((95))

Vie Impărăția Ta - Studiul IV
Curățirea sfântul locaș
2300 de zile — Daniel 8:10-26

Sfântul locaș adevărat — Profanarea — Baza sau temelia — Cum anume „aruncat la pământ” — Dovezi la aceasta, citate din scrieri romano-catolice — Curățirea nu va fi realizată până la 2300 de ani după viziune — Cum și unde a început, și când își are timpul să fie terminată — „Vasele de aur”, adevărurile, trebuie să fie puse la loc

ÎN CAPITOLELE anterioare am văzut identificarea „cornului mic” îngâmfat, deosebit, din Daniel 7:8, 11, 20-26, cu „Omul Păcatului” din 2 Tesaloniceni 2:3 și cu „Urâciunea Pustiirii” prezisă de Domnul nostru în Matei 24:15, și de asemenea că în Daniel 8:9, 10, 23-25 se face referire la aceeași putere papală. Am examinat, suficient pentru scopurile noastre de acum și pentru spațiul limitat, ridicarea lui, caracterul lui, înfrângerea puterii lui zdrobitoare și totala lui nimicire finală, care este încă viitoare.

Vrem acum să examinăm o altă profeție care indică în mod clar acea anumită doctrină falsă sau eroare fundamentală care a dus la respingerea totală a acelui sistem de către Domnul nostru și care l-a făcut în ochii Lui urâciunea pustiirii. Profeția care va fi examinată acum arată mai departe timpul la care adevărata Biserică, clasa consacrată — Sfântul Locaș — va fi curățată de profanările urâte introduse de papalitate.

În timp ce capitolul precedent ne-a indicat anumite zile de așteptare și o purificare a acestei clase sau Locaș Sfânt, această profeție indică o dată la care un nucleu ((96)) de credincioși sfinți se vor elibera complet de profanările, erorile etc. papale, și la care „vasele de aur” însușite pe nedrept, sau prețioasele adevăruri, vor începe să fie restituite acestei clase sau Locaș Sfânt.

Cităm Daniel 8:10-26, după cum urmează:

„S-a înălțat până la [a controla] oștirea cerurilor [întreaga Biserică], a doborât la pământ o parte din oștirea aceasta și din stele și le-a călcat în picioare. S-a înălțat până la căpetenia oștirii [și-a asumat onoruri și demnități și și-a aplicat sieși profeții și titluri care aparțin lui Cristos Isus, adevăratul Șef sau Prinț sau Cap al Bisericii.], i-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată și i-a surpat locul locașului său celui sfânt. Un timp de necaz a fost rânduit jertfei necurmate [în popor], din cauza nelegiuirii; și cornul a aruncat adevărul la pământ, a făcut lucruri mari și a prosperat.

Am auzit pe un sfânt vorbind; și un alt sfânt a întrebat pe cel care vorbea: «În cât timp se va împlini viziunea despre desființarea jertfei necurmate și despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare sfântul locaș și oștirea?» Și el mi-a zis: «Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți [zile]; apoi sfântul locaș va fi curățit».

Pe când eu, Daniel, aveam viziunea aceasta și căutam s-o pricep, iată, înaintea mea stătea cineva care avea înfățișarea unui om. Și am auzit un glas de om între malurile râului Ulai, care a strigat și a zis: «Gabriel, fă-l să înțeleagă viziunea!» El a venit atunci lângă locul unde eram; și, la apropierea lui, m-am înspăimântat și am căzut cu fața la pământ. El mi-a zis: «Înțelege, fiul omului, căci viziunea privește timpul sfârșitului!» Pe când îmi vorbea el, am căzut cu fața la pământ leșinat. El m-a atins și m-a așezat iarăși în picioare, în locul în care mă aflam. Apoi mi-a zis: «Iată, îți arăt ((97)) ce se va întâmpla la sfârșitul mâniei; căci sfârșitul va fi la un timp hotărât.

Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne: sunt îînseamnăș împărații Mediei și Persiei. Țapul păros însă este împărăția Greciei și cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt îînseamnăș patru împărății care se vor ridica din poporul acesta, dar nu cu puterea lui. La sfârșitul stăpânirii lor, când răzvrătiții vor fi umplut măsura [compară cu Gen. 15:16], se va ridica un împărat [papalitatea] cu fața arogantă [sau fără rușine] și cunoscător al enigmelor. El va fi tare [făcut puternic], dar nu prin puterea lui însuși [papalitatea s-a întărit folosind forța diferitelor națiuni ale Europei]; el va face pustiiri de necrezut, va prospera, va acționa, va distruge [corupe] pe cei puternici și chiar pe poporul sfinților [evlavioși]. Prin inteligența lui va face să prospere înșelăciunea în mâna lui; se va înălța în inima lui; și prin prosperitatea lui va strica [distruge] pe mulți; și se va ridica [ca Anticrist] împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără mână de om. Iar viziunea [acea parte a ei] cu serile și diminețile, despre care ți s-a spus [că vor fi 2300 până la curățire], este adevărată. Tu, pecetluiește viziunea aceasta, căci este cu privire la niște timpuri îndepărtate”.

Nu intrăm într-o explicare detaliată despre berbec, țap, coarne etc. menționate în versetele acestea și în cele precedente, crezând că ele au fost deja clarificate (vezi pag. 27). Am văzut deja că Roma, care este tratată în capitolul 7 ca o fiară separată cu propriile ei coarne, iar în capitolul 2 ca fluierele și labele picioarelor chipului, aici (capitolul 8) este tratată ca unul din coarnele „țapului” grec, care, după ce s-a mărit spre ((98)) miazăzi și spre răsărit, ca Roma civilă sau imperială, a suferit o schimbare, și devenind Roma papală „S-a înălțat până la oștirea cerurilor”, adică a devenit o putere sau un imperiu eclesiastic, peste oștire sau popor. Și aceeași metodă de a trata Imperiul Roman ca o ramură sau dezvoltare dintr-una din diviziunile imperiului grec este urmată în profeția istorică din capitolul 11.

Jertfa necurmată menționată aici se presupune în general că se referă la jertfele zilnice sau arderile de tot necurmate ale evreilor la Ierusalim. Și această desființare a jertfei necurmate a fost pusă pe seama lui Antiohus Epifanes, cum s-a descris deja. Profeția trece însă pe lângă templul sau Locașul Sfânt tipic și pe lângă arderile de tot tipice, și vorbește despre Locașul Sfânt sau Templul lui Dumnezeu antitipic, Biserica creștină (2 Cor. 6:16), și despre arderea de tot antitipică, jertfa meritorie a lui Cristos o dată pentru toți și pentru totdeauna — o jertfă necurmată, eficace întotdeauna pentru păcatele întregii lumi.

Jertfa necurmată a lui Cristos n-a fost în realitate anulată sau desființată de papalitate, ci a fost pusă deoparte printr-o doctrină falsă promovată de acest sistem — care treptat, dar în cele din urmă deplin și complet, a pus deoparte meritul jertfei lui Cristos ca jertfă necurmată și întotdeauna eficace. Această doctrină falsă este cunoscută ca Liturghia sau Jertfa Liturghiei.

Protestanții în general înțeleg complet greșit acest așanumit sacrament. Ei presupun că este doar o altă formă de a sărbători Cina de pe urmă a Domnului, adoptată de romano-catolici. Alții au ideea că aceasta este un fel de rugăciune specială. Dar aceste idei sunt total greșite. Doctrina romano-catolică a liturghiei este aceasta: Moartea lui Cristos, pretind ei, a anulat păcatul adamic sau originar, dar nu este aplicabilă pentru neajunsurile, ((99)) slăbiciunile, păcatele și omisiunile noastre zilnice; nu este o jertfă necurmată, întotdeauna meritorie pentru toate păcatele noastre, întotdeauna suficientă și eficace să acopere ca o haină pe fiecare păcătos și fiecare păcat, astfel încât să permită celui care se căiește să se întoarcă la unire și părtășie cu Dumnezeu. Pentru astfel de păcate a fost instituită Jertfa Liturghiei: ea este socotită de papiști ca o dezvoltare ulterioară a jertfei de la Calvar. De fiecare dată când se oferă Liturghia în sacrificiu, pretind ei, ea este o nouă jertfire a lui Cristos în folosul persoanelor și păcatelor pentru care preotul care o oferă o aplică în mintea sa.

Cristosul care urmează să fie astfel sacrificat din nou, este mai întâi „creat” din pâine de grâu și din vin de către preotul oficiant. Ele sunt pâine și vin obișnuite până când sunt puse pe altar, unde se pretinde că anumite cuvinte de consacrare schimbă pâinea și vinul în carnea și sângele adevărate ale lui Cristos. Apoi ele nu mai sunt pâine și vin, deși au totuși astfel de înfățișare. Această schimbare este numită transsubstanțiere — schimbare de substanță. Cele cinci cuvinte latine magice, care, se pretinde, efectuează schimbarea pâinii și vinului în carne și sânge adevărate, sunt: „Hoc est autem corpus meum”. Se pretinde că orice preot Îl poate crea astfel pe Cristos în carne, din nou, ca să fie jertfit din nou. Și după ce astfel L-au creat pe Cristos, sună un clopoțel, iar preoții și poporul se pleacă, se închină și adoră pâinea și vinul pe care le recunosc acum ca fiind însuși Cristos. Acestea fiind făcute, pâinea (carnea adevărată a lui Cristos, ascunsă simțurilor, spun ei) este frântă. Cristos este astfel înjunghiat sau jertfit din nou, în mod repetat, pentru păcatele speciale care se caută a fi anulate prin acest mijloc.

Ducând până la capăt această teorie absurdă și străduindu-se s-o facă să fie consecventă cu ea însăși, conciliile romano-catolice au emis numeroase și lungi decrete ((100)) și explicații, iar teologi înțelepți (?) au scris mii de cărți. În acestea se învață că dacă se varsă un strop de „sânge” (vin), acesta trebuie păstrat cu grijă și ars, iar cenușa trebuie îngropată în pământ sfânt; și la fel pâinea („trupul lui Cristos”): nici o fărâmă din ea nu trebuie pierdută. S-a avut în vedere cu grijă ca nu cumva vreo muscă să cadă în „sânge” (vin) sau vreun șoarece sau câine să ia o fărâmă din „carnea” (pâinea) frântă. Doctorul Dens, unul dintre teologii lor de frunte, explică: „Un șoarece sau un câine care mănâncă sfintele daruri nu le mănâncă drept daruri sfinte; totuși aceasta nu dovedește că atunci trupul lui Cristos încetează să existe sub forma sfintelor daruri.”* Catehismul Romano-Catolic (american) declară doctrina astfel:


*Dens, Tract. de Euchar., Nr. 20, pag. 314.

„Întrebare: Ce este sfânta euharistie?

Răspuns: Este un sacrament care conține trupul Și sângele, sufletul Și divinitatea lui Isus Cristos sub forma și înfățișarea pâinii și vinului.

Întrebare: Nu este pâine și vin ceea ce se pune întâi pe altar pentru celebrarea Liturghiei?

Răspuns: Da, este tot timpul pâine și vin până când preotul pronunță cuvintele de consacrare în timpul Liturghiei.

Întrebare: Ce se întâmplă prin aceste cuvinte?

Răspuns: Pâinea este schimbată în trupul lui Isus Cristos și vinul în sângele Său.

Întrebare: Cum este numită această schimbare?

Răspuns: Este numită transsubstanțiere, adică o schimbare a unei substanțe în alta.

Întrebare: Ce este Liturghia?

Răspuns: Liturghia este jertfa perpetuă [„necurmată”] a legii noi în care Cristos Domnul nostru Se oferă pe Sine prin intermediul preotului, într-un fel nesângeros, sub înfățișarea pâinii și vinului, Tatălui Său Ceresc, așa cum Sa oferit odată pe cruce într-un fel sângeros.

((101))

Întrebare: Care este deosebirea între jertfa Liturghiei și jertfa de pe Cruce?

Răspuns: Jertfa Liturghiei este în esență aceeași [același fel sau categorie de] jertfă ca aceea de pe Cruce, singura deosebire este felul de oferire.

Întrebare: Ce efecte are Liturghia ca jertfă de împăcare [satisfacere]?

Răspuns: Prin ea noi obținem de la mila divină întâi Harurile remușcării și căinței pentru iertarea păcatelor; și apoi Iertare de pedepsele vremelnice meritate pentru păcate.

Întrebare: Cui i se aplică roadele [beneficiile] Liturghiei?

Răspuns: Roadele generale sunt aplicate Bisericii întregi, atât celor vii cât și celor morți; roadele speciale sunt aplicate, mai întâi, în principal, preotului care oficiază Liturghia; apoi celor pentru care o oferă în special; iar în al treilea rând celor care asistă la ea cu evlavie [adică celor care participă la Liturghie ca închinători]”.

Aceeași autoritate spune: „Cel care jertfește este preot; lucrul perceptibil care este jertfit este numit victimă; locul unde este jertfit este numit altar. Acestea patru — preotul, victima, altarul și jertfa — sunt inseparabile: fiecare dintre ele le cere pe celelalte”.

Din nou, explicând ceremonia, el spune despre preot:

„Atunci el pronunță cuvintele misterioase de Consacrare, adoră, făcând o genuflexiune și ridică Trupul Sacru și Sângele Sacru deasupra capului său. La sunetul clopoțelului oamenii adoră în genunchi și-și bat pieptul în semn de pocăință pentru păcatele lor. Preotul roagă pe Dumnezeu să accepte îndurător jertfa”.

Încheiem mărturia asupra acestui subiect printr-un scurt citat din Canoanele Conciliului din Trent*, după cum urmează:


*Concil. Trid. Sess. 22. De Sacrificio Missae.

Canonul 3. „Dacă cineva ar zice că Liturghia este doar un serviciu de laudă și mulțumire, sau o simplă comemorare a ((102)) jertfei făcute pe Cruce, și nu [în ea însăși] o ofrandă împăciuitoare [adică o jertfă care face ea însăși ispășire pentru păcate], sau că ea îi folosește numai celui care o primește și n-ar trebui să fie oferită pentru cei vii și cei morți, pentru păcate, pedepse, ispășiri și alte necesități, acela [care tăgăduiește astfel puterea acestei jertfe] să fie blestemat”.

Vedem astfel clar că papalitatea a pus o jertfă falsă sau fictivă în locul celei veșnice, complete și irepetabile de la Calvar, făcută o dată pentru totdeauna. Așa a fost că papalitatea a luat de la opera lui Cristos meritul de a fi considerată în mod corect Jertfa Necurmată, punând în locul ei o înșelătorie, făcută de propriii ei preoți. Nu este necesar aici să dăm în detaliu motivul pentru care papalitatea neagă și pune deoparte adevărata Jertfă Necurmată și pune în locul ei „urâciunea”, Liturghia; căci cei mai mulți dintre cititorii noștri știu că această doctrină, și anume că preotul face în Liturghie o jertfă pentru păcate, fără de care ele nu pot fi anulate sau nu se poate scăpa de pedepsele lor, stă chiar la temelia diferitelor aranjamente ale Bisericii Romei ca să scoată bani de la oameni pentru toate extravaganțele și luxul ei. „Iertările de păcate”, „indulgențele” și presupusele beneficii, favoruri, privilegii și imunități, fie pentru viața prezentă fie pentru cea viitoare, fie pentru vii fie pentru morți, toate sunt bazate pe această doctrină blasfematoare a Liturghiei, doctrina fundamentală a apostaziei. În virtutea puterii și autorității pe care jertfa Liturghiei le-o impune preoților, celelalte pretenții blasfematoare ale lor, de a avea și a exercita diferitele prerogative care aparțin numai lui Cristos, sunt sprijinite de popor.

Ca o dovadă a caracterului fundamental al acestei erori, să se observe că deși Reforma din Germania și Elveția a început cu împotrivirea față de indulgențe, ea a devenit curând o chestiune privitoare la transsubstanțiere — jertfa Liturghiei. Piatra unghiulară a Reformei a fost aceea că iertarea păcatelor a fost îndeplinită de Cristos singur, ca o ((103)) consecință a jertfei Sale la Calvar, și nu prin indulgențe, confesionale și Liturghii. De fapt această chestiune a Liturghiei a stat la baza majorității persecuțiilor Romei. Episcopul Tilotson remarcă: „Aceasta [transsubstanțierea — Liturghia] a fost marele articol arzător în Biserica Romei; și absurdă și nerațională cum este, mai mulți creștini au fost uciși pentru că au negat-o decât poate pentru toate celelalte articole ale religiei lor”.

Desigur, romaniștii pretind că Liturghia a fost instituită de Cristos și de apostoli; dar cea mai timpurie menționare a ei pe care am putut-o găsi a fost la Conciliul de la Constantinopol, 381 d. Cr. Însă data introducerii acestei erori profanatoare nu este menționată în mod special în profeție, decât că pe motivul acestei erori fundamentale papalitatea a devenit „Urâciunea Pustiirii” înainte ca ea să fie, ca atare, „așezată” în putere, ceea ce, după cum am văzut, a fost în 539 d. Cr.

Profeția declară: „I-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată”, iar apoi adaugă: „și i-a surpat locul locașului său celui sfânt”. Baza sau adevărul de temelie pe care este clădită clasa cu adevărat consacrată sau clasa Locașului Sfânt este că Domnul nostru Isus, prin sacrificiu de Sine, i-a răscumpărat pe toți și îi va mântui în chip desăvârșit pe toți cei care vin la Dumnezeu prin El, fără nici un alt mijlocitor, fără preot sau episcop sau papă, și fără nici un alt sacrificiu — toate celelalte fiind o urâciune în ochii lui Dumnezeu, învățând prin implicație insuficiența marelui sacrificiu răscumpărător al lui Cristos. Evrei 7:25; 10:14.

Această doctrină a răscumpărării este baza Locașului Sfânt sau templului sfânt — Biserica consacrată. Și când aceasta „necurmată” a fost înlocuită, anulată sau surpată de Liturghie, atunci au urmat relele prezise de profet. Oștirea (creștinii nominali) a fost lăsată în voia erorii, condusă cu ușurință de sistemul fals care s-a înălțat pe sine (în persoana capului său, papa) chiar ca să fie Prinț sau conducător peste ((104)) oștire. „Și ... a aruncat adevărul la pământ” împreună cu aceia din oștire și din luminile strălucitoare sau din învățătorii care au ținut strâns de adevăr și care au refuzat unirea cu el în mersul lui păcătos. Și, așa cum am văzut în capitolele precedente, el a prosperat uimitor în faptele lui.

Însăși temelia adevăratei credințe creștine fiind astfel aruncată la o parte, este oare de mirare că marea apostazie a căzut în asemenea adâncimi ale nelegiuirii, așa cum s-a întâmplat? O eroare a dus la alta, până când au rămas doar forme exterioare de adevăr și evlavie; și urâciunea pustiirii s-a așezat în templul lui Dumnezeu, pângărind atât Locașul Sfânt cât și oștirea, și înălțându-și capul ca vicar sau reprezentant al lui Cristos.

În mijlocul acestor scene de succes ale Urâciunii Pustiirii, Daniel îi aude pe sfinți întrebând: „În cât timp se va împlini viziunea despre desființarea jertfei necurmate și despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare sfântul locaș și oștirea”? De când a fost așezată urâciunea, tot timpul au fost sfinți care au recunoscut mai mult sau mai puțin distinct caracterul și profanările ei, și aceștia au căutat cu nerăbdare să știe, strigând către Dumnezeu, cât timp, o, Doamne, va fi călcat adevărul în noroi, iar eroarea, blasfemia și urâciunile vor fi îngăduite să prospere? Cât timp Anticrist, „îmbătat de sângele sfinților și de sângele martorilor lui Isus” și de succesele lui fenomenale, va continua să îmbete și să înșele neamurile? (Apoc. 17:2, 6; 14:8; 18:3.) Și anticipând întrebarea lor, a lui Daniel și a noastră, Dumnezeu a dat răspunsul dinainte, prin mesagerul Său. Și deși termenii n-au putut nici măcar să înceapă să fie înțeleși înainte de Timpul Sfârșitului, totuși fixarea sau limitarea timpului a dat altora, ca și lui Daniel, asigurarea că Dumnezeu are control deplin asupra situației, astfel încât nimic nu se poate întâmpla ca El să nu poată și să nu controleze și în cele din ((105)) urmă să nu conducă lucrurile spre bine. Acest răspuns marchează, nu începutul lucrării de curățire, ci o perioadă când ea va fi într-o măsură terminată. El spune astfel:

„Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sfântul locaș va fi curățit.”

În examinarea acestei perioade de timp, cel care studiază este izbit imediat de faptul că ele nu pot însemna zile literale; căci 2300 de zile literale ar fi mai puțin de opt ani, și totuși profeția evident acoperă toată lunga perioadă a profanării Sfântului Locaș și a călcării în picioare a adevărului. Iarăși observăm că este prezis că cele 2300 de zile se vor termina cândva în perioada numită „timpul sfârșitului”; căci Gabriel a spus: „Înțelege, fiul omului, căci viziunea privește timpul sfârșitului”; și din nou: „Iată, îți arăt ce se va întâmpla la sfârșitul mâniei; căci sfârșitul [împlinirea] va fi la un timp hotărât”.

În explicația sa Gabriel parcurge întreaga viziune explicând în parte diferitele simboluri și termină cu asigurarea că cele 2300 de zile sunt măsura corectă a ei în întregime.

Daniel, care se gândea în mod special la Israel și la împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu față de părinți, a înțeles că tot ce auzise el nu putea avea loc în 2300 de zile literale, în special când Gabriel i-a spus: „Tu, pecetluiește viziunea aceasta, căci este cu privire la niște timpuri îndepărtate”. Și deși nu știa cât va fi de lungă fiecare zi simbolică, el avea inima grea la gândul că atâtea rele aveau să vină asupra poporului lui Dumnezeu — deși el n-a văzut schimbarea acelui nume de la Israelul trupesc la cel spiritual. Citim: „Eu, Daniel, am leșinat și am fost bolnav mai multe zile”; și: „Eram uimit de viziunea aceasta și nimeni nu mă putea face să o înțeleg”. Și bine a fost pentru Daniel și pentru toți copiii lui Dumnezeu de atunci până la Timpul Sfârșitului, ((106)) că semnificația înfricoșătoare a acelei viziuni a puterii și persecuției papale și a suferinței sfinților, n-a fost mai clar descoperită mai înainte. Îndurătorul nostru Tată ceresc, în timp ce este dispus să-și probeze poporul în cuptorul necazului și persecuției, ca să pregătească un popor pentru nespusa și veșnica greutate de slavă promisă, lucrează cu noi pe principiul — „ajunge zilei necazul ei”.

Daniel, pe care-l interesa mai mult Israelul decât „berbecul” persan sau „țapul” grec, știa din profeția lui Ieremia că cei șaptezeci de ani de captivitate în Babilon erau o pedeapsă pentru păcate asupra lui Israel, așa că acum judeca din viziunea despre persecuțiile viitoare (în locul înălțării și slavei așa cum se așteptase), că ea arăta păcatul lui Israel și mânia lui Dumnezeu; ca atare el s-a rugat cu seriozitate pentru iertarea păcatelor lui Israel și pentru împlinirea făgăduințelor făcute părinților. Acest lucru este spus în puține cuvinte în Daniel 9:2-19. Daniel n-a văzut sfera planului divin așa cum o putem noi privi acum; totuși seriozitatea și credința lui în făgăduințe au fost plăcute lui Dumnezeu, care, drept urmare, i-a descoperit ceva mai mult cu privire la această viziune — o creștere sau o elaborare suplimentară a ei, în acele aspecte legate în mod special de Israelul trupesc. Daniel presupunea că sfârșitul celor șaptezeci de ani de pustiire a țării lui Israel, în timp ce poporul ei era în Babilon, trebuia să fie astfel prelungit sau continuat pentru multe (2300) zile. Dumnezeu corectează această eroare trimițindu-l pe Gabriel să-l informeze că robia se va sfârși când se vor completa cei șaptezeci de ani, și că cetatea Ierusalim și templul vor fi reconstruite, deși într-o perioadă plină de tulburări etc.

În timp ce Daniel se ruga cu privire la viziunea celor 2300 de zile, pe care el le-a înțeles greșit că însemnau o prelungire a celor 70 de ani de captivitate în Babilon, Gabriel a fost ((107)) trimis să-i explice mai departe acea viziune greșit înțeleasă, astfel (Dan. 9:21-27):

„El m-a învățat, a stat de vorbă cu mine și mi-a zis: «Daniel, am venit acum să-ți luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul [suplimentar, care trebuie comunicat acum despre planul lui Dumnezeu] și eu vin să ți-l vestesc; căci tu ești preaiubit. Fii atent deci la cuvântul acesta [suplimentar] și înțelege viziunea [despre cele 2300 de zile]! Șaptezeci de săptămâni [70 x 7 = 490 de zile] au fost hotărâte [puse deoparte, fixate sau stabilite] asupra poporului tău [Israel] și asupra cetății tale celei sfinte [Ierusalim]»” etc.*


*Pentru examinarea acestei profeții vezi Vol. II, cap. 3, pag. 63.

Punctul de observat aici în mod special este că cele 490 de zile sunt o parte din cele 2300 zile — o parte marcată care era de un interes special pentru Daniel, ca răspuns la rugăciunea lui în legătură cu restaurarea lui Israel din Babilon. (Vezi versetele 12, 16-18.) Deoarece cele șaptezeci de săptămâni sau 490 de zile au fost partea de început a celor 2300, împlinirea lor servește nu numai să ne arate când au început cele 2300, ci și să arate ce fel de timp (literal sau simbolic) a fost indicat. (Vezi 1 Pet. 1:11.) Și, mai mult de atât, împlinirea acestei profeții a celor „șaptezeci de săptămâni” ar servi să pună o pecete pe Daniel ca profet adevărat și pe toate profețiile sale; și în mod special ea ar pecetlui această „viziune” a celor 2300 de zile. Și astfel a fost prezis că cele șaptezeci de săptămâni vor servi, printre alte lucruri, să „pecetluiască viziunea și profetul”. [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.]

Așa deci, recunoscând cele șaptezeci de săptămâni simbolice sau 490 de zile ca împlinite în ani, că sunt prima parte a celor 2300 de zile și pecetea sau semnul de aprobare a lui Dumnezeu pe toată viziunea aceasta, începem să măsurăm de acolo, să vedem unde va fi împlinită întreaga perioadă. Scăzând din 2300 cele 490 împlinite la prima ((108)) venire, avem un rest de 1810. Deci, 1810 ani (zile profetice, simbolice) trebuie să fie măsura de la încheierea celor șaptezeci de săptămâni până la timpul când clasa Sfântului Locaș va fi curățită de diferitele profanări ale papalității — urâciunea pustiitoare care a profanat atât de multe secole templul lui Dumnezeu.

Moartea lui Mesia, cum s-a arătat, a fost în primăvara lui 33 d. Cr.* și acesta a fost mijlocul ultimei săptămâni din cele șaptezeci, al cărei sfârșit deplin a fost, așadar, cu o jumătate de săptămână sau cu trei ani și jumătate mai târziu — în toamna lui 36 d. Cr. De aceea, 1810 ani din toamna lui 36 d. Cr., adică toamna lui 1846, marchează sfârșitul viziunii celor 2300 de zile și data când a fost timpul ca Sfântul Locaș să fie curățit.


*Vezi Vol. II, pag. 68.

Această profeție fiind împlinită, trebuie să ne așteptăm, în cazul acesta ca și în alte cazuri de profeții împlinite, să găsim faptele care dovedesc împlinirea ei prezentate clar în paginile istoriei; căci, deși istoricii sunt adesea necredincioși în privința Bibliei și în Dumnezeul Bibliei, totuși, fără ca ei să știe, Dumnezeu a condus lucrarea lor astfel încât ori de câte ori a fost împlinită o profeție, faptele au intrat negreșit în istorie, și întotdeauna pe autoritate bună și de încredere. Așa a fost și în cazul acesta al curățirii Sfântului Locaș.

Găsim, pe autoritatea tuturor istoricilor moderni, că ceea ce aceștia toți numesc o Mare Reformă și-a avut începutul în secolul al șaisprezecelea — cu excepția scriitorilor romano-catolici care o numesc marea răzvrătire. Și cu această reformă poate fi datat începutul curățirii Sfântului Locaș. Să ținem minte că Sfântul Locaș a fost profanat prin introducerea diferitelor erori cu tendințele lor rele corespunzătoare, că punctul culminant al acestora a fost atins prin introducerea Liturghiei, și că în urma acestei erori a venit cea mai adâncă degradare a oștirii (maselor bisericii ((109)) nominale), culminând cu rușinoasa vânzare de „indulgențe” care a provocat în mare măsură mișcarea Reformei. Deși clasa Sfântului Locaș a fost de asemenea profanată într-o măsură, adică a intrat în această eroare prin înșelare, rezultatele înspăimântătoare i-au deschis ochii asupra ei. Și în consecință găsim că ideea fundamentală a Marii Reforme a fost Îndreptățirea prin credință în „jertfa necurmată” a lui Cristos, care nu necesită repetare — opusă iertării care se pretindea a fi asigurată prin penitențe și Liturghii la altarele murdare ale lui Anticrist.

Acesta a fost locul corect de începere a reformei: la temelie — îndreptățirea [curățirea] prin credință în cea „necurmată”. Observați însă că profeția nu indică o curățire a oștirii la acest timp, ci numai a clasei Sfântului Locaș. Și nici n-a fost curățită oștirea. Ei încă au menținut eroarea și o mențin până în ziua de azi; dar clasa consacrată, Sfântul Locaș, a renunțat la eroare și a suferit pentru adevăr, mulți dintre ei chiar până la moarte.

Dar acesta a fost numai începutul procesului de curățire; căci această clasă, trezită acum, a descoperit curând că erorile profanatoare se înmulțiseră în timp ce papalitatea se antrenase și prosperase. Luther, spiritul conducător al reformei, nu s-a oprit cu o eroare, ci a încercat să scoată afară multe altele, și a afișat pe ușa bisericii din Wittemberg, la 31 octombrie 1517, nouăzeci și cinci de teze, toate acestea erau obiecții la doctrinele papalității, a douăzeci și șaptea fiind o negare a pretinsei nemuriri inerente a omului. Aceste declarații fiind denunțate ca erezie de către papa Leon al X-lea, Luther în răspunsul său (1520 d. Cr.) a denunțat fără menajamente doctrinele transsubstanțierii, nemuririi omului și pretenția papei de a fi „împărăt al lumii, rege al cerului și Dumnezeu pe pământ” și s-a referit la ele ca „opinii monstruoase care se gĂsesc În mormanul de gunoi al decretelor romane”.

Dar, vai, lucrarea de „curățire” începută atât de nobil și de curajos a fost prea radicală pentru a fi populară, și ((110)) prietenii și admiratorii au cucerit într-o măsură pe Luter și pe asociații lui, copleșindu-i cu diplomație, prudență, „lingușiri” și promisiuni de ajutor și succes, cu condiția ca acel curs al lor să fie modelat după dictatele înțelepciunii acestei lumi. (Vezi Daniel 11:34, 35.) Câțiva dintre prinții germani au devenit admiratori aprinși ai îndrăzneților reformatori, care au avut atât înțelegerea cât și curajul să atace sistemul înaintea căruia regii tremuraseră de secole. Acești prinți i-au ajutat pe reformatori și ajutorul lor li s-a părut indispensabil pentru succesul mișcării. Și în schimbul ajutorului ei au primit de la reformatori recunoașterea drepturilor lor regești (?).

Ar trebui să ne amintim de asemenea că mișcarea de reformă a fost o revoltă nu numai împotriva tiraniei religioase, ci și împotriva tiraniei politice. Și cele două clase de reformatori au fost aduse într-o mai mare sau mai mică simpatie și cooperare. Cu privire la această eră a Reformei profesorul Fisher* spune:


*Universal History (Istoria Universală) de Fisher, pag. 402-412

Despre Elveția — „Străduințele lui Zwingli ca reformator al bisericii au fost amestecate cu zel patriotic pentru regenerarea morală și politică a Elveției”.

Despre timpul lui John Calvin și a guvernului genovez — „Revoluția civilă a fost urmată de o revoluție eclesiastică. Protestantismul a fost stabilit legal (1535). Calvin a devenit legiuitorul de fapt al orașului. A fost un stat eclesiastic”.

Despre Scandinavia — „În țările Scandinave puterea monarhică a fost clădită cu ajutorul Reformei”.

Despre Danemarca — „Noua doctrină [protestantă] intrase în țară și se răspândea. Nobilii care râvneau la posesiunile bisericii [romano-catolice] au adoptat-o”.

Despre Suedia — „O mare revoluție politică a avut loc, care a atras după sine și o revoluție religioasă”.

((111))

Despre Germania — „Amenințările împotriva prinților protestanți i-au făcut să formeze Liga de la Smalcald pentru apărare reciprocă. S-a găsit a fi impracticabil să se continue măsurile de represiune împotriva luteranilor”. „La Dieta de la Augsburg din 1555 s-a încheiat Pacea Religioasă. Fiecărui prinț trebuia să i se permită să aleagă între religia catolică și Confesiunea Augsburg [a reformatorilor]; și religia prințului trebuia să fie cea a landului peste care domnea: adică fiecare guvern trebuia să aleagă crezul pentru supușii lui”.

De fapt, împrejurările politice ale timpului, combinate cu faptul că înșiși conducătorii reformei de abia începeau să se trezească în privința unor erori morale și doctrinare ale papalității, ne face să ne mirăm de pașii rapizi făcuți spre ceea ce este drept, mai degrabă decât să-i condamnăm cu asprime fiindcă n-au făcut curățirea mai completă. Dar când bisericile protestante sau unit cu statul, progresul și reforma au ajuns în impas. Curând au fost formate crezuri care erau aproape la fel de inflexibile și de opuse creșterii în cunoștință ca și decretele Romei, deși mai apropiate de adevăr decât ale Romei — lanțuri cu mai mare libertate de mișcare.

Astfel, același fel de unire între biserică și stat care produsese o asemenea pagubă adevărului înainte în papalitate, a fost cursa prin care adversarul a împiedicat și a blocat „curățirea sfântului locaș”, atât de nobil începută. Reforma și curățirea au încetat pentru o vreme, și în loc să progreseze cu această curățire, reformatorii și-au concentrat atenția asupra organizării lor proprii și asupra renovării și reîmprospătării multora din vechile dogme papale, atât de zgomotos condamnate la început. Astfel i-a momit Satan pe reformatori spre însăși „prostituția” (unirea bisericii cu statul) pe care o denunțaseră în Biserica Romei. Și astfel rana de moarte ((112)) pe care o primise papalitatea a fost vindecată pentru un timp. Apoc. 13:3.

Dar „curățirea”, astfel începută și astfel întreruptă, trebuia să pornească din nou și să meargă mai departe; căci până la sfârșitul celor 2300 de ani Sfântul Locaș trebuia să fie curățit. Și așa a fost. Revenirea la Biblie ca singura autoritate pentru credință, prin care a fost începută reforma, a semănat adânc semințe care au încolțit necontenit de atunci și au produs o reformă după alta, în ciuda faptului că reformatorii de frunte au încercat repede să împiedice întinderea reformei dincolo de măsura lor proprie, stabilind crezuri și ziduri de credință dincolo de care, fără a ține seama de învățăturile Bibliei, nimănui nu i s-a permis să treacă, fără să-și atragă anatema de „eretic”.

Aruncând o privire de-a lungul căii Bisericii, din zilele lui Luther până acum, putem vedea că pas cu pas reforma sau curățirea a progresat; și totuși aceeași tendință este observată la fiecare pas; căci fiecare grup de reformatori, imediat ce și-au realizat micul lor punct de curățire, s-au oprit și s-au unit cu ceilalți, în opoziție cu orice reformă sau curățire în continuare.

Astfel Biserica din Anglia, îndepărtând unele dintre doctrinele și practicile mai grosolane ale Bisericii Romei, a pretins și încă pretinde că este singura Biserică adevărată, și că episcopii ei au succesiune apostolică și ca atare control suprem al moștenirii lui Dumnezeu. Această „fiică” a Romei, părăsind-o pe „mamă”, a luat brațul oferit de Anglia și l-a făcut cap al acestei biserici pe suveranul imperiului. Totuși, ca și în cazul fiicei luterane, chiar și aceasta a fost o reformă, și în direcția corectă — o curățire parțială. Calvin, Knox și alții au descoperit că preștiința lui Dumnezeu cu privire la evenimentele care se întâmplau fusese în mare măsură pierdută din vedere sub gunoiul papal; și înlăturând ideea că succesul planurilor lui Dumnezeu depindea cu totul de ((113)) eforturile oamenilor imperfecți, doctrinele lor au fost de ajutor ca să arate că Biserica nu era dependentă de brațul statului pentru a obține succes pentru sine prin arme carnale. Acești oameni au făcut o lucrare mare și valoroasă, care de atunci a produs mai multe roade bune decât par să vadă mulți. Cu toate acestea, orbiți de alte erori profanatoare nerecunoscute ca atare, ei au fost îndemnați să apere eroarea că toți cei nealeși pentru starea cerească au fost condamnați la chin veșnic. Curând doctrinele lor s-au cristalizat sub numele de Presbiterianism; și în afară de prima enunțare a caracterului neschimbător al decretelor divine, aceștia au făcut puțin pentru a ajuta reforma sau curățirea. Și asemenea sectelor surori, Presbiterianismul a făcut și el mult să blocheze și să împiedice lucrarea de curățire.

Wesleyenii și colaboratorii lor, apăsați de răceala și formalitatea care predominau în zilele lor, s-au străduit să înlăture ceva din formalismul rece care în mod natural rezulta din unirea bisericii cu statul, și să arate necesitatea sfințeniei individuale prin credință personală în Cristos și în unire cu El — învățând că faptul de a fi născut sub un guvern așa-zis creștin și de a fi socotit din naștere membru al unei astfel de organizații biserică-stat, nu este creștinism. Până la acest punct a fost excelent și o parte necesară a lucrării de „curățire”; dar, în loc să înainteze spre perfecțiune în simplitatea bisericii timpurii, Wesley de asemenea a conchis curând că lucrarea de curățire și de reformă era completă, și s-a apucat cu alții să organizeze Metodismul și astfel să-l îngrădească de jur-împrejur cu crezul, formulele și standardele Metodismului, încât să împiedice de fapt progresul și curățirea mai departe. Unitarianismul și Universalismul, deși în mod asemănător cuprindeau erori, au fost de asemenea încercări de a înlătura erorile profanatoare, care poate au fost proporțional la fel de reușite și la fel de nereușite ca altele.

((114))

Cei numiți Baptiști reprezintă un alt efort de curățire a Sfântului Locaș, înlăturând o altă eroare introdusă de papalitate cu privire la botez și negând că stropirea unui copil necredincios este botezul unui credincios, sau că stropirea în vreun fel simbolizează vreo doctrină a lui Cristos. Totuși, în afara învățării unei forme corecte exterioare sau a unui simbol, baptiștii au făcut puțin progres, iar acum se află adesea împreună cu alții drept contestatari și împotrivitori la orice curățire ulterioară.

O reformă mai târzie este cunoscută sub numele de „Biserica Creștină” sau „Discipolii”. Această sectă a fost organizată în 1827 de Alexander Campbell. Reformele pe care ei le-au susținut în mod deosebit la organizarea lor au fost simplitatea apostolică în guvernarea bisericii, numai Biblia pentru crez, egalitatea tuturor membrilor lui Cristos subordonați Lui în calitate de Cap al tuturor, și în consecință, abrogarea titlurilor eclesiastice, ca reverend, doctor în teologie etc., ca fiind papistașe și contrare spiritului lui Cristos și al creștinismului curat, care spune: „Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; și voi toți sunteți frați”. Scopul și curățirea în măsura în care s-a făcut, au fost bune și au produs roade în minți și libertăți unora din toate denominațiile. Dar această denominație, ca și altele, a încetat să încerce o reformă mai departe, și spiritul reformei ei este deja mort; căci, deși pretinde Biblia ca singurul crez, ea s-a oprit în făgaș și se învârte acolo fără să facă progres în adevăr. Pretinzând eliberare de crezurile și de cătușele tradiției umane, ea nu folosește libertatea, prin urmare este de fapt legată în spirit și în consecință nu crește în har și cunoștință. Deși n-a fost legată de nici un crez scris, totuși, prin respectul ei pentru tradițiile și onoarea oamenilor, precum și prin mulțumirea de sine, ea a devenit curând fixată și a adormit față de lucrarea de curățire mai departe a Sfântului Locaș, și chiar dă înapoi de la poziția ei dintâi. ((115)) În timp ce am menționat doar câțiva dintre reformatori și dintre mișcările de reformă, nu trebuie să fim înțeleși că respingem sau că nesocotim pe alții. Departe de aceasta: reforma a fost generală și toți creștinii adevărați, serioși, au avut o parte în lucrarea de curățire. Marea dificultate stă în faptul că, păgubiți de pregătirea dinainte și copleșiți de pretențiile zgomotoase și lăudăroase ale erorii, puțini pot vedea marea cantitate de eroare și în consecință necesitatea de a merge înainte cu această curățire. Și marele nostru adversar, Satan, n-a neglijat să-și folosească aceste avantaje pentru legarea sfinților și pentru împiedicarea lucrării de curățire.

O altă reformă, și în unele privințe cea mai amănunțită dintre toate, și-a avut începutul la puțină vreme după ultima menționată, așa cum s-a arătat pe scurt în capitolul precedent. Domnul William Miller din Massachusetts, legat de denominația baptistă, care a fost instrumentul folosit să înceapă această reformă, a adus în atenția bisericii faptul că Biblia descoperă ceva atât despre timpul, cât și despre ordinea planului lui Dumnezeu. El a văzut perioade consemnate de profeți, însoțite de afirmația că la timpul cuvenit cei cu adevărat înțelepți trebuie să le înțeleagă, și el a căutat să fie din clasa descrisă. A căutat și a găsit unele lucruri de mare interes, multă vreme pierdute din vedere sub tradițiile Romei, printre altele că a doua venire a Domnului nostru era pentru acordarea de către Dumnezeu a binecuvântării vieții pentru credincioși, așa cum prima venire a fost pentru cumpărarea lumii; de fapt, că răscumpărarea și restabilirea sunt două părți ale singurului plan de mântuire.

Pentru o inimă onestă, serioasă, a înțelege asemenea vești bune nu putea să însemne nimic mai puțin decât a le vesti; și el a făcut aceasta. Descoperirea acestui adevăr a dus la respingerea anumitor erori și de aceea el a făcut o lucrare de curățire în toți cei care au ajuns sub influența lui. De ((116)) exemplu, deoarece a doua venire a Domnului nostru trebuie să „ridice” Împărăția și să înalțe Biserica Sa, este evident că pretențiile bisericilor asociate cu regatele pământești (care pretind fiecare în parte că sunt regatele lui Dumnezeu și că în consecință sunt acum autorizate să domnească și să stăpânească asupra lumii) trebuie să fie doar presupuneri; căci, dacă Împărăția lui Cristos n-a fost încă „ridicată”, acestea „ridicate” acum trebuie să fi fost înălțate astfel de „prințul lumii acesteia” (Satan) și trebuie să lucreze în mare măsură în interesul lui, oricât de ignoranți în privința acestui fapt ar putea fi conducătorii lor.

O altă eroare, la a cărei îndepărtare a dus propovăduirea domnului Miller, a fost nemurirea naturală a omului. De mult existase ideea că omul este în mod natural o ființă nemuritoare; adică, odată ce a fost creat nu poate muri niciodată și că moartea este numai o iluzie înșelătoare; că omul numai se pare că moare și în realitate nu moare, ci numai își schimbă forma și face un alt pas în „evoluție”. Domnul Miller a crezut ca și alții în privința acestui subiect; totuși adevărurile asupra cărora a atras atenția, în mod special doctrinele venirii Domnului și învierii morților, au dat în vileag în mod accentuat în primul rând această eroare primejdioasă — care neagă învierea, învățând că nimeni nu este mort și prin urmare a doua venire a Domnului și o înviere a morților nu sunt necesare. Dar lăsăm examinarea critică a acestui subiect pentru un volum viitor al acestei lucrări, în care se va arăta că nemurirea și viața veșnică sunt favoruri care se pot obține numai prin Cristos, și nici nu sunt promise, nici nu vor fi acordate celor răi. Bazate pe ideea nemuririi umane și rezultând din ea, sunt doctrina papală a purgatoriului și doctrina protestantă încă și mai cumplită a nefericirii veșnice într-un loc de chin fără sfârșit; căci ei raționează că dacă omul trebuie să trăiască pentru totdeauna (și dacă este nemuritor nici chiar Dumnezeu nu-l poate nimici), el trebuie să trăiască fie în fericire veșnică, fie în nefericire veșnică. Și deoarece, spun ei, la moarte este trimis înapoi în starea sa veșnică, marea majoritate trebuie să înceapă atunci o eternitate de chin, din ((117)) cauză că în cei câțiva ani ai vieții actuale fie că n-au reușit să obțină o cunoștință despre calea dreaptă, fie, obținând cunoștința, n-au fost în stare să umble pe ea, din pricina slăbiciunilor moștenite etc.

Această mare rădăcină a multor erori distrugătoare a început să fie smulsă și înlăturată prin propovăduirea venirii a doua a lui Cristos și a învierii care să înceapă atunci. Oamenii inteligenți și gânditori au început să se întrebe de ce să-i învie Domnul pe morți dacă ei sunt fie în cer, fie în iad, și soarta lor este pentru totdeauna fixată fără putință de schimbare. Apoi ei au început să se întrebe de ce morții sunt numiți morți, dacă în realitate trăiesc. Apoi s-au întrebat de ce Domnul nostru și apostolii n-au spus nimic despre faptul că morții sunt încă vii, ci dimpotrivă, întotdeauna au indicat spre o înviere ca singura speranță; chiar declarând că dacă nu este o înviere toți „au pierit” (1 Cor. 15:13-18). Apoi cuvintele Domnului nostru, promițând o trezire pentru „toți cei din morminte”, au început să aibă un înțeles; și treptat s-a ajuns să se vadă că morții nu sunt vii, ci moartea înseamnă opusul vieții. Și cei care au căutat au găsit că Scripturile sunt în perfectă armonie cu ele însele asupra acestui subiect, dar în opoziție directă cu tradițiile comune de astăzi, primite de la papalitate.

Rădăcina erorii fiind astfel îndepărtată, diferitele ramuri au început să se ofilească; și curând s-a văzut că în loc ca viața veșnică (în nefericire) să fie pedeapsa celor răi, declarația Bibliei despre planul lui Dumnezeu este inversă; că viața veșnică este răsplata pentru dreptate, iar moartea, o tăiere de la viață, este pedeapsa pentru cei care păcătuiesc cu voia.

Apoi s-a ajuns să se vadă ce se înțelege prin blestemul morții care a venit peste toată rasa prin neascultarea lui Adam — că întreaga rasă a fost condamnată la stingere. Apoi, de asemenea, vălul a început să se ridice, arătând obiectivul și valoarea morții Răscumpărătorului nostru, ca plata pedepsei asupra rasei, ca să poată fi o înviere, o restaurare la viață și la drepturile ei. O! atunci a început să ((118)) fie apreciat înțelesul răscumpărării, deoarece s-a văzut că Cel care n-a cunoscut nici un păcat a fost tratat ca cel blestemat; că, fiind de bună voie pus în locul nostru, El a fost făcut blestem pentru noi, tratat ca păcătos pentru noi, și a murit, Cel drept pentru cei nedrepți.

Astfel, în cele din urmă, marele sistem și marea rețea a erorii profanatoare, care au început cu înlăturarea jertfei necurmate, au fost îndepărtate; și, Sfântul Locaș fiind eliberat sau curățit de ea, valoarea „jertfei necurmate” a lui Isus a fost văzută în reînnoită prospețime, frumusețe și putere.

Când spunem că Sfântul Locaș a fost curățit de această profanare, trebuie să ne amintim că în Scriptură o parte a Bisericii nu arareori reprezintă întreaga Biserică. O grupă, puțini, au fost eliberați de eroarea profanatoare; și la aceștia puțini Dumnezeu adaugă zilnic din aceia care sunt pe deplin sub conducerea Lui și învățați de El.

În calculele sale cu privire la ceea ce se va întâmpla, domnul Miller a fost departe de a fi corect — presupunând că această curățire a Sfântului Locaș înseamnă o curățire a pământului de rău, prin foc literal în care pământul va arde complet. Eșecul prezicerilor sale, care a urmat, a fost o încercare dureroasă pentru cei care, prin ceea ce aflaseră de la el, învățaseră să-L aștepte pe Domnul din cer și împlinirea rugăciunii „Vie Împărăția Ta”. Dar, deși dezamăgiți de întârzierea Mirelui, ei au fost foarte mult binecuvântați. Experiența lor în cercetarea Scripturii a fost valoroasă și ei au învățat să pună Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradițiile oamenilor. Ei se eliberaseră într-o măsură de servilismul față de onoarea și respectul oamenilor din diversele denominații de care se desprinseseră, căci se separaseră de ele datorită ascultării de convingerile lor privitoare la subiectul venirii Domnului. Onestitatea față de convingeri aduce întotdeauna o oarecare binecuvântare: întocmai ca Pavel mergând spre Damasc, noi Îl întâlnim pe Domnul pe cale.

În consecință, găsim că printre aceștia erau unii care luaseră o poziție mai avansată în lucrarea de curățire sau de reformă ((119)) decât oricare alții dinaintea lor. Astfel, anul 1846 d. Cr., sfârșitul celor 2300 de zile, cum s-a arătat mai sus, a găsit un nucleu neorganizat de creștini care erau de acord nu numai cu „discipolii” în privința simplității guvernării bisericii, a înlăturării tuturor crezurilor cu excepția Bibliei și a desființării tuturor titlurilor de către slujitorii ei, ci și cu „baptiștii” în privința formei exterioare a botezului și cu Luther în privința sistemului papal ca Omul Păcatului și a bisericii degenerate ca mama prostituatelor și urâciunilor. Aceștia, ținându-se la distanță de orice compromis sau afinitate cu lumea, au învățat pietatea vitală, încrederea simplă în Dumnezeul atotputernic și credință în hotărârile Sale neschimbătoare; și, în plus, în timp ce L-au recunoscut pe Cristos ca Domn al tuturor, iar acum părtaș naturii divine, ei au fost apărați împotriva teoriei atât nescripturale* cât și neraționale că Iehova este propriul Său Fiu și Domnul nostru Isus este propriul Său Tată; și au început să vadă că viața veșnică și nemurirea nu sunt posesiuni prezente, ci trebuie așteptate numai ca daruri ale lui Dumnezeu prin Cristos la înviere.


*Aceste subiecte sunt discutate deplin în Volumul V al Studiilor În Scripturi, și toate scripturile referitoare la ele sunt examinate acolo pe deplin și s-au găsit a fi în absolută armonie.


Și, ca și cum Dumnezeu a rânduit ca după aceea să fie întotdeauna o clasă reprezentând Sfântul Său Locaș curățit, ținută separată de diferitele secte, chiar acel an 1846 a fost martorul organizării sectelor protestante într-un singur mare sistem, numit Alianța Evanghelică. Această organizație, conștientă de noile vederi (ale Sfântului Locaș curățit) și-a definit în mod clar credința în nemurirea omului, adăugând-o ca al nouălea articol al crezului ei. Astfel ea a separat, și de atunci a ținut separată de alți creștini, o grupă de copii ai lui Dumnezeu — Sfântul Locaș curățit al Domnului — un sanctuar al adevărului. Și la această clasă a Sfântului Locaș curățit sau adăugat de atunci zilnic alți copii supuși și credincioși ai lui Dumnezeu, în timp ce au fost eliminați din ea cei care și-au ((120)) pierdut spiritul de smerenie și iubirea de adevăr. Menținerea poziției ca Locaș Sfânt curățit, împotriva opoziției organizate și a mulțimilor, devine o probă severă de curaj și credință, pe care numai puțini par să fie în stare să o îndure: majoritatea urmează cursul înaintașilor lor și se străduiesc să se facă respectabili în ochii lumii. Devenind numeroși întrucâtva și căutând mai puțin dispreț, unii dintre aceștia au organizat un alt sistem, au formulat un crez și au adoptat un alt nume sectar, numindu-se Adventiști. Și fixându-se pe ideea că ceea ce învățaseră ei era tot ce se putea învăța, n-au mai progresat de atunci; și împreună cu alții care n-au reușit să urmeze mai departe pe cărarea care strălucește tot mai mult până la ziua deplină, mulți dintre ei au căzut în erori ridicole.

Dar, deși mulți dintre cei care la început au reprezentat Sfântul Locaș curățit au ajuns astfel din nou prinși în jugul sclaviei, totuși cei care s-au menținut liberi și au continuat pentru a-L cunoaște pe Domnul, au reprezentat Sfântul Său Locaș curățit și de atunci au fost recunoscuți și foarte mult binecuvântați de conducerea Sa.

Dacă gunoiul și urâciunile profanatoare au fost în întregime îndepărtate în 1846, timpul de atunci încoace trebuie să fie o perioadă pentru punerea în ordine a lucrurilor care rămân și pentru desfășurarea și dezvoltarea planului glorios al lui Dumnezeu — adevăruri care trebuie să-și reocupe locurile eliberate de erorile înlăturate.

Această lucrare de deschidere a adevărului și de examinare și apreciere a frumuseții lui, își are timpul pe drept acum și se realizează. Mulțumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a fi angajați împreună cu alții în această binecuvântată lucrare de aducere a vaselor de aur ale casei Domnului (adevărurile prețioase) înapoi din captivitatea Babilonului celui Mare (simbolic) (Ezra 1:7-11; 5:14; 6:5) și de repunere a lor în Sfântul Locaș. Și în această mare lucrare transmitem salutări frățești tuturor colaboratorilor și membrilor Corpului Uns. Binecuvântați sunt acei slujitori pe care Domnul lor, când va fi venit, îi va găsi dând casei hrană la timp cuvenit.