească). Separați de lume, ei au fost primitorii favorii speciale din partea lui Dumnezeu timp de o mie opt sute patruzeci și cinci (1845) de ani. Această perioadă a început odată cu începutul vieții lor naționale, la moartea lui Iacov, ultimul dintre patriarhi, când au fost pentru prima dată recunoscuți ca națiune și numiți „Cele Douăsprezece Seminții ale lui Israel”, un nume național. Vezi Gen. 49:28; 46:3; Deut. 26:5. Acești 1845 de ani de viață și de favoare națională s-au sfârșit când L-au respins pe Mesia, în anul 33 d. Cr. -- când, cu cinci zile înainte de răstignire, li S-a prezentat ca împăratul lor și nefiind primit le-a declarat: „Iată, vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:38). Acesta, adică sfârșitul favorii lor, a fost momentul căderii lor care a continuat timp de treizeci și ((B214)) șapte (37) de ani și care s-a sfârșit în 70 d. Cr. prin nimicirea totală a statului lor național, precum și a cetății lor, a templului etc. Să se remarce însă că Dumnezeu a continuat favoarea Sa față de persoane individuale din acea națiune și după ce ei au fost lepădați ca națiune; căci chemarea evanghelică a fost limitată la persoane individuale din acea națiune timp de trei ani și jumătate după Cincizecime, după moartea lui Cristos -- neajungând la Corneliu, primul păgân favorizat astfel, până la timpul acela. Acesta a fost sfârșitul deplin al celor șaptezeci de săptămâni de favoare promise prin Daniel, după cum fusese scris: „El va încheia un legământ cu mulți timp de o săptămână”. Această a șaptezecea săptămână de ani a început la botezul Domnului nostru; după cum fusese prezis, crucea Lui a marcat mijlocul săptămânii, iar favoarea a fost limitată la Israelul Trupesc până la sfârșitul ei.

În lunga lor perioadă (1845 ani) de favoare națională, în decursul căreia celelalte popoare au fost ignorate, Israelul a avut binecuvântări amestecate cu pedepse. Dar chiar și pedepsele pentru păcatele lor au fost dovezi și părți ale favorii lui Dumnezeu și ale grijii Sale părintești față de ei. Când Îl uitau și nu ascultau, El trimitea necaz peste ei și adesea îngăduia să fie duși în captivitate; totuși când se căiau și strigau către Domnul, El îi asculta totdeauna și-i elibera. Întreaga istorie a acestui popor, așa cum este consemnată în Exodul, Iosua, Judecători, Cronici și Samuel, atestă faptul că Dumnezeu nu Și-a ascuns fața de ei pentru multă vreme și că urechea Sa a fost totdeauna deschisă la strigătul lor de pocăință -- până în ziua când casa le-a fost lăsată pustie. Chiar în ziua aceea, Dumnezeu îi ierta mai mult ca oricând, trimițându-le pe Mesia cel de mult făgăduit, pe Eliberatorul, în persoana Domnului nostru, Fiul Său. Faptul că această națiune n-a fost potrivită să fie în continuare comoara Sa deosebită, sau să reprezinte în vreo măsură Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, s-a manifestat în respingerea de către ei a Celui Sfânt, nevinovat, fără pată, și în dorința de a avea un ucigaș în locul Lui.

((B215))

Astfel, din cauză că au fost nepotriviți, ziua celei mai mari favori a lor a devenit ziua respingerii și a căderii lor din favoare. Iar marea favoare de a deveni moștenitori împreună cu Mesia, pe care Israelul, cu excepția „rămășiței” credincioase (Isa. 1:9; 10:22, 23; Rom. 9:28, 29; 11:5), a pierdut-o astfel din pricina orbirii și împietririi inimii, a fost oferită credincioșilor dintre neamuri: nu popoarelor păgâne, ci credincioșilor îndreptățiți din orice popor -- cu toate că favoarea a fost mai întâi, timp de trei ani și jumătate, limitată exclusiv la credincioșii din națiunea lui Israel. Orbiți de prejudecăți naționale ca popor, marele premiu care le-a fost oferit la început, dar de care au fost nevrednici, a trecut la un neam sfânt, la un popor deosebit, compus dintr-o „rămășită” vrednică a națiunii lor și din alții chemați afară dintre popoarele păgâne, pe care altădată în mândria lor arogantă i-au disprețuit socotindu-i „câini”. Iar favoarea promisă a lui Dumnezeu nu se va întoarce la ei ca popor, pentru a le înlătura orbirea și a-i conduce ca primele roade ale națiunilor în binecuvântări pământești, până când numărul deplin al „poporului deosebit” va fi fost chemat dintre neamuri -- până când numărul deplin al neamurilor va fi intrat în această favoare mai înaltă.

Astfel, după cum declară Pavel (Rom. 11:7), Israelul trupesc n-a obținut ceea ce căuta, adică favoarea principală. Presupunând că favoarea principală sunt binecuvântările pământești, și în mândria inimii lor pretinzând acea favoare principală ca dreptul lor natural de întâi-născut, și pe deasupra meritată prin faptele lor, ei s-au poticnit orbește și au respins-o ca favoare prin Cristos. După cum prezisese David, masa lor -- atât de bogat încărcată cu făgăduințele și binecuvântările ce li s-au oferit prin Cristos -- a devenit o „cursă, un laț, un prilej de cădere și o dreaptă răsplătire” din pricina împietririi inimii lor (Rom. 11:9, 10; Ps. 69:22-28). Cristos, care a venit să-i răscumpere și care i-ar fi înălțat la o poziție de glorie mai presus de tot ce puteau ei să-și dorească sau să-și închipuie, a fost pentru mândria lor o „Piatră de poticnire și o Stâncă de cădere”. Rom. 9:32, 33; Isa. 8:14.

((B216))

Totuși orbirea lui Israel a fost numai o „orbire în parte” și nu o pierdere totală a vederii; pentru că mărturia Legii, a profeților și a apostolilor a fost deschisă pentru toți, fie evrei fie neamuri; și în decursul Veacului Evanghelic orice evreu care voia să dea la o parte în mod hotărât negura prejudecății și a mândriei și să accepte cu umilință și cu recunoștință favoarea lui Dumnezeu împreună cu fratele său dintre neamuri, putea s-o facă. Însă puțini au fost capabili să facă acest lucru; și nu li se va acorda nici o favoare și nu se va face nici un efort special pentru a-i convinge de adevăr, ca națiune, sau pentru a le răsturna prejudecățile, până când numărul deplin al neamurilor va fi intrat; sau, cu alte cuvinte, până când Israelul spiritual va fi complet.

De la respingerea lui Mesia -- de când li s-a lăsat casa pustie -- Israelul n-a mai avut semne de favoare din partea lui Dumnezeu. Înșiși evreii trebuie să admită că lacrimile, gemetele și rugăciunile lor au rămas fără răspuns, și, după cum fusese prezis de profeții lor, ei au fost „un proverb și o batjocură” printre toate popoarele. Deși înainte Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, le-a remarcat lacrimile, i-a adus înapoi în țara lor și i-a favorizat tot timpul, de atunci nu le-a mai dat atenție și nu le-a mai arătat nici o favoare. De când au strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”, pedeapsa lor a fost o pedeapsă continuă; au fost împrăștiați și persecutați printre toate popoarele, așa cum fusese prezis. Acestea sunt faptele așa cum pot fi citite de toți în paginile istoriei. Să ne întoarcem acum la profeți și să vedem cât de amănunțit au fost prezise aceste fapte și ce au de spus aceiași profeți cu privire la viitorul lor.

Prin profetul Ieremia (capitolul 16), după ce-i spune lui Israel cum L-a părăsit, Domnul zice: „De aceea, vă voi muta din țara aceasta într-o țară pe care n-ați cunoscut-o, nici voi, nici părinții voștri; și acolo, veți sluji altor dumnezei [conducători], zi și noapte, căci nu vă voi arăta îndurare” (versetele 9-13). Aceste zile au venit când au ((B217)) respins pe Mesia. Oricine poate să-și dea seama cât de literal s-a împlinit această amenințare și chiar ei înșiși trebuie să admită. Această profeție nu se poate referi la nici una din captivitățile lor anterioare printre popoarele învecinate -- Siria, Babilon etc. De o atare concluzie suntem feriți prin expresia, „într-o țară pe care n-ați cunoscut-o, nici voi, nici părinții voștri”. Avraam a venit din Ur al caldeilor -- Babilonia -- iar Iacov din Siria (Deuter. 26:5). Nici o altă captivitate nu se potrivește cu această expresie clară -- o țară pe care n-ați cunoscut-o nici voi, nici părinții voștri -- decât risipirea lui Israel printre toate popoarele de la încheierea celor 1845 de ani de favoare a lor. Astfel că aceasta, împreună cu faptul că nu li se va arăta nici o îndurare, dovedește în mod categoric că această profeție privește împrăștierea de astăzi a lui Israel printre toate popoarele.

Dar deși El i-a lepădat din orice favoare pentru un timp, Dumnezeu nu-i va lăsa lepădați pentru totdeauna, ci spune -- (Ier. 16:14, 15): „Iată, vin zile, zice Domnul, când nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din țara Egiptului pe fiii lui Israel!» ci se va zice: «Viu este Domnul, care a scos pe fiii lui Israel din țara de la miazănoapte [Rusia, unde locuiește aproape jumătate din neamul evreiesc] și din toate țările unde-i izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în țara lor, pe care o dădusem părinților lor”.

Am putea da mai multe citate din profeți și din apostoli cu privire la întoarcerea finală a favorii lui Dumnezeu la Iacov sau la Israelul după trup, după alegerea dintre neamuri a numărului întreg pentru „trupul lui Hristos”, dar cel care studiază poate face acest lucru folosind o concordanță sau o Biblie cu trimiteri. Printre cele mai clare referiri în Noul Testament că această favoare îi va fi redată lui Israel, este aceea a lui Iacov, în Fapte 15:14-16, și a lui Pavel, în Romani 11:26. Dar mai întâi ei trebuie să bea până la capăt drojdia pedepsei lor; și astfel este ((B218)) exprimat în această remarcabilă profeție (vers. 18): „De aceea, mai întâi [înainte de venirea favorii] le voi răsplăti dublu nelegiuirea și păcatul lor”. Cuvântul ebraic tradus aici prin „dublu” este mișne și înseamnă o a doua porție, o repetiție. Înțeleasă astfel, declarația profetului este că de la timpul lepădării lor din orice favoare până la timpul întoarcerii lor în favoare va fi o repetare, o duplicare în timp

După cum se arată în diagrama alăturată, perioada favorii lor, de la începutul existenței lor naționale la moartea lui Iacov, până la sfârșitul acelei favori la moartea lui Cristos, în 33 d. Cr., a fost de o mie opt sute patruzeci și cinci (1845) de ani; și atunci a început „dublul” lor (mișne) -- repetarea sau duplicarea aceleiași lungimi de timp, o mie opt sute patruzeci și cinci (1845) de ani fără favoare. O mie opt sute patruzeci și cinci de ani de la 33 d. Cr. indică anul 1878, ca fiind sfârșitul perioadei lor de dizgrație. 33 d. Cr. + 1845 = 1878 d. Cr.

Toate aceste puncte profetice din trecut sunt clar marcate și ar trebui să așteptăm unele dovezi ale întoarcerii favorii lui Dumnezeu la Israelul Trupesc („Iacov”) în 1878 d. Cr. sau în jurul acestei date. Și găsim aceasta, în faptul că evreului îi sunt permise acum privilegii în Palestina, care i-au fost refuzate în secolele trecute. Și chiar în acel an -- 1878 d. Cr., când „dublul” lor era întreg și când era timpul ca favoarea lui Dumnezeu să se întoarcă la acest popor -- a avut loc „Congresul de la Berlin al Națiunilor”, la care lordul Beaconsfield (un evreu), pe atunci prim-ministru al Angliei, a fost figura centrală și a avut rolul principal. Atunci Anglia și-a asumat protectoratul general asupra provinciilor asiatice ale Turciei, printre care se afla și Palestina, iar guvernul turc a adus amendamente la legile ei privitoare la străini, ceea ce a ameliorat mult situația evreilor care locuiau atunci în Palestina, precum și a deschis parțial ușa ca și alții să se stabilească acolo, cu privilegiul de a deține proprietăți

((B219))

„AMÂNDOUĂ CASELE LUI ISRAEL”

PARALELELE TIMPULUI

FAVOARE CREȘTINĂ, AȘTEPTÂND ÎMPĂRĂȚIA

CU DURATA „DUBLULUI” IUDAIC -- 1845 + 3,5 ani

PERIOADA EXISTENȚEI NAȚIONALE

A COPIILOR LUI IACOV, SUPRANUMIT ISRAEL,

DE LA MOARTEA PATRIARHULUI IACOV

FAVOARE IUDAICĂ, AȘTEPTÂND ÎMPĂRĂȚIA

1845 + 3,5 ani

1813 î. Cr.

29 d. Cr.

33 d. Cr.

36 d. Cr.

70 d. Cr.

33 d. Cr.

1874 d. Cr.

1878 d. Cr.

1881 d. Cr.

1915 d. Cr.

PERIOADA FAVORII CREȘTINE ȘI A CHEMĂRII DE SUS PENTRU CREDINCIOȘI, DE LA MOARTEA

LUI MESIA PÂNĂ LA RESPINGEREA ȘI CĂDEREA

BABILONULUI

A 70-a

săptămână

ÎMPĂRATUL A INTRAT

ÎMPĂRATUL A INTRAT

SECERIȘ CREȘTIN*

3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani

SECERIȘ IUDAIC

3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani

CĂDEREA

LUI ISRAEL

_______

ZILELE

RĂZBUNĂRII

_______

LUCA 21:22

_______

UN TIMP DE

STRÂMTORARE

ȘI

RĂSTURNAREA FINALĂ

CĂDEREA

BABILONULUI

_______

ZILELE

RĂZBUNĂRII

________

DANIEL 12:1

_______

„UN TIMP DE STRÂMTORARE CUM N-A MAI FOST DE CÂND SUNT POPOARELE”

* Vezi prefața autorului (1916).

((B220))

((B221))

imobiliare. Înainte de aceasta, evreul nu era decât „un câine”, bun să fie pălmuit, lovit cu piciorul și tratat cu brutalitate de către stăpânitorul său mahomedan, și era lipsit de cele mai elementare privilegii la existență, în țara sacră pentru el, prin amintirile trecutului și prin făgăduințele privitoare la viitor.

Odată cu deschiderea ușii Palestinei în fața lor, s-a ridicat o crudă persecuție împotriva lor în România, în Germania și în special în Rusia, unde mai continuă -- crescând. Prin reglementări succesive ei au fost despuiați de drepturi și privilegii de către aceste guverne, și de asemenea huiduiți de vecinii lor până când au fost obligați să plece în număr mare. Dar fără îndoială că și această persecuție este o favoare, deoarece ea va servi, și a servit deja, spre a-i face să privească spre Ierusalim și spre legăminte, și a le aminti că sunt moștenitorii unor bogate făgăduințe pământești.

Dar trebuie să ne amintim că anul 1878 d. Cr. a fost numai punctul de cotitură al întoarcerii favorii la Israelul Trupesc. Am învățat deja, din studiul nostru despre „Timpurile Neamurilor”, că Ierusalimul și poporul lui vor continua să fie călcați în picioare -- stăpâniți și oprimați de neamuri -- „până se vor împlini timpurile neamurilor”, și, prin urmare, cu toate că era timpul să înceapă favoarea și a început în 1878 d. Cr., evreul nu va fi reprimit în favoare deplină până după 1915. Astfel ridicarea lor din nou în favoare va fi treptată, cum a fost și căderea lor din ea. Este de asemenea remarcabil că aceste două perioade, cea a căderii și cea a ridicării, au exact aceeași lungime -- căderea a fost treptată, cu avânt crescând, timp de treizeci și șapte de ani, d. Cr., când existența lor națională s-a sfârșit, țara a fost pustiită și Ierusalimul distrus complet. Istoria marchează astfel începutul și sfârșitul căderii lor, în vreme ce profețiile marchează ambele începuturi ale ridicării lor -- 1878 și 1915 -- arătând o paralelă exactă de treizeci și șapte de ani. ((B222)) Aceasta este încă o parte a mișne-ului („dublului”) lor menționat de profet.

Cu toate că punctele de cotitură ale veacurilor Iudeu și Evanghelic sunt astfel clar marcate la anul 33 d. Cr. și respectiv la 1878 d. Cr., prin respingerea lui Israel și prin întoarcerea favorii la ei, totuși lucrarea fiecăruia din aceste veacuri se suprapune peste veacul care urmează. Astfel, punctul de cotitură al Veacului Iudeu fiind atins, peste veacul lor s-a suprapus apoi deschiderea Veacului Evanghelic, întocmai cum favoarea lor în revenire, care este unul din aspectele deschiderii Veacului Milenar, se suprapune peste încheierea sau secerișul Veacului Evanghelic. Timp de treizeci și șapte de ani (de la anul 33 d. Cr., sfârșitul favorii lor naționale, și până la 70 d. Cr., răsturnarea lor completă) Israelul, cu excepția rămășiței credincioase, a fost în proces de cădere, iar cei credincioși dintre neamuri în proces de ridicare -- Veacul Iudeu se termina și Veacul Evanghelic începea; și Veacul Evanghelic se sfârșește în decurs de treizeci și șapte de ani (de la 1878 d. Cr. la 1915 d. Cr.), iar urgiile se pregătesc și vin peste așa-zisa creștinătate, cu excepția rămășiței credincioase, în timp ce se pregătește lucrarea de restabilire pentru Israel și pentru toți oamenii. Aceasta înseamnă că datele 33 d. Cr. și 1878 d. Cr. marchează momentul când a început lucrarea respectivelor veacuri noi, deși lucrarea de seceriș a veacului precedent și de ardere a părții respinse a fost îngăduită să continue în ambele cazuri timp de treizeci și șapte de ani în noul veac. Astfel, suprapunerea dispensațiilor, precum și semnul sfârșitului fiecăruia, sunt clar definite.

Fiecărei din aceste perioade de suprapunere îi aparține o dublă lucrare: dărâmarea vechiului aranjament, sau dispensație, și stabilirea celui nou. Și după cum Veacul Iudeu și poporul evreu au fost numai tipurile sau umbrele, trebuie să ne așteptăm ca rezultatele de acum să fie mult mai extinse decât cele de atunci; și chiar așa le găsim. Această dublă lucrare este arătată în cuvintele profetului Isaia: „Căci în inima Mea era (1) ziua răzbunării și (2) venise anul celor răscumpărați ai Mei”. Isa. 63:4.

((B223))

Aceasta nu este o corespondență șiret născocită, aranjată ca să se potrivească cu faptele; pentru că multe din aceste paralele și alte adevăruri au fost văzute din profeție și au fost propovăduite așa cum sunt prezentate aici cu câțiva ani înainte de 1878 d. Cr. -- anul acela fiind anunțat ca timpul întoarcerii favorii la Israel înainte ca el să fi sosit și înainte ca vreun eveniment să-l fi marcat astfel. Autorul acestui volum a publicat sub formă de broșură aceste concluzii deduse din Scripturi, în primăvara lui 1877 d. Cr.

Mărturia nu putea fi mai puternică de-atât și totuși să fie ținută ascunsă până la timpul cuvenit prezent, când cunoștința să fie crescută și cei înțelepți [în învățătura cu adevărat cerească] să înțeleagă. Anul exact al respingerii lui Israel -- da, chiar și ziua -- noi le cunoaștem; faptul că ei trebuiau să aibă un mișne sau un dublu, profetul declară explicit; că această perioadă paralelă are o lungime de o mie opt sute patruzeci și cinci de ani și că s-a terminat în 1878 d. Cr., credem că am arătat în mod clar; și că aceasta a fost marcată prin favoare este un fapt indiscutabil. Și să nu se uite că profesorul Delitzsch și-a publicat traducerea ebraică a Noului Testament de la sfârșitul „dublului” lor încoace, traducere care este deja în mâinile a mii de evrei și trezește mult interes. Mai mult, să nu se uite că cea mai mare mișcare creștină printre evrei, din zilele apostolilor și până astăzi, condusă de Rabinowici și de alții, face acum progres în Rusia. Și începutul ei a fost cam cu tot atâta timp după 1878 d. Cr., când „dublul” lui Israel s-a sfârșit, cât a fost timpul trezirii printre neamuri după respingerea lui Israel în 33 d. Cr.

Amintiți-vă acum cuvintele apostolului care arată clar că ei au fost lepădați din favoarea divină și din Legămintele pământeti, care sunt Încă ale lor, până când va fi intrat plinătatea sau numărul deplin dintre neamuri -- până la sfârșitul chemării Evangheliei -- și veți vedea atunci că 1878 d. Cr. este o dată însemnată, de un adânc interes pentru Israelul Spiritual -- nu mai puțin importantă decât pentru Israelul Trupesc.

((B224))

Totuși, după cum nimeni în afară de Domnul nostru Isus n-a cunoscut importanța sfârșitului Veacului Legii și a începutului Veacului Evanghelic (chiar și apostolii au cunoscut numai în parte și au văzut neclar până după Cincizecime), tot așa putem aștepta acum ca numai corpul lui Cristos, uns cu același spirit, să vadă clar sfârșitul Veacului Evanghelic și marea lui însemnătate. Sărmanii evrei și mulți creștini declarați nici măcar nu știu încă despre marea schimbare dispensațională care a avut loc la prima venire -- terminarea Veacului Iudeu și deschiderea Veacului Evanghelic. Și la fel acum, puțini știu sau vor ajunge să știe -- înainte ca semnele exterioare să le dovedească vederii lor naturale că noi suntem acum la sfârșitul sau în „secerișul” Veacului Evanghelic, și că 1878 d. Cr. a marcat un punct atât de important. Nici n-a fost intenționat ca și alții în afară de numărul mic al credincioșilor să vadă și să știe, și să nu fie în întuneric cu lumea -- „Vouă v-a fost dat să cunoașteți”, a spus Domnul nostru.

Dar probabil unii ar putea spune: cu toate că Ieremia a fost cu adevărat un profet al Domnului, a cărui mărturie cu privire la „mișne”-ul sau la duplicarea experiențelor lui Israel trebuie să fie respectată, noi ar trebui să considerăm dovada încă mai puternică dacă încă un profet ar menționa același lucru. Acestora le răspundem că mărturia unui singur profet vrednic de încredere este o temelie bună și suficientă pentru credință, și că multe dintre dovezile însemnate de la întâia venire au fost prezise numai de către un singur profet; totuși Dumnezeu, care este bogat în îndurare și plin de milă, a avut în vedere slăbiciunea credinței noastre și a răspuns mai dinainte la rugăciunea inimii noastre, dând mai mult decât acea singură mărturie.

Să mergem acum la profeția lui Zaharia (9:9-12). În viziune profetică el merge alături de Isus când El intră călare în Ierusalim -- în 33 d. Cr. -- cu cinci zile înainte de răstignirea Sa (Ioan 12:1-12), și profetul strigă către popor: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica ((B225)) Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept, aducând mântuire, smerit și călare pe un măgar”. Observați vădita împlinire a acestor cuvinte -- Matei 21:4-9, 43; Ioan 12:12-15; Luca 19:40-42. Fiecare punct s-a împlinit, până și strigătele. Când poporul striga „Osana!” fariseii I-au cerut lui Isus să-i mustre, dar El a refuzat și a răspuns: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga!” Pentru ce? Pentru că fusese profețit că se va striga și fiecare punct al profeției trebuia să fie împlinit. Fie ca această grijă pentru detaliu în împlinirea profetică să ne dea încredere și în alte declarații ale acestui profet și ale altora.

După ce le arată pe scurt consecințele rele care vor urma respingerii împăratului lor (Zah. 9:10), profetul, vorbind pentru Iehova, li se adresează astfel (vers. 12): „Întoarceți-vă la cetățuie [la Cristos], prizonieri ai nădejdii! O spun și astăzi, că îți voi întoarce de două ori mai mult”. Cuvântul folosit aici pentru expresia „de două ori mai mult” [sau dublu -- n. e.] este același cuvânt folosit de Ieremia -- „mișne” -- o repetare sau încă o parte egală. Israelul fusese de mulți ani sub jugul roman, dar erau „prizonieri ai nădejdii”, sperând în venirea unui împărat care să-i elibereze și să-i înalțe la făgăduita stăpânire a pământului. Acum Împăratul lor, turnul lor tare, venise, dar atât de blând și de umil, încât în mândria inimii lor nu L-au putut recunoaște ca un astfel de eliberator. Și chiar mai mult, ei erau prizonierii Păcatului, iar acest Eliberator intenționa și această eliberare mai mare. Domnul nostru fusese cu ei trei ani și jumătate, împlinind în mijlocul lor Scripturile, iar acum venea cea din urmă probă și cea decisivă -- Îl vor primi pe El, pe Unsul Domnului, ca împăratul lor? Preștiința lui Dumnezeu, că ei Îl vor respinge pe Mesia, este arătată prin cuvintele profetului: „O spun și astăzi, că îți voi întoarce de două ori mai mult”.

Această profeție nu numai că nu lasă nici o îndoială că există un dublu -- un duplicat al pedepsei adăugat la ((B226)) experiența lui Israel din cauză că L-a respins pe Mesia -- dar ea marchează și ziua exactă când acesta a început, și face îndoit de puternice, de exacte și de clare concluziile trase din profeția lui Ieremia și fixate prin cuvintele Domnului nostru: „Iată, vi se lasă casa pustie”.

Să ne amintim cuvintele Domnului nostru atunci și în legătură cu aceasta -- „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut! Iată, vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veți mai vedea până când veți zice [din inimă]: Binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului!” (Mat. 23:37-39). De asemenea citim că în ultima zi a încercării lor, „când S-a apropiat de cetate [călare pe un măgar] și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, zicând: «Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care sunt pentru pacea ta! Dar acum [de acum încolo] ele sunt ascunse de ochii tăi»” (Luca 19:41, 42). Mulțumim lui Dumnezeu, acum că „dublul” lor este complet, noi putem vedea că orbirea lor începe să se îndepărteze. Iar aceasta aduce bucurie sfinților și pentru ei înșiși, fiindcă ei înțeleg că glorificarea corpului lui Cristos se apropie.

Însă iubitorul nostru Tată, care evident a dorit să ne liniștească și să ne stabilească inimile în afara oricărei îndoieli, asupra micului punct care hotărăște și dovedește atât de mult, ne-a trimis vorbă cu privire la „dublul” lui Israel prin încă unul dintre servitorii Săi cei mai onorați -- prin profetul Isaia.

Acest profet își ia punctul de observație chiar la sfârșit, la timpul când „dublul” (mișne-ul) a fost împlinit -- 1878 d. Cr.; și adresându-ni-se nouă, care trăim acum, ne dă mesajul lui Dumnezeu zicând: „«Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiți inimii Ierusalimului și strigați-i că timpul lui de suferință s-a sfârșit, că nelegiuirea ((B227)) lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori* cât toate păcatele lui»”. Isa. 40:1, 2.


*Cuvântul ebraic tradus aici prin „de două ori” este kefel, care înseamnă dublu, ca și când ai împături ceva în două.


Cel care studiază profeția trebuie să observe că profeții își modifică punctele de observație din care-și rostesc cuvintele, uneori vorbind despre lucruri viitoare la viitor, iar alteori luând o poziție viitoare și vorbind din acel punct de observație luat; Isaia, de exemplu, vorbind despre nașterea Domnului nostru, se plasează lângă iesle unde era culcat pruncul Isus, când zice: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui” etc. (Isa. 9:6). Cartea Psalmilor nu poate fi citită rațional dacă nu se recunoaște acest principiu. Nu se poate da o mai bună ilustrație a acestui principiu al punctelor de observație profetice diferite, decât cele trei profeții privitoare la „dublul” lui Israel deja arătate. Ieremia a prezis că vor veni zile când Dumnezeu îi va împrăștia printre toate popoarele, și că după ce vor fi primit „Dublul” îi va strânge iarăși printr-o desfășurare de putere în favoarea lor, mai mare decât atunci când au ieșit din robia egipteană. Zaharia vorbește ca și cum ar trăi în timpul când Cristos S-a oferit Israelului ca împăratul lor și ne spune că „dublul” lor și-a început numărătoarea atunci, chiar în aceeași zi. Isaia se situează alături de noi în 1878 d. Cr. și ne atrage atenția asupra faptului că Dumnezeu avea deja plănuit un timp hotărât sau stabilit pentru a favoriza Israelul și că acest timp hotărât era după un dublu sau după un echivalent al favorii lor anterioare; și ne spune că acum noi trebuie să dăm lui Israel acest mesaj de mângâiere, că dublul lui este complet -- că timpul lui stabilit s-a împlinit. Ar fi într-adevăr greu de hotărât care dintre aceste trei profeții este cea mai puternică și cea mai importantă. Fiecare este importantă, și fiecare ar fi puternică singură; dar combinate ((B228)) ele formează o frânghie împletită în trei, de o tărie minunată pentru copilul smerit, studios și încrezător al lui Dumnezeu.

Forța acestor cuvinte profetice crește dacă ne amintim că acești profeți nu numai că au trăit și au scris la intervale de sute de ani, ci și că ei au scris lucruri cu totul contrare așteptării evreilor. Desigur, necredincioși și zăbavnici cu inima în a crede tot ceea ce a vestit Dumnezeu prin profeți sunt cei care nu pot să vadă în acestă mărturie clară și armonioasă degetul și procedeele lui Dumnezeu.

Dacă cineva ar obiecta că Congresul de la Berlin și acțiunile lui n-au fost un început suficient de marcant al întoarcerii favorii lui Dumnezeu la Israel, răspundem că el a fost un semn al întoarcerii favorii mult mai marcant decât a fost acțiunea Domnului nostru când a intrat călare în Ierusalim un semn al dizgrației. Nici unul din aceste semne, la vremea când s-au întâmplat, n-a fost recunoscut ca o împlinire a profeției. Și astăzi cei care știu despre împlinirea dublului sunt cu miile mai mulți decât cei care înainte de Cincizecime știau că atunci a început dublul. Vedem astfel că pruncul despre care Simeon a zis că este rânduit spre prăbușirea și spre ridicarea multora din Israel (Luca 2:34) s-a dovedit a fi prăbușirea sau piatra de poticnire pentru Israelul Trupesc ca națiune; și am văzut cum, în calitate de Cap și Căpetenie a Israelului spiritual, El va fi Eliberatorul, ca să ridice din nou casa trupească și ca să restabilească toate lucrurile după ce „timpul hotărât” al lor, „dublul” lor, este complet; iar acum vedem dublul complet și favoarea față de Israel începând. Văzând aceste împliniri ale Cuvântului Tatălui nostru, inimile noastre pot cânta:

„Temelia credinței voastre, sfinților,
Este pusă în Cuvântul Domnului”.

În timp ce observăm astfel căderea lui Israel din favoare, pierderea care a urmat acestei căderi și cauza tuturor acestora, să nu uităm că și în acestea el a prefigurat pe Israelul Spiritual nominal și că aceiași profeți au prezis poticnirea și căderea ambelor case ale lui Israel -- „El va fi ((B229)) . . . o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel”. Isa. 8:14.

Întocmai cum a fost o lepădare și o cădere a Israelului Trupesc nominal, așa cum am văzut, la fel trebuie să fie o lepădare și o cădere, și pentru motive similare, a Israelului spiritual nominal, Biserica evanghelică nominală. Lepădarea și căderea unuia sunt tot atât de viu înfățișate în Scripturi ca și ale celuilalt. Și, de asemenea, după cum o rămășiță din Israelul Trupesc a fost scăpată de orbire și de cădere prin umilință și credință, tot așa o rămășiță asemănătoare din Israelul Spiritual nominal va fi scăpată de orbirea și de căderea mulțimii nominale în „secerișul” sau încheierea acestui veac. Astfel ultimii membri ai Bisericii adevărate, corpul lui Cristos, trebuie să fie separați de biserica nominală -- pentru a fi uniți cu Capul, glorificați. Numai aceștia (rămășița aleasă din Israelul Trupesc la căderea lui, și numărul mic al credincioșilor din Veacul Evanghelic, inclusiv rămășița în viață la încheierea lui) constituie adevăratul „Israel al lui Dumnezeu”. Aceștia sunt Aleșii -- îndreptățiți prin credință în opera răscumpărătoare a lui Cristos, chemați la jertfire și moștenire împreună cu Cristos, aleși prin credință în adevăr și sfințire prin Spiritul adevărului, și credincioși chiar până la moarte. Odată cu terminarea alegerii acestei companii, în secerișul acestui veac, se poate aștepta o mare agitație printre grâu și neghină; căci multe favoruri divine, acordate în mod special datorită micului număr de credincioși, vor fi retrase de la mulțimea nominală când turma mică, pentru dezvoltarea căreia ele fuseseră acordate, va fi fost completată.

Ar trebui să ne așteptăm ca ordinea de aici să fie, ca în secerișul iudaic tipic, o lucrare de separare, în împlinirea cuvintelor profetului: „Adunați-Mi pe credincioșii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Ps. 50:5). Și după cum anul 33 d. Cr. a marcat abandonarea ca sistem a casei evreiești nominale, spre dizgrație, spre dezmembrare și ((B230)) răsturnare, la fel data care-i corespunde, 1878 d. Cr., a marcat începutul dizgrației, dezmembrării și răsturnării Israelului Spiritual nominal, despre care vom avea mai multe de spus în capitolele următoare.

Demonstrație matematică

Presupunând că dovada precedentă este convingătoare și satisfăcătoare, trecem acum să demonstrăm cronologic: întâi, că Veacul Iudeu, de la moartea lui Iacov până când li s-a lăsat casa pustie, de când li se socotește începutul dublului sau părții a doua, a avut o lungime de o mie opt sute patruzeci și cinci (1845) de ani; și apoi, că dublul s-a sfârșit în 1878 d. Cr. și că atunci a fost timpul să înceapă favoarea -- dovedind astfel încheierea favorurilor Veacului Evanghelic.

Al doilea punct nu cere de fapt nici o demonstrație; căci, fiind un fapt că Domnul nostru a murit în anul 33 d. Cr., este un lucru ușor să adăugăm 1845 de ani la 33 d. Cr. și să găsim anul 1878 d. Cr., care a fost anul cuvenit să înceapă favoarea pentru Israel, cu condiția să putem dovedi prima noastră afirmație, că perioada în care Israel a așteptat împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu sub favoarea Sa a fost de 1845 de ani.

Lungimea acestei perioade este pe deplin prezentată în capitolul despre cronologie, exceptând un singur punct, adică perioada de la moartea lui Iacov până la ieșirea din Egipt. Această perioadă a fost mai degrabă în mod special ascunsă sau acoperită până de curând; până când s-a observat că lungimea Veacului Iudeu nu era cunoscută; și fără această lungime dublul ei nu s-ar fi putut măsura, chiar dacă profețiile privind dublul ar fi fost remarcate și înțelese. Cronologia merge fără piedici până la moartea lui Iacov, însă de la acea dată până la ieșirea din Egipt nu există nici un raport complet. Ici și colo sunt date diferite ((B231)) fragmente, dar nici un fir continuu prin care să putem ști cu siguranță. Pentru acest motiv, la acest punct în tabela cronologică am fost obligați să căutăm în Noul Testament. Acolo am primit ajutor de la apostolul inspirat, care ne-a dat veriga de legătură. Am aflat astfel că de la Legământ, la moartea lui Terah, tatăl lui Avraam, până la exodul lui Israel din Egipt au fost patru sute treizeci (430) de ani.

Aflăm în mod exact perioada ascunsă, cuprinsă între moartea lui Iacov și ieșirea lui Israel din Egipt, calculând mai întâi perioada de la moartea lui Terah până la moartea lui Iacov, iar apoi scăzând acel număr de ani din 430 de ani, perioada de la moartea lui Terah până la ieșirea din Egipt. Astfel:

Avraam avea 75 de ani când a fost încheiat legământul cu el, la moartea lui Terah (Gen. 12:4), și Isaac s-a născut la 25 de ani după aceea (Gen. 21:5). Prin urmare:

De la Legământ până la nașterea lui Isaac . . . . . . . . . . 25 ani

De la nașterea lui Isaac la cea a lui Iacov (Gen. 25:26) . . .60 ani

De la nașterea lui Iacov până la moartea sa (Gen. 47:28) . . 147 ani

Totalul anilor de la Legământul Avraamic
până la moartea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . .232 ani

De la Legământ până în ziua când Israel
a părăsit Egiptul (Exod. 12:41), la Paști . . . . . . . . . .430 ani

Din aceasta scădem perioada de la Legământ
la moartea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232 ani

Perioada de la moartea lui Iacov la Exod
a fost prin urmare de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .198 ani.

Astfel orice dificultate în ceea ce privește durata existenței naționale a lui Israel este înlăturată. Perioada ascunsă, de la moartea lui Iacov până la Exod, a fost fără nici o îndoială ascunsă cu un scop, până când a sosit timpul să fie văzută. La aceasta adăugăm acum perioadele prezentate în Tabela Cronologică, după cum urmează:

((B232))

Perioada de la moartea lui Iacov la Exod . . . . . . . . . . 198 ani

Israel în pustie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .40 ani

Până la împărțirea Canaanului . . . . . . . . . . . . . . . . .6 ani

Perioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 450 ani

Perioada împăraților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani

Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani

De la anul întâi al lui Cirus până la anul 1 d. Cr. . . . . .536 ani.

Totalul anilor de la moartea lui Iacov
până la anul nașterii Domnului . . . . . . . . . . . . . . .1813 ani

De la anul 1 d. Cr. până la răstignire, la Paști
în primăvara anului 33 d. Cr. -- ani compleți,
timp eclesiastic iudaic*. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 ani.

Totalul perioadei așteptării împărăției de către
Israel, sub favoarea și recunoașterea divină. . . . . . . . 1845 ani


*Anul eclesiastic evreiesc începea primăvara, iar Paștele avea loc în ziua a cincisprezecea a primei luni a fiecărui an nou (eclesiastic).


Pentru a găsi măsura dublului lor, când a sosit timpul favorii și când a început favoarea față de ei, și când, prin urmare, aceasta a început să se îndepărteze de la Israelul Spiritual nominal, numărăm o mie opt sute patruzeci și cinci (1845) de ani din primăvara anului 33 d. Cr. și obținem data Paștelui, 1878 d. Cr. Ridicarea lor din nou, de la 1878 d. Cr. până la 1915 d. Cr. (la încheierea Timpurilor Neamurilor), sub favoarea Împăratului pe care ei L-au respins și pe care Îl vor recunoaște până la timpul acela, corespunde în privința lungimii cu cei treizeci și șapte de ani de cădere a lor, din ziua când li s-a lăsat casa pustie, în anul 33 d. Cr., până la completa lor răsturnare ca popor, în anul 70 d. Cr.

Am examinat deja multe paralele izbitoare între Veacul Iudeu, umbră sau tip, și Veacul Evanghelic, realitate sau antitip, și aici tocmai am dovedit încă una: lungimea celor două veacuri corespunde exact -- Biserica evanghelică fiind chemată În decursul „mișne-ului” sau dublului de dizgrație a lui Israel. Și în timp ce și alte corespondențe sunt izbitoare, ((B233)) aspectele care încheie cele două veacuri sunt îndeosebi izbitoare -- „secerișurile” lor, secerătorii lor, lucrarea lor și timpul acordat, toate servesc pentru a ne da elementele clare ale lucrării finale ce trebuie îndeplinite în seceriș care este sfârșitul acestui veac. Observați cu atenție corespondențele acestor două secerișuri, așa cum le vom recapitula pe scurt:

Privire generală asupra paralelelor Secerișului

Veacul Iudeu s-a terminat cu un „seceriș”, Domnul nostru și apostolii făcând lucrarea de recoltare a rodului, a cărui sămânță fusese semănată de Moise și de profeți. „Ridicați-vă ochii (a zis Isus) și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș.” „Eu v-am trimis să secerați ce n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor” (Ioan 4:35-38). Sfârșitul Veacului Evanghelic este de asemenea numit seceriș -- „Secerișul este sfârșitul veacului”. „La timpul secerișului, voi spune secerătorilor: «Culegeți întâi neghina și legați-o în snopi . . . iar grâul strângeți-l în grânarul meu».” Mat. 13:39, 30.

Ioan a prezis lucrarea și efectul secerișului iudaic, zicând (Mat. 3:12): „Acela Își are lopata în mână, Își va curăți cu desăvârșire aria și Își va strânge grâul [pe adevărații israeliți] în grânar [Biserica Creștină]; dar pleava [partea respinsă din națiune] o va arde într-un foc care nu se stinge” -- (o strâmtorare care i-a consumat ca națiune). Aici a avut loc botezul cu Spiritul sfânt și cu foc -- Spiritul sfânt venind peste cei „cu adevărat israeliți” la Cincizecime, iar focul necazului peste toți ceilalți, în timpul celor treizeci și șapte de ani care au urmat respingerii lor (Mat. 3:11). În acea strâmtorare Israelul a fost distrus ca națiune, dar nu ca indivizi. Revelatorul vorbește despre secerișul din acest veac, făcut cu secera ascuțită a adevărului, căci timpul secerișului a venit, și arată o dublă lucrare, din care o parte se referă la via pământului, ca fiind deosebită de via adevărată sădită de Tatăl, Cristos Isus și membrii Săi sau mlădițele ((B234)) Sale (Ioan 15:1-6). Se spune că secerișul acestui veac este al grâului și al neghinei (Mat. 13:24-30, 36-39) și că secerișul Veacului Iudeu a fost numit al grâului și al plevei. Și după cum atunci a predominat mult pleava, asemănarea și paralelismul atât de pronunțate în toate celelalte aspecte implică faptul că în acest seceriș neghina va fi cu mult mai abundentă decât grâul.

Secerișul iudaic, în total o perioadă de patruzeci de ani, a început cu misiunea Domnului nostru și s-a sfârșit cu lepădarea și răsturnarea Israelului nominal, și cu distrugerea cetății lor, îndeplinită de către romani în 70 d. Cr. Iar secerișul acestui veac a început odată cu prezența Domnului nostru la începutul Marelui Jubileu al Pământului, în 1874, după cum se arată în capitolul VI, și se sfârșește cu răsturnarea puterii neamurilor -- în 1914 d. Cr., la fel o perioadă de patruzeci de ani -- o altă paralelă minunată între cele două veacuri.

În vreme ce secerișul iudaic a început odată cu misiunea Domnului nostru, iar favoarea lui Dumnezeu s-a depărtat de sistemul lor nominal după trei ani și jumătate și a fost urmată de treizeci și șapte de ani de strâmtorare asupra acelui sistem, totuși favoarea specială a continuat pentru indivizii din acea națiune, iar chemarea pentru înalta poziție de comoștenire cu Cristos le-a fost dată în mod exclusiv timp de trei ani și jumătate după respingerea Domnului nostru de către ei și respingerea lor de către El -- confirmând astfel promisiunea către Daniel (Dan. 9:27), că poporului său i se va arăta favoare până la sfârșitul complet al săptămânii a șaptezecea, la mijlocul căreia Mesia a fost suprimat. Această promisiune s-a împlinit față de tot grâul adevărat, în timp ce sistemul care conținea acel grâu a fost condamnat și lepădat la mijlocul săptămânii. Secerișul grâului Veacului Iudeu a durat câțiva ani, începând cu misiunea Domnului nostru, deși întreaga favoare specială a încetat la trei ani și jumătate după moartea lui Cristos. Strâmtorarea (focul) asupra acelei ((B235)) națiuni a început să se aprindă devreme, dar n-a ajuns la furia lui grozavă până când aproape tot grâul din acea națiune a fost adunat în grânar.

În secerișul acestui veac ce se încheie acum sunt marcate perioade asemănătoare, corespunzând trăsăturilor acelui seceriș. Toamna anului 1874 d. Cr., unde ciclurile Jubileului arată că sosise timpul ca Domnul nostru să fie prezent, corespunde timpului botezului Său și ungerii Sale cu Spiritul sfânt, când a devenit Mesia, Prințul (Dan. 9:25) și când Și-a început lucrarea de recoltare a secerișului iudaic. Primăvara anului 1878 d. Cr. (după trei ani și jumătate) corespunde datei când Domnul nostru Și-a luat funcția de Împărat, a intrat călare pe măgar, a curățat templul de schimbătorii de bani și a plâns și a lăsat pustiirii acea biserică nominală sau împărăție; și ea marchează data când sistemele bisericii nominale au fost „vărsate” din gură (Apoc. 3:16), și timp de la care (anul 1878 d. Cr.) ei nu mai sunt purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu și nici recunoscuți de El în vreo măsură. Și cei trei ani și jumătate care au urmat primăverii lui 1878 d. Cr., care s-au terminat în octombrie 1881 d. Cr., corespund celor trei ani și jumătate de favoare care a continuat pentru evrei ca indivizi în ultima jumătate a celei de-a șaptezecea săptămâni de favoare a lor. După cum în tip acea dată -- trei ani și jumătate după moartea lui Cristos -- a marcat sfârșitul întregii favori speciale față de evrei și începutul favorii față de neamuri, la fel recunoaștem anul 1881 d. Cr. ca marcând sfârșitul favorii speciale față de neamuri -- sfârșitul „chemării” sau invitației „de sus” la binecuvântările speciale pentru acest veac -- de a deveni comoștenitori cu Cristos și părtași ai naturii divine. Și, după cum am văzut, aceasta marchează o mare mișcare spre creștinism în rândul poporului evreu, cunoscută ca „mișcarea de la Chișinău”. Iar acum strâmtorarea peste creștinătatea nominală este iminentă, însă furtuna este oprită până când grâul este adunat, până când mesagerii lui Dumnezeu pecetluiesc fruntea (intelectul) slujitorilor Săi cu adevărul. Apoc. 7:3.

((B236))

Caracteristicile acestui seceriș, care corespund cu ale secerișului iudaic, au fost de asemenea foarte însemnate în privința propovăduirii făcute. În primii trei ani și jumătate ai secerișului iudaic, Domnul și ucenicii au avut ca subiect special timpul și faptul prezenței lui Mesia. Vestirea lor a fost: „S-a împlinit vremea”, Eliberatorul a venit (Marcu 1:15; Mat. 10:7). La fel a fost și în acest seceriș: până în 1878 d. Cr. mesajul nostru, în esență cum este prezentat aici, deși mai puțin clar, au fost profețiile timpului și faptul prezenței Domnului. De atunci lucrarea s-a lărgit, iar vederea altor adevăruri a devenit mai luminoasă și mai clară; dar aceleași fapte și aceleași scripturi, învățând același timp și aceeași prezență, rămân neîndoielnice și incontestabile. După cum favoarea care a continuat pentru israeliți ca indivizi, după ce casa lor nominală a fost tăiată de la favoare, n-a fost intenționată să convertească și să reformeze sistemul lor bisericesc nominal, nici n-a fost acordată în speranța schimbării plevei lor în grâu, ci a fost intenționată numai pentru a separa și a strânge în grânar fiecare bob de grâu copt, tot așa, în acest seceriș obiectivul favorii continue și abundente (a luminii adevărului) din timpul prezent nu este destinat să convertească secte întregi sau să facă reforme naționale, ci, dimpotrivă, să separe complet clasa grâului de clasa neghinei. Ele au crescut împreună una lângă alta timp de secole, și o sectă pură, toată numai grâu, nu s-a cunoscut; însă acum în seceriș trebuie să vină despărțirea, și cernerea va fi teribilă. Va însemna, în multe cazuri, smulgerea din rădăcini a prieteniilor pământești și ruperea multor legături delicate; și adevărul va face separarea. Prezicerea Domnului cu privire la „seceriș” la prima venire a Sa va fi adevărată iarăși în secerișul prezent. (Vezi Mat. 10:35-38; Luca 12:51-53.) Și după cum atunci adevărul a pus pe tată împotriva fiului, pe fiică împotriva mamei și pe soacră împotriva nurorii, tot așa, din nou, dușmanii omului vor fi cel mai adesea cei din propria casă. Acest lucru nu poate fi evitat. Cei care iubesc ((B237)) pacea mai mult decât adevărul vor fi încercați, iar cei care iubesc adevărul mai presus de toate vor fi acceptați și aprobați ca „biruitori” -- întocmai ca în „secerișul” iudaic.

În „secerișul” iudaic solii aleși și trimiși ca vestitori ai Împăratului și ai Împărăției apropiate erau oameni umili, fără titluri, iar cei care s-au împotrivit mesajului erau preoții cei mai de seamă, cărturarii, fariseii și învățătorii legii; și după cum ne putem aștepta, acum găsim același lucru: cei mai orbi sunt conducătorii orbilor, care, întocmai ca evreii care au fost tipuri ale lor, „nu cunosc timpul cercetării lor”. Luca 19:44.

Prezența a fost acolo unul din principalele puncte de încercare, iar crucea a fost celălalt. Ioan Botezătorul le-a strigat: „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoașteți”. Totuși numai israeliții adevărați au fost în stare să-și dea seama de faptul prezenței lui Mesia; iar dintre aceștia mulți s-au poticnit în cruce, căci deși erau dispuși să-L accepte pe Mesia ca Eliberator, mândria i-a făcut nedoritori să-L primească și ca Răscumpărător. La fel aici, prezența lui Cristos, „secerișul” în progres și respingerea masei nominale a celor pretinși poticnește pe mulți; iar pe marele Eliberator, pentru a cărui venire și împărăție mulți s-au rugat (ca și evreii), nu sunt gata să-L recunoască. Din nou este adevărat că „în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoașteți”. Și din nou crucea lui Cristos devine o probă și o piatră de poticnire sau o încercare cum nimeni nu s-ar fi putut aștepta; și mulți, mulți cad din cauza ei, zicând: Noi Îl vom accepta pe Cristos ca Eliberatorul nostru, însă Îl respingem ca Răscumpărătorul nostru.

Fără îndoială, toți care se vor gândi cu grijă la această chestiune vor trebui să admită că dovada faptului că Domnul nostru este acum prezent (ca ființă spirituală și deci nevăzută) este mai mare și mai clară decât dovada pe care au avut-o evreii cu privire la prezența Sa în trup la întâia venire. Și nu numai dovezile profetice despre prezența Domnului sunt ((B238)) acum mai depline, mai complete și mai numeroase, dar și semnele timpurilor peste tot în jurul nostru, arătând lucrarea secerișului în progres, sunt mult mai evidente și mai convingătoare pentru cei ai căror ochi sunt unși (Apoc. 3:18), decât au fost împrejurările la întâia venire, când Domnul nostru Isus cu o mână de urmași, prin multă împotrivire și în multe condiții nefavorabile, vesteau: „S-a Împlinit timpul . . . Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” -- Mesia, Solul marelui Iehova, a venit să împlinească față de voi toate făgăduințele făcute părinților. Nu este de mirare că numai cei smeriți au putut accepta pe umilul Nazarinean ca pe marele Eliberator, sau pe oamenii umili și fără titluri care erau cu El ca parte din cabinetul Său ales -- ca unii care vor fi prinți subordonați Lui. Numai aceștia puțini au putut vedea în Cel care a intrat călare pe măgar și care a plâns asupra Ierusalimului, pe marele Împărat despre care Zaharia profețise că Sionul Îl va primi ca Împărat cu strigăte de bucurie.

La întâia venire El S-a smerit luând forma și natura omului (Evr. 2:9, 14), ca prin aceasta să împlinească răscumpărarea noastră, dându-Se pe Sine Însuși ca prețul nostru de răscumpărare. El este acum mult înălțat și nu mai moare; și la a doua venire a Sa, îmbrăcat cu toată puterea (Filip. 2:9), El va înălța „corpul” Său, iar apoi va acorda lumii binecuvântările restabilirii pe care la întâia venire le-a cumpărat pentru ei cu propriul Său sânge prețios. Să nu uităm, El nu mai este de carne, ci ființă spirituală, și în curând va schimba și va glorifica în calitate de membri și comoștenitori ai Săi pe toți urmașii Săi credincioși.

Isus S-a prezentat casei iudaice în trei calități: ca Mire (Ioan 3:29), ca Secerător (Ioan 4:35, 38) și ca Împărat (Mat. 21:5, 9, 4). Casei creștine i Se prezintă în aceleași trei calități (2 Cor. 11:2; Apoc. 14:14, 15; 17:14). La casa ((B239)) iudaică a venit ca Mire și Secerător la începutul secerișului lor (începutul misiunii Sale); și chiar înainte de răstignire li S-a prezentat ca Împărat, exercitând autoritate împărătească prin pronunțarea judecății împotriva lor, prin lăsarea pustie a casei lor și prin actul tipic al curățirii templului lor (Luca 19:41-46; Marcu 11:15-17). Exact așa a fost și în acest seceriș: prezența Domnului nostru ca Mire și Secerător a fost recunoscută în primii trei ani și jumătate, de la 1874 d. Cr. la 1878 d. Cr. De atunci a fost arătat în mod accentuat că în 1878 d. Cr. sosise timpul când judecata împărătească trebuia să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Aici se aplică Apocalipsa 14:14-20, și Domnul nostru este adus în scenă ca Secerător încoronat. Anul 1878 d. Cr. fiind paralela asumării puterii și autorității Sale în tip, marchează clar timpul asumării reale a puterii ca Împărat al împăraților de către Domnul nostru prezent, spiritual, nevăzut -- timpul când Își ia marea putere ca să domnească, care în profeție este în strânsă legătură cu învierea credincioșilor Săi și cu începutul strâmtorării și mâniei peste popoare (Apoc. 11:17, 18). Aici, ca și în tip, judecata începe cu biserica nominală, prin condamnarea la nimicire a sistemelor nominale (nu a poporului), care pe dinafară reprezintă Biserica adevărată -- „trupul”. Aici la fel are loc curățirea adevăratului templu, adevăratei Biserici, trupul lui Cristos -- clasa consacrată (1 Cor. 3:16; Apoc. 3:12). Această clasă consacrată sau clasă templu din biserica nominală este în legătură cu biserica nominală, ca întreg, întocmai cum templul literal era în legătură cu cetatea sfântă Ierusalim, ca întreg. După ce cetatea a fost lepădată, templul a fost curățat; la fel și acum, clasa templu trebuie să fie curățată: orice gând egoist, carnal, și tot ce este lumesc vor trebui să fie scoase afară pentru ca templul să fie curat, locuința Spiritului sfânt al lui Dumnezeu -- templul viului Dumnezeu.

((B240))

Lucrarea specială de la 1878 d. Cr. încoace a fost vestirea poruncii Împăratului: „Ieșiți din mijlocul ei [din Babilon], poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei” (Apoc. 18:4). „Plecați, plecați, ieșiți de acolo! Nu vă atingeți de nimic necurat! Ieșiți din mijlocul ei! Curățiți-vă, cei [preoțimea regală] care purtați vasele Domnului.” Isa. 52:11.

Un alt punct important de asemănare care însoțește prima și a doua venire este sentimentul predominant în legătură cu nevoia unui eliberator și impresia larg răspândită printre neamuri că într-un fel sau altul eliberarea trebuie să vină curând -- ideile unora chiar apropiindu-se de adevăr în această chestiune. Dar în fiecare caz, numai puțini sunt în stare să recunoască pe Eliberatorul și să se înroleze sub steagul Lui în serviciul adevărului. În secerișul iudaic mulți au ieșit să întâmpine pe Domnul când toți oamenii „erau în așteptarea” Lui (Luca 3:15), la vremea nașterii Sale, cu treizeci de ani înainte de ungerea Sa ca Mesia la începutul slujirii Sale; și la fel a fost o așteptare și o mișcare corespunzătoare din partea multora (numiți ulterior adventiști), condusă mai cu seamă de un frate baptist cu numele William Miller, în această țară (Statele Unite -- n. e.), și de dl. Wolff și de alții în Europa și Asia. Aceasta a culminat în anul 1844 d. Cr., doar cu treizeci de ani înainte de 1874 d. Cr., când Cristos Mirele și Secerătorul a venit într-adevăr, după cum se arată prin învățătura Jubileului. În aceasta găsim încă o paralelă izbitoare între aceste două veacuri în privința timpului, căci acești treizeci de ani corespund exact celor treizeci de ani de la nașterea pruncului Isus până la Mesia Unsul -- botezat și prezentat ca Mire și Secerător la vârsta de treizeci de ani. Mat. 3:11; Ioan 3:29.

În ambele cazuri a fost o dezamăgire și o lâncezire timp de treizeci de ani, timp în care toți au adormit, și în fiecare caz numai puțini s-au deșteptat la timpul potrivit pentru a-și da seama de prezența lui Mesia. Marea masă a celor ((B241)) nominali din ambele case n-au cunoscut timpul cercetării, fiindcă erau îngreunați și căldicei, neglijând porunca să ia seama și să vegheze. Astfel s-a împlinit prezicerea profetului: „El va fi . . . o piatră de poticnire și o stâncă de cădere, pentru amândouă casele lui Israel” (Isa. 8:14). Casa trupească s-a poticnit fiindcă ei au golit de conținut legea lui Dumnezeu, dând atenție tradițiilor (Marcu 7:9, 13), și astfel n-au avut o concepție potrivită despre felul și obiectivul primei veniri. Din acel motiv ei n-au fost pregătiți să-L primească în felul în care a venit și astfel s-au poticnit în El și în lucrarea Lui de sacrificiu. Masa Israelului spiritual nominal se poticnește acum în aceeași stâncă și pentru același motiv. Ei sunt orbiți de tradițiile oamenilor și de prejudecăți sectare care împiedică o iluminare cuvenită prin Cuvântul lui Dumnezeu; prin urmare ei n-au o concepție potrivită despre felul sau obiectivul venirii a doua a Domnului. Și aici de asemenea, crucea lui Cristos, doctrina răscumpărării, devine o probă pentru toți. Merită de asemenea să observăm cu grijă că nici una din cele două case nu s-ar poticni sau n-ar cădea peste o stâncă ce n-ar fi prezentă. Stânca este acum prezentă și sistemele nominale se poticnesc, cad și se sfărâmă în bucăți, în timp ce acum, ca și la prima venire, cei „cu adevărat israeliți” recunosc individual și acceptă Stânca, și urcând pe acest adevăr sunt ridicați spiritual cu mult deasupra maselor care se poticnesc și o resping.

Cei care au ochii înțelegerii luminați nu se poticnesc, ci urcând pe Stâncă, din perspectiva ei mai înaltă văd mult mai limpede atât trecutul cât și viitorul planului divin -- unele lucruri care nu se pot exprima, despre gloria viitoare a Bisericii și despre ziua de sărbătoare a pământului. Cei care-și pun încrederea în Domnul nu vor rămânea niciodată de rușine.

Forța deplină a acestui paralelism se obține numai dacă se observă că ciclurile Jubileului și Timpurile Neamurilor ((B242)) marchează perioadele care corespund atât de exact cu acestea în paralelele iudaice. Faptul că Veacul Iudeu și Veacul Creștin sunt tip și antitip nu este o închipuire -- apostolii și profeții dau mărturie în privința corespondenței lor. Și noi nu ne bazăm numai pe paralele pentru a dovedi că lucrarea secerișului Dispensației Creștine este acum în progres; acest seceriș, după cum am arătat deja, este marcat și în alt mod -- atât începutul cât și sfârșitul lui. Ciclurile Jubileului dovedesc că era timpul ca Domnul nostru Isus să fie prezent și să înceapă lucrarea de restabilire în toamna anului 1874 d. Cr., și paralelismul la care ne-am referit mai sus arată că data aceasta (1874) corespunde exact ungerii lui Isus ca Mesia la începutul „secerișului” iudaic, la întâia venire. „Timpurile Neamurilor” dovedesc că toate guvernele actuale trebuie să fie răsturnate pe la sfârșitul anului 1915 d. Cr.; și paralelismul de mai sus arată că această perioadă corespunde exact cu anul 70 d. Cr., an care a fost martor al căderii complete a organizării statale iudaice. Având în vedere toate acestea deci, o întrebare rațională ar fi: Oare aceste corespondențe de timp sunt numai întâmplătoare, sau sunt prin aceeași orânduire divină care am văzut că a aranjat și celelalte afaceri ale casei trupești, ca umbre ale realităților acestei dispensații?

Nu, ele nu sunt accidentale; fară îndoială că Același Atotînțelept care ne-a învățat prin Cronologie că în 1872 d. Cr. s-au sfârșit șase mii de ani de la crearea lui Adam și că atunci a început a șaptea mie de ani, Veacul Milenar, care ne-a învățat prin ciclurile Jubileului că Domnul va fi prezent și în toamna anului 1874 d. Cr. vor începe Timpurile Restabilirii, și care ne-a arătat prin Timpurile Neamurilor că nu trebuie să așteptăm ca aceste lucruri să se facă în grabă, ci prin mijloace aparent naturale într-o perioadă de patruzeci de ani, ne-a dat, în aceste Dispensații Paralele marcate prin „dublul” lui Israel, dovada care nu numai învață clar prezența ((B243)) Domnului, secerișul și restabilirea (începând cu favoarea față de Israelul trupesc), ci în același timp oferă și dovada corectitudinii celorlalte mărturii profetice și a Cronologiei. Căci, să se observe clar că dacă Cronologia sau oricare din aceste perioade de timp ar fi schimbate cu un singur an, frumusețea și forța acestui paralelism ar fi distruse. De pildă, dacă Cronologia ar fi schimbată cu un an în plus sau în minus -- dacă am adăuga un an, să zicem la perioada Împăraților sau a Judecătorilor, sau dacă am scădea un an -- ar strica paralelismul. Dacă am adăuga un an, ar face ca prima perioadă a lui Israel să aibă o lungime de 1846 ani, iar dublul sau cealaltă jumătate a ei ar fi astfel deplasată cu un an mai târziu, pe când, dimpotrivă, printr-o astfel de schimbare a Cronologiei, ciclurile Jubileului ar fi deplasate cu un an mai devreme, adică în 1873 d. Cr., ceea ce ar face ca cei 6000 de ani să se sfârșească în 1871 d. Cr., în timp ce Timpurile Neamurilor n-ar fi afectate câtuși de puțin. Cu toții putem vedea că armonia sau paralelismul ar fi astfel în întregime distrus. Sau, dacă s-ar scădea un an din calculul Cronologiei, confuzia ar fi tot atât de mare, schimbările celor câteva perioade fiind în direcție opusă. Astfel aceste diferite profeții ale timpului se întăresc una pe alta, în timp ce paralelismul celor două dispensații leagă strâns mărturia lor.

Cei care sunt familiari în oarecare măsură cu calculele făcute de obicei de către „adventiști” și de către alții cu privire la perioadele profetice etc., vor observa că această metodă de tratare a acestor subiecte se deosebește mult de a lor. De obicei ei încearcă să facă în așa fel ca toate profețiile să se termine la o anumită fie martorele întregului program care în realitate va ocupa o mie de ani -- venirea Domnului, învierea și judecata lumii. Iar așteptarea lor cu privire la acele câteva momente este că ((B244)) ele se vor încheia prin arderea completă a lumii. Pentru a aprecia și a accepta profețiile care indică diferitele date pentru diferiții pași din marele plan al lui Dumnezeu, ei ar trebui să înțeleagă mai întâi „Planul Veacurilor” și felul adevărat al celei de-a doua veniri a Domnului nostru. Dar marea majoritate sunt prea orbiți de teoriile și prejudecățile lor ca să facă acest lucru. Încercările de a aplica profeția la așteptările lor greșite i-au făcut adesea s-o deformeze, s-o întindă sau s-o scurteze, după necesitățile cazului, în străduința de a face ca toate profețiile să se termine la o dată anume. Acești prieteni ar trebui să se trezească în privința erorii lor în această direcție, căci așteptările lor au dat greș una după alta, în timp ce noi știm și ei știu că unele profeții pe care le-au folosit nu pot fi întinse în viitor, ci sunt în trecut, iar acum le-au abandonat. Ele s-au împlinit, însă diferit de felul cum așteptau, iar ei nu știu acest lucru.

Dimpotrivă, profețiile prezentate aici, precum și cele care sunt încă de examinat, sunt neforțate și nedeformate sau scurtate. Le prezentăm pur și simplu așa cum le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; și având așteptări corecte de la marele „Plan al Veacurilor” al lui Dumnezeu, pentru cei care-l văd clar este ușor să observe cum diferitele lanțuri profetice se potrivesc cu el și îl măsoară. Ele îl marchează, unele la un anumit punct important, iar altele la altul; iar celor care văd atât, acest paralelism al Dispensațiilor Iudaică și Creștină le arată și le dovedește în afara oricărei îndoieli rezonabile corectitudinea tuturor celorlalte.

Expunerea perioadelor de timp din planul lui Dumnezeu, dată în profeții, este foarte asemănătoare cu datele tehnice ale unui arhitect, iar paralelele Dispensației Iudaice se aseamănă cu desenele sale. Să presupunem că am avea datele tehnice ale unui arhitect pentru o casă, fără nici un fel de desene, și că ar trebui să ne așezăm și să facem un desen după datele lui, iar după aceea am primi de la arhitect desenul său pentru viitoarea clădire -- dacă compararea ((B245)) acestuia cu desenul nostru, făcut după datele primite, ar arăta că toate unghiurile și măsurătorile sunt exact la fel, ar trebui să fim încă o dată asigurați în privința înțelegerii noastre corecte a datelor tehnice. La fel este și aici: desenul, tipul sau umbra Veacului Evanghelic dată nouă de Veacul Iudeu, și corespondența profețiilor și a evenimentelor cu acele prefigurări, ne dau o asigurare cât se poate de puternică în privința corectitudinii concluziilor noastre, în timp ce umblăm încă „prin credință, nu prin vedere”.

Alte mărturii profetice care sunt încă de examinat vor fi găsite și ele în acord perfect cu aceste paralele. Una dintre ele, Zilele din Daniel, arată o mare binecuvântare pentru consacrații care vor fi în viață la 1875 d. Cr. și după aceea -- o binecuvântare fiind desigur împlinită prin marea dezvăluire a adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu de atunci încoace. Lăudat fie Cel care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată!

Să ne amintim că secerișul iudaic, de patruzeci de ani, s-a sfârșit în octombrie 69 d. Cr. și a fost urmat de completa răsturnare a acelei națiuni; și că în mod asemănător cei patruzeci de ani ai secerișului Veacului Evanghelic se vor sfârși în octombrie 1914 d. Cr., și, la fel, răsturnarea așa-zisei „creștinătăți” trebuie așteptată să-i urmeze imediat. „Într-un ceas” va veni judecata asupra ei. Apoc. 18:10, 17, 19.

Îndreptăm atenția cititorului asupra următoarei Tabele de Corespondențe care va răsplăti bine studiul atent:

((B246))

„Amândouă casele lui Israel”

CORESPONDENȚELE
DISPENSAȚIILOR MOZAICĂ ȘI CREȘTINĂ


ISRAELUL DUPĂ TRUP

De la moartea lui Iacov până la cruce, Perioada
de favoare a casei nominale a servitorilor, 1845 de ani,
urmată de Înălțarea puținilor credincioși și,
prin respingere, necaz și judecăți peste ceilalți.

O casă a servitorilor
1 Cor. 10:18; Rom. 9:7, 8; 4:16; Evr. 3:5
întemeiată pe cei 12 fii ai lui Iacov
1 Împ. 18:31
O împărăție și preoțime, un popor sfânt
Exod. 19:6
Aaron, marele preot trupesc
Evr. 9:7
Circumcizia cărnii
Rom. 2:28, 29
Legea păcatului și a morții
Rom. 8:2
Promisiuni pământești
Gen. 13:14-17; Fapt. 7:2-5
În captivitatea Babilonului literal
2 Cron. 36:20
Lungimea favorii 1845 ani, de la moartea lui Iacov
până la respingerea lui israel și începutul
Israelului spiritual, 33 d. Cr.
-------
Sistemul nominal a fost lepădat, 33 d. Cr.
Mat. 23:38
37 ani În cădere, până la 70 d. Cr.
sfârșitul veacului, un seceriș de 40 ani
Luca 10:2, 16
Prezența lui Cristos în trup ca Secerător
Ioan 4:35-38
Prezența Domnului nostru și caracterul de sacrificiu
al morții Sale, piatra de poticnire


ISRAELUL DUPĂ SPIRIT

De la moartea lui Isus până la 1878 d. Cr., perioada
de favoare a casei nominale a fiilor, 1845 de ani,
urmată de înălțarea puținilor credincioși
și, prin respingere, necaz și judecăți peste ceilalți.

O casă a fiilor
Gal. 4:5, 6, 7, 30, 31; 6:15, 16; Ioan 1:12; Rom. 8:15
Întemeiată pe cei 12 apostoli
Apoc. 21:14
O preoțime împărătească, un neam sfânt
1 Pet. 2:5, 9
Isus, Marele Preot spiritual
Evr. 9:11
Circumcizia inimii
Rom. 2:28, 29
Legea spiritului de viață în Cristos Isus
Rom. 8:2
Promisiuni mai bune
Evr. 9:23; 11:40
În captivitatea Babilonului mistic
Apoc. 17:5; 18:4
Lungimea favorii 1845 ani, de la moartea lui Isus
până la începutul domniei lui Cristos
și respingerea Babilonului, 1878 d. Cr.
____
Sistemul nominal a fost vărsat din gură, 1878 d. Cr.
Apoc. 3:16
37 ani în cădere până la 1915 d. Cr.
sfârșitul veacului, un seceriș de 40 ani*
Mat. 13:24-30, 36-43
Prezența spirituală a lui Cristos ca Secerător
Apoc. 14:14, 15
Prezența Domnului nostru îi caracterul de sacrificiu
al morții Sale, piatra de poticnire


„El va fi o piatră de poticnire, o stâncă de cădere
pentru amândouă casele lui Israel [nominale]” Isa. 8:14

((B247))

EI N-AU CUNOSCUT TIMPUL CERCETĂRII LOR

Luca 19:44; Mat. 24:38, 39

DOMNUL NOSTRU PREZENTAT ÎN TREI CALITĂȚI --
CA MIRE, SECERĂTOR ȘI ÎMPĂRAT

Ioan 3:29; 4:35, 38; Mat. 21:5, 9, 4; 2 Cor. 11:2;
Apoc. 14:14, 15; 17:14


O mișcare adventistă pe timpul nașterii
lui Isus, 30 de ani înaintea venirii
și ungerii Sale ca Mesia la botez
Mat. 2:1-16; Fapt. 10:37,38
Prezența reală a Domnului, ca Mire
și Secerător -- Octombrie 29 d. Cr.
Puterea și titlul de împărat asumate cu trei ani
și jumătate mai târziu-- 33 d. Cr.


O mișcare adventistă în 1844, cu 30 de ani
înaintea timpului real al Prezenței Sale
pentru a trezi și încerca Biserica
Mat. 25:1
Prezența reală a Domnului, ca Mire
și Secerător -- Octombrie 1874 d. Cr.
Puterea și titlul de împărat asumate cu 3
ani și jumătate mai târziu -- 1878 d. Cr.


PRIMA LUCRARE A ÎMPĂRATULUI, JUDECATA


Casa nominală iudaică respinsă; templul literal
curățat -- Mat. 20:18; 21:5-15; 23:37; 24:2
întreaga nimicire a statului iudeu îndeplinită
în 37 ani după ce au fost lepădați -- sau
în 40 de ani de la începutul secerișului
-- 70 d. Cr.


Casa nominală creștină respinsă; templul spiritual
curățat -- 1 Pet. 4:17; Apoc. 3:16; Mal. 3:2
întreaga nimicire a creștinătății nominale îndeplinită
în 37 ani după ce a fost lepădată-- sau
în 40 de ani de la începutul secerișului
-- 1915 d. Cr.*


*Vezi prefața autorului (1916)

((B248))