((B267))

A sosit timpul - Studiul IX
Omul păcatului — anticrist

Anticristul trebuie să fie dezvoltat, descoperit și lovit înainte de ziua Domnului -- Analizarea unei vederi opuse asupra acestui subiect -- Descriere profetică -- Nașterea Anticristului -- Dezvoltarea sa rapidă -- Imaginea istorică și descrierea biblică sunt de acord -- Împărăția sa, o falsificare -- Capul și gura sa, remarcabile -- Marile sale cuvinte arogante de blasfemie -- Învățăturile sale blasfematoare -- Nimicirea sfinților Celui Prea înalt -- Domnia sa Milenară -- Anticristul lovit cu sabia Spiritului -- Lupta finală și sfârșitul lui

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credință și de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării.” 2 Tes. 2:3.

AVÂND în vedere aceste cuvinte clare ale apostolului Pavel, care arată că un personaj pe care el îl numește „Omul Păcatului” trebuie să preceadă venirea Zilei Domnului, care, după cum am dovedit, a început deja să mijească, este important să privim în jur ca să vedem dacă un asemenea personaj n-a apărut deja. Căci, dacă un astfel de presonaj cum este cel descris cu atâta grijă de către Pavel și de către ceilalți apostoli n-a venit încă, atunci cuvintele de mai sus trebuie înțelese ca o respingere de către Pavel a tuturor celorlalte mărturii privitoare la prezența Domnului și la stabilirea Împărăției Sale acum. Iar această respingere trebuie să stea ca un argument la care nu se poate da un răspuns până când acest Om al Păcatului va fi recunoscut, corespunzând descrierii profetice în toate amănuntele.

Este clar declarat nu numai că acest Om al Păcatului trebuie mai întâi să se ridice, ci și că el trebuie să se dezvolte ((B268)) și să prospere înainte de a veni Ziua Domnului. Înainte de ziua lui Cristos, prosperitatea și influența acestei puteri vor fi ajuns la culme și vor fi în declin; și prin strălucirea prezenței Domnului, la a doua venire a Sa, acest Om al Păcatului va fi cu desăvârșire distrus. Noi trebuie să observăm aceste împrejurări prezise, pentru a vedea dacă această prevenire către Biserica din zilele lui Pavel este aplicabilă și în zilele noastre. Acum, după optsprezece secole, se pretinde din nou că ziua lui Cristos a venit; și se naște întrebarea importantă: Din ceea ce le-a spus Pavel tesalonicenilor pentru a le corecta eroarea, stă acum ceva ca obiecție la această pretenție?

Din îndemnurile apostolului către Biserică, să vegheze la întoarcerea Domnului, luând aminte la cuvântul sigur al profeției, și din grija Sa de a le arăta semnele prezenței lui Cristos, caracterul lucrării Sale în timpul acela etc., este evident că El a dorit la fel de mult ca Biserica să poată recunoaște prezența Lui atunci când Domnul va veni, cum a dorit și ca ei să nu fie amăgiți de eroarea că El venise deja înainte de timpul prezenței Sale. O cădere în această eroare din urmă, la începutul acestui veac, i-a expus pe cei care au îmbrățișat-o înșelărilor principiului Anticrist, care lucra chiar și atunci; în timp ce nerecunoașterea Zilei Domnului și a prezenței Sale în ziua când își are timpul îi expune pe cei care nu-L recunosc la înșelările continui și la doctrinele false ale lui Anticrist, și îi orbește față de marile adevăruri și față de privilegiile speciale din această zi. De aici vine îngrijorarea apostolului pentru Biserica de la ambele extremități ale veacului și prevenirea lui: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel”. De aceea a și făcut descrierea exactă a Omului Păcatului, pentru ca el să poată fi recunoscut la timpul său.

În timp ce creștinii de la sfârșitul veacului sunt înclinați să uite până și făgăduința întoarcerii Domnului, iar când și-o ((B269)) amintesc sunt înclinați să se gândească la ea numai cu groază și presimțiri de teamă, Biserica timpurie o aștepta cu nerăbdare și cu anticipare voioasă, ca fiind realizarea tuturor speranțelor ei, răsplata întregii sale credincioșii și sfârșitul tuturor necazurilor ei. Prin urmare, credincioșii din ziua aceea erau gata să asculte cu sârguință orice învățătură care pretindea că Ziua Domnului era ori foarte aproape, ori prezentă; și, prin urmare, erau în pericolul de a fi înșelați în această privință dacă nu studiau cu atenție învățăturile apostolilor asupra acestui subiect.

Biserica din Tesalonic, influențată de învățăturile greșite ale unora, în sensul că Domnul ar fi venit din nou și că ei trăiau în zilele Lui, evident presupunea că această idee era în armonie cu învățăturile lui Pavel din prima sa epistolă către ei, unde el a spus (1 Tes. 5:1-5) că Ziua Domnului va veni pe furiș, în liniște și pe neobservate, ca un hoț noaptea, și că, deși alții vor fi în ea fără să știe, sfinții vor fi în lumină în privința ei. Aflând despre serioasa eroare în care căzuseră, de a presupune că ziua prezenței Domnului sosise deja, Pavel le-a scris o a doua epistolă, a cărei idee centrală era aceea de a corecta această eroare. El spune: „Cât privește venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră laolaltă la El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi [enestemi] venit întâi trebuie să vină lepădarea de credință [apostazia], și trebuie să fie descoperit Omul Păcatului, Fiul Pierzării, Împotrivitorul, care se înalță mai presus de toate, numindu-se «dumnezeu» [conducător puternic] sau care primește omagiu -- așa încât să se așeze în Templul lui Dumnezeu, prezentându-se deschis că este un dumnezeu. Nu vă aduceți aminte cum ((B270)) vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Și acum știți ce stă în cale, pentru ca El [Cristos] să poată fi descoperit la timpul Său [cuvenit]. Dar nesupunerea [față de Cristos] lucrează deja, însă numai ca un lucru secret, până când cel ce împiedică va fi îndepărtat din cale; și atunci va fi descoperit cel nesupus, pe care Domnul îl va ucide cu spiritul gurii Sale și-l va nimici prin strălucirea prezenței [parousiei] Sale”. Pavel a putut scrie astfel în mod sigur despre dezvoltarea Omului Păcatului înainte de Ziua Domnului, fiindcă a studiat profeția lui Daniel, la care și Domnul nostru a făcut referire (Mat. 24:15), și probabil fiindcă lui Pavel însuși în „viziunile și descoperirile” sale i se arătase marele dezastru pe care acest personaj îl va produce în Biserică.

Ar trebui remarcat faptul că Pavel n-a folosit argumente ca acelea pe care unii sunt dispuși să le folosească astăzi contra pretenției că ziua Domnului a început. El n-a zis, o tesaloniceni necugetați, nu știți că atunci când vine Cristos ochii voștri Îl vor vedea și urechile voastre vor auzi înfricoșătorul sunet al trâmbiței lui Dumnezeu? Și că veți avea și altă dovadă pentru aceasta, în răsturnarea pietrelor de mormânt și în învierea sfinților? Nu este oare evident că dacă o asemenea critică ar fi fost potrivită, Pavel s-ar fi grăbit să se folosească de un argument atât de simplu și atât de ușor de înțeles? Și mai mult, faptul că el n-a folosit acest argument nu este oare o dovadăcă un asemenea argument nu este și nu poate fi întemeiat pe adevăr?

Prin faptul că, în efortul său energic de a le corecta eroarea, Pavel le-a oferit doar această singură obiecție la pretenția lor, el evident a susținut ideile lor generale despre Ziua Domnului ca fiind corecte -- că ea ar putea fi începută în timp ce mulți ar fi în necunoștință de ea, că ar putea veni fără demonstrație exterioară care s-o marcheze. Dar singurul motiv al obiecției lui era că mai întâi trebuia ((B271)) să vină o lepădare de credință, și, ca urmare a acestei lepădări, să vină dezvoltarea Omului Păcatului -- care, orice ar fi el (fie că este un singur individ, fie un mare sistem Anticrist pe care el astfel îl personifică) -- trebuia să se ridice, să prospere și să-și înceapă declinul -- înainte de ziua prezenței Domnului. Astfel, deci, dacă această singură obiecție făcută de Pavel nu mai este în cale -- dacă putem vedea clar că există în realitate un personaj a cărui istorie corespunde în fiecare amănunt descrierii profetice a Omului Păcatului, de la începutul existenței lui până în prezent -- atunci obiecția lui Pavel, care a fost bine primită în timpul său, și a fost singura lui obiecție, nu mai este o obiecție valabilă împotriva pretenției actuale că noi trăim în Ziua Domnului, în ziua prezenței Domnului. Și mai mult, dacă Omul Păcatului poate fi repede văzut, dacă ridicarea, dezvoltarea și declinul lui sunt văzute clar, atunci acest fapt devine o altă dovadă care confirmă învățăturile capitolelor precedente, care arată că noi suntem acum în Ziua Domnului.

Descrierea profetică a Omului Păcatului

Cel care studiază profeția va găsi că Omul Păcatului este în mod clar marcat de-a lungul scrierilor sfinte, nu numai făcând o descriere clară a caracterului său, ci și arătând timpurile și locurile începutului, prosperității și declinului său.

Acest personaj este foarte convingător descris chiar și prin numele atribuite lui de către scriitorii inspirați. Pavel îl numește: „Acel Nelegiuit”, „Omul Păcatului”, „Taina Fărădelegii”, „Anticristul” și „Fiul pierzării”; profetul Daniel îl numește „urâciunea care pustiește” (Dan. 11:31; 12:11); și Domnul nostru Se referă la același personaj prin „urâciunea pustiirii despre care a vorbit profetul Daniel” (Mat. 24:15), și iarăși, printr-o „fiară” (Apoc. 13:1-8). Același personaj a fost ((B272)) prefigurat de asemenea printr-un corn mic, sau o putere, ieșit dintr-o fiară înspăimântătoare pe care Daniel a văzut-o în viziunea sa profetică, corn care avea ochi și o gură care vorbea lucruri mari, și care a prosperat și a făcut război sfinților și i-a biruit (Dan. 7:8, 21). Ioan de asemenea l-a văzut și a prevenit Biserica împotriva acestui personaj, zicând: „Ați auzit că vine Antihrist”. El i-a sfătuit apoi cum să scape de influența lui (1 Ioan 2:18-27). Cartea Apocalipsei, la fel, este în mare măsură o profeție simbolică detaliată referitoare la același Anticrist -- deși acum ne uităm doar în treacăt la aceasta, lăsând examinarea ei mai amănunțită pentru un volum următor.

Aceste diferite denumiri și scurte descrieri indică un personaj josnic, subtil, fățarnic, înșelător, tiranic și crud, care s-a dezvoltat în mijlocul Bisericii creștine; la început strecurându-se înăuntru și în sus foarte treptat, apoi urcând rapid la putere și influență până când a ajuns tocmai în culmea puterii, bogăției și gloriei pământești -- între timp exercitându-și influența împotriva adevărului și împotriva sfinților și pentru propria lui mărire, pretinzând până la urmă sfințenie, autoritate și putere specială de la Dumnezeu.

În acest capitol ne propunem să arătăm că acest Om al Păcatului este un sistem și nu un singur individ, așa cum mulți par să presupună; că, după cum Cristosul se compune din adevăratul Domn și adevărata Biserică, la fel și Anticristul este un sistem fals, care se compune dintr-un domn fals și dintr-o biserică apostată, căruia i s-a îngăduit pentru un timp să denatureze adevărul, să practice înșelăciunea și să falsifice autoritatea și domnia viitoare a adevăratului Domn și a Bisericii Sale, și să îmbete națiunile cu pretenții și presupuneri false.

Sperăm să dovedim, spre mulțumirea fiecărui cititor conștiincios, că această mare apostazie sau lepădare de credință menționată de Pavel a venit, și că acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, s-a așezat „în templul lui Dumnezeu” ((B273)) (templul adevărat, nu cel tipic), a împlinit toate prezicerile apostolilor și ale profeților referitoare la caracterul său, la lucrarea sa etc., a fost descoperit, iar acum, de la 1799 d. Cr., el este nimicit de spiritul gurii Domnului (adevărul) și va fi cu desăvârșire nimicit în timpul acestei zile a mâniei și a descoperirii Domnului în flacăra de foc a răsplătirii, care deja începe.

Fără a avea vreo dorință să tratăm cu ușurință părerile altora, socotim totuși necesar să indicăm cititorului câteva dintre absurditățile legate de opinia generală despre Anticrist, pentru ca astfel demnitatea și caracterul rațional al adevărului asupra acestui subiect să poată fi corect apreciate, în contrast cu pretenția îngustă că tot ce prezic Scripturile cu privire la acest personaj va fi împlinit de vreun anume om literal. Se pretinde că acest om va fermeca într-atât lumea întreagă, încât în doar câțiva ani el își va câștiga omagiul și închinarea tuturor oamenilor, cărora li se va impune așa de ușor, încât să presupună că acest om este Dumnezeu și să-L venereze ca pe Atotputernicul Iehova, într-un templu evreiesc rezidit. Toate acestea trebuie făcute cu viteza fulgerului -- în trei ani și jumătate, spun ei, interpretând greșit timpul simbolic întocmai cum interprezează greșit și pe „omul” simbolic.

Poveștile fantastice și cele mai absurde închipuiri ale copilăriei nu egalează vederile extreme ale unora din copiii iubiți ai lui Dumnezeu care se împiedică printr-o interpretare literală a limbajului lui Pavel, și prin aceasta se orbesc pe ei înșiși și orbesc și pe alții față de multe adevăruri prețioase, pe care, din pricina erorii în acest subiect, nu sunt pregătiți să le vadă într-o lumină lipsită de prejudecăți. Oricât de mult am simpatiza cu ei, „credința lor oarbă” ne smulge un zâmbet atunci când ei înșiră cu seriozitate diferitele simboluri ale Apocalipsei, pe care nu le înțeleg, aplicându-le greșit în mod literal la omul lor extraordinar. Ei pretind că în acest veac, cel mai sceptic pe care l-a cunoscut lumea vreodată, în scurtul interval de trei ani și jumătate, el va avea toată lumea la picioarele sale, ((B274)) venerându-l ca Dumnezeu, pe când Cezarii, Alexandru, Napoleon, Mohamed și alții au navigat pe mări însângerate și au petrecut de multe ori câte trei ani și jumătate fără să fi împlinit nici a mia parte din ceea ce se pretinde că va face acest om.

Și totuși acești cuceritori au avut în ajutor toate avantajele ignoranței și superstiției dense, în timp ce astăzi noi trăim în condițiile cele mai neprielnice pentru o asemenea dezvoltare a amăgirii și înșelătoriei: într-un timp când orice lucru ascuns este expus ca niciodată înainte; într-un timp când înșelătoria de felul celei pretinse este prea absurdă și ridicolă ca să fie luată în considerare. De fapt, tendința zilelor noastre este spre o lipsă de respect față de oameni, nu contează cât de buni, de talentați și de capabili ar fi ei, sau ce funcții de încredere și de autoritate ar ocupa. În așa măsură este adevărat acest lucru, ca niciodată înainte, încât este de o mie de ori mai posibil ca întreaga lume să nege că există vreun Dumnezeu, decât să se închine vreodată unei ființe umane asemenea lor ca fiind Dumnezeul cel Atotputernic.

Un mare obstacol pentru mulți, când consideră acest subiect, este ideea îngustă nutrită în general despre semnificația cuvântului dumnezeu. Ei nu observă că grecescul theos (dumnezeu) nu se aplică fără excepție la Iehova. Acest cuvânt înseamnă un puternic, un conducător, și mai cu seamă un conducător religios sau preoțesc. În Noul Testament cuvântul theos este rareori folosit, afară de cazul când se referă la Iehova, pentru că apostolii în cuvântările lor au vorbit foarte rar și puțin despre sistemele false ale religiei, și ca atare rar au menționat pe conducătorii sau dumnezeii lor sacri; totuși în textele următoare cuvântul dumnezeu (theos) este folosit cu referire la alții decât la ființa supremă, Iehova -- și anume în: Ioan 10:34, 35; Faptele 7:40, 43; 17:23; 1 Corinteni 8:5.

Recunoscând larga semnificație a cuvântului grecesc theos, se va vedea imediat că declarația apostolului privitoare la Anticrist -- că se va așeza în templul lui Dumnezeu dându-se drept un dumnezeu -- nu înseamnă neapărat că Anticrist ((B275)) va încerca să se înalțe deasupra lui Iehova, nici chiar că va încerca să ia locul lui Iehova. Implică pur și simplu că acesta se va manifesta ca un conducător religios, pretinzând și exercitând autoritate peste toți ceilalți conducători religioși, chiar până la a se înălța în Biserică, care este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, și acolo pretinzând și exercitând autoritate de stăpân, ca șeful sau conducătorul ei autorizat. În grecește, cuvântul theos peste tot unde este folosit în vreo propoziție în care sensul ar fi neclar, este precedat de articol atunci când se referă la Iehova, ca și cum am spune în englezește (ca și în românește -- n. e.) Dumnezeul. În textele de mai sus, care se referă la alți dumnezei, și în acest text (2 Tes. 2:4), care se referă la Anticrist, nu există nici o astfel de accentuare.

Dacă acest lucru este văzut clar, o mare piatră de poticnire este înlăturată, iar mintea este pregătită să caute lucrurile corecte ca împliniri ale acestei preziceri: nu un Anticrist care pretinde că este Iehova și care cere să fie adorat ca atare, ci unul care pretinde a fi principalul, supremul învățător religios în Biserică, unul care încearcă astfel să uzurpe autoritatea lui Cristos, Capul, Domnul și Învățătorul stabilit divin.

Destul de ciudat, de asemenea, este că acei care împărtășesc această vedere literală despre Omul Păcatului sunt în general cei care cred în venirea premilenară a Domnului, care caută și așteaptă ca Domnul să vină „de acum în orice moment”. De ce nu pot toți vedea ce vrea să spună apostolul când declară hotărât că Ziua Domnului (Ziua prezenței Sale) nu poate veni și nu trebuie așteptată până după ce va fi fost descoperit Omul Păcatului? Au trebuit mai bine de patruzeci de ani pentru a se construi fostul templu evreiesc și s-ar cere desigur cel puțin zece până la douăzeci de ani pentru a se construi noul templu în Ierusalim, de o splendoare mai mare decât a celui precedent, în care ei așteaptă ca un Om literal al Păcatului să fie instalat și adorat ca Dumnezeu. De ce atunci, cei care cred astfel Îl așteaptă pe Domnul să vină de acum în orice moment?

((B276))

O asemenea vedere nu este în armonie cu rațiunea și nici cu profeția apostolului. Logica cere ori să renunțe la așteptarea Domnului în orice moment, ori să renunțe la așteptarea unui viitor Om al Păcatului; pentru că Ziua prezenței Domnului nu poate veni înainte de a fi avut loc lepădarea de credință (apostazia) și înainte ca din acea apostazie să se fi dezvoltat și să se fi descoperit Omul Păcatului.

Dar când obținem o opinie corectă despre cuvintele apostolului, împreună cu idei corecte despre felul venirii Domnului, atunci nu găsim astfel de nepotriviri și de contradicții, ci o armonie și o potrivire convingătoare. Și o asemenea opinie prezentăm noi acum. Cititorul trebuie să-i verifice caracterul scriptural.

Diferitele titluri aplicate acestui sistem sunt evident simbolice. Ele nu se referă ca nume la un singur individ, ci ca descrieri ale caracterului se referă la o combinație religioasă și civilă coruptă, dezvoltată în biserica creștină nominală, care, prin opoziția ei subtilă față de Cristos, Capul, și față de Biserica Sa adevărată, corpul Său, își dobândește bine numele de Anticrist. Un asemenea sistem putea îndeplini toate prezicerile făcute cu privire la Anticrist, sau la Omul Păcatului, dar o persoană nu putea. Pe lângă aceasta, este evident că acest sistem Anticrist nu este unul dintre sistemele păgâne ale religiei, ca mahomedanismul sau brahmanismul, pentru că Biserica Creștină n-a fost niciodată sub stăpânirea unui asemenea sistem și nici unul dintre aceste sisteme nu-și are originea în Biserica Creștină. Ele sunt acum și au fost întotdeauna independente de Biserica Creștină.

Sistemul care corespunde pe deplin cu descrierea dată prin inspirație trebuie să fie un sistem care se declară creștin și trebuie să conțină o largă majoritate dintre cei care pretind că sunt creștini. Și trebuie să fie un sistem care să-și fi avut începutul ca apostazie, sau lepădare de credința creștină adevărată -- o apostazie care, de asemenea, a fost secretă și pe ascuns, până când împrejurările i-au favorizat preluarea puterii. ((B277)) Începutul ei pe ascuns a fost în zilele apostolilor -- prin dorința unor învățători de a fi cei mai mari.

Nu trebuie să căutăm mult pentru a găsi un personaj care să corespundă perfect tuturor cerințelor; unul despre care vom vedea că, atât istoricii laici cât și propriii lui slujitori înșelați, dau o mărturie care se potrivește exact cu descrierile profetice ale lui Anticrist. Dar când afirmăm că singurul sistem a cărui istorie corespunde acestor profeții este papalitatea, nimeni să nu înțeleagă greșit că noi vrem să spunem că fiecare romano-catolic este un om al păcatului; și nici că preoții sau chiar papii Bisericii Romei sunt sau au fost Anticristul. Nici un om nu este „Anticristul” sau „Omul Păcatului” descris în profeție. Papii, episcopii și alții sunt cel mult doar părți sau membri ai sistemului Anticrist, întocmai cum toți Preoții Împărătești sunt doar membri ai adevăratului Cristos, sub Isus, capul lor, și în același fel în care aceștia în starea lor prezentă sunt împreună Ilie cel antitipic, cu toate că nici unul din ei nu este Ilie sau Cristosul prezis. Să remarcăm mai departe că Biserica Romei, doar ca sistem eclesiastic, nu este „Omul Păcatului” și nu este niciodată prezentată în nici o ilustrație ca un om. Dimpotrivă, simbolul folosit pentru o biserică separată de domnul și capul ei este întotdeauna o femeie. Biserica adevărată este simbolizată printr-o „fecioară curată”, în timp ce biserica apostată, care s-a depărtat de la puritatea și credincioșia ei inițială față de Domnul, este numită simbolic „prostituată”. După cum adevărata Biserică „fecioară” continuă să fie așa până la sfârșitul veacului, când ea se va uni cu Domnul ei și va lua numele Lui -- Cristos -- tot așa biserica apostată n-a fost Anticristul sau Omul Păcatului până când s-a unit cu domnul și capul ei, papa, pretinsul locțiitor al lui Cristos, și a devenit un imperiu religios, incorect numit creștinătate -- ceea ce înseamnă Împărăția lui Cristos.

Numele acestei împărății false este Papalitate; și ea a fost zidită pe un adevăr aplicat greșit -- pe adevărul că ((B278)) Biserica este chemată să fie regi și preoți ai lui Dumnezeu și să domnească pe pământ. Dar timpul pentru a domni nu sosise încă: Veacul Evanghelic n-a fost hotărât pentru acel scop, ci pentru alegerea, dezvoltarea, disciplinarea, umilirea și jertfirea Bisericii, mergând pe urmele Domnului ei, așteptând și îndurând cu răbdare până la timpul stabilit pentru făgăduita înălțare și domnie glorioasă -- Veacul Milenar.

Domnul a prevăzut că creștinismul nominal se va răspândi în lume și că, devenind popular, acesta va fi îmbrățișat de către mulți care vor aprecia forma, fără să intre în spiritul instituirii lui. El a prevăzut că pe măsură ce mulți ca aceștia se vor identifica cu Biserica, spiritul lumesc, spirit care este opus spiritului de lepădare de sine și de jertfire de sine, va intra în Biserică odată cu ei; că egoismul și dorința de a fi mare și de a domni, intrând astfel în Biserică, nu vor trebui să aștepte mult până vor putea apuca un prilej favorabil; și că astfel biserica va căuta să domine lumea înainte de vreme -- sau, mai degrabă, că elementul lumesc care va intra în Biserică își va face simțită influența, și în numele adevăratei Biserici va pune mâna pe puterea civilă a pământului pe care Dumnezeu o predase neamurilor și care nu poate trece pe deplin în mâinile Bisericii adevărate până la încheierea Timpurilor Neamurilor, anul 1914 d. Cr.

Și astfel s-a întâmplat în realitate: biserica nominală a început să se depărteze de credință pe măsură ce creștea în număr sub învățătura și exemplul oamenilor ambițioși, ale căror idei au devenit tot mai favorabile pentru influența și puterea lumească pe care numărul mare și bogăția le aduceau cu ele. Treptat spiritul Bisericii a devenit lumesc și erau râvnite lucrurile din lume. Sugestia ambiției a fost: „Numai de-ar fi ca marele Imperiu Roman, cu toată puterea și influența lui, cu armatele și bogățiile lui, de-ar ((B279)) fi să sprijine Biserica, cât de onorabil și nobil ar fi atunci să fii creștin! Cât de repede ar înceta atunci persecuțiile păgâne! Atunci ar fi în puterea noastră nu numai să-i impresionăm profund, dar și să-i obligăm să adere la Biserică, la cruce și la numele lui Cristos. Evident că intenția lui Dumnezeu nu este ca Biserica să fie pentru totdeauna supusă lumii și persecutată de ea; cuvintele apostolului «nu știți că sfinții vor judeca lumea?», precum și făgăduințele Domnului nostru că vom domni împreună cu El și multele profeții care se referă la domnia Bisericii arată clar că acesta este planul lui Dumnezeu. Este adevărat, apostolul a scris că Domnul va veni mai întâi și va înălța Biserica, și a îndemnat ca noi să-L «așteptăm» pe Domnul; dar au trecut câteva secole acum și nu vedem nici un semn al venirii Domnului. Trebuie să înțelegem că apostolii au fost întrucâtva în eroare. Nouă ni se pare clar că putem și că trebuie să folosim toate mijloacele pentru a câștiga stăpânire peste guvernele civile și să cucerim lumea pentru Domnul. Trebuie, de asemenea, ca Biserica să aibă un cap -- unul care să reprezinte pe Domnul absent și să reprezinte Biserica în fața lumii -- unul care va primi omagiul lumii, va exercita autoritatea lui Cristos și va conduce lumea cu toiag de fier, așa cum a prezis profetul David”. Astfel, treptat, printr-un proces de gândire lent care a durat secole, adevărata speranță a Bisericii la înălțare ca să conducă și să binecuvânteze lumea -- adică a doua venire a Domnului -- a fost pierdută din vedere și o nouă speranță i-a luat locul: speranța succesului fără Domnul, sub supremația și conducerea unui șir de papi. Și astfel, prin înțelegere secretă, intrigă și schimb de favoruri cu lumea, speranța Bisericii a devenit o speranță falsă, o cursă înșelătoare prin care Satan a condus dintr-un rău într-altul și dintr-o eroare într-alta, atât în doctrină cât și în practică.

((B280))

Punctul de la care apostazia s-a dezvoltat în „Omul Păcatului” a fost atunci când ierarhia papală s-a înălțat sub conducerea unui șir de papi, și când a pretins și a încercat să conducă pământul în numele lui Cristos și pretinzând că este Împărăția Lui Milenară. Aceasta a fost o pretenție falsă, frauduloasă, indiferent cât de serios credeau în ea unii dintre susținătorii ei. A fost o împărăție frauduloasă, contrafăcută, indiferent cât de sinceri au fost unii dintre organizatorii și susținătorii ei. A fost împărăția lui Anticrist, indiferent cât de mult au pretins și au crezut ei că era adevărata glorie și împărăție și putere a lui Cristos pe pământ. Este o greșeală a presupune că a fi conștiincios înseamnă întotdeauna a fi drept. Nu încape îndoială că orice sistem de eroare are tot atâția susținători conștiincios înșelați pe cât are și ipocriți, sau mai mulți. Conștiinciozitatea este onestitate morală și nu depinde de cunoștință. Păgânii, dezinformați, se închină conștiincios la idoli și le aduc jertfe; Saul, dezinformat, persecuta conștiincios pe sfinți; la fel, mulți papiști, dezinformați, conștiincios au forțat profețiile, au persecutat pe adevărații sfinți și au organizat marele sistem al lui Anticrist. Timp de sute de ani papalitatea nu numai că a înșelat pe împărații pământului cu privire la puterea și la pretinsa ei autoritate divină și a domnit peste ei, dar și s-a așezat în Biserică, Templul lui Dumnezeu, unde numai Cristos trebuie recunoscut ca și Cap și Învățător, pretinzând că este singurul învățător și legiuitor; și aici ea a înșelat pe toți, cu excepția unui mic număr, prin succesul său fenomenal și prin pretențiile sale lăudăroase. „Tot pământul se mira” (Cornilescu -- n. e.) -- erau surprinși, înșelați, tulburați -- „toți locuitorii pământului al căror nume n-a fost scris în cartea vieții Mielului”, și mulți dintre cei ale căror nume sunt scrise ca sfinți ai lui Dumnezeu au fost serios dezorientați. Iar această înșelare este cu atât mai puternică, din pricină că aceste scopuri ambițioase s-au format foarte treptat și s-au realizat încă și mai treptat. Ea s-a ((B281)) întins peste secole, și, ca ambiție, lucra deja în secret în zilele lui Pavel. A fost un proces de adăugare puțin câte puțin a unei erori la altă eroare -- la declarațiile ambițioase ale unui om adăugându-se ale altuia, apoi ale altuia și ale altuia tot mai departe în curgerea timpului. Astfel, în mod subtil, Satan a semănat și a udat semințele erorii și a dezvoltat sistemul cel mai mare și cel mai influent pe care l-a cunoscut lumea vreodată -- Anticrist.

Numele „Anticrist” are o dublă semnificație. Prima semnificație este împotriva (adică în opoziție) lui Cristos; a doua semnificație este în locul s-ar aplica la orice dușman care se împotrivește lui Cristos. În acest sens Saul (care mai târziu a fost numit Pavel) și fiecare evreu, fiecare mahomedan, toți împărații păgâni și tot poporul roman au fost anticriști -- potrivnici ai lui Cristos (Fapt. 9:4). Dar nu în acest sens al cuvântului folosesc Scripturile numele de Anticrist. Ele trec peste toți acești dușmani și aplică termenul Anticrist în sensul dat mai sus, acum în sensul lui secundar, și anume -- împotriva, în sensul de denaturare, contrafacere, luare a locului adevăratului Cristos. Astfel Ioan observă: „Și după cum ați auzit că vine Antihrist, să știți că acum s-au ridicat mulți antihriști” (1 Ioan 2:18, 19). [Textul grecesc face deosebire între Anticristul special și numeroșii anticriști mai mici.] Iar observațiile următoare ale lui Ioan arată că el nu se referă la toți împotrivitorii lui Cristos și ai Bisericii, ci la o anumită clasă care, deși mărturisesc că sunt Corpul lui Cristos, Biserica, au părăsit principiile fundamentale ale adevărului și, prin urmare, nu numai că au denaturat adevărul, ci au luat, în ochii lumii, locul și numele adevăratei Biserici -- ca atare fiind în realitate o contrafacere a sfinților adevărați. Ioan spune despre aceștia: „Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri”; ei nu ne reprezintă, chiar dacă se pot înșela pe ei înșiși și pot înșela lumea în acest subiect. ((B282)) În aceeași epistolă Ioan declară că aceia pe care el îi menționează ca fiind mulți anticriști au spiritul Anticristului.

Aici este deci ceea ce trebuie să așteptăm și ceea ce și găsim în papalitate: nu o împotrivire la numele lui Cristos, ci un dușman sau împotrivitor al lui Cristos prin aceea că Îi poartă numele pe nedrept, Îi falsifică Împărăția și autoritatea și Îi denaturează caracterul, planurile și doctrinele înaintea lumii -- un vrăjmaș și un împotrivitor foarte primejdios într-adevăr -- cu mult mai rău decât un dușman fățiș. Și acest lucru este adevărat, să nu se uite, chiar dacă unii dintre cei legați de acest sistem sunt în mod conștiincios rătăciți -- „ducând în rătăcire pe alții și fiind duși și ei în rătăcire”.

Cu aceste sugestii privind identitatea și caracteristicile Omului Păcatului, și când, unde și în ce împrejurări să-l căutăm, vom trece la examinarea unora dintre mărturiile istorice care dovedesc, și noi credem că fără nici o îndoială rezonabilă, că fiecare prezicere cu privire la Anticrist s-a împlinit în sistemul papal, într-un fel și într-o măsură în care, ținând seama de lumina acestei zile, toți trebuie să admită că nu s-ar mai putea repeta niciodată. Spațiul ne obligă aici să ne limităm doar la o schițare a masei mari a mărturiei istorice. Ne-am limitat la istoricii de acuratețe recunoscută, în multe cazuri mergând la scriitorii romano-catolici pentru mărturia lor sau în ceea ce au admis.

Împrejurările care au dat naștere omului păcatului

O mare lepădare de credința. Mai întâi întrebăm: consemnează istoria o îndeplinire a profeției lui Pavel cu privire la o mare depărtare de la simplitatea și puritatea originară a doctrinelor și a vieții Bisericii Creștine, și cu privire la lucrarea secretă a unei influențe nedrepte și ambițioase în Biserică, înainte de dezvoltarea papalității, Omul Păcatului -- adică înainte de recunoașterea unui papă în calitate de cap al Bisericii?

((B283))

Da, foarte clar: Ierarhia papală n-a venit în existență decât la câteva secole după ce Domnul și apostolii au întemeiat Biserica. Iar despre intervalul acesta citim:*


*Fisher's Universal History (Istoria Universală de Fisher), pag. 193.


„Deoarece biserica creștea în număr și în bogăție, au fost construite edificii costisitoare pentru închinare; slujbele religioase au devenit mai elaborate; au fost incluse sculpturi și picturi ca să pună la dispoziție ajutoare pentru închinare. Moaștele sfinților și martirilor au fost prețuite ca posesiuni sacre; ceremoniile religioase s-au înmulțit, iar biserica sub împărații creștini [în secolul al IV-lea], cu armata ei de preoți și cu ceremoniile ei impunătoare, a preluat mult din maiestatea și splendoarea vizibilă a sistemului păgân pe care-l înlocuise.”

Un alt istoric spune:** „În același timp cu stabilirea [creștinismului ca religie a imperiului, în secolul al IV-lea] a progresat o mare și generală corupere care începuse cu două secole înainte. Superstiția și ignoranța au investit pe clerici cu o putere pe care ei o exercitau pentru propria lor mărire”.


** White's Universal History (Istoria Universală de White), pag. 156.


Rapin observă că „În secolul al cincilea creștinismul a fost devalorizat printr-un mare număr de invenții omenești; simplitatea conducerii și disciplinei sale a fost redusă la un sistem de putere clericală, iar închinarea lui a fost contaminată cu ceremonii împrumutate de la păgâni”.

Mosheim, în „History of Christianity” („Istoria Creștinismului”) urmărește depărtarea Bisercii de la simplitatea și puritatea sa originară, pas cu pas, până la degradarea ei adâncă ce a culminat în dezvoltarea „Omului Păcatului”. Nu reiese dacă el a recunoscut sau nu pe Anticrist, dar el a descris în chip magistral lucrările „Tainei Fărădelegii” în Biserică, până la începutul secolului al IV-lea -- când lucrarea i-a fost întreruptă subit prin moarte. Spațiul nu ne permite aici să dăm ((B284)) citate din lucrarea sa excelentă și voluminoasă, dar recomandăm lucrarea întreagă ca fiind foarte instructivă în privința tratării acestui subiect.

Cităm din „Old Roman World” („Lumea romană veche”) a lui Lord, o descriere scurtă și incisivă a istoriei Bisericii din primele patru secole, care arată clar și concis declinul ei treptat și rapida ei degenerare după ce piedica la care se referă apostolul a fost înlăturată. El spune:

„În secolul întâi nu mulți înțelepți și nobili au fost chemați; n-au ajuns la noi nume mari; nici filosofi, nici oameni de stat, nici nobili, nici generali, nici guvernatori, nici judecători, nici magistrați. În secolul întâi creștinii nu erau suficient de importanți încât să fie în general persecutați de guvern. Ei n-au reținut nici măcar atenția publică. Nimeni n-a scris împotriva lor, nici chiar filosofii greci. Nu citim despre proteste sau justificări din partea creștinilor. N-aveau în rândurile lor oameni mari, fie prin învățătură, sau talent, sau bogăție, sau poziție socială. Nimic din istorie nu este mai sterp decât analele Bisericii din primul secol, în ceea ce privește numele mari. Totuși în acest secol convertiții s-au înmulțit în fiecare cetate, iar tradițiile arată martirajul celor care erau mai proeminenți, cuprinzând aproape pe toți apostolii.

În secolul al doilea nu găsim nume mai mari decât ale lui Polycarp, Ignatius, Iustin Martirul, Clement, Melito și Apollonius, episcopi liniștiți sau martiri îndrăzneți, care vorbeau turmelor în odăi de sus și care nu dețineau nici un rang lumesc, renumiți numai prin sfințenia sau simplitatea caracterului, și menționați numai pentru suferințele și credința lor. Citim despre martiri, dintre care unii au scris tratate valoroase și apologii, dar printre ei nu găsim oameni de rang. Din punctul de vedere al modei sau al puterii era o rușine să fii creștin. Literatura creștină timpurie este în principal apologetică; iar caracterul doctrinar este simplu și practic. Existau controverse în Biserică, o viață religioasă intensă, activități mari, virtuți mari, dar nu conflicte exterioare, nu istorie laică. Ei nu asaltaseră încă guvernul sau marile instituții sociale ale imperiului. Era ((B285)) un corp mic de oameni curați și nevinovați, care nu aspirau la controlul societății. Dar atrăseseră atenția guvernului și erau de o importanță suficientă pentru a fi persecutați. Erau priviți ca niște fanatici care căutau să distrugă respectul față de instituțiile existente.

[Organizată pentru putere]

În acest secol forma de organizare a Bisericii s-a făcut în liniște. Exista o asociere organizată între membrii ei; episcopii deveniseră influenți, nu în societate, ci printre creștini; au fost stabilite dioceze și parohii; era deosebire între episcopii de la orașe și cei din provincie; delegații bisericilor se adunau să dezbată puncte de credință sau să suprime ereziile care se nășteau; s-a dezvoltat sistemul diocezelor și a început centralizarea clericală; diaconii au început să fie socotiți printre înaltul cler; s-au făurit armele de excomunicare; s-au întreprins eforturi misionare; s-au creat sărbătorile bisericii; gnosticismul a fost îmbrățișat de multe minți avansate; școli de catehism predau credința în mod sistematic; formulele de botez și sacramentele au ajuns de o mare importanță, iar monahismul a devenit popular. Biserica punea viitoare.

Secolul al treilea a văzut Biserica mai puternică în calitatea ei de instituție. În marile orașe ale imperiului se adunau sinoade regulate; sistemul arhiepiscopal era copt; canoanele Bisericii erau clar stabilite; școli înalte de teologie atrăgeau mințile cercetătoare; doctrinele erau sistematizate [adică definite, limitate și formulate în crezuri și confesiuni de credință]. Creștinismul se răspândise în așa măsură încât era nevoie ori să fie persecutat, ori legalizat; mari episcopi cârmuiau biserica în creștere; mari doctori [în teologie] făceau speculații asupra problemelor [de filosofie și de știință pe nedrept numită astfel] care frământaseră școlile grecești; edificiile bisericilor au fost mărite și s-au instituit ospețe în onoarea martirilor. Biserica înainta rapid spre o poziție ce se impunea forțat atenției omenirii.

((B286))

Abia în secolul al patrulea -- când persecuția imperială a încetat, când Constantin [împăratul roman] s-a convertit; când Biserica s-a aliat cu statul; când credința timpurie a fost ea însăși coruptă; când superstiția și filosofia deșartă au pătruns în rândurile credincioșilor; când episcopii au devenit curteni; când bisericile au devenit bogate și splendide; când sinoadele au fost aduse sub influența politică; când monahii [călugării] au stabilit un principiu de virtute fals; când politica și dogmatica au mers mână în mână, iar împărații au impus decretele conciliilor [bisericești] -- numai atunci oamenii de rang au intrat în Biserică. Când creștinismul a devenit religia curții și a claselor distinse, el a fost folosit să sprijine tocmai relele contra cărora protestase la început. Biserica a fost nu numai impregnată de erorile filosofiei păgâne, ci ea a adoptat multe din ceremoniile cultului răsăritean, care erau atât minuțioase cât și somptuoase. Bisericile deveniră, în veacul al IV-lea, tot atât de impunătoare ca și vechile temple ale idolatriei. Sărbătorile au ajuns să fie dese și impunătoare. Poporul ținea la ele fiindcă îi ofereau distracție și încetarea muncii. Venerarea martirilor a condus la introducerea icoanelor -- o viitoare sursă de idolatrie populară. Creștinismul a fost împodobit cu blazonul ceremoniilor pompoase. Venerația pentru sfinți era aproape de zeificarea lor, și superstiția a înălțat pe mama Domnului nostru la gradul de obiect al venerării absolute. Mesele de comuniune au devenit altare impunătoare, tipice pentru sacrificiile evreiești, iar moaștele martirilor au fost păstrate ca talismane sacre. Viața monahală s-a copt și ea într-un mare sistem de penitență și rituri ispășitoare. Armate de călugări s-au retras în locuri sumbre și izolate și s-au abandonat psalmodierilor, posturilor și autoispășirii. Ei formau un grup de oameni deprimant și fanatic, neglijând scopurile practice ale vieții.

Clerul, ambițios și lumesc, căuta rang și distincție. Ei se înghesuiau chiar la curțile prinților și aspirau la onoruri pământești. Nu mai erau susținuți din contribuțiile benevole ale credincioșilor, ci din venituri acordate de stăpânire, sau din proprietatea moștenită de la vechile temple [păgâne]. Mari ((B287)) moșteniri erau lăsate Bisericii de către cei bogați, iar acestea erau controlate de cler. Aceste moșteniri au devenit sursă de bogăție inepuizabilă. Pe măsură ce bogăția creștea și era încredințată preoților, aceștia deveneau indiferenți față de nevoile poporului -- nemaifiind întreținuți de el. Au devenit leneși, aroganți și independenți. Poporul a fost exclus de la conducerea Bisericii. Episcopul a devenit un mare personaj care își controla și numea clerul. Biserica s-a aliat cu statul, iar dogmele religioase au fost impuse cu spada magistratului.

A fost stabilită o ierarhie impozantă, cu diferite grade, care au culminat cu episcopul Romei

Împăratul decidea punctele de credință, iar clerul era scutit de sarcinile statului. Când clerul a exercitat o putere atât de mare și a ajuns atât de bogat, a avut loc o mare concurență pentru posturile preoțești; iar oamenii au fost ridicați la demnități arhiepiscopale [episcopale] nu pentru evlavia sau talentele lor, ci datorită trecerii pe care o aveau la cei mari. Misiunea Bisericii a fost pierdută din vedere printr-o alianță degradantă cu statul. Creștinismul era un spectacol public, un ritualism, un braț al statului, o filosofie goală, o superstiție, o formulă.”

Astfel marea lepădare de credință, prezisă de apostolul Pavel, este un fapt al istoriei stabilit. Toți istoricii mărturisesc în privința acestui lucru, chiar și cei care aprobă preluarea puterii și elogiază pe principalii actori din acest aranjament. Regretăm că spațiul ne limitează citatele la câteva din expresiile cele mai clare. Lepădarea, întinzându-se pe o perioadă de secole, a fost atât de treptată încât a fost mult mai puțin perceptibilă pentru cei ce trăiau atunci în mijlocul ei decât pentru noi care o vedem astăzi în ansamblul ei; și a fost cu atât mai înșelătoare cu cât fiecare pas de organizare și fiecare înaintare spre influență și autoritate în Biserică și asupra lumii erau făcute în numele lui Cristos, și în mod declarat pentru a-L slăvi și a-I îndeplini planurile consemnate în Scripturi. Așa s-a dezvoltat marele Anticrist -- cel mai periculos, cel mai ((B288)) subtil și cel mai stăruitor împotrivitor al adevăratului creștinism, și cel mai hain persecutor al adevăraților sfinți.

Piedica Înlăturată

Apostolul Pavel a prezis că acest principiu nelegiuit va lucra un timp în ascuns, deoarece un anumit lucru care i se împotrivea îi stătea în cale, până când, piedica fiind înlăturată, putea să aibă cale liberă și să progreseze rapid spre dezvoltarea Anticristului. El zice: „Trebuie numai ca cel ce o oprește acum să fie dat la o parte” (2 Tes. 2:7). Ce are de arătat istoria în împlinirea acestei preziceri? Ea arată că ceea ce a oprit dezvoltarea grabnică a Anticristului a fost faptul că locul la care aspira el era deja ocupat de altul. Imperiul roman nu numai cucerise lumea și-i dăduse politica și legile, ci, recunoscând că superstițiile religioase erau cele mai puternice lanțuri prin care să fie ținut și controlat un popor, el adoptase un plan care își avea originea în Babilon în timpul măreției lui ca și conducător al lumii. Acel plan era ca împăratul să fie considerat îndrumătorul și conducătorul atât în afacerile religioase cât și în cele civile. În sprijinul acesteia, s-a pretins că împăratul era un semizeu, cumva descendent din zeitățile lor păgâne. În această calitate el era venerat și statuile sale erau adorate, și ca atare a fost numit Pontifex Maximus -- adică, Preotul cel mai de seamă sau Cel Mai Mare Conducător Religios. Și acesta este chiar titlul pretins și dat pontifilor sau papilor ierarhiei romane de când acest Anticrist a obținut „puterea, scaunul de domnie și marea autoritate” a fostului conducător al Romei. Apoc. 13:2.

Dar vechea Romă păgână și Babilonul au avut doar un simplu schelet de putere sacerdotală în comparație cu mașinăria complexă și elaborată și cu născocirile de doctrină și practică ale Romei papale, succesorul triumfător al planului lor, care acum, după secole de viclenie și abilitate, își are puterea atât de înrădăcinată încât chiar și astăzi, când puterea lui este pe dinafară sfărâmată și este lipsit de ((B289)) stăpânirea civilă, conduce lumea și stăpânește împărățiile în secret, în ascuns, mult mai amănunțit decât au condus vreodată împărații romani pe regii subordonați lor.

Spre cinstea lor fie spus că nici unul dintre împărații romani n-a exercitat, ca Pontifex Maximus sau Conducător Religios Principal, tirania exercitată de unii dintre succesorii lor pe tronul papal. Asupra acestui punct Gibbon spune:* „Trebuie admis că numărul protestanților executați într-o singură provincie și sub o singură domnie a depășit cu mult pe cel al martirilor timpurii în decursul a trei secole și sub [întreg] Imperiul Roman”. După obiceiul timpului lor, ei favorizau zeii cei mai populari, dar oriunde mergeau armatele lor, zeii și cultul popoarelor cucerite erau în general respectate. Acest lucru a fost ilustrat în Palestina, în care, deși sub stăpânire romană, libertatea religioasă și libertatea de conștiință au fost în general respectate de către Pontifex Maximus imperial, care, în calitate de conducător religios își arăta astfel clemența față de popor și armonia sa cu toți zeii populari.


*Vol. II, pag. 85.


Așadar, vedem că ceea ce a împiedicat dezvoltarea timpurie a Anticristului a fost faptul că scaunul râvnit al supremației spirituale era ocupat de reprezentanții celui mai puternic imperiu pe care-l cunoscuse lumea până atunci; și să fi încercat vreunii o manifestare fățișă a ambiției în această direcție, i-ar fi expus mâniei stăpânilor lumii. Ca atare, această ambiție nelegiuită a lucrat mai întâi în taină, nerecunoscând vreo intenție de a câștiga puterea sau autoritatea, până când s-a ivit un prilej favorabil -- după ce biserica nominală a devenit mare și influentă, iar puterea imperială a fost zdrobită prin neînțelegeri politice și a început să decadă.

Puterea Romei slăbea cu repeziciune și puterea și unitatea ei erau împărțite între cei șase pretendenți la onorurile ((B290)) imperiale, când Constantin a devenit împărat. Este rezonabil a presupune că el a îmbrățișat atunci creștinismul, cel puțin în parte, cu scopul de a-și întări și unifica imperiul. Asupra acestei chestiuni istoria spune:

„Este o chestiune de discutat dacă Constantin l-a îmbrățișat [creștinismul] din convingere față de adevărul lui sau din motive politice. Sigur este că această religie, deși primind din partea puterii romane numai stigmatizare tacită sau persecuție activă, se răspândise în popor, astfel încât Constantin adoptând-o s-a întărit în afecțiunea soldaților. ... Cursul pe care l-a urmat împăratul în faptul că s-a declarat creștin a indicat ambiție lumească, și nu spiritul lui Cristos, care zice: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. Constantin a făcut creștinismul religia imperiului, și de atunci înainte găsim influența lui mânjită cu lucruri pământești. . . . Nici un episcop anume nu era privit ca și cap al întregii Biserici, dar în realitate împăratul era astfel. În această calitate el a convocat conciliul de la Niceea, luând partea lui Atanasie în controversa acestuia cu Arius. Conciliul a fost de acord cu împăratul.*


*Willard's Universal History, pag. 163.


Oricare ar fi fost avantajele rezultate din achiziția unui prozelit imperial, el se distingea între multele mii de supuși ai săi care îmbrățișaseră doctrinele creștinismului mai degrabă prin splendoarea purpurei decât prin superioritatea înțelepciunii sau a virtuții. . . . Același an al domniei lui în care a convocat conciliul de la Niceea a fost murdărit prin execuția fiului său mai mare. Recunoștința bisericii a preamărit virtuțile și a scuzat greșelile unui protector generos care a așezat creștinismul pe tronul lumii romane”.**


**Gibbon, Vol. II, pag. 269.


Astfel deci, sub domnia lui Constantin opoziția imperiului față de creștinism a dat loc favorii, iar Pontifex Maximus imperial a devenit protectorul pretinsei, dar de fapt apostatei Biserici a lui Cristos; și, luând-o de mână, a ajutat-o să ((B291)) ajungă la un loc de popularitate și splendoare din care mai târziu, deoarece puterea imperială slăbea, a fost în stare să-și pună propriii ei reprezentanți pe tronul religios al lumii, ca Principali Conducători Religioși -- Pontifex Maximus.

Dar este o greșeală a presupune, așa cum fac mulți, că Biserica era în acea vreme curată (fecioară), ridicată deodată la o demnitate și la o putere care a devenit capcană pentru ea. Tocmai contrariul este adevărat. După cum s-a spus deja, avusese loc o mare depărtare de la puritatea, simplitatea și libertatea inițială, la partide ambițioase legate prin crezuri, ale căror erori și ceremonii, semănând cu cele ale filosofiilor păgâne, împodobite cu câteva adevăruri și impuse și țintuite cu doctrina chinului veșnic, atrăseseră în biserică o mare hoardă al cărei număr și influență au devenit valoroase pentru Constantin și au fost respectate și folosite în consecință. Nici un astfel de om lumesc nu s-a gândit vreodată în mod serios să îmbrățișeze cauza „turmei mici”, umile, asemenea lui Cristos -- Biserica într-adevăr consacrată, ale căror nume sunt scrise în cer. Popularitatea printre soldații săi, menționată de istorici, se deosebește mult de popularitatea printre adevărații soldați ai crucii.

Ca dovadă la aceasta, să cităm aici din istorie privitor la starea societății religioase sub Dioclețian, predecesorul lui Constantin, care, către sfârșitul domniei sale, crezând că creștinii încercaseră să-i distrugă viața, a devenit amarnic împotriva lor și i-a persecutat, poruncind distrugerea Bibliilor, exilarea episcopilor și în cele din urmă decretând moartea celor care se împotriveau acestor hotărâri. Gibbon spune* despre această epocă:


*Vol. II, pag. 53, 57


„Dioclețian și asociații săi confereau adesea funcțiile cele mai importante persoanelor care-și mărturiseau aversiunea față de cultul zeilor, dar care dădeau dovadă de aptitudini adecvate pentru slujirea statului. Episcopii dețineau un rang de cinste în provinciile lor și erau tratați cu distincție ((B292)) și respect, nu numai de popor, ci chiar și de magistrați. Aproape în fiecare oraș se constata că vechile biserici erau neîncăpătoare pentru numărul crescând al prozeliților, iar în locul lor erau ridicate clădiri mult mai impunătoare și mai spațioase pentru închinarea publică a credincioșilor. Corupția moravurilor și a principiilor, atât de convingător deplânsă de Eusebiu, poate fi considerată nu numai ca o consecință, ci și ca o dovadă a libertății de care se bucurau și de care abuzau creștinii sub domnia lui Dioclețian. Prosperitatea slăbise puterea disciplinei. Înșelăciunea, invidia și răutatea stăpâneau în fiecare adunare. Prozeliții râvneau la funcțiile episcopale care din zi în zi deveneau un obiect tot mai vrednic de ambiția lor. Episcopii, care luptau unii contra altora pentru întâietate eclesiastică, prin conduita lor păreau să pretindă o putere lumească și tiranică în biserică; iar credința vie care deosebea încă pe creștini de păgâni se arăta mult mai puțin în viața lor decât în controversatele lor scrieri.

Povestea lui Pavel din Samosata, care ocupa scaunul de metropolitan [episcopal] în Antiohia în timpul când Răsăritul era în mâinile lui Odenatus și ale Zenobiei, poate servi spre a ilustra starea și caracterul acelor vremuri [270 d. Cr.]. Pavel considera slujirea bisericii ca o profesie foarte avantajoasă. Jurisdicția sa eclesiastică era coruptă și lacomă; el storcea adesea contribuții de la cei mai avuți dintre credincioși, și întorcea spre folosul personal o parte considerabilă din veniturile publice. [Criticii pretind, spune Gibbon, că Pavel ocupa funcția de Ducenarius sau procurator imperial, cu un salariu anual de 200 sesterți -- 77.000 dolari]. Prin mândria și luxul lui, religia creștină a fost făcută respingătoare în ochii neamurilor. Sala de conciliu și tronul său, splendoarea cu care apărea în public, mulțimea rugătoare care-i solicita atenția, mulțimea scrisorilor și petițiilor ale căror răspunsuri le dicta, și graba continuă a afacerilor în care era implicat, erau situații mult mai potrivite cu starea unui magistrat civil decât cu umilința unui episcop din vremea timpurie. Când își moraliza poporul de la amvon, Pavel afișa stilul metaforic și gesturile teatrale ale sofiștilor ((B293)) asiatici, în timp ce catedrala răsuna de cele mai extravagante aclamații spre lauda elocvenței sale divine. Față de cei care se împotriveau puterii sale sau refuzau să-i lingușească vanitatea, prelatul din Antiohia era arogant, rigid și neînduplecat, dar relaxa disciplina și împărțea cu dărnicie clerului dependent de el comorile bisericii”.

Astfel, sub domnia lui Constantin orice piedică a fost în cele din urmă înlăturată, și, după cum vom afla, organizarea papalității -- biserica nominală sub conducerea episcopului Romei ca papă -- s-a efectuat în grabă.

Dezvoltarea rapidă a lui Anticrist

Dezvoltarea rapidă a ierarhiei papale după ascensiunea lui Constantin este o trăsătură remarcabilă a istoriei acesteia. „Prințul acestei lumi” și-a ținut făgăduința de a da putere și stăpânire ca răsplată pentru închinarea și supunerea față de el (Mat. 4:8, 9). Prin Edictul din Milano, Constantin a dat securitate legală pentru posesiunile Bisericii, și creștinii și-au redobândit pământurile pierdute înainte. Un al doilea edict, din 321 d. Cr., a acordat libertatea de a lăsa Bisericii proprietăți prin testament, în timp ce Constantin însuși a dat un exemplu de liberalitate și a împărțit cu dărnicie bogății clerului creștin, fără reținere. Acest exemplu dat de împărat a fost urmat de mii de supuși ai săi, ale căror daruri făcute în timpul vieții și moșteniri lăsate în ceasul morții se scurgeau în vistieria bisericească. White spune:*


*White's Universal History, pag. 155


„Biserica Romei a început de timpuriu să-și asume autoritate asupra altora [asupra bisericilor din alte orașe și țări], atât prin numărul și bogăția convertiților ei, cât și prin poziția sa în cetatea capitală. Multe împrejurări au contribuit la creșterea influenței episcopului ei, cu toate că uzurparea și ambiția lui au fost o vreme energic respinse. Transferarea scaunului puterii [de către Constantin, din Roma la Constantinopol, în 334 d. Cr.] a mărit puterea bisericii apusene prin faptul că a conferit magistratura principală episcopului. La aceasta trebuie ((B294)) adăugată aprobarea dată de Grațian și Valentinian obiceiului de a face apel la Roma și pelerinajele frecvente la mormintele sfântului Petru, sfântului Pavel și ale altor martiri.”

După moartea lui Constantin, diferitele întâmplări fericite din Imperiul Roman par să fi contribuit la propășirea bisericii apostate și la dezvoltarea lui Anticrist, căci nu fusese efectuată încă o unire sub un cap sau papă, privit ca reprezentantul sau locțiitorul lui Cristos. Împărații care i-au urmat lui Constantin, până la Theodosius, au continuat să se considere capii bisericii, în care se concentra autoritatea divină. Cu toate că nici unul din cei 1800 de episcopi ai imperiului nu era încă pregătit să pretindă recunoașterea ca și cap sau papă, câțiva erau cu ochii pe acest premiu, iar împăraților li s-a arătat superficialitatea pretențiilor lor la titlul de Pontifex-Maximus, prin argumentul că deoarece ei se închinau la sfinții morți, datorau un respect asemănător și față de reprezentanții lor vii -- episcopii. Totuși, în edictele lor, împărații se refereau în mod repetat la imperiu ca la o ierarhie divină și la ei înșiși ca la niște personaje divine.*


*Vezi Gibbon, Vol. II, pag. 108.


Puterea și stăpânirea episcopului Romei a venit repede: la cincizeci de ani de la stabilirea legală a creștinismului, bogăția și demnitatea lui, ca episcop al capitalei și orașului principal al lumii, erau foarte mari. Ammianus, un istoric contemporan, descriindu-i bogăția și ostentația zice: „El i-a întrecut pe regi în strălucire și măreție; se plimba în cele mai impunătoare trăsuri, era înveșmântat în cele mai fine straie și se distingea prin luxul și mândria lui”. Mutarea scaunului imperial la Constantinopol, expunerea cetății Romei la invazia barbarilor din nord, schimbările neîntrerupte de generali și de guvernatori ai imperiului aflat în cădere rapidă l-au lăsat pe episcopul bisericii ((B295)) Romei oficialitatea cea mai stabilă și cea mai onorată acolo; și prestigiul lui în creștere treptată a sporit atât prin mutarea splendorilor rivale ale curții imperiale la Constantinopol, cât și prin reverența atașată însuși numelui Romei printre toate popoarele lumii.

Spre a ilustra acestea, observăm că în 455 d. Cr., când cetatea Roma a fost invadată și prădată de vandali și peste tot în jur era suferință și pustiire, Leon, episcopul Romei, a profitat de ocazie ca să le vâre în cap tuturor, atât barbarilor cât și romanilor, pretenția sa la putere spirituală. Față de barbarii necivilizați și superstițioși, deja viu impresionați de ceea ce vedeau în jurul lor din măreția și bogăția Romei, Leon, îmbrăcat în hainele sale pontificale, a exclamat: „Băgați de seamă! Eu sunt succesorul sfântului Petru căruia Dumnezeu i-a încredințat cheile împărăției cerurilor, și porțile iadului nu pot birui biserica Lui; eu sunt reprezentantul viu al puterii divine pe pământ; sunt Cezar, un Cezar creștin, conducând în dragoste, căruia toți creștinii îi datorează supunere; eu țin în mâinile mele blestemele iadului și binecuvântările cerului; eu îi absolv pe toți supușii de ascultarea față de regi; eu dau și iau, prin drept divin, toate tronurile și principatele creștinătății. Fiți atenți cum pângăriți patrimoniul dat mie de către regele vostru nevăzut; da, plecați-vă capetele înaintea mea și rugați-vă ca mânia lui Dumnezeu să poată fi evitată”.

Episcopul Romei a profitat în mod eficient de venerația locului și a numelui, curând pretinzând superioritate asupra tuturor celorlalți episcopi, guvernatori și conducători. Curând el a pretins nu numai stăpânirea eclesiastică a lumii, ci și stăpânirea civilă: că dreptul de a încorona și a deposeda de coroană, de a face și de a degrada pe vreunul și pe toți conducătorii vechiului Imperiu Roman era dreptul și moștenirea bisericii Romei, pe care, s-a pretins, Dumnezeu o investise astfel cu stăpânirea pământului. Aceste pretenții ((B296)) au fost ridicate în mod repetat și au fost respinse în mod repetat de către episcopii împotrivitori, așa încât ar fi imposibil a se stabili un an anume ca dată a începutului ei. Cât despre sine, papalitatea pretinde că a fost organizată în zilele apostolilor și că Petru a fost primul papă; dar acest fapt nu numai că este nedovedit, ci este cu hotărâre contrazis de întreaga istorie, care arată că deși fărădelegea ambiției a lucrat secret un timp îndelungat, ea a fost împiedicată să se dezvolte în Anticrist și să ridice asemenea pretenții deschise, până când Imperiul Roman a început să se descompună.

De atunci încolo avem de-a face cu Anticristul, a cărui treptată dezvoltare și organizare din ambiția care a lucrat în ascuns, sunt un preludiu potrivit al teribilului caracter manifestat după ce a fost înșfăcată puterea râvnită -- de la 539 d. Cr. până la 1799 d. Cr., adică 1260 de ani. Din această perioadă, primii 300 de ani marchează ridicarea acestei puteri laice; ultimii 300 de ani marchează declinul ei sub influența Reformei și a civilizației, iar perioada intermediară, de șapte secole, cuprinde timpul gloriei papalității și „veacurile întunecate” ale lumii, pline de înșelăciuni și de amăgiri în numele lui Cristos și al adevăratei religii.

Un scriitor romano-catolic confirmă întru totul constatările noastre asupra acestui subiect, și noi prezentăm cuvintele sale cu toată spoiala lor, ca mărturie întăritoare. Dând, cu entuziasm fierbinte, o descriere a ridicării papalității la putere lumească, descriind-o ca pe o plantă de origine cerească și prin urmare cu o creștere rapidă și cu mare înălțare în lume, el spune:

„Ascensiunea puterii laice a papilor prezintă minții unul din fenomenele cele mai extraordinare pe care analele rasei umane le oferă spre uimirea și admirația noastră. Printr-o combinație neobișnuită de împrejurări coincidente, a crescut în tăcere și constant o nouă putere și o nouă stăpânire, pe ruinele acelui Imperiu Roman care își întinsese stăpânirea, sau se făcuse ((B297)) respectat de aproape toate națiunile, popoarele și rasele care au trăit în perioada puterii și a gloriei sale; iar acea putere nouă, de origine umilă, a prins rădăcină mai adâncă și curând a exercitat o autoritate mai largă decât imperiul ale cărui ruine uriașe ea le-a văzut sfărâmate în bucăți și prefăcându-se în praf. Chiar în Roma puterea succesorului lui Petru a crescut alături de cea a împăratului și sub umbra ei protectoare; și astfel a fost influența crescândă a papilor, încât maiestatea supremului Pontif promitea să întunece în scurtă vreme strălucirea purpurei.

Mutarea de către Constantin a sediului imperiului din Apus în Răsărit, de pe malurile istorice ale Tibrului pe frumoasele țărmuri ale Bosforului, a pus temelie largă unei suveranități care în realitate a început de la acea importantă schimbare. Practic, aproape din ziua aceea, Roma, care fusese martora nașterii, tinereții, strălucirii și decăderii puternicului neam prin care numele ei fusese dus împreună cu vulturii ei până în regiunile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute atunci, a fost treptat abandonată de moștenitorii renumelui ei; și poporul ei, părăsit de împărați și pradă ușoară pustiirilor barbare cărora nu mai avea curajul să li se împotrivească, a văzut în episcopul Romei păzitorul, protectorul, părintele lui. An de an autoritatea laică a papilor creștea în formă și se întărea în putere, fără violență, fără vărsare de sânge, fără înșelăciune, prin forța împrejurărilor copleșitoare, modelate, ca și cum ar fi fost evident, de mâna lui Dumnezeu.”

În timp ce romano-catolicii înfățișează astfel ascensiunea papalității pe ruinele Romei păgâne ca un triumf al creștinismului, cei care cunosc adevăratul spirit al creștinismului caută în zadar să vadă vreo urmă din acest spirit în prostituarea Bisericii și în alianța ei nesfântă cu lumea. Adevărații creștini nu pot să vadă în avantajele date de ignoranță, superstiție, calamități și diversele împrejurări ale timpurilor de care a profitat biserica Romei, nici o dovadă a intervenției divine în favoarea ei. Ei nu pot nici descoperi, în ((B298)) înălțarea bisericii Romei la putere și la glorie pământească, vreo adeverire a făgăduinței Domnului față de Biserica adevărată, de a o înălța la timpul cuvenit -- după ce Anticristul va fi venit și se va fi dus, pentru că înălțarea Bisericii adevărate nu va fi la un tron pătat de sânge și mânjit de crime, așa cum a fost tronul papalității chiar de la începutul ei; nici adevăratul Cristos nu va avea vreodată nevoie să cheme pe împărații pământului să-I stabilească sau să-I apere puterea. Semnele care deosebesc falsa împărăție de adevărata Împărăție a lui Cristos sunt ușor de recunoscut de către cei familiarizați, prin Scripturi, cu adevăratul Cristos și cu corpul Său, adevărata Biserică, cu principiile pe care trebuie să fie stabilită Împărăția Sa și cu obiectivul pentru care aceasta trebuie să fie stabilită.

Dar nimeni să nu presupună că Biserica adevărată a lui Cristos, chiar și în acele vremuri corupte, a fost fie stinsă, fie pierdută din vedere. „Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi” în fiecare vârstă și în orice condiții. Ca grâu le-a fost permis să crească în mijlocul unui câmp năpădit de neghină; ca aur au fost în cuptor, fiind încercați și purificați și „învredniciți să avem parte de moștenirea sfinților în lumină”. Este adevărat, calea mulțimii, care s-au numit ei înșiși creștini, ocupă locul cel mai proeminent în paginile istoriei; dar fără îndoială că un mic număr de credincioși, prin toate persecuțiile și în mijlocul tuturor vicleniilor amăgitoare ale Tainei Fărădelegii, au umblat vrednici de chemarea lor de sus, au fost așezați să se odihnească și înregistrați de către Dumnezeu ca moștenitori ai coroanei care nu se veștejește, păstrată pentru ei în cer.

Astfel, în paginile istoriei este clar arătat că acest Om al Păcatului, Anticrist, s-a născut la Roma; și că, deși la început a avut împotrivire, el s-a ridicat treptat la putere, sau, așa cum este exprimat în profeția lui Daniel, ca „un corn mic”, a ieșit din capul acelei vechi fiare romane, acea fiară „grozav de înspăimântătoare” căreia Daniel nu i-a putut găsi nici un nume și care avea o asemenea putere de a răni și de a nimici. ((B299)) Și, mergând mai departe, vom găsi că istoria lui Anticrist corespunde exact nu numai cu profeția lui Daniel, ci și cu toate profețiile consemnate cu privire la el.

Caracterul lui Anticrist În istorie

După ce am găsit locul lui Anticrist, mergem mai departe să comparăm caracterul papalității cu profețiile consemnate, care descriu caracterul și faptele lui Anticrist sau ale Omului Păcatului.

Unii ar putea întreba dacă este corect să trecem peste împărații Romei (care au pretins a fi conducători religioși supremi), fără a numi sistemul lor Anticrist, și să aplicăm acest titlu complet și în întregime sistemului papal organizat. Răspundem că în mod cert este corect, și trimitem din nou pe cititor la definiția dată deja lui Anticrist, așa cum este folosită în Scripturi, adică în locul, în loc de, adică, a fi un imperiu spiritual: el trebuie să pretindă a conduce împărățiile pământului prin această autoritate spirituală; el trebuie să fie nu numai un împotrivitor, ci și o falsificare, denaturând și pretinzând că este Împărăția lui Cristos și exercitând ceea ce la timpul potrivit al lui Dumnezeu va fi autoritatea adevăratului Cristos, Biserica glorificată și completă sub singurul Cap și Domn adevărat -- adevăratul Pontifex Maximus.

Papalitatea nu numai că pretinde a fi Împărăția glorificată a lui Cristos făgăduită de Domnul, de apostoli și de profeți, ci ea își aplică sieși și capilor săi succesivi (papii, care, după cum pretinde ea, iau locul lui Cristos, ca Pontif, Șef sau Împărat al acestei împărății) toate acele pasaje din profețiile care descriu gloria Milenară a lui Cristos. Și „ducând în rătăcire pe alții și fiind duși și ei în rătăcire” (prin teoriile lor false, dezvoltate încet în decursul veacurilor prin ambiția păcătoasă după mărire), papii au aranjat piesă cu piesă titlurile tuturor celor asociați în ierarhie, îmbrăcămintea lor strălucitoare, ceremoniile lor ((B300)) impunătoare, catedralele lor grandioase cu slujbe solemne, copleșitoare, pe o scară care să corespundă cât mai mult posibil cu pretențiile lor -- ambianță strălucitoare, îmbrăcăminte și ceremonii potrivite, cât puteau de bine, cu splendorile și cu măreția prezentată de profeți.

De exemplu, citim în Psalmul 2:12: „Sărutați pe Fiul, ca să nu Se mânie și să nu pieriți pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă”. Aceasta nu este o poruncă să sărutăm literal, ci să ne supunem de bună voie și cu bucurie Domnului nostru, și se aplică la ora actuală, când, în pregătirea marii și adevăratei domnii Milenare a adevăratului Cristos, împărații sau mai-marii pământului, din punct de vedere politic, social, financiar și eclesiastic, sunt încercați dacă sunt sau nu dispuși să se aplece în fața reglementărilor drepte care își au acum timpul să intre în acțiune. Cei ce se împotrivesc dreptății se împotrivesc sceptrului acestui Împărat al slavei, și toți aceștia vor fi răsturnați în marele timp de strâmtorare care introduce domnia Milenară a noului Împărat: toți cei care nu-I vreau domnia vor fi uciși (Luca 19:27). „Vrăjmașii lui vor linge țărâna” -- vor fi învinși.

Aplicând greșit această profeție la împărăția sa falsă, capul reprezentativ al lui Anticrist, papa, în zilele înfloritoare ale prosperității sale, a făcut pe regi și pe împărați să se închine înaintea lui, ca înaintea lui Cristos, și să-i sărute degetul mare de la picior -- aplicând aceasta ca o împlinire a acestei profeții.

Asemenea pretenții sunt în mod foarte general trecute ușor cu vederea de către cei care studiază profeția și de către scriitori, deși ei găsesc și în mod special remarcă imoralitățile; dar în aceasta ei greșesc mult, deoarece nedreptățile au fost destul de abundente în fiecare veac și n-ar necesita asemenea descrieri profetice speciale, cum sunt date despre Anticrist. Chiar dacă s-ar fi dovedit că cei aflați în legătură cu sistemul papal au fost adevărate modele de moralitate, totuși el ar fi ((B301)) identic cu personajul indicat în Scripturi ca marele Anticrist -- falsificarea care și-a atribuit titlurile, privilegiile, puterile și reverența aparținând Unsului Domnului. Ca falsificare, el a denaturat și planul lui Dumnezeu cu privire la alegerea unei „turme mici” sau a unei Biserici în timpul prezent; și a pus cu totul la o parte adevărata speranță a Bisericii și pregătirile Domnului pentru binecuvântarea lumii în timpul domniei Milenare a lui Cristos -- pe care Anticrist o prezintă ca împlinită în propria sa domnie.

Efectele rele ale unei asemenea pervertiri și denaturări a planului lui Dumnezeu cu greu pot fi evaluate. Ele au fost sursa directă din care au izvorât toate doctrinele stricate introduse una după alta pentru a sprijini pretențiile și a mări demnitatea Anticristului. Cu toate că Reforma, cu trei secole în urmă, a introdus o eră de studiere a Bibliei și de libertate a gândirii, și a dus la respingerea multor rele și erori, totuși falsificarea a fost pe o scară atât de elaborată, atât de completă în toate părțile și aranjamentele ei, și a amăgit atât de complet întreaga lume, încât, chiar după ce Luther și mulți alții au recunoscut papalitatea ca rezultatul marii lepădări de credință -- Anticristul din profeție -- ei, în timp ce au denunțat-o ca sistem, au ținut cu tărie la teoria falsă care a condus la erorile ei specifice de doctrină și practică. Până în ziua de azi, marea majoritate a protestanților din toate confesiunile sprijină teoria lui Anticrist, că Împărăția lui Cristos a fost stabilită. Unii s-au străduit să facă așa cum a făcut papalitatea -- să-și organizeze biserica sub conducerea unei persoane ca și cap -- în timp ce alții pun în locul acestui cap un conciliu sau sinod; dar toți sunt sub înșelarea impusă de interpretarea falsă și amăgitoare a doctrinelor Scripturii, începută de Anticrist -- că domnia Împărăției lui Cristos este acum și nu într-un timp viitor, și tăgăduind veacul viitor, cum face Anticrist, ei, ca și acel sistem, sunt nepăsători în privința deplinei dezvoltări a ((B302)) sfințeniei printre credincioși și sunt mai degrabă zeloși pentru realizarea acum a lucrării veacului viitor (convertirea lumii) -- așa de mult încât adesea sunt dispuși să denatureze planul și Cuvântul lui Dumnezeu și să inventeze teorii pentru a speria lumea și a o duce la o pretenție de evlavie; și sunt dispuși de asemenea să recurgă la metode îndoielnice și lumești pentru a le crește atracția, pentru a face diferitele lor sisteme cu atât mai ademenitoare pentru cei neconvertiți, pe care ei, ca Anticrist, sunt dispuși să-i numere în rândurile lor din mândrie și ca să facă impresie bună.

Aceștia cu greu pot să vadă că papalitatea este Anticristul. Cum ar putea, atâta timp cât credința este otrăvită, iar judecata este încă în mare măsură orbită de însăși esența erorii lui Anticrist. Trebuie să fie văzute mărimea, grandoarea și necesitatea Împărăției Milenare a lui Cristos și a operei ei de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, înainte de a putea fi apreciată măsura falsificării lui Anticrist, sau de a putea fi evaluate corect pagubele acestuia pentru adevăr și influența lui pustiitoare și profanatoare în biserica nominală sau în templul lui Dumnezeu.

Nimeni nu trebuie să fie surprins de caracterul complet al acestei falsificări, dacă ne gândim că ea este opera lui Satan și că a fost copiată după tipurile și ilustrațiile gloriei viitoare prezentată în Scripturi. Văzând că venise timpul pentru alegerea Bisericii și că adevărurile sădite de Domnul nostru și de apostoli câștigaseră repede avans față de toate religiile păgâne, căutând pe cei blânzi oriunde mergeau, marele adversar a încercat să distrugă puritatea Bisericii și să întoarcă pe alte căi și pe căi false ceea ce nu putea opri. Astfel triumful lui Anticrist, precum și puterea lui actuală, a fost în realitate succesul lui Satan. Dar vedem aici înțelepciunea lui Dumnezeu; căci în timp ce succesul lui Anticrist părea să prevestească înfrângerea planului lui Dumnezeu, în

((B303))

BISERICA LUI DUMNEZEU,
PREOȚIMEA ÎMPĂRĂTEASCĂ

----------

TIPUL ADEVĂRAT

Aaron și urmașii săi -- preot principal sau mare preot, cap, reprezentant și purtător de cuvânt.
--------
Preoții subordonați, a căror demnitate oficială, drepturi
și privilegii în serviciu sunt primite prin Aaron, al cărui corp
ei îl reprezintă, au fost tipuri ale Bisericii lui Cristos.


REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI

Isus Cristos, Domnul, Capul și reprezentantul nostru;
Marele Preot al mărturisirii sau rânduielii noastre.
--------
Biserica glorificată, Corpul lui Cristos, părtași ai gloriei,
maiestății și funcției Sale de conducător, ale căror funcții vor diferi,
după cum stea de stea se deosebește în slavă.


FALSIFICAREA

Papii, fiecare la rândul lui, mare preot al ierarhiei papale;
domnul, capul și purtătorul ei de cuvânt.
--------
Biserica Romei, constând din episcopi și prelați, care
au parte de demnitățile ierarhiei, deși diferen-țiindu-se în grade
de onoare -- cardinali, episcopi etc.


Supuse ierarhiei sunt ajutoarele, după cum urmează:

TIPUL ADEVĂRAT

Leviții care făceau servicii legate de Tabernacolul tipic
-- învățarea etc., etc. Un ordin inferior de preoți
cărora nu le era permis să intre sau să privească
în Sfânta Sfintelor (tipică pentru natura spirituală).

--------

Întregul Israel era învățat și îndrumat de ierarhia descrisă
mai sus. În Moise, care a fost un tip al Cristosului complet,
ei au avut profet, preot și rege, tip al autorității Milenare a
lui Cristos (Fapt. 3:22).


REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI

Faza pământească a Împărăției lui Dumnezeu prin care Biserica
glorificată va avea contact mai direct cu lumea, învățând-o,
guvernând-o etc., și care de asemenea va avea comuniunea cea
mai strânsă cu Biserica spirituală în glorie.
--------
Lumea va fi învățată, îndrumată, condusă și ajutată de Împărăția lui
Dumnezeu, descrisă mai sus, și de reprezentanții ei pământești
care vor avea toată puterea și va trebui să li se dea ascultare;
toți cei care vor asculta nu vor fi „nimiciți” (Fapt. 3:23).


FALSIFICAREA

Preoții subordonați papalității, care nu sunt părți sau membri ai
bisericii sau ierarhiei, ci sunt numiți „frați” și „surori”.
Dintre ei sunt învățătorii, infirmierele etc., în contact direct
atât cu poporul cât și cu ierarhia.
--------
Papalitatea pretinde supunerea lumii la conducerea și la
învățăturile ei -- ca fiind Împărăția lui Dumnezeu. Preoțimea de
rând este agentul ei. Când era în putere încerca să-și
impună legile și să-i „nimicească” pe cei ce nu se supuneau.

((B304))

realitate el conlucra, deși fără să știe, la asigurarea succesului planului Său, căci adevărații consacrați încercați, iar credincioșia lor față de Cuvântul lui Dumnezeu atât de amănunțit probată, ca prin îngăduirea acestei mari falsificări.

Tabela însoțitoare va servi să arate cât de completă a fost falsificarea organizării viitoare a Împărăției lui Cristos în papalitate și cum ea a fost luată din preoția evreiască tipică.

Mosheim, explicând ridicarea sistemului ierarhic în Biserică, arată foarte clar această falsificare, în cuvintele următoare, din Volumul 1, pagina 337:

„Câtă vreme rămânea cea mai mică probabilitate ca Ierusalimul să-și ridice iarăși cândva capul din țărână, învățătorii creștini și bătrânii nu și-au luat nici un titlu sau distincție, cel puțin nici unul din cei mai modești și mai umiliți; dar când soarta acestei cetăți a fost pecetluită de către Hadrian [135 d. Cr.] și când evreii nu mai puteau nutri nici cea mai vagă speranță de a vedea vechiul lor guvernământ restabilit, aceiași pastori și slujitori au conceput dorința ca turma lor să creadă că ei au urmat la drepturile preoțimii iudaice. În consecință episcopii s-au preocupat să dea ca învățătură ideea că ei au fost înzestrați cu un caracter asemănător cu cel al Marelui Preot al evreilor, și prin urmare posedau toate drepturile care fuseseră recunoscute ca aparținând Pontifului Evreu. Funcțiile preoților evrei obișnuiți au fost, în același mod, declarate ca revenindu-le presbiterilor din Biserica Creștină, dar sub o formă mai desăvârșită; și în cele din urmă diaconii au fost așezați pe aceeași treaptă cu leviții, sau slujitori inferiori.”

CAPUL ȘI GURA LUI ANTICRIST
Marile sale cuvinte pline de mândrie

Papa (fiecare papă la rândul său) este capul bisericii false, care este corpul său, întocmai cum Cristos Isus este capul ((B305)) Bisericii adevărate, care este corpul Său. Deoarece capul este reprezentantul corpului și gura lui vorbește pentru corp, aflăm acest aspect al lui Anticrist, după cum trebuie să ne așteptăm, menționat în mod proeminent de Scripturi. În Daniel 7:8, 11, 25 și în Apocalipsa 13:5, 6, gura lui Anticrist ne este arătată în mod special ca o caracteristică principală. Daniel spune că acest corn „avea niște ochi ca ochii de om” -- simbolul inteligenței și al unei politici clarvăzătoare. Acest „corn” trebuia să fie deosebit de toate celelalte puteri; trebuia să fie mai înțelept, mai iscusit decât celelalte imperii care au încercat să guverneze lumea; puterea lui trebuia să fie puterea gurii sale (ceea ce rostea), îndrumată de ochii săi (cunoștința), mai degrabă decât cea a forței fizice. Și nimeni cunoscând istoria papalității nu poate tăgădui că imaginile folosite pentru a ilustra puterea și metodele ei sunt remarcabil de bune.

I s-a dat o gură care rostea lucruri mari și hule ... Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul și pe cei care își au locuința în cer.” „El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt.Apoc. 13:5, 6; Dan. 7:8, 25.

Nu trebuie să uităm că acestea sunt expresii figurative care descriu caracterul și pretențiile „fiarei” simbolice (guvernământ) și ale „cornului” (putere) care iese din vechea fiară sau vechiul Imperiu Roman. În unele privințe papalitatea a fost un guvernământ nou („fiară”), deosebit de vechiul Imperiu Roman; iar în alte privințe ea a fost un corn sau o putere printre altele ieșite din acest imperiu, care pentru un timp a deținut control superior asupra celorlalte coarne sau puteri. Ea este prezentată în simbol din ambele puncte de vedere, așa încât să fie cât mai complet localizată și indicată.

Marile cuvinte arogante, sau hule, ale lui Anticrist, acoperă întreaga perioadă a îndelungatei sale cariere. Cuvântului „hulă” în zilele noastre i se atribuie de obicei numai un sens ((B306)) vulgar, ca și cum ar fi legat numai de cele mai vulgare forme de blestem și de blasfemie. Însă cuvântul „hulă”, în adevăratul lui sens, se aplică la orice ofensă „Hulă înseamnă a atribui lui Dumnezeu ceea ce este contrar naturii Sale și nu-I aparține -- și a tăgădui ceea ce-I aparține”. (Vezi dicționarul Webster neabreviatla cuvintele blasfemie și blasfemator.) Și ca dovadă că acesta este sensul în care este folosit cuvântul „hulă” în Scripturi, observați modul în care l-au folosit Domnul nostru și fariseii: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă și pentru că Tu, care ești un om, Te faci pe Tine Însuți Dumnezeu”. Isus le-a răspuns: „Cum ziceți voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume: «Hulești!», pentru că am spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?” Ioan 10:33, 36; vezi și Marcu 14:61-64.

Având înaintea noastră definiția potrivită a cuvântului „hulă”, cât de evident trebuie să fie chiar și pentru cele mai simple minți că marile cuvinte arogante și pretențiile lăudăroase ale papalității au fost, toate, hule. Stabilirea unei împărății false a lui Dumnezeu a fost o calomnie la adresa guvernământului lui Dumnezeu, o hulă grosolană și o denaturare a caracterului, a planului și a cuvântului Său. Caracterul lui Dumnezeu, adică „numele” Său, a fost hulit în miile de edicte monstruoase, de bule și decrete scoase în numele Său de către lungul șir al celor care au pretins că-L reprezintă pe Fiul Său ca locțiitori; și cortul lui Dumnezeu, adevărata Biserică, a fost hulit prin sistemul fals care a pretins că-i ține locul -- care a pretins că credincioșii lui erau adevăratul și singurul cort sau Biserică a lui Dumnezeu. Dar să lăsăm istoria să ne spună despre aceste mari cuvinte arogante, despre aceste pretenții hulitoare pe care papii succesivi le-au rostit și aprobat în calitate de capi ai lui Anticrist.

Într-o lucrare intitulată „Papa, vicarul lui Cristos, capul Bisericii”, scrisă de celebrul romano-catolic, Monseniorul ((B307)) Capel, se găsește o listă cuprinzând nu mai puțin de șaizeci și două de titluri hulitoare aplicate papei; și, să se noteze, acestea nu sunt doar niște titluri moarte din trecut, căci ele au fost puse în ordine de unul dintre cei mai de frunte scriitori ai papalității care sunt în viață. Cităm din listă după cum urmează:

„Cel mai divin dintre toți capii” „Sfântul Părinte al părinților”
„Pontif suprem peste toți prelații”
„Supraveghetorul religiei creștine”
„Păstorul suprem -- păstorul păstorilor”
„Cristos prin ungere”
„Avraam prin patriarhat”
„Melhisedec după rânduială”
„Moise în autoritate”
„Samuel în funcția de judecător”
„Mare preot, episcop suprem”
„Prințul episcopilor”
„Moștenitor al apostolilor; Petru în putere”
„Purtătorul cheii Împărăției cerurilor”
„Pontif numit cu deplinătatea puterii”
„Vicarul lui Cristos”
„Preot suveran”
„Capul tuturor sfintelor biserici”
„Șeful bisericii universale”
„Episcop al episcopilor, adică Suveran Pontif”
„Conducătorul casei Domnului”
„Domn apostolic și părinte al părinților”
„Păstor și învățător principal”
„Medicul sufletelor”
„Stâncă pe care porțile îngâmfate ale iadului n-o biruie”
„Papă infailibil”
„Capul tuturor sfinților preoți ai lui Dumnezeu”.

Pe lângă lunga listă de titluri din care cele de sus sunt exemple, autorul dă citatele următoare dintr-o scrisoare pe ((B308)) care Sf. Bernard, abate de Clairvaux, i-a scris-o papei Eugenius al III-lea, în 1150 d. Cr.:

„Cine ești tu? Marele preot, supremul episcop. Tu ești prințul episcopilor, tu ești moștenitorul apostolilor. Tu ești Abel în întâietate, Noe în guvernare, Avraam în rang patriarhal, Melhisedec în rânduială, Aaron în demnitate, Moise în autoritate, Samuel în funcția de judecător, Petru în putere, Cristos În ungere. Tu ești cel căruia îi sunt date cheile cerului, cel căruia îi sunt încredințate oile. Sunt într-adevăr și alți portari ai cerului și alți păstori ai turmelor; dar tu ești cu atât mai glorios cu cât ai și moștenit, în altă manieră, aceste două nume înaintea tuturor celorlalți. . . . Puterea altora este limitată prin hotare clare; a ta se întinde chiar și asupra acelora care au primit autoritate peste alții. Nu poți tu, atunci când survine un motiv just, să închizi cerurile împotriva unui episcop, să-l destitui din funcția sa episcopală și să-l predai Satanei? Astfel privilegiul tău este neschimbător, atât în privința cheilor date ție, cât și în privința oilor încredințate în grija ta.”

Toate aceste titluri lingușitoare, hulitoare, le-au fost aplicate pontifilor romani și au fost primite de ei cu mulțumire de sine și cu o evidentă satisfacție, ca aparaținându-le pe drept.

De la papa Bonifaciu al VIII-lea avem următorul decret, care încă mai există în legea comună: „Declarăm, spunem, definim, pronunțăm că este necesar pentru mântuire ca fiecare ființă umană să fie supusă pontifului roman”. Papa Grigorie al VII-lea, care în anul 1063 a poruncit ca papa să fie numit părinte al părinților, extrage ceea ce urmează din Geneza 1:16 pentru a sprijini pretențiile papale: „Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători pe întinsul cerului; luminătorul cel mare ca să stăpânească ziua și luminătorul cel mic, ca să stăpânească noaptea; amândoi sunt mari, dar unul este mai mare. Pe „întinderea cerului”, care este biserica universală, «Dumnezeu a făcut doi mari luminători», adică a instituit două demnități, care sunt autoritatea pontificală și puterea regală, dar cea care conduce ziua, adică cea spirituală, este mai mare; dar cea care conduce lucrurile trupești este mai mică; deoarece, așa cum ((B309)) soarele se deosebește de lună, tot așa și papii se deosebesc de împărați”. Și alți papi au adoptat această interpretare, care a făcut mult pentru a întări ideea de supremație papală.

Sfântul Antoniu, arhiepiscopul Florenței, după ce citează Psalmul 8:4-8, „L-ai făcut cu puțin mai prejos decât îngerii” etc. și aplicându-l la Cristos, îl transferă la papa prin cuvintele următoare: „Și fiindcă El ne-a părăsit, nemaifiind prezent în trup, a lăsat pe vicarul [înlocuitorul] Său pe pământ, adică pe suveranul pontif, care se numește papa, ceea ce înseamnă părintele părinților; așa că aceste cuvinte pot fi în mod potrivit spuse despre papa. Deoarece papa, după cum a spus Hostiensis, este mai mare decât un om dar mai mic decât un înger, pentru că el este muritor; cu toate acestea, el este mai mare în autoritate și în putere. Pentru că un înger nu poate consacra corpul și sângele lui Cristos, nici absolvi sau lega, putere pe care papa o posedă în cel mai înalt grad; un înger nici nu poate rândui sau acorda indulgențe. El este încoronat cu glorie și onoare: gloria laudei, pentru că el este numit nu numai fericit, ci preafericit. Cine s-ar îndoi să-l numească fericit, pe cel pe care chiar vârful unei asemenea demnități mari l-a înălțat? El este încoronat cu onoarea venerației, așa încât credincioșii pot să-i sărute picioarele. O venerație mai mare nu poate exista. „Închinați-vă înaintea așternutului picioarelor Lui” (Ps. 99:5). El este încoronat cu mărirea autorității, pentru că îi poate judeca pe toți, dar nu poate fi judecat de nimeni -- decât dacă se dovedește că s-a abătut de la credință [credința lui Anticrist, firește]. Astfel el este încoronat cu o triplă coroană de aur și este pus „peste toate lucrările mâinilor sale”, pentru a dispune de toți subordonații. El deschide cerul, trimite pe vinovați în iad, confirmă imperiile, reglementează întregul cler”.

Conciliul de la Lateran în prima lui sesiune i-a dat papei numele de „Prințul Universului”, în a doua sesiune l-a numit „Preot și Rege care trebuie să fie adorat de toți oamenii și care este foarte asemănător lui Dumnezeu”, iar în a cincea sesiune a atribuit lui Leon al X-lea profețiile despre glorioasa domnie a lui Cristos, în aceste cuvinte: „Nu plânge, fiica ((B310)) Sionului, căci iată Leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David; iată, Dumnezeu ți-a ridicat un mântuitor”.

Din „Dicționarul eclesiastic” al lui Ferraris, autoritate etalon romano-catolică, cităm următoarea prezentare condensată despre puterea papală, așa cum este dată la cuvântul „papa”, art. 2:

„Papa este de o asemenea demnitate și înălțime, încât el nu este doar om, ci, ca și cum ar fi Dumnezeu și vicarul [reprezentantul] lui Dumnezeu. . . . Astfel papa este încoronat cu triplă coroană, ca rege al cerului, al pământului și al iadului. Ba mai mult, excelența și puterea papei sunt nu numai în privința lucrurilor cerului, pământului și infernului, ci el este și mai presus de îngeri și este superior acestora; astfel încât dacă ar fi cu putință ca îngerii să se abată de la credință sau să nutrească sentimente potrivnice acesteia, ei ar putea fi judecați și excomunicați de papa. . . . El are atât de mare demnitate și putere încât ocupă unul și același tribunal cu Cristos; astfel încât tot ceea ce face el pare a ieși din gura lui Dumnezeu. . . . Papa este ca Dumnezeu pe pământ, singurul prinț al credincioșilor lui Cristos, cel mai mare împărat al tuturor împăraților, având deplinătatea puterii, căruia i s-a încredințat guvernarea împărăției pământești și cerești”. El adaugă mai departe: „Papa are o atât de mare putere și autoritate, încât poate modifica, declara sau interpreta legea divină”. „Papa poate uneori contracara legea divină prin limitare, explicare etc.”

Astfel, Anticrist nu numai că s-a străduit să stabilească Biserica în putere înainte de timpul Domnului, dar a fost și destul de cutezător ca să încerce să „contracareze” și să „modifice” legile divine pentru a se potrivi cu propriile sale planuri. Cât de clar a împlinit el astfel profeția care cu peste o mie de ani înainte a declarat, el „se va gândi să schimbe timpurile și legea”. Dan. 7:25.

Într-o bulă sau edict, Sixtus al V-lea declară:

„Autoritatea dată sfântului Petru și succesorilor săi, prin nemăsurata putere a Împăratului veșnic, depășește toate puterile împăraților și prinților pământești. Ea dă sentință necontrolabilă asupra tuturor. Și dacă află că vreunii dintre ((B311)) ei se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu, se răzbună pe ei mai aspru, dându-i jos de pe tronurile lor, oricât de puternici ar fi ei, și coborându-i până în părțile cele mai de jos ale pământului, ca slujitori ai râvnitorului Lucifer”.

O bulă a papei Pius al V-lea, intitulată „Osândirea și excomunicarea Elisabetei, regina Angliei, și a aderenților ei -- cu adăugarea altor pedepse”, spune după cum urmează:

„Cel care domnește în înălțimi, căruia I s-a dat toată puterea în cer și pe pământ, a încredințat o biserică sfântă, catolică și apostolică (în afara căreia nu există mântuire) unuia singur pe pământ, lui Petru, Prințul apostolilor, și succesorului lui Petru, episcopul Romei, pentru a fi guvernată în plinătatea puterii. Pe el singur l-a făcut prinț peste toate popoarele și împărățiile, să smulgă, să distrugă, să risipească și să nimicească, să zidească și să sădească”.

Sfântul Bernard afirmă că „nimeni afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer, nici pe pământ”.

Papa Nicolae I spune că „împăratul Constantin i-a conferit papei numele Dumnezeu, care, de aceea, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.

Papa Inocențiu al III-lea spune: „Papa ține locul adevăratului Dumnezeu”; iar legea canonică, în comentariu, îl numește pe papa -- „Domnul Dumnezeul nostru”.

Inocențiu și Iacobațiu afirmă că „papa poate face aproape tot ce poate face Dumnezeu”, în timp ce Decius respinge cuvântul „aproape”, ca nefiind necesar. Iacobațiu și Durand susțin că „nimeni să nu îndrăznească să i se adreseze lui, mai mult decât lui Dumnezeu -- Doamne, ce faci?” Iar Antonius a scris:

„Lui [papei] îi aparține să rânduiască lucrurile care țin de binele public și să le înlăture pe acelea care împiedică acest scop, ca vicii, abuzuri care înstrăinează pe om de Dumnezeu. . . . Și aceasta în conformitate cu Ieremia 1:10 [aici iarăși atribuind lui Anticrist o profeție care aparține domniei Milenare a lui Cristos]: „Iată, astăzi te-am rânduit peste popoare și peste împărății, ca să smulgi și să tai, să dărâmi și să distrugi”, adică, în ceea ce privește viciile; iar în ceea ce privește virtuțile, „să ((B312)) zidești și să sădești”. . . . Cât despre puterea papei asupra celor din iad, care sunt simbolizați prin peștii mării (Ps. 8) -- pentru că, după cum peștii sunt continuu agitați de valurile mării, tot așa cei din purgatoriu sunt continuu apăsați de suferințele pedepsei -- Dumnezeu a supus papei și peștii mării, adică pe cei din purgatoriu, ca să-i ușureze prin indulgențe.

„Păgânii sunt supuși papei, care conduce în lume în locul lui Cristos. Dar Cristos are deplină putere peste fiecare creatură. Papa este vicarul lui Cristos și nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare față de el, după cum nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare față de Dumnezeu. . . . Papa poate pedepsi popoarele păgâne și barbare. . . . Și chiar dacă păgânii nu pot fi pedepsiți cu pedeapsa spirituală a excomunicării și cu alte asemenea, ei pot fi totuși pedepsiți de biserică cu pedepse bănești, iar de către prinți și cu pedepse trupești. . . . Biserica poate pedepsi, indirect, pe evrei cu pedepse spirituale, excomunicând prinții creștini cărora evreii le sunt supuși, dacă ei neglijează să-i pedepsească cu pedeapsă naturală atunci când fac ceva împotriva creștinilor. . . . Dacă convertirea unora ar fi dorită, ei pot fi obligați prin teroare și lovituri, nu ca să primească de fapt credința, ci să nu pună nici o piedică credinței printr-o voință încăpățânată. Pentru convertirea necredincioșilor, trebuie imitată judecata lui Dumnezeu”.

Aici este o ilustrație a modului în care eroarea în doctrină produce nedreptate. Oamenii pot fi repede conduși spre orice formă de cruzime și de asuprire, dacă mai întâi se pot convinge pe ei înșiși că prin exercitarea unor astfel de nelegiuiri ei sunt cu atât mai asemenea lui Dumnezeu -- imitatori ai lui Dumnezeu. Este de mirare că oamenii sunt atât de buni și de cumpătați cum îi găsim, cu toate ideile și doctrinele îngrozitoare, false, privitoare la planul lui Dumnezeu pentru omenire, cu care Satan i-a orbit și i-a amăgit prin fântâna papală a erorii, conducându-i pe o cale care se potrivește cu natura lor decăzută. În continuare același scriitor adaugă:

((B313))

„Puterea papei este exercitată asupra ereticilor și schismaticilor, indicați și prin boi, pentru că ei se împotrivesc adevărului cu cornul mândriei. Dumnezeu i-a supus și pe aceștia sub picioarele papei spre a fi pedepsiți împătrit, și anume cu excomunicarea, concedierea, privarea de bunuri materiale și persecuția militară. Dar trebuie luați ca eretici numai când refuză să-și îndrepte învățăturile lor dăunătoare și sunt pregătiți să le apere cu încăpățânare. . . . Papa poate alege sau numi pe împărat. Împăratul este slujitorul [servul] papei în sensul că el este slujitorul lui Dumnezeu, al cărui loc este ocupat de papa, căci Dumnezeu a delegat pe împărat ca slujitor al papei. . . . Cred că se poate afirma ca adevăr faptul că papa, vicarul lui Cristos, are jurisdicție universală asupra lucrurilor spirituale și naturale din lumea întreagă, în locul Dumnezeului celui viu.

Următoarele declarații ale papilor, spicuite din „Acts and Monuments” („Fapte și Monumente”) a lui Fox de către H. G. Guinness, un scriitor englez de seamă, merită un loc de frunte; și putem fi de acord din inimă cu comentariul acestui scriitor asupra sistemului a cărui gură rostește asemenea declarații, când zice: „Dacă «oricine se înalță va fi smerit», ce degradare poate corespunde unei asemenea înălțări de sine?”

„De aceea, văzând că o asemenea putere i-a fost dată lui Petru, iar prin Petru mie, ca succesor al său, cine este acela din lumea întreagă care să nu se supună decretelor mele, care am atâta putere în cer, în iad, pe pământ, asupra celor vii și a celor morți. . . . Plinătatea puterii mele este atât de mare, prin jurisdicția cheii ce mi s-a dat, încât în timp ce toți îmi sunt supuși -- da, chiar și împărații trebuie să-mi supună mie actele lor executive -- numai eu nu sunt supus nici unei creaturi, nu, nici chiar mie însumi; astfel maiestatea mea papală rămâne pururea întreagă, superioară tuturor oamenilor, de care toți trebuie să asculte și pe care s-o urmeze, pe care nimeni nu trebuie s-o judece sau s-o acuze de nici o crimă, nimeni n-o destituie, afară de mine însumi. Nimeni nu mă poate excomunica, da, chiar dacă am legături cu excomunicații, căci nici un canon nu mă leagă; nimeni nu trebuie să mă mintă, căci acela care mă minte este un eretic și o persoană excomunicată. ((B314)) Astfel deci, se arată că măreția preoției a început cu Melhisedec, i-a fost dat un caracter solemn în Aaron, a fost perfecționată în Cristos, reprezentată în Petru, înălțată în jurisdicție universală și manifestată în papa. Astfel că prin această întâietate a preoției mele, toate lucrurile fiindu-mi supuse, pare să se dovedească bine în mine ceea ce s-a zis despre Cristos: «Toate le-ai supus sub picioarele Lui».

Și, de asemenea, trebuie presupus că episcopul acestei biserici este întotdeauna bun și sfânt. Da, chiar dacă ar cădea în omucidere sau adulter, ar putea păcătui, totuși nu poate fi acuzat, ci mai degrabă scuzat prin crimele lui Samson, prin furturile evreilor etc. Tot pământul este dioceza mea și eu sunt supraveghetorul tuturor oamenilor, având autoritatea Împăratului tuturor împăraților asupra supușilor. Eu sunt totul în toți și mai presus de toți, așa încât Dumnezeu Însuși și cu mine, vicarul lui Dumnezeu, avem un singur consistoriu, eu sunt în stare să fac aproape tot ce poate face Dumnezeu. În toate lucrurile pe care le doresc, voința mea trebuie să fie luată ca rațiune, pentru că eu sunt capabil prin lege să dau dispense mai presus de lege, iar din rău să fac dreptate, corectând legile și schimbându-le. Prin urmare, dacă se spune că lucrurile pe care le fac nu sunt făcute de om, ci de Dumnezeu -- Ce mĂ puteȚi face decÂt Dumnezeu? Iarăși, dacă prelații bisericii sunt numiți și socotiți de Constantin drept Dumnezei, atunci eu, fiind deasupra tuturor prelaților, tuturor dumnezeilor. De aceea, nu-i de mirare dacă stă în puterea mea să schimb timpul și timpurile, să schimb și să desființez legi, să dispun de toate lucrurile, chiar așa, de principiile lui Cristos; căci, unde Cristos îi poruncește lui Petru să-și bage sabia în teacă și-i îndeamnă pe ucenicii Săi să nu facă uz de nici o forță exterioară pentru a se răzbuna, oare nu scriu eu, papa Nicolae, episcopilor din Franța îndemnându-i să-și scoată săbiile adevărate? ... Și, în timp ce Cristos a fost El Însuși prezent la nunta din Cana Galileii, oare nu interzic eu, papa Martin, în distincția mea, clerului spiritual să fie prezent la ospețe de nuntă și de asemenea să se căsătorească? Mai mult, unde Cristos poruncește să împrumutăm fără speranță de câștig, oare nu dau eu, papa Martin, dezlegare de această poruncă? Ce să mai spun despre ucideri, făcând să nu fie crimă sau omucidere a-i ucide pe cei excomunicați? La fel, împotriva legii ((B315)) naturii, ceva împotriva apostolilor și de asemenea împotriva scrierilor apostolilor, eu pot da și dau dezlegare; căci acolo unde ei în scrierile lor poruncesc ca un preot să fie destituit pentru păcatul desfrânării, eu, prin autoritatea lui Silvestru, modific rigoarea acelei constituții, considerând că azi mințile și trupurile oamenilor sunt mai slabe decât erau atunci. . . . Dacă doriți să ascultați pe scurt numărul întreg al acestor cazuri care aparțin pe drept de dezlegarea mea papală, care se ridică la numărul de cinci zeci și unu de puncte, în care nici un om nu se poate amesteca afară de mine singur, le voi expune. [Aici urmează lista.]

După ce am declarat îndeajuns cât de mare este puterea mea pe pământ, în cer și în purgatoriu, și care este plinătatea ei de a lega, a dezlega, a porunci, a permite, a alege, a confirma, a dispensa, a face și a desface etc., acum voi vorbi puțin despre bogățiile mele și despre marile mele proprietăți, pentru ca fiecare om să poată vedea bogăția și belșugul meu în toate -- rente, dijme, tributuri; mătăsurile mele, mitrele de purpură, coroanele, aurul, argintul, perlele și mărgăritarele, pământurile și domeniile mele. Căci mie îmi aparțin mai întâi cetatea imperială Roma, palatul Lateran; regatul Siciliei este în proprietatea mea. Apula și Capua sunt ale mele. De asemenea regatele Angliei și Irlandei, nu-mi sunt, sau n-ar trebui oare să-mi fie tributare? La acestea adaug de asemenea, pe lângă alte provincii și țări, atât în Occident cât și în Orient, de la miazănoapte la miazăzi, aceste domenii cu numele [aici urmează o listă lungă]. Ce să spun aici despre veniturile mele zilnice, despre pârga roadelor, anate, mantii papale, indulgențe, bule, spovedanii, favoruri și rescripte, testamente, dispense, privilegii, alegeri, venituri bisericești, case religioase și altele asemenea, care se ridică la o sumă nu mică de bani? . . . din care se poate presupune în parte ce avantaj intră în vistieria mea. . . . Dar ce să mai zic despre Germania, unde toată lumea este dioceza mea, după cum spun canoniștii mei și toți oamenii trebuie să creadă. De aceea, după cum am început, tot așa și închei, poruncind, declarând și spunând, ca necesitate pentru mântuire, se cere ca fiecare creatură umană să-mi fie supusă.”

În zilele noastre mulți presupun că aceste lăudăroșenii ale papalității aparțin doar trecutului îndepărtat și că în timpurile din urmă s-a produs o mare schimbare în acest ((B316)) sistem; dar puțină reflecție și observație dovedesc că aceste sentimente ale papalității sunt încă neschimbate. Ar trebui să ne gândim, de asemenea, că pretenția constantă a papalității este că doctrinele ei sunt neschimbătoare, că decretele papilor și ale conciliilor sunt infailibile și că aceste decrete, răsuflând blasfemie împotriva lui Dumnezeu și persecuții împotriva sfinților Săi, sunt încă ținute ca sacre de către Biserica Romano-Catolică de astăzi. Schimbarea survenită în papalitate este doar pierderea puterii produsă de deșteptarea adusă de Reformă. Voința încă există, dar puterea de a face este micșorată prin înmulțirea cunoștinței și a libertății, în care Biblia a fost principalul factor. Anticrist este treptat „făcut fără putere” de către adevăratul Cristos -- prin „suflarea gurii Sale” -- Cuvântul Său. În curând strălucirea prezenței lui Emanuel va nimici cu desăvârșire glorioasa falsificare și va elibera complet lumea de lanțurile pretențiilor și erorilor ei înșelătoare.

Spre a ilustra pretențiile din ultimul timp, observați faptul că actualul papă, când s-a urcat pe tronul papal, și-a luat titlul de Leon al XIII-lea, și puțin după aceea se iscălea „Leo de tribus Iuda”, adică „Leul din seminția lui Iuda” -- unul din titlurile adevăratului Cap. În pretenții arogante el desigur nu este în urma celor care au ocupat aceeași funcție în timpul veacurilor întunecate.

Ceea ce urmează, numită Adorația, este încă o parte din ceremonia legată de instalarea unui nou papă. Noul papă, înveșmântat în alb, împodobit cu multe nestemate strălucitoare și purtând pantofi roșii cu cruci mari de aur ca și catarame, este condus la altar unde îngenunchează. Atunci -- „papa se ridică și, purtându-și mitra, este luat pe sus de către cardinali și așezat pe tronul-altar ca să stea acolo. Unul dintre episcopi îngenunchează și începe imnul «Te Deum» [Te lăudăm, o Dumnezeule]. În acest timp cardinalii sărută picioarele, mâinile și obrazul papei”. O monedă reprezentând această ceremonie, turnată în monetăria papei, poartă inscripția „Pe cel pe care ei îl creează, îl adoră”.

((B317))

Cardinalul Manning, reprezentantul principal al papalității în Anglia, susține și atrage atenția publicului asupra clauzei următoare din credința catolică:

„Declarăm, afirmăm, definim și pronunțăm ca necesar pentru mântuire, ca orice ființă umană să fie supusă Pontifului roman”. Iar într-o cuvântare publicată, el îl prezintă pe papa care a zis: „Pretind că sunt Judecătorul Suprem și Îndrumătorul conștiințelor oamenilor; al țăranului care lucrează pământul, al prințului care șade pe tron, al familiei care trăiește în umbra izolării și al corpului de legiuitori care fac legi pentru împărății. Eu sunt singurul, ultimul și Supremul Judecător a ceea ce este corect și incorect”.

Desigur, observând exemplele moderne de „cuvântări deșarte, pline de mândrie” ale papalității, n-ar trebui să trecem cu vederea importantul decret al Conciliului Ecumenic ținut la Roma în 1870 d. Cr., care declara infailibilitatea papei. Este adevărat, s-a pretins din când în când în trecut de către papi încrezuți că sunt infailibili; iar episcopii și prinții dornici să le lingușească orgoliul i-au declarat virtual astfel, în declarația „Tu ești un alt dumnezeu pe pământ ”; dar a rămas ca un conciliu papal din acest luminat secol al XIX-lea să informeze lumea, calm și deliberat, cât este de mare acest „dumnezeu pe pământ” -- că el este aproape la fel de perfect ca celălalt Dumnezeu, din cer; că el, ca și celălalt, nu poate greși; că în cuvintele sale ex catedra,

Votul conciliului a fost făcut la 13 iulie 1870 d. Cr., iar în 18 decretul a fost promulgat formal, cu ceremonie, la marea Catedrală Sf. Petru din Roma. Următoarea descriere a acestui eveniment, făcută de dr. J. Cummings din Londra, va fi citită cu interes. El zice:

„Papa avea un tron mare, ridicat în fața ferestrei de răsărit a bisericii Sf. Petru, și se înveșmântase într-o desăvârșită revărsare de pietre prețioase și se înconjurase de cardinali, de patriarhi și de episcopi în veșminte strălucitoare, pentru o scenă spectaculoasă, magnifică. Alesese ora timpurie a ((B318))

A sosit timpul

dimineții și fereastra dinspre răsărit -- pentru ca soarele care răsărea să-și arunce din plin razele strălucitoare asupra splendorii sale, și prin aceasta, diamantele, rubinele și smaraldele așa să le refracte și să le reflecte încât să pară că nu este un om, ci ceea ce-l proclama decretul, unul care avea toată slava lui Dumnezeu. . . . Papa se postase diminieața devreme la fereastra dinspre răsărit . . . dar soarele a refuzat . . . să strălucească. Zorile posomorâte au devenit tot mai întunecate. Slava orbitoare n-a putut fi produsă. Ochii îmbătrâniți ai pretinsului Dumnezeu nu puteau vedea să citească la lumina zilei și a trebuit să trimită după lumânări. Lumina lumânării i-a forțat nervii vederii prea mult și a predat citirea unui cardinal. Cardinalul a început să citească în mijlocul unei întunecimi mereu crescânde, dar abia citise câteva rânduri când așa o strălucire orbitoare de foc aprins și așa un bubuit a izbucnit din cerul negru ca smoala, cum nu mai fusese niciodată la Roma. Pe toți i-a apucat groaza. Citirea a încetat. Un cardinal a sărit de pe scaun tremurând și a exclamat: «Este vocea lui Dumnezeu care vorbește, tunetele de la Sinai»”.

Printre pretențiile blasfematoare ale lui Anticrist trebuie amintite câteva dintre doctrinele lui, îndeosebi doctrina Liturghiei, despre care vom vorbi într-un volum următor. Trecând peste adorarea sfinților și a Mariei, notăm câteva erori încă și mai regretabile.

Infailibilitatea Bisericii a fost una din primele erori, și ea a pregătit calea pentru altele. Aceasta a fost pretinsă înainte ca funcția papei să fi fost recunoscută. A fost o greșeală foarte gravă, și ea a închis calea spre corectarea erorilor când acestea au fost după aceea descoperite. A pus decretele conciliilor bisericii în afara oricărei contraziceri sau examinări, fie prin rațiune, fie prin Scriptură, și a făcut din ignoranța, slăbiciunile și concepțiile greșite omenești standarde de credință, în locul Cuvântului lui Dumnezeu -- Biblia; căci, odată ce s-a recunoscut că glasul conciliului bisericii era infailibil fiecare conciliu se simțea obligat să nu ia nici o decizie contrară ((B319)) conciliilor precedente; iar cei care făceau altfel erau pasibili de a fi respinși. Astfel că o eroare odată afirmată nu putea fi negată, nici chiar nu se putea renunța la ea, iar Biblia și rațiunea au trebuit să fie interpretate și contorsionate ca să se potrivească cu decretele infailibile ale oamenilor failibili. Nu este de mirare că s-a constatat că era nevoie de un teolog foarte priceput ca să interpreteze Scripturile așa încât să le facă să fie în acord cu așa-zisele decrete infailibile. Nu este de mirare nici că, pentru eficacitate, Anticrist --

A proscris Biblia. Istoria papalității arată clar că, în timp ce pretindea că respectă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, a ținut-o pe ultimul plan, iar cuvintele lui Dumnezeu, ca nepotrivit să fie citit, și primejdios pentru popor, pentru ca propriul său cuvânt infailibil să poată avea control deplin. Ea știa prea bine că Biblia era primejdioasă pentru puterea sa și o permanentă denunțare a pretențiilor sale blasfematoare.

În zilele puterii papale, faptul de a poseda sau a citi Biblia de către popor era tratat ca o infracțiune. Arta tiparului și reînsuflețirea generală a învățării care a rezultat din ea, în jurul secolului al XVI-lea, au asigurat învierea Bibliei din mormântul limbilor moarte, în care Anticrist o ținuse de multă vreme ascunsă, interzicând traducerea ei sub amenințarea cu pedepse aspre. Și când spiritul de trezire al independenței a început s-o răspândească printre popor în limbile vorbite, arderea Bibliilor nu era un lucru neobișnuit; și lungi și răsunătoare au fost blestemele neîndurătoare ieșite de la Vatican împotriva păcătoșilor obraznici care au îndrăznit să traducă, să publice sau să citească Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Wycliffe și-a publicat traducerea, papa Grigorie a trimis o bulă Universității din Oxford, condamnând pe traducător ca fiind „căzut într-un fel de răutate detestabilă”. Traducerea lui Tyndale a fost de asemenea condamnată; iar când Luther și-a publicat traducerea în germană, papa Leon al X-lea a emis o bulă împotriva lui. ((B320)) Cu toate acestea, lucrarea mergea înainte pe scară largă și constant: Biblia trebuia să aibă o înviere deplină și era hărăzită să-și reverse lumina asupra oamenilor din orice neam și de orice limbă. Biserica Romei a ajuns cu timpul să înțeleagă aceasta și a hotărât ca atare să permită traducerea Scripturilor în limbile moderne, de către traducători catolici, însoțită de adnotări catolice. Acestea însă nu trebuiau date poporului, decât acolo unde era pericolul de a primi traduceri protestante. Traducerea Rhemish declară acest lucru.

Cele ce urmează arată caracterul unora dintre notele la traducerea Rhemish -- care însă în anii din urmă a fost înlocuită cu traducerea Douay, foarte asemănătoare, dar cu note mai puțin tăioase. O notă la Matei 3 spune: „Ereticii pot fi pedepsiți și reprimați; și pot și trebuie, prin autoritate publică, fie spirituală fie laică, să fie pedepsiți sau executați”. O notă la Galateni 1:8 spune: „Catolicii n-ar trebui să cruțe pe propriii lor părinți, dacă aceștia sunt eretici”. La Evrei 5:7 nota spune: „Traducătorii Bibliei protestante ar trebui mutați în adâncurile iadului”. Iar la Apocalipsa 17:6 comentariul zice: „Dar sângele protestanților nu este numit sângele sfinților, cu nimic mai mult decât sângele hoților, al ucigașilor și al altor răufăcători, pentru vărsarea căruia, din ordinul justiției, nici o obște nu va răspunde”.

Cele ce urmează sunt câteva din restricțiile care s-au impus când s-a constatat că citirea Bibliei nu putea fi cu totul împiedicată. A patra regulă din Index Expurga to ris spune:

„Dacă cineva va avea îndrăzneala să citească sau să posede Biblia fără permisiune scrisă, acela nu va primi iertare de păcate până ce nu va preda această Biblie trebnicului. Librarii care vor vinde vreunei persoane, sau în alt mod vor dispune de Biblii în limba populară, fără a avea o asemenea permisiune, vor pierde costul cărților . . . și vor fi supuși de către episcop și la alte asemenea pedepse pe care acesta le va socoti potrivite, după gravitatea păcatului”.

((B321))

Conciliul din Trent, în sesiunea din 1546 d. Cr., a spus:

„Pentru a ține în frâu mințile nemulțumite, conciliul decretează ca în materie de credință și de morală, și de orice privește menținerea doctrinei creștine, nimeni să nu aibă îndrăzneala, încrezându-se în propria sa judecată, să interpreteze Scripturile sacre după cum le înțelege el, contrar celor ce au fost susținute și încă se mai susțin de către sfânta biserică mamă, care are dreptul să judece asupra sensului adevărat.”

Cităm din bula lui Pius al VII-lea, trimisă Primatului Poloniei la 29 iunie 1816 împotriva Societăților Biblice:

„Am fost cu adevărat șocați de acest șiretlic foarte abil prin care înseși temeliile religiei sunt subminate; și dată fiind marea importanță a acestei chestiuni, după ce am discutat în conciliu cu venerabilii noștri frați, cardinali ai sfintei Biserici Romane, am deliberat cu grijă și atenție extremă asupra măsurilor potrivite care trebuie adoptate de către autoritatea noastră pontificală, pentru a remedia și a desființa pe cât este cu putință această molimă . . . De bunăvoie ați arătat deja o arzătoare dorință de a depista și a răsturna intrigile necuviincioase ale acestor inovatori; totuși, în conformitate cu funcția noastră, vă îndemnăm iarăși și iarăși ca tot ceea ce puteți realiza prin putere, da prin sfat sau îndeplini prin autoritate, să executați zilnic cu maximă seriozitate . . . Biblia tipărită de eretici trebuie pusă în rândul altor cărți interzise, potrivit regulilor Indexului.”

Același papă, în anul 1819, a emis o bulă împotriva folosirii Scripturilor în școlile din Irlanda. Cităm din ea următoarele:

„La urechile sfintei congregații a ajuns informația că aproape în toate părțile Irlandei au fost înființate Școli Biblice, susținute din fondurile heterodocșilor, în care persoanele fără experiență de ambele sexe sunt împresurate cu otrava fatală a doctrinelor depravate. . . . Trebuie făcut orice efort posibil pentru a ține la distanță tineretul de aceste școli distructive. . . . Trudiți cu toată puterea voastră pentru a feri tineretul ortodox de coruperea prin ele -- un obiectiv care se va putea realiza cu ușurință, nădăjduiesc, prin înființarea de școli catolice în toată dioceza voastră.”

((B322))

Avem aici o recunoaștere sinceră a scopului real al înființării de școli parohiale catolice în Marea Britanie și în America de Nord, adică pentru a-și proteja domeniul. Anticrist n-are nici un alt scop în a oferi educație poporului de rând. Ignoranța și superstiția sunt bastioanele papalității; și secolele ei de putere, inclusiv ceea ce este cunoscut ca „veacurile întunecate”, dovedesc acest lucru. Educația clerului sub „restricții” n-a fost neglijată; dar că nu s-a depus nici o străduință pentru educația poporului o dovedește puternic ignoranța densă din toate vechile țări catolice. Școlile și Biblia au fost dintotdeauna dușmanii insuportabili ai lui Anticrist și n-au fost tolerate decât atunci când au devenit necesități -- asupra cărora trebuie să fie aruncată o lumină falsă pentru păstrarea existenței lui Anticrist.

Cităm dintr-o bulă a lui Leon al XII-lea, emisă în 1825 d. Cr. către clerul romano-catolic din Irlanda:

„Nu este un secret pentru voi, venerabili frați, că o anumită societate, vulgar numită Societatea Biblică, se întinde cu insolență în lumea întreagă. După ce a disprețuit tradițiile sfinților părinți, și în opoziție cu decretul bine cunoscut al Conciliului din Trent, această societate și-a adunat toate forțele și-și îndreaptă toate mijloacele spre un singur scop: spre traducerea, sau mai degrabă spre pervertirea Bibliei în limbile autohtone ale tuturor neamurilor.”

Chiar răposatul papă Pius al IX-lea și-a exprimat îngrijorarea inimii în fața triumfului pretutindeni al marelui dușman al lui Anticrist -- Biblia. El a zis: „Blestemate fie aceste societăți viclene și înșelătoare, numite Societăți Biblice, care vâră cu forța Biblia în mâinile tineretului lipsit de experiență.”

Este adevărat, s-a decretat la Conciliul Plenar Romano-Catolic din Baltimore, din 1886, că în școlile catolice din Statele Unite va fi îngăduită o Biblie aprobată. Aceasta însă nu înseamnă nici o schimbare în sentimentul adevărat al lui Anticrist; este numai o altă lovitură a politicii sale ((B323)) prevăzătoare, din respect față de spiritul de libertate din această țară, care nu poate suferi asemenea restricții. Ei știau bine, totuși, că libertatea era dorită și nu Biblia; iar ancheta descoperă că acum, după doi ani, Biblia nu se găsește în școlile catolice de pe aici.

Doctrina nemuririi naturale, inerente a omului (că o existență umană odată începută nu poate înceta niciodată) a fost o altă eroare rodnică, împrumutată din filosofia greacă. Și fiind admisă, a dus firește la concluzia că dacă existența trebuie să continue veșnic, atunci expresiile Bibliei cu privire la nimicirea în final a păcătoșilor cu voia, moartea a doua etc., trebuie interpretate în așa fel încât să însemne contrariul a ceea ce spun, adică viață veșnică într-o anumită stare. Apoi a fost ușor să se decreteze că pentru cei răi trebuie să fie o viață de suferință; și chinurile au fost adesea zugrăvite pe pereții bisericilor precum și prin cuvintele preoților și călugărilor zeloși. Această eroare s-a imprimat cu atât mai ușor asupra convertiților cu cât filosofii greci (atunci conducătorii lumii în materie de știință, religie și filosofie -- ale căror idei, după cum arată Iosefus, începuseră chiar să atingă iudaismul) susținuseră și învățaseră de mult timp o pedeapsă în moarte pentru cei răi. Spre cinstea lor totuși, să se remarce că ei n-au coborât niciodată până la blasfemiile oribile împotriva caracterului și guvernării lui Dumnezeu, propovăduite lumii de către Anticrist. Apoi, trebuia să se fixeze un loc pentru acest chin și să-l numească iad, și să caute pasaje din Scripturi referitoare la șeol, hades și gheena care descriu adevărata plată a păcatului -- întâia și a doua moarte -- și să le aplice cu îndemânare pe acestea și pildele Domnului nostru și simbolurile Apocalipsei, în așa fel încât să se înșele pe ei înșiși și să înșele lumea întreagă în privința acestui subiect, și, mai întristător, să calomnieze și să aducă hulă la adresa caracterului și planului lui Dumnezeu, atotînțeleptul și îndurătorul nostru Tată Ceresc.

((B324))

A fost introdus Purgatoriul, ca să aline și să facă suportabilă această teribilă doză de doctrină, și în plus să dea lui Anticrist o autoritate mai fermă asupra poporului. El pretindea că deține cheile cerului și ale iadului și că are puterea să atenueze durerile din purgatoriu: nu numai pedeapsa adamică și slăbiciunile moștenite prin ea, ci și pedepsele pentru păcatele voite, intenționate. Se poate ușor imagina ce mecanism de putere a dat aceasta asupra unui popor ignorant -- în special când împărații și oamenii importanți ai pământului au recunoscut și s-au închinat înaintea amăgitorului.

Au urmat liturghiile pentru morți; bogații și săracii, deopotrivă, au socotit de datoria lor să plătească, și încă generos, pentru a le avea. Eficacitatea liturghiilor pentru atenuarea suferințelor din purgatoriu se pretinde a fi atotputernică __ așa încât nici Iehova, nici Cristos nu se puteau amesteca. Acestea au devenit un izvor de venituri mari pentru Anticrist, căci preoții nu întârziau să reamintească muribunzilor, dacă aceștia erau bogați, că era potrivit a lăsa moșteniri generoase pentru propriile lor liturghii -- ca nu cumva moștenitorii lor să neglijeze chestiunea. Și într-adevăr, în cursul acestui an au apărut în ziarele romano-catolice preveniri de felul acesta, îndemnând să se cheltuiască mai puțini bani pentru florile de la înmormântare, ca să se poată cheltui mai mulți pentru liturghiile pentru morți.

S-au introdus indulgențele, cu câtva timp înainte de „cruciade”; știm că indulgențele au fost oferite ca un dar pentru a asigura voluntari în aceste „cruciade” sau „războaie sfinte”. Prin edict papal, oricine voia să se angajeze în aceste războaie sfinte urma nu numai să fie iertat de păcatele trecute, dar și merita să-i fie plătite păcatele viitoare și astfel să fie asigurat împotriva anumitor suferințe din purgatoriu. Romano-catolicii ne spun că aceste indulgențe nu sunt intenționate a fi niște permise să se comită păcate, ci sunt răsplăți pentru merit care compensează sau anulează un anumit număr de zile sau ani de chin în purgatoriu; astfel încât dacă păcatele unui om îl făceau pasibil de o mie de ani de suferință, iar el și-a asigurat, o dată sau în ((B325)) momente diferite, indulgențe pentru o mie de ani, fie prin bani, fie prin servicii făcute papalității, sau prin ispășirile făcute, el va fi eliberat; dacă ar avea în creditul său indulgențe de nouă sute de ani, el ar avea de îndurat o sută de ani de suferință; și dacă s-ar socoti că indulgențele depășesc cu mult pedepsele lui, el ar fi probabil considerat un sfânt, cu influență specială în cer, către care să se facă rugăciuni și care să fie adorat. Din această clasă Ludovic Cruciatul, rege al Franței, ar fi un exemplu. El a fost canonizat, iar acum este adorat și se fac rugăciuni către el sub numele de Sfântul Ludovic.

Este într-adevăr o diferență între această vedere asupra indulgențelor și o autorizație de a comite păcate; și totuși ea este foarte mică; deoarece papalitatea a fixat pentru diferite păcate obișnuite un anumit volum de suferință, și nu numai păcatele din trecut puteau fi astfel compensate și anulate, dar cei care aveau motiv să creadă că ar putea comite anumite păcate în viitor își puteau asigura dinainte merit pentru a le anula. Pe lângă aceasta, unele indulgențe, numite „indulgențe plenare” [complete, întregi], se înțelege desigur că acoperă toate păcatele, trecute și viitoare.

Această practică chiar și astăzi pare puțin verosimilă. Catolicii au anumite rugăciuni a căror repetare constituie o bază de indulgență pentru o perioadă limitată; și multe rugăciuni adunate, pretind ei, îi va proteja de mânie multă vreme. Astfel, celor care zic „Ave, sfântă regină” li se acordă patruzeci de zile de indulgență, în timp ce pentru cei care zic „Litania binecuvântatei Fecioare” au o indulgență de două sute de zile; iar pentru cei care zic „Binecuvântată fie sfânta, neprihănita și preacurata zămislire a Fecioarei Maria” se acordă o sută de ani de indulgență etc., etc. Se poate ușor imagina la ce corupție a dus această doctrină blasfematoare în „veacurile mai întunecate”, când indulgențele erau oferite nestingherit pe bani și pentru servicii făcute în persecutarea necredincioșilor și a ereticilor.

Pentru crimele comise în general de către cei bogați, care puteau plăti cu dărnicie, erau fixate pedepse enorme, în timp ((B326)) ce încălcările cele mai josnice ale dreptății, mai obișnuite la clasele mai sărace, erau cu ușurință scuzate. Astfel, căsătoria cu un verișor primar costa 5.000 de dolari, în timp ce uciderea soției sau a unui părinte costa numai 20 de dolari. Spanheim spune: „Instituția Indulgenței a fost pentru Biserica Romano-Catolică monetăria care fabrica bani, minele de aur pentru nepoții depravați și pentru copiii nelegitimi ai papilor, forța războaielor papale, mijlocul de lichidare a datoriilor și fântâna nesecată de lux pentru papi”.

Pentru a reglementa acest trafic a fost stabilită o scară gradată de pedepse pentru diferite păcate -- atâtea zile sau ani în purgatoriu pentru fiecare, și de asemenea a fost aranjată o scară de prețuri corespunzătoare, așa încât cei care obțineau indulgență pentru o crimă sau un furt, o pruncucidere sau un adulter sau un jurământ fals, sau alte păcate, să poată fi taxați cu tarife diferite. Prin acest mijloc pedepsele erau anulate și chinurile din purgatoriu erau îmblânzite sau sfârșite, după plăcerea agenților lui Anticrist. Nu ne putem mira că poporul a ajuns repede să înțeleagă că atâta păcat se plătea cu atâția bani.

În așa măsură a crescut nelegiuirea prin aceste indulgențe, încât indignarea claselor mai bune ale societății a fost îmboldită la revoltă împotriva Bisericii. Ochii oamenilor au început să se deschidă și au văzut clerul, de la cei mai înalți demnitari ai bisericii până la categoriile cele mai joase ale persoanelor oficiale, afundat în nedreptate.

După cum cel mai întunecos ceas precede furtuna, tot așa cel mai întunecos ceas, din punct de vedere moral, al domniei întunecoase a lui Anticrist a fost chiar înainte de începerea marii mișcări a Reformei. Atunci traficul deschis și rușinos cu indulgențe a produs scârbă și l-a făcut pe Luther și pe alți papiști zeloși să pună sub semnul întrebării și să examineze întregul sistem, atât în aspectul lui moral, cât și mai târziu în aspectul lui doctrinar. În cele din urmă Luther a atins ideea adevărată -- că papalitatea era într-adevăr Anticristul. Și după ce a descoperit acest lucru, el a scos în evidență fără ((B327)) teamă unele din simbolurile Apocalipsei și a arătat aplicarea și împlinirea lor parțială în ierarhia papală.

Cu privire la aceasta cităm cele ce urmează, de sub pana binecunoscutului cleric Lyman Abbott. El spune:

„Printre alte condiții pentru care indulgențele erau acordate altădată mai mult decât acum a fost contribuția în bani pentru biserică. Acest trafic și-a atins apogeul la începutul secolului al XVI-lea, sub Leon al X-lea, care a pus în circulație indulgențe pentru toți cei care urmau să contribuie la ridicarea catedralei Sfântul Petru din Roma. Principalul său agent pentru vânzarea indulgențelor în Germania a fost John Tetzel. Viciile notorii ale lui Tetzel n-au împiedicat alegerea lui ca purtătorul acestor iertări către alte suflete mai curate, și nici o extravaganță nu i se părea prea mare, ca să aducă bani în cuferele sale. El a declarat că crucea roșie, care-l însoțea peste tot unde mergea, avea o eficacitate tot atât de mare ca și crucea lui Cristos -- că nu exista păcat atât de mare încât el să nu-l poată ierta. «Indulgențele mântuiesc nu numai pe cei vii, ci și pe cei morți. Chiar în momentul când banii zăngăne pe fundul cufărului, sufletul scapă din purgatoriu și zboară liber spre cer.» Astfel erau unele din declarațiile sale blasfematoare. A fost stabilită o scară de prețuri fixe. «Poligamia costă șase ducați; sacrilegiul și mărturia mincinoasă nouă; omorul opt; vrăjitoria doi.» Acest trafic deschis și nerușinat a fost cel care, mai mult ca orice, a dus la Reformă. Indulgențele au continuat să fie acordate nu numai pentru fapte de cult, ci și pentru contribuții în bani în folosul bisericii; dar vânzarea publică și deschisă a indulgențelor este acum în cea mai mare parte îndepărtată din Biserica Romei”.

Un alt scriitor citează mai departe limbajul lui Tetzel, astfel:

„Apropiați-vă și vă voi da scrisori corect pecetluite, prin care chiar și păcatele pe care veți dori să le comiteți în viitor vă vor fi toate iertate. Nu există păcat atât de mare pe care indulgența să nu-l poată ierta. Plătiți, plătiți numai cu dărnicie și veți fi iertați. Voi preoți, voi nobili, voi negustori, voi soții, voi fete, voi tineri, ascultați la părinții și prietenii voștri plecați, care strigă către voi din abisul fără fund: «Îndurăm chinuri groaznice, o ((B328)) mică milostenie ne-ar scăpa. Voi o puteți face. Oare n-o veți face?» Cu zece groși vă puteți elibera părintele din purgatoriu. Domnul Dumnezeul nostru nu mai are de-a face cu noi ca Dumnezeu -- El a dat toată puterea papei”.

Ceea ce urmează ne-a fost transmis ca model de formular folosit de Tetzel -- completat cu numele cumpărătorului, păcatele sale etc.:

„Domnul nostru Isus Cristos să aibă milă de tine . . . și să te ierte prin meritul preasfintelor Sale suferințe. În virtutea puterii apostolice încredințate mie, eu te iert de toate . . . excesele, păcatele și crimele pe care le-ai fi putut comite, oricât de mari și enorme ar fi ele, și de orice fel. . . . Te scutesc de durerile pe care ar fi trebuit să le înduri în purgatoriu. . . . Te restabilesc la nevinovăția și curățenia botezului tău, așa încât, în clipa morții, porțile locului de chin să fie închise în fața ta, iar porțile paradisului să-ți fie deschise. Și dacă vei trăi încă mult timp, acest har să continue neschimbat până la timpul sfârșitului tău. În numele Tatălui al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Fratele John Tetzel, comisar, a semnat aceasta cu propria sa mână. ........ .”

În privința prezentului imediat nu ne putem pronunța, dar știm că doar acum câțiva ani continuau să se vândă indulgențe tipărite cu prețurile fixate, la mese în unele dintre marile biserici romano-catolice din Mexic și Cuba.

„I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască” -- „Va nimici pe sfinții Celui Prea înalt”

Oare împărăția papală falsă a deținut și a exercitat putere asupra adevăraților copii consacrați ai lui Dumnezeu și i-a biruit -- „i-a asuprit”, printr-o lungă perioadă de opresiune sau zdrobire, după cum dă de înțeles textul ebraic? Răspundem, da; orice mijloc ce s-a putut imagina a fost folosit pentru a zdrobi însuși spiritul adevăratului creștinism (Ioan 8:36; Gal. 5:1; 2 Cor. 3:17) și a-l înlocui cu spiritul, doctrinele și formele lui Anticrist. La început a ((B329)) fost nu atât un atac deschis împotriva credincioșilor, cât o asuprire lentă, persistentă, zdrobitoare, având de-a face mai ales cu învățătorii împotrivitori și epuizând răbdarea și credința multora. Această tulburare și nimicire persistentă este bine ilustrată prin instituirea spovedaniei, în care Anticrist nu numai că lua cunoștință de orice critică și orice cuvânt de obiecție împotriva acestui sistem, rostite la audierea celui care se spovedea, dar sub amenințarea cu pedepse viitoare îl obliga să mărturisească și să se căiască de orice gânduri sau fapte potrivnice. Și acest lucru a fost curând atât de susținut de puterea civilă încât a rosti vreun protest împotriva bisericii putea fi interpretat ca trădare împotriva puterii civile, care era susținută de autoritatea papală.

În avântul inițial al înălțării papale, oamenii în general erau cu numele membri ai bisericii, sau altfel erau păgâni; și se aștepta de la toți cei care mărturiseau pe Cristos să se conformeze obiceiurilor și reglementărilor ierarhiei care se autoînălța treptat. Eroarea, întotdeauna mai populară decât adevărul, când a fost înălțată la influență și putere, a vânat, a exilat și a făcut ca adevărul, precum și toți cei care-l susțineau să aibă o proastă reputație. Acesta a fost timpul când, după cum este ilustrat în Apocalipsa, adevărata Biserică (femeia) a fugit în pustie -- în singurătate (Apoc. 12:6) -- exilată din pricina credincioșiei sale față de adevăr și față de adevăratul Domn și Cap al Bisericii. În acest timp, când apostații erau înălțați ca prinți, sfinții adevărați, umili, trăiau experiența a ceea ce Domnul îi avertizase, și toți cei care vor trăi evlavios (în prezent) să se aștepte la persecuții. Soacra era împotriva nurorii, tatăl împotriva fiului, fratele împotriva fratelui, iar dușmanii omului adesea erau într-adevăr cei din casa lui. S-ar putea concepe ceva mai potrivit pentru a-i epuiza sau nimici pe sfinții Celui Prea Înalt, decât un astfel de mod în care s-a persistat timp de secole?

((B330))

Pentru a ne putea face o idee despre caracterul feroce și necruțător al acestei persecuții trebuie să mergem iarăși la paginile istoriei.

Persecuțiile creștinilor sub Roma păgână nu sunt vrednice să fie comparate cu cele de sub Roma papală, fiind mai rare, mai restrânse ca proporții și mult mai puțin aspre. Se declară, pe autoritatea creștinilor timpurii, că majoritatea magistraților romani care exercitau în provincii autoritatea împăratului sau a senatului, și în a căror mâini se afla puterea vieții și a morții, se purtau ca niște oameni cu maniere rafinate și cu educație liberală, care respectau regulile justiției. Adesea ei refuzau odioasa sarcină a persecuției, respingeau cu dispreț acuzațiile împotriva creștinilor (cum au încercat să facă Pilat și Irod în cazul Domnului nostru -- Luca 23:14-16, 20, 22; Mat. 27:24), sau sugerau creștinilor acuzați vreun mijloc legal de scăpare. Când era posibil își foloseau puterea pentru ușurarea creștinilor mult mai adesea decât pentru asuprirea lor; iar tribunalele păgâne erau adesea refugiul lor cel mai sigur împotriva acuzatorilor lor evrei.* Cruda persecuție sub groaznicul tiran Nero, care a ars pe unii creștini pentru a îndepărta de la el suspiciunile publice, formează una din paginile cele mai întunecate ale istoriei Romei păgâne, dar victimele lui au fost comparativ puține. În general victimele persecuțiilor păgâne n-au fost comunități, ci persoane importante. Chiar și aceste persecuții împotriva reprezentanților de frunte nu erau atât de mult o hotărâre de împotrivire fixă și persistentă din partea guvernului, cât rezultatul unei vociferări populare de necontrolat, stârnită de superstiție, care stăpânitorilor le părea că trebuia să fie satisfăcută în interesul păcii și ordinii. Câteva exemple grăitoare în acest sens se găsesc în cariera apostolului Pavel, ((B331)) precum și a altor apostoli. Vezi Fapt. 19:35-41; 25:24-27; 26:2, 3, 28. Chiar și persecuțiile mai generale de sub împărații romani au durat doar perioade scurte, cu excepția celei de sub Dioclețian, care a continuat cu asprime variată timp de zece ani. Între aceste persecuții au fost adesea lungi perioade de pace și liniște. Sub împărați, deși foarte hărțuită, creștinătatea n-a fost nimicită, ci, după cum am văzut, a prosperat mult.


*Gibbon, Vol. II, pag. 31-33


Cât de diferite au fost persecuțiile papalității, care a pus mâna nu numai pe împotrivitorii proeminenți, ci pe toți, și ale cărei persecuții au durat nu câteva luni, ci neîncetat! Ceea ce sub împărații păgâni fusese doar o furie sau o nebunie trecătoare, sub papi s-a redus la un sistem obișnuit, animat de fanatism religios și de ambiție intrigantă -- și inspirat de un zel, o energie și o cruzime satanică, fără egal în analele istoriei. Biserica apostată a pus deoparte sabia spiritului, și înșfăcând brațul imperiului și-a îndreptat armele trupești cu o furie neînduplecată împotriva fiecărui împotrivitor mai slab care stătea în calea ambiției ei, în timp ce a curtat, a lingușit și a amăgit pe cei în autoritate până când le-a câștigat încrederea și le-a uzurpat locul și puterea.

Atât păgânismul cât și erezia au devenit atunci subiecte de persecuție -- în special cea din urmă. Așa-zisul cler creștin, spune Edgar, „a aplicat greșit legile teocrației iudaice și deciziile din analele iudaice în scopul necreștinesc și josnic de a deștepta demonul persecuției împotriva rămășițelor în descompunere ale superstiției [păgâne] greacă și romană. . . . Ei au dizolvat vechea structură a politeismului și i-au transferat veniturile în folosul bisericii, statului și armatei. . . . Păgânismul a fost scos afară de pe teritoriul roman. . . . Constrângerea în general a luat locul convingerii și teroarea locul evangheliei. Te rușinezi citind despre Symmachus și Libanius, doi oratori păgâni, care pledau pentru rațiune și convingere în propagarea religiei, în timp ce un Theodosius ((B332)) și un Ambrosius, un împărat creștin și un episcop creștin, îndeamnă la violență și constrângere”.

După ajungerea lui Constantin la suveranitatea Romei, el a fost înclinat să tolereze toate religiile, după cum se arată prin celebrul edict din Milano, care acorda libertate religioasă fiecărui individ din Imperiul Roman. O asemenea măsură trebuia să fi fost aclamată cu bucurie de biserica creștină, care tânjise atât de mult după libertate sub persecuțiile anterioare; dar nu s-a întâmplat așa. Adevăratul spirit al creștinismului se depărtase, iar acum ambiția bisericii era să se înalțe cât mai repede posibil, zdrobind orice scânteie de libertate și supunându-și toate lucrurile. Drept care, Gibbon spune:* „Slujbașii lui bisericești [ai lui Constantin] au reușit curând să reducă obiectivitatea magistratului și să trezească zelul prozelitului . . . și din clipa când a adunat trei sute de episcopi între zidurile palatului său, el a stins speranța de pace și de toleranță”. Împăratul a fost convins acolo să declare că cei care se împotriveau judecății acestui corp clerical în chestiuni de credință să se pregătească de exil imediat. Iar hotărârile lor au fost declarate ca fiind de autoritate divină. Acest spirit de intoleranță s-a copt curând în amare și neîndurătoare persecuții. Constantin a promulgat două legi penale împotriva ereziei, iar exemplul lui a fost urmat de împărații care i-au urmat: Valentinian, Grațian, Theodosius, Arcadius și Honorius. Theodosius a publicat cincisprezece, Arcadius douăsprezece și Honorius nu mai puțin de optsprezece legi de felul acesta. Acestea sunt consemnate în Codicele Theodosian și în cel Justinian, spre rușinea autorilor lor preoțești și imperiali.


*Vol. II, pag. 236


Ceea ce-i plăcea lui Anticrist să numească erezie (din care mult era adevăr și dreptate, străduindu-se să mențină ((B333)) teren) era clasat ca ceva mai rău decât necredința, și ambele au avut împotrivire din partea regilor, împăraților și teologilor, și ambele au fost persecutate de Inchiziție, dar în special erezia. Când, pe la începutul secolului al XIII-lea, s-a produs o renaștere a învățăturii și când oamenii au început să se trezească din somnul și din visurile neplăcute ale „veacurilor întunecate”, cei din a căror minte nu fusese în întregime stârpit adevărul au fost stimulați și stindardul adevărului a fost ridicat împotriva erorilor mai mari ale lui Anticrist. Atunci spiritul prigonitor al lui Anticrist a fost stârnit la acțiune furioasă pentru a zdrobi împotrivirea.

Regii și prinții care tremurau pentru siguranța coroanelor lor, dacă își atrăgeau în vreo măsură nemulțumirea papei, și ale căror domenii puteau fi puse sub o interdicție de temut dacă ei sau poporul lor refuza să dea ascultare absolută poruncilor papei, erau puși să jure că vor extermina erezia și erau preveniți să-și curețe provinciile de perversitatea eretică, sub pedeapsa de a li se smulge cu forța domeniile; iar nobilii care neglijau să sprijine lucrarea de persecutare își pierdeau proprietățile. De aceea regii și prinții nu întârziau în eforturile lor de a se supune mandatelor papalității, iar baronii și slujitorii acestora erau în slujba lor, ca să ajute în lucrarea de nimicire.

Chiar înainte de această deșteptare, deja în anul 630 d. Cr., Conciliul din Toledo a obligat pe regele Spaniei, la urcarea sa pe tron, să jure că nu va tolera nici un supus eretic pe domeniile spaniole; și s-a declarat că suveranul care va călca asemenea jurământ va „fi blestemat în ochii veșnicului Dumnezeu și va deveni combustibil pentru focul veșnic”. Dar teribila însemnătate a unor asemenea pretenții s-a înțeles mult mai bine când a început deșteptarea și când Anticrist a atins culmea puterii sale.

((B334))

Conciliul din Oxford, în 1160, a dat un grup de valdenzi, care emigraseră din Gasconia în Anglia, pe mâna puterii laice pentru a fi pedepsiți. În consecință, regele Henric al II-lea a poruncit ca aceștia, bărbați și femei, să fie biciuiți în public, însemnați pe obraz cu fierul roșu și alungați din oraș pe jumătate goi în toiul iernii; și nimănui nu i-a fost îngăduit să le arate milă sau să le acorde nici cea mai mică favoare.

Împăratul Frederic al Germaniei, în 1224 d. Cr., a condamnat pe ereticii de orice categorie să fie arși de vii, să li se confiște proprietatea, iar urmașii lor, dacă nu deveneau persecutori, să fie dezonorați. Ludovic, regele Franței, a publicat în 1228 d. Cr. legi pentru stârpirea ereziei și a impus executarea lor. El a obligat pe Raymond, conte de Toulouse, să întreprindă nimicirea ereziei de pe domeniul său, fără să cruțe pe prieten sau pe vasal.

De la cele mai timpurii uzurpări de putere care treptat s-au dezvoltat în sistemul papal, s-a opus rezistență; dar au opus rezistență numai un număr mic de credincioși, a căror influență făcea puțină impresie asupra valului copleșitor al deșertăciunii lumești ce s-a năpustit asupra bisericii. Treptat, pe măsură ce au observat eroarea, unii s-au retras în liniște din marea apostazie, pentru a se închina lui Dumnezeu după cum le dicta conștiința, chiar cu riscul persecuției. Însemnați printre aceștia au fost unii numiți mai târziu valdenzii, albigenzii, wycliffiții și hughenoții. Aceștia, cu toate că erau cunoscuți sub mai multe nume, au avut, după cât putem noi judeca, o origine și o credință comună. „Valdenzianismul”, zice Rainerous (3. 4), faimosul inchizitor din secolul al XIII-lea, „este cea mai veche erezie; ea exista, după unii, de pe timpul lui Silvestru [papa], iar după alții din zilele apostolilor”. Silvestru era papă când Constantin era împărat și când acesta a recunoscut creștinismul; și astfel vedem că de la început adevărul n-a fost fără aderenți, care, deși umili și ((B335)) nepopulari, s-au împotrivit cu hotărâre papalității și doctrinelor papale ale purgatoriului, închinării la icoane, invocării sfinților, adorării Fecioarei Maria, rugăciunilor pentru morți, transsubstanțierii, celibatului clerului, indulgențelor, liturghiei etc., și au dezaprobat pelerinajele, sărbătorile, arderea de tămâie, înmormântarea sacră, folosirea apei sfințite, veșmintele preoțești, monahismul etc., și au susținut că trebuie primită învățătura Sfintelor Scripturi, în opoziție cu tradițiile și pretențiile Bisericii Romei. Ei îl priveau pe papa drept capul tuturor erorilor și pretindeau că iertarea păcatelor se obține numai prin meritele Domnului nostru Isus.

Credința și faptele acestor oameni au fost un sprijin pentru reformă și un protest împotriva erorii cu mult timp înainte de zilele lui Luther; iar ei și alți împotrivitori ai catolicismului au fost vânați, urâți și persecutați cu furie nemiloasă de către emisarii papali. Valdenzii și albigenzii au fost cele mai numeroase grupuri de protestanți împotriva papalității; și când a sosit deșteptarea literară din secolul al XIII-lea, mai cu seamă de la ei a strălucit adevărul, chiar dacă Wycliffe, Huss, Luther și alții l-au reflectat și l-au intensificat în exprimare. Și învățăturile lor, susținute prin simplitate și moralitate, au strălucit mai intens în contrast cu mândria pompoasă și cu imoralitățile flagrante ale papalității pe atunci înălțate.

S-a întâmplat atunci că papii, conciliile, teologii, regii, cruciații și inchizitorii și-au unit puterile diavolești pentru a extermina orice împotrivitor și a stinge și cele mai slabe raze ale luminii care apărea. Papa Inocențiu al III-lea a trimis mai întâi misionari în districtele unde doctrinele albigenzilor câștigaseră teren, pentru a propovădui catolicismul, a face minuni etc.; dar aflând că aceste metode erau inutile, el a declarat o cruciadă împotriva lor și a oferit tuturor celor ce se vor angaja în ea iertarea ((B336)) tuturor păcatelor și un pașaport imediat spre cer, fără să treacă prin purgatoriu. Plini de credință în puterea papei de a le acorda răsplățile făgăduite, cinci sute de mii de oameni -- francezi, germani și italieni -- s-au adunat în jurul steagului crucii pentru apărarea catolicismului și stingerea „ereziei”. Apoi au urmat o serie de bătălii și de asedii întinzându-se pe o perioadă de douăzeci de ani. Cetatea Beziers a fost asaltată și luată în 1209, iar cetățenii, fără a ține seama de vârstă sau sex, au pierit de sabie în număr de 60.000, după cum raportează câțiva istorici. Sângele celor care s-au refugiat în biserici și care au fost uciși acolo de către sfinții cruciați uda altarele și curgea pe străzi.

Lavaur a fost asediat în 1211. Guvernatorul a fost atârnat într-o spânzurătoare, iar soția lui aruncată într-o fântână și zdrobită cu pietre. Cetățenii au fost uciși fără deosebire, 400 fiind arși de vii. Înfloritorul ținut al Languedocului a fost devastat, cetățile arse, iar locuitorii trecuți prin foc și sabie. Se estimează că o sută de mii de albigenzi au căzut într-o singură zi; trupurile lor au fost puse grămadă și arse.

Toată această dezlănțuire de sânge și ticăloșie a fost făcută în numele religiei; în mod pretins pentru gloria lui Dumnezeu și pentru onoarea bisericii, dar în realitate pentru a susține pe Anticrist, care ședea în templul lui Dumnezeu [biserica], arătându-se că este un dumnezeu -- unul puternic -- capabil să cucerească și să-și distrugă dușmanii. Clerul a mulțumit lui Dumnezeu pentru lucrarea de distrugere, și a fost compus și cântat un imn de laudă lui Dumnezeu pentru glorioasa victorie de la Lavaur. Groaznicul măcel de la Beziers a fost considerat ca o „vizibilă judecată a cerului” împotriva ereziei albigenzianismului. Cruciații au participat la înalta liturghie de dimineață și au continuat toată ziua să pustiască ținutul Languedocului și să-i asasineze locuitorii.

((B337))

Să ne amintim însă că aceste cruciade deschise împotriva albigenzilor și valdenzilor au fost întreprinse numai din cauză că așa-zisa „erezie” câștigase o influență puternică asupra unor mari părți din aceste comunități. Ar fi o mare greșeală să se presupună că cruciadele au fost singurele persecuții; zdrobirea tăcută, neîntreruptă a indivizilor, în total numărându-se cu miile, peste tot în vastul domeniu al papalității, mergea constant înainte -- nimicindu-i pe sfinții Celui Prea Înalt.

Carol al V-lea, împărat al Germaniei și rege al Spaniei și al Țărilor de Jos, a persecutat pe prietenii Reformei din toate întinsele sale domenii. Sprijinit de Dieta din Worms, el a exilat pe Luther, pe urmașii săi și scrierile sale, și a condamnat pe toți cei care-l ajutau pe Luther sau îi citeau cărțile, la confiscarea proprietății, la izgonirea din imperiu și la pedeapsa pentru înaltă trădare. În Țările de Jos oamenii care-l urmau pe Luther trebuia să fie decapitați iar femeile îngropate de vii, sau dacă erau încăpățânate, să fie încredințate flăcărilor. Deși această lege generală a fost suspendată, lucrarea morții sub toate formele ei odioase a continuat. Ducele de Alva se mândrea cu executarea a 18.000 de protestanți în șase săptămâni. Paolo evaluează la 50.000 numărul celor executați în Țările de Jos din pricina credinței lor, iar Grotius ne dă lista de 100.000 a martirilor belgieni. Cu ultima sa suflare, Carol l-a îndemnat pe fiul său, Filip al II-lea, să completeze lucrarea de persecutare și de exterminare a ereziei începută de el -- sfat pe care Filip n-a întârziat să-l urmeze. El a stimulat cu furie spiritul persecuției, dând pe protestanți flăcărilor, fără deosebire sau milă.

Francisc și Henric, regi ai Franței, au urmat exemplul lui Carol și al lui Filip în zelul lor pentru catolicism și pentru exterminarea ereziei. Masacrele de la Merindol, Orange și Paris sunt ilustrații convingătoare ale zelului lor pentru ((B338)) cauza lui Anticrist. Masacrul de la Merindol, plănuit de regele Franței și aprobat de parlamentul francez, a fost încredințat spre executare președintelui Oppeda. Președintele a fost însărcinat să masacreze populația, să ardă orașele și să dărâme castelele valdenzilor, dintre care mulți locuiau în partea aceea. Istoricii romano-catolici admit că în acord cu această însărcinare au fost masacrați mii de oameni, cuprinzând bărbați, femei și copii, douăzeci și patru de orașe au fost ruinate, iar țara a fost lăsată pustie și devastată. Bărbați, femei și copii au fugit în păduri și în munți pentru a scăpa, și au fost urmăriți și trecuți prin ascuțișul săbiei. Mulți dintre cei care au rămas în orașe au avut aceeași soartă, sau una și mai rea. Cinci sute de femei au fost aruncate într-un hambar căruia i s-a dat foc, și când vreuna sărea pe fereastră era întâmpinată de vârfurile sulițelor. Femeile erau violate iar copiii uciși sub privirile părinților, care erau neputincioși în a-i proteja. Unele au fost aruncate în prăpăstii, iar altele au fost târâte goale pe străzi.

Masacrul de la Orange, din 1562 d. Cr., a avut un caracter asemănător celui din Merindol și este descris cu precizie de istoricii catolici. Oastea italiană trimisă de papa Pius al IV-lea avea ordin să ucidă bărbați, femei și copii; și ordinul a fost executat cu înspăimântătoare cruzime. Ereticii fără apărare au fost uciși cu sabia, împinși de pe stânci, aruncați în ascuțișuri de cosoare și pumnale, spânzurați, fripți la foc mic și expuși rușinii și torturii de toate felurile.

Masacrul de la Paris, din ziua Sfântului Bartolomeu, 24 august 1572, a fost tot atât de crud, dar a depășit în întindere masacrele de la Merindol și Orange. Și acesta a fost descris amănunțit de către scriitorii catolici, dintre care unul, Thuanus, îl înfierează drept „o cruzime feroce, fără pereche în toată antichitatea”. La 23 august, la miezul nopții sunetul clopotului de alarmă a dat semnalul ((B339)) pentru distrugere și groaznicele scene de la Merindol și Orange au început să se repete împotriva nesuferiților hughenoți. Carnavalul morții a durat șapte zile; cetatea era inundată de sânge uman; curtea a fost umplută de cei uciși la care regele și regina se uitau cu extremă satisfacție. Corpul amiralului Coligny a fost târât pe străzi, iar fluviul Sena a fost acoperit de cadavre plutitoare. Relatările despre numărul celor uciși variază între 5.000 și 10.000. Lucrarea de nimicire n-a fost limitată numai la Paris, ci s-a extins foarte mult în toată națiunea franceză. Cu o zi înainte, mesageri speciali au fost trimiși să ducă în toate părțile ordinul pentru masacrarea generală a hughenoților. Aceleași scene s-au desfășurat prin urmare în aproape toate provinciile, și estimările numărului celor uciși variază între 25.000 și 70.000.

Anticrist găsea o extremă satisfacție în aceste groaznice scene de măcel. Papa și curtea lui jubilau la victoria catolicismului asupra valdenzianismului la Merindol, iar ticălosul Oppeda a fost numit „apărătorul credinței și eroul creștinismului”. Regele Franței a mers la liturghie și a adus lui Dumnezeu mulțumiri solemne pentru victoria asupra hughenoților la Paris și pentru masacrarea lor. Acest măcel, aprobat de regele Franței, de parlament și de supușii romano-catolici, a avut loc probabil la instigarea directă a papei și a ierarhiei papale. Faptul că a fost foarte aprobat, cel puțin, este evident din aceea că la curtea papală știrea a fost primită cu mare bucurie. Papa Grigorie al XIII-lea a mers în mare procesiune la biserica Sfântul Ludovic să aducă mulțumiri lui Dumnezeu pentru această victorie însemnată. El a proclamat numaidecât un jubileu și a trimis un nunțiu la curtea franceză, care în numele papei a lăudat „faptele vitejești atât de îndelungat plănuite și atât de fericit executate pentru binele religiei”. Regele a bătut o medalie în amintirea masacrului, purtând ((B340)) inscripția: „Pietas Excitavit Justitiam” -- Evlavia Provoacă Dreptate.

Medalii comemorative ale evenimentului au fost de asemenea bătute în monetăria papală din ordinul papei. Una dintre acestea este acum expusă în Memorial Hall din Filadelfia, Pennsylvania. Fața ei prezintă o figură în relief a papei și inscripția prescurtată: „Gregorius XIII, Pontifex Maximus Anno 1”, primul an al pontificatului său, adică 1572 d. Cr. Pe reversul acestei medalii se află reprezentarea unui înger nimicitor ținând în mâna stângă o cruce, iar în mâna dreaptă o sabie, înaintea căruia este reprezentat un grup de hughenoți, bărbați, femei și copii, căzuți la pământ și fugind, ale căror fețe și figuri exprimă groază și disperare. Sub aceasta se găsesc cuvintele: „Ugonottorum Strages 1572”, ceea ce înseamnă „Măcelul hughenoților, 1572”.

Un tablou al masacrului Sfântului Bartolomeu a fost expus la Vatican. El avea în partea de sus un sul, pe care erau scrise în limba latină cuvintele care înseamnă: „Pontiful aprobă soarta lui Coligny”. Coligny era un conducător important al hughenoților și unul din primii care au căzut. După ce a fost ucis, capul i-a fost tăiat și a fost trimis reginei (care a pus să fie îmbălsămat și trimis la Roma ca trofeu), în timp ce corpul i-a fost târât de către populație pe străzile Parisului. La scurtă vreme regele a fost apucat de fiori de remușcare din care nu și-a mai revenit niciodată. Este consemnat că el i-a spus medicului său de încredere: „Nu știu ce s-a întâmplat cu mine, dar în minte și trup sunt zgâlțâit ca de febră. Mi se pare în tot momentul, fie că sunt treaz fie că dorm, că vin la mine trupuri mutilate, cu fețe oribile și acoperite de sânge”. A murit în grea agonie, acoperit de sudoare cu sânge.

În 1641 Anticrist a proclamat un „război al religiei” în Irlanda și a făcut apel la populație să masacreze pe protestanți ((B341)) prin toate mijloacele care le stăteau în putere. Oamenii amăgiți au ascultat porunca drept vocea lui Dumnezeu și n-au întârziat să execute această însărcinare. Sângele protestanților a curs nestingherit în toată Irlanda, casele au fost prefăcute în cenușă, orașele și satele au fost aproape nimicite. Unii au fost siliți să-și ucidă propriile rude, iar apoi să se sinucidă -- ultimele cuvinte care le-au ajuns la urechi fiind asigurările preoților că agonia lor de moarte nu era decât începutul chinului veșnic. Mii de oameni au murit de frig și de foame, în timp ce se străduiau să emigreze în alte țări. În Cavan, drumul pe o lungime de aproape 20 kilometri era mânjit de urmele însângerate ale fugarilor răniți; șaizeci de copii au fost abandonați în timpul fugii, de către părinți vânați cu sălbăticie, și a fost declarat că oricine le va da în vreun fel ajutor acestor micuți să fie îngropat alături de ei. Șaptesprezece adulți au fost îngropați de vii la Fermaugh și șaptezeci și doi la Kilkenny. Numai în provincia Ulster peste 154.000 de protestanți au fost fie masacrați, fie expulzați din Irlanda.

O'Niel, arhiepiscopul Irlandei, a numit acest lucru „un război pios și legal”, iar papa (Urban al VIII-lea) a emis o bulă, datată cu luna mai 1643, acordând „deplină și absolută iertare de toate păcatele” celor care luaseră parte la „ducerea la îndeplinire cu vitejie a ceea ce zăcea în ei, să stârpească și să smulgă din rădăcini fermentul contagios al molimei eretice”.

Inchiziția sau „Oficiul Sfânt”

Lui Dominic, spiritul conducător al acestei cruciade, i se atribuie cinstea de a fi născocit infernala Inchiziție, deși Benedict, care este zelos în a-i atribui Sfântului Dominic cinstea de a fi primul Inchizitor General, nu este sigur dacă ideea i-a venit mai întâi Papei Inocențiu sau Sfântului Dominic. Ea a fost instituită de către Papa Inocențiu al III-lea, la 1204 d. Cr.

((B342))

Sfântul Dominic era un monstru lipsit de orice sentiment de compasiune, care se pare că-și găsea principala desfătare în scene de tortură și de suferință. În timpul cruciadei împotriva albigenzilor, cu un crucifix în mână el a condus și a încurajat pe sfinții războinici la fapte de omor și de nimicire. Inchiziția sau Oficiul Sfânt este astăzi un tribunal în Biserica Romano-Catolică pentru descoperirea, reprimarea și pedepsirea ereziei și a altor insulte împotriva Bisericii Romei*. Dar în zilele lui Dominic, ea nu avea tribunal legal, nici instrumentele de tortură nu erau aduse la perfecțiunea demonstrată în zilele de mai târziu. Cu toate acestea, Dominic, fără asemenea mașinării, a găsit din abundență mijloace de tortură, ca: dislocarea încheieturilor, smulgerea nervilor, sfâșierea membrelor victimelor și arderea pe rug a celor ale căror convingeri rămâneau neclintite prin folosirea altor proceduri și care nu voiau să renunțe la credința și libertățile lor.


*The Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), pag. 589


Cu împuternicirea din partea papei Inocențiu, de a pedepsi cu confiscare, cu exil și cu moarte pe ereticii care nu primeau evanghelia sa, Dominic a îndemnat magistratura civilă și populația să masacreze pe ereticii valdenzi; și o singură dată el a încredințat flăcărilor o sută optzeci de albigenzi. Pentru o asemenea credincioșie în slujba lui Anticrist, el a fost canonizat ca sfânt și astăzi romano-catolicii i se închină și se roagă la el. Breviarul roman (ca un fel de carte de rugăciuni), referindu-se la Sf. Dominic, laudă „meritele și învățăturile lui care au luminat biserica, iscusința și virtutea lui care au înfrânt pe ereticii din Tolossan, și numeroasele lui minuni care au mers chiar până la a învia morții”. Misalul roman (care cuprinde serviciul legat de distribuirea cinei Domnului) îi elogiază meritele și se roagă pentru ajutor vremelnic prin mijlocirea lui. Astfel susține și cinstește încă Anticrist pe eroii săi credincioși.

((B343))

Ar fi cu neputință a se reda în câteva cuvinte o concepție adecvată despre ororile Inchiziției sau despre frica îngrozitoare pe care ea o inspira printre oameni. Cei ale căror laude la adresa lui Anticrist nu erau auzite, sau cei care îndrăzneau să-i critice metodele, erau suspectați de erezie și astfel de persoane, fără prevenire sau corectare, erau pasibile de întemnițare într-o carceră subterană pe durată nelimitată, până la un timp convenabil pentru judecată -- adeseori atât acuzatorul cât și acuzația nefiindu-le cunoscute. Procesele acestor judecăți se țineau în secret și adesea se folosea tortura pentru a stoarce mărturisiri. Torturile aplicate erau aproape prea înspăimântătoare pentru a fi crezute în acest secol și în această țară a libertății, totuși realitatea lor este confirmată de dovezi pe care nici chiar istoricii catolici nu le pot tăgădui; iar zadarnicele lor încercări de a-și cere iertare pentru ele nu fac decât să le confirme dovada. Instrumente de tortură, relicve ale Inchiziției, există și acum, ceea ce ar face orice tăgăduire fără valoare. „Oficiul Sfânt” angaja chiar și medici pentru a supraveghea desfășurarea torturii și a o întrerupe când moartea părea să-l ușureze pe cel suferind; iar victimei i se îngăduia să se refacă parțial, pentru ca apoi să i se poată aplica tortura a doua și chiar a treia oară. Aceste schingiuiri nu erau întotdeauna impuse ca pedeapsă pentru păcatul ereziei: ele aveau în general scopul de a forța pe învinuit să facă mărturisiri, să retracteze sau să implice pe alții, după cum era cazul.

Chiar în secolul prezent, după ce Inchiziția și-a pierdut multe din ororile ei, ea era încă groaznică. Istoricul războaielor lui Napoleon, descriind cucerirea orașului Toledo de către armata acestuia, menționează incidental deschiderea închisorii Inchiziției și spune:

„Părea că se deschid morminte și chipuri palide ca fantomele ieșeau din carcerele subterane care răspândeau un miros de mormânt. Bărbi stufoase atârnând în jos pe piepturi și unghii crescute ca ghiarele de păsări desfigurau scheletele, care ((B344)) trăgeau în piept cu trudă aerul proaspăt, pentru prima oară după un lung șir de ani. Mulți dintre ei deveniseră schilozi, cu capul aplecat înainte, cu brațele și mâinile spânzurând rigide și neajutorate. Fuseseră închiși în gropi atât de scunde încât nu se puteau ridica în picioare, și cu toate îngrijirile doctorilor [armatei] mulți dintre ei au murit în aceeași zi. În ziua următoare generalul Lasalle însoțit de mai mulți ofițeri din statul-major a inspectat minuțios locul. Numărul instrumentelor de tortură i-a cutremurat de groază chiar și pe oamenii deprinși cu grozăviile câmpului de luptă.

Într-un colț retras, într-o boltă subterană învecinată cu sala pentru interogatorii individuale, se găsea o statuie din lemn făcută cu mâna de călugări, reprezentând-o pe Fecioara Maria. Capul îi era înconjurat de o aureolă, iar în mâna dreaptă ținea un steag. Ceva suspect i-a izbit pe toți chiar de la prima privire, că, în ciuda rochiei de mătase care cobora de la umeri pe ambele părți în falduri largi, statuia era îmbrăcată cu un fel de cuirasă. La o cercetare mai atentă s-a văzut că partea dinainte a corpului era cu totul acoperită de cuie foarte subțiri și de lame mici și înguste de cuțit, ambele cu vârfurile îndreptate spre privitor. Brațele și mâinile erau îmbinate, iar mecanismul de după peretele despărțitor punea figura în mișcare. Unul din servitorii Inchiziției a fost silit din ordinul generalului să pună mașina, cum o numea el, în mișcare. Când figura și-a întins brațele, ca și cum ar strânge cu dragoste pe cineva la piept, i s-a pus în brațe ranița bine umplută a unui grenadier polonez, pentru a ține locul unei victime vii. Statuia a strâns-o în brațe din ce în ce mai tare, iar când servitorul, conform ordinelor, a făcut ca figura să-și desfacă brațele și să se întoarcă la poziția de mai înainte, ranița era străpunsă până la o adâncime de doi sau trei țoli, și a rămas atârnată în vârfurile cuielor și a lamelor de cuțit.”

„Instrumente de tortură” de diferite feluri au fost născocite și folosite ca mijloace de tortură. Una din metodele cele mai simple este explicată astfel: victimei, dezbrăcată de toate hainele, i se legau mâinile la spate cu o funie tare, cu care, prin acționarea unui scripete, era ridicată de pe picioare, de ((B345)) care erau atârnate greutăți. Victima era lăsată de mai multe ori să cadă și era ridicată cu o smucitură, care-i dizloca încheieturile brațelor și picioarelor, în timp ce funia cu care era suspendată îi pătrundea până la os în carnea tremurândă.

O aducere aminte a unor astfel de atrocități comise în numele lui Cristos a ajuns recent în atenția publică. Fiind în lipsă de spațiu, imprimeria unei Societăți Biblice din Roma a închiriat o încăpere mare aproape de Vatican. În plafon le-a atras atenția un inel mare și ciudat, și cercetarea a dezvăluit faptul că încăperea în care acum ei se ocupă cu tipărirea Bibliei -- „sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care Anticrist a fost deja făcut „neputincios” a mai asupri și nimici pe sfinți, a fost chiar încăperea folosită de Inchiziție odinioară ca și cameră de tortură; veriga scripetelui fiind probabil folosită pentru a tortura multe, sărmane victime având călușul în gură.

Cei învinuiți de erezie erau uneori condamnați la ceea ce se numea un „act de credință”. Autoritatea bisericească transfera pe condamnat autorității civile, în timp ce clerul, sub pretextul milei, implora magistratura să arate compătimire pentru condamnat, și, ținând sus crucea, stăruia pe lângă victimă să retracteze și să-și salveze viața prezentă și viitoare. Magistrații își cunoșteau bine rolul și nu arătau milă decât pentru cei care retractau; în acest fel câștigând binecuvântările și titlurile de „apărător al credinței” și „nimicitor al ereticilor”. „Ereticul” condamnat, îmbrăcat într-o haină galbenă împestrițată cu desene de câini, șerpi, flăcări și diavoli, era condus la locul de execuție, era legat pe rug și încredințat flăcărilor.

Torquemada, un alt faimos Inchizitor General, a dat o ilustrație marcantă a spiritului lui Anticrist. Scriitorii romano-catolici admit că el a făcut ca 10.220 de oameni, bărbați și femei, să fie arși de vii. Llorente, care a fost secretarul general al Inchiziției timp de trei ani și a avut acces la toate dovezile documentare, arată în Rapoartele sale (4 volume) publicate în 1817, că de la 1481 până la 1808 ((B346)) numai din ordinul acestui „Oficiu Sfânt” nu mai puțin de 31.912 persoane au fost arse de vii și aproape 300.000 torturate și condamnate să ispășească pedepse. Fiecare țară catolică din Europa, din Asia și din America își avea propria Inchiziție.

Nu putem urmări aici persecutarea de către Anticrist a orice era asemănător reformei, libertății de conștiință sau libertății politice. Este suficient să spunem că aceste persecuții se întindeau peste tot unde papalitatea avea sprijin -- în Germania, Olanda, Polonia, Italia, Anglia, Irlanda, Scoția, Franța, Spania, Portugalia, Abisinia, India, Cuba, Mexic și în câteva state din America de Sud. Spațiul nu ne permite să înșirăm cazuri particulare, care ar servi să arate că mulți dintre martiri au fost cu adevărat sfinți și eroi, care în cele mai oribile suferințe au avut har suficient și adesea, în timp ce mureau încetul cu încetul, au fost în stare să cânte imnuri de laudă și de mulțumire adevăratului Cap al adevăratei Biserici și, asemenea Lui, să se roage pentru inamicii lor, care, după cum prezisese El, îi persecutau din pricina Lui.*


*Pentru cei care doresc o relatare mai largă despre aceste timpuri și scene cumplite recomandăm: Macaulay's History of England (Istoria Angliei, de Macaulay), Motley's Dutch Republic (Republica Olandeză, de Motley), D'Aubigne's History of the Reformation (Istoria Reformei, de D'Aubigne), White's Eighteen Christian Centuries (Optsprezece secole de creștinism, de White), Elliot on Romanism (Elliot despre romano-catolicism) și Fox's Book of Martyrs (Cartea martirilor, de Fox).


Din aceleași motive nu vom prezenta individual toate torturile îngrozitoare, revoltătoare, chinuitoare pentru suflet, aplicate unora dintre giuvaierele Domnului din pricina credincioșiei față de convingerilor lor. Se estimează, de către cei care se pare că au făcut cercetări amănunțite asupra acestei chestiuni, că papalitatea, în decursul celor 1300 de ani trecuți, a pricinuit, direct sau indirect, moartea a cincizeci de milioane de oameni. Și se poate spune cu siguranță că ingeniozitatea omenească și cea satanică au fost solicitate la maximum pentru a inventa torturi noi și groaznice, pentru ((B347)) împotrivitorii atât politici cât și religioși ai lui Anticrist; aceștia din urmă -- ereticii -- fiind urmăriți cu o furie înzecită. Pe lângă formele obișnuite de persecuție și ucidere, cum ar fi tragerea pe roată, arderea, înecarea, înjunghierea, înfometarea și tragerea cu arcul și împușcarea, inimile diavolești se gândeau cum ar putea fi afectate cele mai delicate și mai sensibile părți ale trupului, susceptibile de durerea cea mai chinuitoare; era turnat în urechi plumb topit; era smulsă limba și era turnat plumb în gură; erau aranjate roți care aveau atașate lame de cuțit în așa fel încât victimele să poată fi tăiate în bucăți încet; se aplicau ghiare și clești înroșite în foc pe părțile sensibile ale trupului; erau scoși ochii; erau smulse unghiile cu fierul înroșit; se făceau găuri în călcâie și victima era legată prin ele; unii erau siliți să se arunce de pe înălțimi în țepușe lungi fixate dedesubt, unde, tremurând de durere, mureau încet. Unora li se umplea gura cu praf de pușcă, care, fiind aprins, făcea să le explodeze capul în bucăți; alții erau sfărâmați cu ciocanul pe nicovală în bucăți; alții erau umflați cu foiul până crăpau; alții erau sufocați cu părți sfârtecate din propriile lor trupuri; alții cu urină, excremente etc., etc.

Unele din aceste atrocități diavolești ar fi aproape cu neputință de crezut dacă n-ar fi bine adeverite. Ele servesc spre a arăta până la ce depravare îngrozitoare poate coborî inima omului și cât de orbi față de dreptate și față de orice instinct bun pot deveni oamenii sub influența religiei false, contrafăcute. Spiritul lui Anticrist a degradat și a corupt lumea, după cum Spiritul adevăratului Cristos și puterea și influența adevăratei Împărății a lui Dumnezeu ar fi ridicat și înnobilat inimile și faptele oamenilor -- și după cum o vor și face în cursul Mileniului. Acest lucru este ilustrat într-o mică măsură prin progresul civilizației și creșterea justiției și milei de când puterea lui Anticrist a început să fie în declin și Cuvântul lui Dumnezeu a început să fie auzit și luat în seamă, chiar și puțin.

((B348))

Într-adevăr, nici un plan pe care l-am putea concepe nu putea fi mai bine calculat pentru a înșela și asupri omenirea. Se trăgea folos din orice dispoziție depravată și din orice slăbiciune a oamenilor decăzuți; orice patimă josnică era stimulată și folosită, iar satisfacerea acelor patimi era răsplătită. Vicioșii erau astfel momiți și înrolați ca devotații lui, în timp ce aceia cu o aplecare mai nobilă erau angrenați prin alte mijloace -- printr-o manifestare exterioară și ipocrită de cucernicie, tăgăduire de sine și caritate arătate în instituțiile lui monahale, dar care serveau numai să conducă pe mulți ca aceștia departe de căile virtuții. Cei imorali și ușuratici își găseau amplă satisfacție în parada și spectacolul lui, în pompa și ceremoniile lui; cei întreprinzători și curajoși în misiunile și cruciadele lui, cei risipitori în indulgențele lui, iar bigoții cruzi în acțiunile lui de oprimare a împotrivitorilor.

Cu groază și mirare ne întrebăm: de ce au îngăduit regii și prinții, împărații și poporul în general asemenea atrocități? De ce nu s-au ridicat mai demult și nu l-au doborât pe Anticrist? Răspunsul se află în Scripturi (Apoc. 18:3): neamurile au fost îmbătate (amețite), ele și-au pierdut simțurile, bând vinul amestecat (doctrină falsă și adevărată, amestecate) dat lor de biserica apostată. Ele au fost înșelate de pretențiile papalității. Și, ca să spunem adevărul, ele nu s-au trezit decât în parte din stupoarea lor; căci, deși ambasadorii regilor, căzând înaintea papei, nu i se mai adresează ca altădată zicându-i „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” și nu-l mai consideră ca un „Dumnezeu care are putere peste toate lucrurile din cer și de pe pământ”, totuși ei sunt încă departe de a înțelege adevărul -- că papalitatea a fost și este falsificarea lui Satan a adevăratei Împărății.

În timp ce regii și ostașii s-au săturat de această lucrare inumană, nu tot așa a fost cu sfânta (?) ierarhie; și găsim că Conciliul General din Sienna declara în 1423 că răspândirea ereziei în diferite părți ale lumii se datora neglijenței ((B349)) inchizitorilor -- spre ofensarea lui Dumnezeu, spre lezarea catolicismului și spre pieirea sufletelor. Prinții erau preveniți, prin mila lui Dumnezeu, să extermine erezia dacă voiau să scape de răzbunarea divină; și erau acordate indulgențe plenare tuturor celor care se angajau în lucrarea de distrugere sau furnizau arme pentru acest scop. Aceste hotărâri erau anunțate în fiecare sabat în biserici. În nici un caz nu sunt puțini teologii și istoricii romano-catolici care și-au mânuit condeiul în slujba acestei cauze nesfinte, de a justifica, recomanda și lăuda prigonirea ereziei. Bellarmine, de pildă, declară că apostolii „s-au abținut de a chema brațul laic, numai pentru că în zilele lor nu erau prinți creștini”. Doctorul Dens, un vestit teolog romano-catolic, a publicat în 1758 o lucrare de teologie care este considerată astăzi de către papiști o autoritate standard, îndeosebi în colegiile lor, unde este prețuit ca Blackstone în dreptul civil englez. Această lucrare răsuflă de la un capăt la altul spiritul persecuției. Ea condamnă pe conducătorii ereziei la confiscarea bunurilor, la exil, la închisoare și la pedeapsa cu moartea și privarea de înmormântare creștinească.

Unul din blestemele autorizate publicat în Pontificalul Roman, pentru a fi folosit împotriva protestanților, spune după cum urmează:

„Dumnezeu Atotputernicul și toți sfinții Lui să-i blesteme cu blestemul cu care sunt blestemați diavolul și îngerii lui. Să fie nimiciți din țara celor vii. Moartea cea mai abjectă să vină peste ei și să coboare de vii în adânc. Sămânța să le fie nimicită de pe pământ -- să piară de foame și de sete, de goliciune și de toată nenorocirea. Să aibă toată mizeria, toată molima și tot chinul. Să fie blestemat tot ce au. Să fie blestemați întotdeauna și peste tot. Prin cuvinte și fără cuvinte să fie blestemați. Înăuntru și în afară să fie blestemați. Din creștetul capului până în tălpile picioarelor să fie blestemați. Ochii să le orbească și urechile să le asurzească, gura să le amuțească și limba să li se desfacă de fălci, mâinile să nu-i mai servească, picioarele să nu mai ((B350)) umble. Blestemate să le fie toate membrele trupului. Blestemați să fie când stau în picioare sau sunt culcați, de acum înainte și în veci; și astfel să li se stingă lumânarea înaintea lui Dumnezeu în ziua judecății. Înmormântarea să le fie cu câinii și măgarii. Lupi flămânzi să le devoreze cadavrele. Diavolul și îngerii lui să le fie tovarăși în veci! Amin, Amin; așa să fie, așa să fie!”

Acesta este spiritul papalității; și toți cei care au spiritul adevăratului Cristos ar trebui să recunoască repede o contrafacere atât de josnică.

Deoarece erorile de doctrină stau la însăși temelia tuturor acestor erori de comportament, nu încape nici o îndoială că dacă împrejurările ar fi din nou favorabile, doctrinele fiind neschimbate, spiritul lor rău și roadele lor rele ar apărea din nou repede, în fapte asemănătoare de nedreptate, asuprire, superstiție, ignoranță și persecuție; și s-ar recurge la toate mijloacele imaginabile pentru restaurarea, susținerea și extinderea falsei Împărății a lui Dumnezeu. Ca dovadă la aceasta să cităm câteva incidente care din întâmplare au ajuns recent în atenția noastră, după cum urmează:

În ziua de 7 august 1887, la Ahuehuetitlan, Guererro, Mexic, un misionar protestant indigen, cu numele Abraham Gomez, și două ajutoare ale sale au fost omorâți cu sânge rece de către indigeni, la instigarea unui preot romano-catolic, părintele Vergara, care, după cum s-a relatat, atunci când a celebrat liturghia cu o zi înainte, i-a îndemnat pe oamenii săi să „facă un exemplu din slujitorul Satanei” care venise printre ei; adăugând că puteau „să-l omoare” în deplină siguranță, contând pe protecția șefului poliției precum și a preotului. Cuvântul preotului a fost lege pentru poporul ignorant și pentru autoritățile civile. Corpul mutilat al bietului misionar, împușcat și ciopârțit, a fost târât pe străzi, supus la tot felul de josnicii, un avertisment pentru alții. Nici o îndreptare nu s-a putut obține pentru aceasta.

Când ziarul „Independent” din New-York a atras atenția asupra acestui masacru sângeros, „Freeman”, un influent ((B351)) ziar romano-catolic din New York a dat următoarea replică:

„Ei [misionarii protestanți] văd oameni cinstiți că îngenunchiază la auzul lui Angelus, în onoarea Bunei Vestiri și a Întrupării. Biblia, spun ei, va șterge în curând asemenea «superstiție». O lumină arde în fața unei icoane a Mamei lui Dumnezeu. «Aha!», strigă misionarul, «îi vom învăța curând pe ignoranți să sfărâme acest simbol!», și așa mai departe. Dacă uciderea câtorva misionari de acest fel i-ar ține acasă pe cei ca ei, am fi aproape înclinați -- noi papiștii suntem așa de răi! -- să spunem: «Să continue dansul, bucuria să fie nelimitată»”.

Un slujitor al bisericii cu numele C. G. Moule povestește o istorie dureroasă care a făcut înconjurul presei, despre persecuția din Madeira, a lui Robert Kelley și a convertiților care au rezultat din eforturile lui, care, împreună cu copiii lor, cam o mie de persoane în total, au suferit exilul ca pedeapsă pentru că au primit o fărâmă de adevăr.

În așa-zisa „Prusie protestantă”, pastorul Thummel a fost arestat pentru „că a insultat Biserica Romano-Catolică”. El a publicat o broșură în care a criticat papalitatea și în care una din observațiile sale „insultătoare” era în sensul că papalitatea este o apostazie „clădită pe superstiție și idolatrie”.

Recent a existat o dispută între Prusia și Spania asupra insulelor Caroline, și papa a făcut să fie ales el însuși ca arbitru sau judecător pentru a rezolva disputa. (Mare parte din aceasta ne amintește de puterea și de politica sa de odinioară ca arbitru sau judecător suprem al națiunilor.) Papa a hotărât în favoarea Spaniei. Spania a trimis imediat un vas de război cu cincizeci de soldați și șase preoți; iar la sosirea lor un misionar american, domnul Doane, a fost luat prizonier și împiedicat să aibă orice legături cu convertiții săi, fără alt motiv decât acela că a refuzat să-și predea preoților lucrarea de misiune și bunurile; și pentru că insulele aparținând acum Spaniei, iar Spania aparținând papei, nici o altă religie nu putea fi tolerată decât cea a papei.

((B352))

Un domn, fost romano-catolic, prieten al autorului, spunea că nu de mult călătorind în America de Sud a fost atacat cu pietre și obligat să fugă pentru a-și salva viața fiindcă nu voise să-și ridice pălăria și nici să îngenuncheze împreună cu mulțimea când treceau pe străzi preoții catolici purtând crucifixul și anafura. Și un caz asemănător, în care pentru o ofensă de același fel trei americani au fost loviți de preoți, îmbulziți de popor și arestați de poliție în orașul Madrid din Spania, este fără îndoială încă proaspăt în mintea multora care citesc cotidianele.

The Converted Catholic citează următoarele din Watchman, ziar romano-catolic ce apare la Saint Louis:

„Protestantismul! L-am târî și l-am tăia în bucăți. L-am trage în țeapă și l-am agăța să fie cuiburi de ciori. L-am sfâșia cu cleștele și l-am arde cu fierul roșu! L-am umple cu plumb topit și l-am scufunda în focul iadului la 100 de stânjeni adâncime.”

În lumina trecutului, având un astfel de spirit, este cu totul posibil ca editorul lui Watchman, dacă ar avea puterea, și-ar extinde curând amenințările de la „protestant-ism” la persoanele protestanților.

Recent la Barcelona, în Spania, un mare număr de Biblii au fost arse din ordinul guvernului -- firește la instigarea Bisericii Romei. Cele ce urmează, traduse din Catholic Banner, organul papalității acolo, arată că ei au aprobat și apreciat acțiunea. Ziarul spunea:

„Mulțumim lui Dumnezeu că în sfârșit ne-am întors la vremurile când cei care răspândeau doctrine eretice erau pedepsiți cu pedepse exemplare. Restabilirea Sfântului tribunal al Inchiziției trebuie să aibă loc în curând. Stăpânirea lui va fi mai glorioasă și mai rodnică în rezultate decât în trecut. Inima noastră catolică se revarsă de credință și entuziasm; și imensa bucurie pe care o trăim acum când începem să culegem roadele campaniei noastre actuale întrece orice închipuire. Ce zi de bucurie va fi pentru noi când vom vedea pe anticlericali zvârcolindu-se în flăcările Inchiziției!”

((B353))

Pentru a încuraja o altă cruciadă, același ziar spune:

„Credem că este drept să publicăm numele acelor oameni sfinți sub mâna cărora au suferit atâția păcătoși, pentru ca bunii catolici să poată venera memoria lor:

Prin Torquemada
Bărbați și femei arși de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10.220

Arși în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6.840

Condamnați la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .97.371

Prin Diego Deza
Bărbați și femei arși de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.592

Arși în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 829

Condamnați la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32.952

Prin Cardinalul Jiminez de Cisneros
Bărbați și femei arși de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.564

Arși în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.232

Condamnați la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .48.059

Prin Adrian de Florencia
Bărbați și femei arși de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.620

Arși în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 560

Condamnați la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .21.835

----

Numărul total al bărbaților și femeilor
arși de vii sub ministeriatul celor 45 de
sfinți Inchizitori Generali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35.534

Numărul total al celor arși în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . 18.637

Numărul total al celor osândiți la alte pedepse . . . . . . . . . . .293.533

Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .347.704”

Mileniul papal

După cum adevărata Împărăție a adevăratului Cristos trebuie să dureze o mie de ani, tot așa și falsificarea papală privește în urmă la perioada celei mai mari prosperități a ei, care a început la 800 d. Cr. și s-a încheiat în zorii acestui secol, ca fiind împlinirea domniei milenare prezisă în Apocalipsa 20. Iar perioada de atunci încoace, când papalitatea și-a pierdut treptat toată puterea pământească, ((B354)) a suferit numeroase umilințe din partea națiunilor care înainte o susținuseră și a fost în mare măsură deposedată de teritorii, venituri și libertăți de multă vreme pretinse și deținute, catolicii o consideră ca acel „puțin timp” din Apocalipsa 20:3, 7, 8 în care Satan trebuie să fie dezlegat, la încheierea Mileniului.

Iar datele care marchează începutul și sfârșitul mileniului papal de ignoranță, superstiție și înșelăciune sunt clar arătate în istorie. Un scriitor romano-catolic* se referă astfel la începutul acestui imperiu religios: „Încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Apusului de către papa Leon în 800 d. Cr. a fost în realitate începutul Sfântului Imperiu Roman”.**


*Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru).

**„Sfântul Imperiu Roman” a fost titlul marii instituții politice din Evul Mediu. El a început cu Carol cel Mare. Fisher's Universal History (Istoria Universală, de Fisher) pag. 262, îl descrie astfel: „În teorie acesta a fost unirea lumii-stat cu lumea-biserică -- o comunitate indivizibilă sub Împărat și Papă, capii ei, laic și spiritual, numiți din cer [?]”. Și deoarece papii, ca locțiitori ai lui Cristos, ungeau pe împărați, rezultă că ei erau adevărații ei capi.


Cu toate că papalitatea ca sistem religios a fost organizată cu mult timp înainte și a fost chiar „înălțată” la putere pământească în 539 d. Cr., totuși Carol cel Mare a fost primul care de fapt a acordat și a recunoscut formal stăpânirea pământească a papei. După cum Carol cel Mare a fost primul împărat peste „Sfântul Imperiu Roman”, anul 800 d. Cr., tot astfel, Francisc al II-lea a fost ultimul, și el și-a predat de bună voie titlul în 1806 d. Cr.*** După cum înainte de 800 d. Cr. papalitatea se ridica, sprijinită de „fiara” romană (poporul) și de „coarnele” ((B355)) (puterile) sale, tot așa, de la 1800 încoace ea a fost izgonită din autoritatea pământească asupra regilor și popoarelor și a fost sfâșiată și jefuită de către cei care altădată i-au dat sprijin (Apoc. 17:16, 17). Astăzi, cu toate că mai primește încă onoruri și mai are încă o mare influență asupra conștiinței oamenilor, papalitatea deplânge pierderea a tot ce seamănă cu stăpânirea vremelnică.


***Prin bătălia de la Marengo, 1800, și prin cea de la Austerlitz, 1805, Germania a fost de două ori la picioarele lui Napoleon. Principalul rezultat al acestei din urmă înfrângeri a fost stabilirea Confederației Rinului, sub protectoratul conducătorului francez. Acest eveniment a pus capăt vechiului Imperiu German sau [sfântul] Imperiu Roman, după o durată de o mie de ani” -- White's Universal History (Istoria Universală de White) pag. 508.


Cel care studiază atent va observa patru perioade mai mult sau mai puțin distinct marcate în dezvoltarea și înălțarea lui Anticrist, și același număr marcând distinct căderea lui.

Cele patru date în dezvoltarea lui sunt:

1. Începutul a fost în zilele lui Pavel, pe la anul 50 d. Cr, un început al lucrării tainice a ambiției nelegiuite.

2. Papalitatea, „Omul păcatului”, a fost organizată ca ierarhie; adică biserica a ajuns la o stare organizată, iar papii au ajuns să fie recunoscuți ca și Cap, reprezentând pe Cristos, domnind în biserică și peste popoare, treptat, cam de la 300 d. Cr. până la 494.*


*Papalitatea a luptat multă vreme pentru stăpânire, ca și cap al bisericii, și treptat a obținut recunoaștere și stăpânire; și faptul că această stăpânire a fost în general recunoscută încă din 494 d. Cr., este clar arătat de scriitorul catolic al lucrării „The Chair of St. Peter” („Scaunul Sfântului Petru”), pag. 128. După ce dă în detaliu recunoașterea episcopului roman ca pontif suprem de către diferitele concilii, diferiții episcopi, împărați etc., scriitorul rezumă astfel:

„Aceste cuvinte au fost scrise încă în 494 d. Cr. . . . În linii mari deci, este clar din dovada autentică anterioară că episcopia scaunului Sfântului Petru [episcopia Romei] se dezvoltase ea însăși în secolul al V-lea până acolo încât papa era privit în mod general ca centrul unității creștine -- Conducătorul Suprem și Învățătorul bisericii lui Dumnezeu, Prințul episcopilor, Ultimul Arbitru de apel în cauzele eclesiastice din toate părțile lumii și Judecătorul și Moderatorul Conciliilor generale, pe care le prezida prin legații săi.”


3. Timpul când papii au început să exercite autoritate și putere civilă, după cum va fi arătat mai încolo, anul 539 d. Cr. (Vol. III, cap. 3).

((B356))

4. Timpul de înălțare, 800 d. Cr., când, după cum am arătat deja, s-a format „Sfântul Imperiu Roman” și când papa, încoronând pe Carol cel Mare împărat, a fost recunoscut el însuși ca Rege al regilor, Împărat al împăraților, „un alt Dumnezeu pe pământ”.

Cele patru perioade ale decăderii influenței papale sunt după cum urmează:

1. Perioada Reformei, despre care se poate spune că a început în jurul anului 1400, prin scrierile lui Wycliffe -- urmat de Huss, Luther și alții.

2. Perioada succesului lui Napoleon, degradarea papilor și renunțarea în final la titlul de „împărat al Sfântului Imperiu Roman”, de către Francisc al II-lea, între1800 și 1806 d. Cr.

3. Respingerea definitivă a papei ca și conducător al Romei și al așa-numitelor state papale ale Italiei, de către supușii papei și de către regele Italiei, anul 1870 d. Cr., prin care Anticrist a rămas fără chiar cea mai mică autoritate laică.

4. Stingerea finală a acestei ierarhii false, aproape de sfârșitul „Zilei mâniei” și a judecății deja începute -- care se va încheia, după cum am arătat în „Timpurile neamurilor”, cu anul 1914 d. Cr.

Mai încape îndoială?

Am urmărit ridicarea lui Anticrist dintr-o apostazie sau „lepădare de credință” în Biserica creștină; am auzit pretențiile lui blasfematoare de a fi Împărăția lui Cristos și că papa este vicarul lui Cristos -- „un alt Dumnezeu, pe pământ”; am auzit cuvintele lui arogante de hulă, atribuindu-și titluri și puteri care aparțin adevăratului Domn al domnilor și Împărat al împăraților; am văzut cât de înfiorător a împlinit prezicerea, „va nimici pe cei sfinți”; am văzut că adevărul, strivit și deformat, ar fi fost complet îngropat sub eroare, ((B357)) superstiție și intrigi clericale, dacă Domnul n-ar fi intervenit la momentul potrivit, ridicând reformatori, ajutând astfel pe sfinții Săi, cum este scris: „Înțelepții poporului vor învăța pe mulți. Unii vor cădea, loviți de sabie și de flacără, de captivitate și de jaf, multe zile. Când vor cădea, vor fi ajutați puțin!” Dan. 11:33, 34.

În fața tuturor acestor mărturii, mai încape îndoială că profeții și apostolii au fost inspirați să scrie în privința papalității, descriind amănunțit caracteristicile ei importante? Socotim că în nici o minte lipsită de prejudecăți nu trebuie să fie vreo îndoială că papalitatea este Anticristul, Omul Păcatului, și că nici un om singur n-ar putea împlini prezicerile. Succesul fără egal al papalității ca și falsificare a lui Cristos, înșelând lumea întreagă, a împlinit pe larg prezicerea Învățătorului nostru, când, după ce S-a referit la respingerea Sa, a zis: „Dacă va veni un altul [lăudăros] în numele lui însuși, pe acela îl veți primi”. Ioan 5:43.

Mulți vor observa, fără îndoială cu surprindere, că în tratarea acestui subiect am omis în general referirile la ticăloșiile și imoralitățile grosolane ale papilor și ale altor oficiali, și la faptele de „eficiență” întunecate, practicate de iezuiți și de alte ordine secrete, care fac tot felul de munci de detectiv pentru papalitate. Am omis aceste lucruri intenționat, nu pentru că ele sunt neadevărate, deoarece chiar scriitorii romano-catolici recunosc multe din ele, ci pentru că linia noastră de argumentare nu cere aceste dovezi. Am arătat că ierarhia papală (chiar dacă ar fi compusă din oamenii cei mai morali și cei mai integri -- ceea ce nu este cazul, după cum mărturisește întreaga istorie) este „Omul Păcatului”, Anticristul, falsificarea și denaturarea Împărăției Milenare a lui Cristos, aranjată cu dibăcie pentru a amăgi.

Cuvintele lui Macaulay, istoricul englez, servesc pentru a arăta că unii, fără să aibă lumină profetică specială, pot vedea ((B358)) uimitorul sistem al papalității -- falsificarea celui mai uimitor dintre toate sistemele, Împărăția lui Dumnezeu încă viitoare.

El spune: „Este cu neputință a tăgădui că organizarea politică a bisericii romane este însăși capodopera înțelepciunii omenești [noi am spune satanice]. Într-adevăr, nimic n-ar fi putut susține asemenea doctrine împotriva unor astfel de atacuri decât o astfel de organizare. Experiența a 1200 de ani plini de evenimente, ingeniozitatea și grija răbdătoare a patruzeci de generații de oameni de stat au adus această organizare la o astfel de perfecțiune, încât printre născocirile iscusinței politice ea ocupă cel mai înalt loc”.

Sfârșitul definitiv al lui Anticrist

Am urmărit papalitatea până în prezent, până în Ziua Domnului -- timpul prezenței lui Emanuel. Acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, și-a făcut lucrarea-i teribilă, a fost lovit cu sabia Spiritului -- Cuvântul lui Dumnezeu. Suflarea gurii lui Cristos l-a făcut neputincios în a persecuta în mod deschis și general pe sfinți, indiferent cât de puternică este această dorință; iar acum întrebăm: ce urmează? Ce spune apostolul cu privire la sfârșitul lui Anticrist?

În 2 Tesaloniceni 2:8-12 [N. T. grec-englez, traducerea interlineară, A. Marshall -- n. e.] apostolul Pavel declară despre Anticrist: „Pe care Domnul Isus îl va nimici cu spiritul gurii Sale și-l va anihila cu strălucirea prezenței Sale”. Lumina adevărului trebuie să pătrundă fiecare subiect. Expunând cele bune și cele rele, aceasta va duce la marea luptă între aceste principii și între exponenții umani ai fiecăruia -- cauzând marele timp de strâmtorare și de mânie. În această luptă neadevărul și răul vor cădea, iar dreptul și adevărul vor triumfa. Printre alte rele care acum vor fi definitiv și complet nimicite este și Anticristul, de care sunt legate, mai mult sau mai puțin direct, aproape toate relele, de teorie și practică. Și această strălucire, această lumină solară a prezenței Domnului este cea care va produce ((B359)) „ziua strâmtorării”, din cauza căreia și în care Anticristul cu toate celelalte sisteme rele vor fi nimiciți. „A cărui prezență este cu [însoțită de sau în timpul unei] o energică activitate a lui Satan [energie și acțiune satanică] cu toată puterea și cu semne, cu amăgiri mincinoase și cu orice înșelare nelegiuită pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea de adevăr, ca să poată fi feriți. Din acest motiv Dumnezeu le va trimite o putere înșelătoare, ca să poată crede eroarea: așa încât toți cei care nu cred adevărul, ci își găsesc plăcere în nelegiuire, să poată fi judecați” nevrednici de a moșteni Împărăția Milenară ca împreună moștenitori cu Cristos.

Înțelegem că aceste cuvinte implică faptul că în timpul prezenței Domnului (timpul prezent -- de la 1874) prin sistemul Anticrist (unul din principalele mijloace ale lui Satan pentru înșelarea și stăpânirea lumii), precum și prin toate celelalte mijloace ale sale, diavolul va opune cea mai disperată rezistență noii ordini de lucruri care este pe punctul de a fi stabilită. El se va folosi de orice mică împrejurare, de toate slăbiciunile moștenite și de egoismul familiei umane pentru a le înrola inimile, mâinile și condeiele în această luptă finală împotriva libertății și a elucidării complete a adevărului. Vor fi stârnite prejudecăți acolo unde n-ar exista nici una dacă adevărul ar fi văzut clar; și va fi evocat un zel pasionat și se vor forma uniuni partizane care vor amăgi și rătăci pe mulți. Iar aceasta va fi așa nu pentru că Dumnezeu n-a clarificat adevărul destul pentru a îndruma pe toți cei deplin consacrați, ci pentru că cei care vor fi înșelați n-au fost destul de serioși în căutarea și folosirea adevărului dat ca „hrană la timp”. Și astfel se va dovedi că clasa indusă în eroare n-a primit adevărul din iubire pentru el, ci numai prin datină, ca formalitate sau de frică. Asigurarea apostolului pare să fie că în această luptă de moarte a lui Anticrist, în ciuda faptului că el va părea să câștige o putere crescută în lume prin noi stratageme, înșelăciuni și combinații, totuși adevăratul Domn al pământului, Împăratul ((B360)) împăraților, în timpul prezenței Sale, va birui; și în final, în decursul marelui timp de strâmtorare, El va anihila complet pe Anticrist și-i va distruge pentru totdeauna puterea și înșelăciunile.

Cât despre forma exactă în care trebuie așteptată această luptă finală, putem face numai sugestii, bazate în mare măsură pe tablourile simbolice ale acesteia, date în Apocalipsa. Anticipăm formarea treptată în lume a două mari partide -- de care sfinții biruitori, credincioși, vor sta separați. Aceste două partide mari vor fi formate pe de o parte din socialiști, liberi cugetători, necredincioși, nemulțumiți, și din iubitori ai libertății adevărate, ai căror ochi încep să se deschidă asupra faptelor cazului așa cum ele se leagă de proasta guvernare și despotismul atât politic cât și religios; de cealaltă parte se vor alinia treptat împotrivitorii libertății și egalității umane: împărați, regi, aristocrați; și în strânsă simpatie cu aceștia va fi contrafacerea Împărăției lui Cristos, Anticristul, susținând și fiind susținut de despoții civili ai pământului. Ne așteptăm de asemenea ca politica lui Anticrist să fie întrucâtva modificată și îndulcită pentru a încerca să-și recâștige simpatia și cooperarea practică (nu unirea adevărată) a extremiștilor din toate confesiunile protestante, care și acum suspină după o unire nominală unele cu altele și cu Roma -- uitând că singura unire adevărată este cea produsă și perpetuată de adevăr și nu de crezuri, convenții și legi. Improbabilă cum le poate părea unora această cooperare între protestanți și catolici, vedem semnele sigure ale apropierii ei rapide. Ea este grăbită de activitățile secrete ale papalității printre aderenții ei, prin care acei politicieni care sunt dispuși să coopereze cu ea sunt ajutați să ajungă în poziții importante în afacerile guvernamentale.

Se pot aștepta în curând legi prin care libertatea personală să fie încetul cu încetul restrânsă sub pretextul necesității și ((B361)) binelui public, până când, pașii succesivi fiind făcuți, va fi necesar în cele din urmă să se formuleze ceva „lege simplă a religiei”; și astfel biserica și statul vor putea fi într-o măsură unite pentru a guverna Statele Unite ale Americii. Aceste legi, cât se poate de simple, pentru a conveni tuturor vederilor religioase așa-zise „ortodoxe” (adică populare), vor fi calculate pentru a reprima și a preveni o creștere mai departe în har și în cunoștința care acum este „hrană la timp”. Pretextul va fi probabil prevenirea socialismului, necredinței și izbucnirilor politice ale claselor inferioare și ale celor independente.

Este evident că într-un viitor apropiat, ca parte a necazului, și chiar înainte ca partea severă a marelui necaz din această „zi a mâniei” să se dezlănțuie asupra lumii și să ruineze întreaga structură socială a pământului (ca pregătire pentru cea nouă și mai bună, promisă a fi sub adevăratul Cristos), va fi un ceas sever de probă și de încercare a Bisericii cu adevărat consacrată, în mare măsură cum a fost în zilele triumfului papalității, numai că acum metodele de persecuție vor fi mai rafinate și se vor potrivi mai bine cu metodele mai civilizate din timpul nostru; țepușele, cleștii și roțile de tortură vor avea mai mult forma sarcasmului, a denunțărilor, a restrângerii libertăților și a boicotului social, financiar și politic. Dar în privința acestora și a noilor combinații pe care Anticristul le va forma în această luptă finală împotriva stabilirii adevăratei Împărății Milenare, vom vorbi mai pe larg în altă parte.

În încheierea acestui capitol dorim încă o dată să fixăm în mintea cititorilor faptul că papalitatea este Anticristul, nu din cauza devierii sale morale, ci pentru că este falsificarea adevăratului Cristos și a adevăratei Împărății. Din cauza neînțelegerii acestui fapt, mulți protestanți vor fi înșelați ca să coopereze cu papalitatea, în opoziție cu adevăratul Împărat al Slavei.

((B362))

Credincios până la moarte --------
„Sunt eu dar al crucii ostaș
Următor Mielului?
Fricos să merg în al Lui pas,
Purtând disprețul Lui?

Să ajung eu în paradis,
Mergând, călcând pe flori?
Când alții-n foc luptau cuprinși
De sânge și fiori?

N-am eu vrăjmași de alungat?
Sau valuri mari de-nfrânt?
În vifor și furtuni de luptat
Cu lumea și-al ei gând?

Trebuie să lupt de vreau să-nving.
Doamne, dă-mi putere.
Să lupt, să rabd tot liniștit,
Sprijinit pe Cuvânt.

Toți sfinții tăi vor triumfa
Chiar dacă vor muri.
Ei văd triumful de pe-acum
Și-n credință-l trăiesc.

Când ziua Ta va răsări,
Cu sfinții strălucind,
Biruința va răsuna,
Slava a Ta fiind.”