((121))

Vie Impărăția Ta - Studiul V
Timpul secerișului

Localizarea cronologică a secerișului — Scopul și marea lui importanță — Focarul profețiilor timpului — Pregătiri de seceriș — Semnificația convergenței mărturiei profetice — Prezența Domnului — Răspunsuri la obiecții raționale — intrarea în bucuriile Domnului nostru

„Secerișul este sfârșitul veacului.” Matei 13:39.

CEL care studiază cu atenție va fi observat că perioada denumită „Timpul Sfârșitului” este denumită foarte potrivit, deoarece în ea nu numai că se încheie Veacul Evanghelic, ci și se termină, ajung la împlinire toate profețiile legate de încheierea acestui veac. Aceeași clasă de cititori va fi observat de asemenea importanța specială a ultimilor 40 de ani din cei 115 ani (1874-1914), numiți „Sfârșitul” sau „Secerișul”.

Această perioadă scurtă este cea mai importantă și mai plină de evenimente din tot veacul; pentru că în decursul ei tot rodul veacului trebuie să fie adunat și plasat la locul lui, iar câmpul, care este lumea (Mat. 13:38), trebuie curățat, arat și pregătit pentru un alt timp de semănat și recoltat — Veacul Milenar. Importanța evenimentelor din această perioadă de seceriș nu poate fi apreciată îndeajuns; și totuși lumea nu va fi conștientă de ea, până când agenții ei puternici, deși nerecunoscuți, își vor fi îndeplinit lucrarea stabilită. Într-adevăr, este bine să ne amintim că acesta nu este un seceriș al întregii lumi, ci al Bisericii Creștine, și că ea nu-i afectează pe ((122)) mahomedani, brahmani, budiști etc., ci numai Biserica adevărată a lui Cristos și pe cei care sunt mai mult sau mai puțin asociați cu ea — „Creștinătatea”.

În timp ce lumea de-a lungul întregii perioade va fi în totală ignoranță de caracterul ei, dar în spaimă și frică de rezultatul evenimentelor ei neobișnuite (Isa. 28:21), turma mică a Domnului de urmași consacrați care trăiesc acum se bucură de luminare mai mare decât a avut vreodată privilegiul vreunul dintre înaintașii lor; căci în această perioadă toate razele mărturiei profetice ajung într-un focar măreț, luminând pentru ochiul credinței planul lui Dumnezeu, inclusiv evenimentele lui trecute, prezente și viitoare.

De la începutul Timpului Sfârșitului (1799), Dumnezeu Își pregătește „poporul Său sfânt” consacrat, „Sfântul Locaș” al Său, pentru marile binecuvântări pe care El a intenționat să le reverse peste ei în timpul acestor patruzeci de ani de seceriș: binecuvântări care sunt de asemenea intenționate ca pregătire specială pentru intrarea lor cu Cristos în deplină bucurie și comoștenire cu El, ca mireasa Sa. Exact la „timpul hotărât”, 1799, sfârșitul celor 1260 de zile, puterea Omului Păcatului, marele asupritor al Bisericii, a fost zdrobită și stăpânirea i-a fost luată. Cu o singură atingere a mâinii Sale puternice, Dumnezeu a rupt lanțurile Sionului și le-a spus asupriților să iasă. Și a ieșit, și iese, clasa „Sfântului Locaș”, „poporul sfânt”, slabă și șovăitoare și șchioapă și aproape goală și oarbă, din întunericul închisorii și din murdăria și suferința sclaviei papale. Sărmane suflete! Ei încercaseră să-L slujească pe Dumnezeu cu credincioșie chiar în mijlocul flăcărilor cumplite ale persecuției, ținându-se de crucea lui Cristos când aproape fiecare alt adevăr fusese înlăturat, și străduindu-se curajoși să descătușeze pe cei „doi martori” ai lui Dumnezeu (Vechiul și Noul Testament), care atât de mult timp fuseseră legați și care profețiseră numai în sacii limbilor moarte. Apoc. 11:3.

((123))

În înțelepciunea Sa, Dumnezeu nu i-a copleșit cu marele potop de lumină acordată acum sfinților. Cu blândețe El i-a condus înainte, pas cu pas, curățindu-i mai întâi de murdăriile papale care încă erau lipite de ei. Și pe măsură ce Dumnezeu i-a atras astfel, clasa Sfântului Locaș a urmat mai departe, recunoscând glasul Bunului Păstor în accentele adevărului care demasca vechile erori, până în anul 1846, pe care profeția îl marchează ca data când un nucleu din „poporul sfânt”, „Sfântul Locaș”, va deveni liber de erorile papalității, curățit de profanări și gata să înlocuiască teoriile necurate ale oamenilor cu principiile curate și frumoase ale adevărului, pe care Domnul și apostolii întemeiaseră Biserica. Treptat ei au fost conduși să aștepte marele punct culminant al binecuvântării când Domnul Însuși va veni, în secerișul veacului. Studierea sârguincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu și dorința lăudabilă de a cunoaște cele în care chiar îngerii au dorit să privească (1 Pet. 1:12), au fost foarte mult binecuvântate, deși dorințele lor n-au fost cu totul împlinite.

Puțini credincioși au fost astfel instruiți în Cuvântul adevărului, umpluți cu spiritul lui, purificați și mai deplin separați de lume, curățiți de mândrie, și prin disciplina dezamăgirii din 1844 aduși la un mai umilit sprijin pe Dumnezeu; și întârzierea de treizeci de ani prezisă a dezvoltat în cei sfinți răbdare, umilință și supunere iubitoare, până când la sfârșitul celor „1335 de zile” (1874, timpul secerișului) veghetorii au primit și au fost trimiși să anunțe întregii clase a Sfântului Locaș fericitul mesaj: „Iată, Mirele!” Și toți din această clasă care aud, când îi recunosc importanța, își ridică și ei glasurile spunând: „Iată, Mirele!”. Și acest mesaj al secerișului către sfinți continuă să se răspândească și se va răspândi până când va fi ajuns la toți cei consacrați și credincioși. Această veste nu este pentru lume acum, ci numai pentru viitoarea mireasă a lui Cristos. ((124)) Domnul nostru nu este Mirele nici unei alte clase. Cunoașterea prezenței Sale va ajunge la lume pe altă cale și mai târziu. Nimeni nu este acum pregătit să primească acest adevăr, cu excepția consacraților, clasei Sfântului Locaș. Pentru „oștirea” creștinilor nominali, precum și pentru lume, ea este o absurditate; și ei nu vor fi dispuși să verifice dovezile prezentate în volumele din această serie.

Nu numai că Domnul a pregătit astfel inimile poporului Său și l-a condus pe căi pe care nu le cunoștea, dar pentru acest timp special de nevoie, El a dat și ajutoare minunate pentru studiul Bibliei, cum ar fi concordanțe și diferite și valoroase traduceri ale Scripturilor, precum și minunate facilități de tipărire, publicare și expediere prin poștă a adevărului; și avantajele educației generale, așa încât toți pot citi și studia pentru ei înșiși, și pot verifica spre propria lor mulțumire toate doctrinele prezentate; și aceasta în condiții de pace, astfel încât nimeni nu-i supără sau nu-i face să se teamă să-și exercite deplina libertate a conștiinței când fac astfel.

După o citire atentă a capitolelor anterioare ale acestui volum și a celui precedent, cititorul atent va observa că în timp ce fiecare din profețiile timpului realizează un scop separat și distinct, obiectivul central al mărturiei lor unite și armonioase a fost să marcheze, cu claritate și precizie, prin dovadă directă sau indirectă, sau prin mărturie întăritoare, data venirii a doua a Domnului nostru și a stabilirii Împărăției Sale pe pământ, și de asemenea să marcheze diferitele etape și mijloace ale stabilirii ei, în timpul perioadei de seceriș.

Ca să ne putem da seama de forța acestor diferite linii ale profeției în relația lor cu aceste adevăruri centrale, să le concentrăm într-un punct și să observăm cum razele acestea ale mărturiei se combină unitar și armonios, descoperind clar binecuvântatul fapt, nu că Domnul vine, nu că va veni curând, dar că El a venit; că El este acum prezent, un împărat ((125)) spiritual, stabilind un imperiu spiritual, în secerișul sau sfârșitul Veacului Evanghelic ce se suprapune peste Veacul Milenar care se ivește acum. Am văzut că trebuie să vină „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” — „timpurile de înviorare” (Fapt. 3:19); am văzut de asemenea că Domnul Iehova „a rânduit o zi [Veacul Milenar] în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit și despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morți” (Fapt. 17:31); am văzut că Veacul Evanghelic este timpul de probare sau ziua de judecată a Bisericii și că el se sfârșește cu un seceriș și cu glorificarea celor care vor trăi și vor domni cu Cristos o mie de ani — în timpul zilei de judecată a lumii, Timpurile Restabilirii; am văzut de asemenea că împărățiile acestei lumii, sub prințul acestei lumi, Satan, trebuie să dea locul Împărăției lui Dumnezeu, sub Împăratul slavei. Toate aceste evenimente mari trebuie să întârzie până la a doua venire a Domnului nostru, Împăratul, Mirele și Secerătorul, a cărui prezență și a cărui lucrare trebuie să le realizeze, așa cum a fost prezis.

Ciclurile jubileului tipic au indicat anul 1874 d. Cr. ca data întoarcerii Domnului nostru; și totuși data a fost ascunsă în ele atât de ingenios încât să facă imposibilă descoperirea ei până la „Timpul Sfârșitului”. Și această mărturie a fost dublu întărită prin dovezi din două puncte de vedere — Legea și Profeții — cele două fiind cu totul independente una de alta și totuși la fel de clare și convingătoare.

Minunatul paralelism al dispensațiilor iudaică și evanghelică ne-a învățat același adevăr cu aspecte suplimentare. A doua venire a Domnului nostru la sfârșitul sau în secerișul Veacului Evanghelic, având loc în toamna lui 1874, se dovedește a fi la un punct în timp cu exactitate paralel cu timpul primei Sale veniri, la sfârșitul Veacului Iudeu. (Vezi tabela de corespondență, Vol. II, pag. 246 și 247.) ((126)) După cum fiecare aspect proeminent al Dispensației Evanghelice este marcat printr-o paralelă corespunzătoare în acea dispensație tipică, tot așa găsim că acest eveniment remarcabil învățat de jubileu își are paralela sa corespunzătoare. Prezența Domnului nostru ca Mire, Secerător și Împărat este arătată în ambele dispensații. Chiar și mișcarea din partea fecioarelor care ies să-L întâmpine, dezamăgirea lor și timpul de întârziere de treizeci de ani își găsesc paralela atât în timp cât și în împrejurări. Și paralelismul continuă până la sfârșitul deplin al secerișului acestei dispensații — până la răsturnarea împărățiilor care se declară creștine, în realitate fiind „împărățiile lumii” acesteia, și la deplina stabilire a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ după 1914, limita Timpurilor Neamurilor. (Vezi Vol. II, cap. 4.) Acest necaz și această răsturnare viitoare, am văzut că își au paralela în nimicirea Ierusalimului și în completa răsturnare a statului național iudeu, 70 d. Cr. — o altă paralelă care corespunde atât în timp cât și în împrejurări.

Iarăși, am găsit a doua venire a Domnului nostru indicată de profetul Daniel (12:1), totuși în asemenea fel încât să fie tăinuită până când evenimentele care au fost prezise că o vor preceda vor fi avut loc și vor fi trecut în istorie, când noi am fost conduși să vedem că cel ascuns sub numele Mihail este într-adevăr ceea ce indică numele — reprezentantul lui Dumnezeu — „marele prinț”. Da, Îl recunoaștem: „Căpetenia legământului”, „Dumnezeu [conducătorul] puternic”, „Părintele [dătătorul de viață] veșniciei” (Dan. 11:22; Isa. 9:6), care trebuie să se „scoale” cu putere și autoritate, să realizeze marea restabilire a tuturor lucrurilor și să ofere viață veșnică milioanelor de morți și muribunzi ai omenirii, răscumpărați prin sângele Său prețios. Și după ce am urmărit cele 1335 de zile din Daniel 12 până la sfârșitul lor la aceeași dată, putem înțelege acum de ce îngerul care a indicat astfel data s-a referit la ea în asemenea termeni de ((127)) mare bucurie — „Ferice de cine va așteapa [cine va fi într-o atitudine de așteptare sau veghere] și va ajunge până la o mie trei sute treizeci și cinci de zile!” — 1874 d. Cr.* Și în calcularea timpurilor simbolice date aici să nu se treacă cu vederea că am folosit cheia dată nouă prin felul în care a fost indicată întâia venire — o zi simbolică reprezentând un an literal. Am găsit astfel că timpul venirii a doua a Domnului nostru este clar dovedit a fi 1874 — în luna octombrie a acelui an, așa cum este arătat în Volumul II, capitolul 6.


*Anul așa cum este socotit de evrei începe în octombrie; ca atare octombrie 1874 a fost de fapt începutul lui 1875.


Dar aceasta nu este totul. Unele obstacole raționale în calea credinței referitoare la prezența lui Cristos pot totuși apărea chiar și în mințile celor care studiază cu atenție, și noi dorim să le vedem înlăturate pe toate. De exemplu, s-ar putea întreba în mod rațional: Cum se face că cronologia exactă a Bibliei indică octombrie 1872 ca începutul celei dea șaptea mie de ani sau a Mileniului, în timp ce Ciclurile Jubileelor arată că octombrie 1874 este data întoarcerii Domnului nostru și începutul timpurilor restabilirii?

Această aparentă lipsă de armonie a datei venirii a doua cu începutul celei de-a șaptea mie de ani pare să indice la prima vedere „un șurub slăbit” undeva în calculul cronologic și a condus la o reexaminare atentă a subiectului, dar întotdeauna cu același rezultat. O gândire mai atentă însă, dovedește că Dumnezeu respectă exact timpul și că acest punct nu este o excepție în privința preciziei Sale matematice. Ne vom aminti că calculul cronologiei a început cu crearea lui Adam, și că Adam și Eva au petrecut un anumit timp înainte de intrarea păcatului. Chiar cât de mult a fost nu suntem informați, dar doi ani n-ar fi o apreciere neverosimilă. Înainte de crearea Evei, lui Adam i s-a permis să trăiască suficient de mult ca să-și dea seama că-i lipsea un tovarăș de viață (Gen. 2:20); el se familiarizase cu toate ((128)) animalele și le dăduse nume; se familiarizase cu diferiții copaci și plante din Eden. Apoi a urmat crearea Evei; și trebuie să fi trecut ceva timp bucurându-se de ambianța lor încântătoare, înainte de a intra năpasta păcatului.

Amintindu-ne toate aceste împrejurări, nu prea ne putem imagina că au trecut mai puțin de doi ani în starea aceea fără păcat; și intervalul dintre sfârșitul celor șase mii de ani și începutul timpurilor Restabilirii duce la deducția că intervalul dintre crearea lui Adam și intrarea păcatului, în timpul căruia Împărăția lui Dumnezeu a fost în lume, reprezentată de Adam, nu este socotit ca parte a celor șase zile ale răului. Cei șase mii de ani în care Dumnezeu a permis ca răul să domine lumea, înainte de începutul marii mii a șaptea sau sabatice, sau Timpurile Restabilirii, datează de la intrarea păcatului în lume. Și deoarece Timpurile Restabilirii au început în octombrie 1874, acela trebuie să fie sfârșitul celor șase mii de ani de domnie a Păcatului; iar diferența dintre aceasta și data arătată în cronologie de la crearea lui Adam reprezintă perioada fără păcat din Eden, care aparține în realitate domniei dreptății.

Pe lângă aceasta, ceea ce putea să pară la început o discrepanță — că Domnul va fi prezent la sfârșitul lui 1874 și totuși Timpurile Neamurilor nu se vor termina până în 1914 — se găsește, dimpotrivă, că este în cea mai deplină armonie cu desfășurarea planului lui Dumnezeu pentru campania Bătăliei Zilei celei Mari și exact așa cum a fost prezis de către Daniel (2:44), care a declarat: „În zilele acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție ... . Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății”. Prin urmare, trebuie să fie chiar așa cum am găsit: Domnul nostru trebuie să fie prezent; trebuie să-i probeze pe membrii în viață ai Bisericii Sale, trebuie să-i înalțe, să-i glorifice și să Și-i asocieze în puterea și autoritatea care vor fi exercitate în timpul Mileniului (Apoc. 5:10; 20:6), și trebuie să pună în ((129)) mișcare acele mijloace și forțe care (deși inconștiente de aceasta) vor duce la îndeplinire ordinele Sale — făcându-și astfel partea lor în „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” — subminând și răsturnând în cele din urmă toate așa-zisele „Națiuni Creștine” din prezent. „Împărățiile lumii” acesteia, chiar în timp ce vor fi zdrobite de Împărăția lui Dumnezeu, vor fi cu totul în necunoștință de cauza reală a căderii lor — până când, la sfârșitul acestei „zile a mâniei”, ochii înțelegerii lor se vor deschide, așa încât vor vedea că s-a ivit o nouă dispensație, și vor învăța că Emanuel Și-a luat marea Sa putere și Și-a început domnia glorioasă și dreaptă.

În timp ce profețiile timpului indică astfel și sunt în armonie cu 1874 ca data prezenței a doua a Domnului nostru, asigurându-ne de acest fapt cu precizie matematică, suntem copleșiți de dovezi de un alt caracter; căci anumite semne speciale, prezise de Domnul, de apostoli și de profeți, care urmau să preceadă venirea Lui, sunt acum clar recunoscute ca împlinite în realitate. Vedem că Ilie cel făgăduit a venit într-adevăr; că învățăturile lui au fost respinse, întocmai cum a fost prezis, și că de aceea marele timp de necaz trebuie să urmeze. Omul Păcatului cel prezis, Anticristul, și-a făcut de asemenea apariția, împlinindu-și lunga și teribila domnie; și exact la „timpul hotărât” (1799) i-a fost luată stăpânirea. Curățirea Sfântului Locaș a fost de asemenea realizată cum s-a prezis, și cu suficient timp înainte de 1874 ca să gătească „pentru Domnul un popor bine pregătit” — un popor în așteptare evlavioasă a venirii Sale — întocmai cum înaintea primei veniri o lucrare asemănătoare a pregătit un popor care să-L primească atunci.

Găsim că data 1874 este de asemenea în armonie cu profeția lui Daniel (12:1), care fixează venirea lui „Mihail” la „timpul sfârșitului” — adică undeva între 1799 și 1914 — ((130)) și ca fiind cauza și precursorul marelui timp de necaz. Când șaptezeci și cinci de ani din această „Zi a Pregătirii” dezvoltaseră condițiile potrivite pentru începutul marii Sale lucrări, atunci Învățătorul a pășit pe scenă — tăcut, fără „să atragă privirile” — „în același fel” cum S-a dus. Și cei patruzeci de ani care au rămas din această „Zi a Pregătirii”, din care șaisprezece au trecut deja, vor realiza ridicarea sau stabilirea Împărăției Sale în putere și mare slavă.

Concentrarea profeției timpului asupra secerișului și asupra lucrurilor legate de prezența Domnului și de stabilirea Împărăției se va imprima în minte printr-un studiu atent al diagramelor însoțitoare, una dintre ele arătând paralelele sau corespondențele între Veacul Evanghelic și tipul lui, Veacul Iudeu, și cum diferitele trăsături proeminente din acest seceriș sunt marcate prin marile profeții, în timp ce cealaltă arată concis istoria lumii așa cum se raportează la cea a bisericilor lui Dumnezeu tipică și adevărată (iudaică și evanghelică), și arată măsurile profetice legate de ele.

Astfel toate razele profeției converg în acest „timp al sfârșitului”, al cărui punct focal este „Secerișul” — timpul prezenței Domnului nostru și al stabilirii îndelung promisei Sale Împărății. Și când luăm în considerare marea importanță a acestor evenimente, uimitoarele schimbări dispensaționale pe care ele le introduc și suma și caracterul mărturiei profetice care le marchează, și când vedem cât de atent am fost instruiți în privința felului arătării Sale, așa încât nici o piatră de poticnire pentru credința noastră să nu stea în calea recunoașterii prezenței Sale, inimile noastre se bucură cu bucurie negrăită. De zece ori mai multă mărturie este dată acum în privința faptului prezenței Sale a doua decât le-a fost acordată primilor ucenici la întâia venire, deși aceea a fost cu totul suficientă atunci pentru „israeliții cu adevărat”, care așteptau mângâierea lui Israel.

((131))

((132))

((133))

Timp de aproape două mii de ani, cei consacrați, care au suferit, care au fost persecutați, care au fost jertfitori de sine, au așteptat cu nerăbdare venirea Învățătorului. Paveli credincioși, Petri înflăcărați, Ioani iubitori, Ștefani devotați, Marii blânde și Marte delicate și generoase, un șir lung de mărturisitori curajoși ai adevărului cu riscul torturii și morții, și de martiri care au suferit, și de unii tați și mame și frați și surori credincioși din Israel care au umblat umiliți cu Dumnezeu în timpuri mai puțin furtunoase, care nici nu s-au rușinat nici nu s-au temut să-L mărturisească pe Cristos și să poarte ocara Lui, nici să fie tovarășii celor care erau ocărâți pentru adevărul Său (Evr. 10:33) —- aceștia, după ce au luptat lupta bună a credinței, și-au depus armătura ca să aștepte răsplata făgăduită lor la arătarea Învățătorului. 2 Tim. 4:8.

Și acum El a venit! Domnul este într-adevăr prezent! Și a sosit timpul pentru stabilirea Împărăției Sale și pentru înălțarea și glorificarea miresei Sale credincioase. Zilele așteptării prezenței Sale sunt acum în trecut și îndelung promisa fericire a celor care au fost în așteptare este a noastră. Pentru ochiul credinței El este acum descoperit prin candela profetică (2 Pet. 1:19); și înainte ca secerișul să fie complet sfârșit*, credința și bucuriile prezente ale credinței vor da loc bucuriilor entuziasmante ale deplinei împliniri a speranțelor noastre, când toți cei socotiți vrednici vor fi fost făcuți ca El și-L vor vedea așa cum este, față în față.


*„Sfârșitul” secerișului va include probabil și arderea neghinei.


Cum este arătat în pilda care o ilustrează (Mat. 25:14-30), primul lucru făcut de Domnul la întoarcerea Sa este să-Și cheme servitorii și să Se socotească cu ei. În socotirea cu servitorii care și-au folosit cu credincioșie talanții, căutând să cunoască și să facă voia Lui, pilda arată că fiecare, imediat ce este examinat, încercat, este făcut să „intre în bucuria Stăpânului său”, înainte de a primi stăpânirea promisă. ((134)) Acum noi vedem această pildă împlinindu-se și aceasta înainte de a începe partea noastră în domnie. Chiar înainte ca vrăjmașii să fie cuceriți, fiecărui credincios îi este permis să obțină o vedere clară a Împărăției și slavei viitoare și a marii lucrări a zilei milenare care se ivește; și această vedere a marii restabiliri care trebuie să fie împlinită curând pentru întreaga omenire, prin intermediul lui Cristos și a Bisericii Sale glorificate, este bucuria Domnului în care lor li se permite să participe.

În timp ce stăm astfel, cum ar fi pe vârful muntelui Pisga, și vedem marea perspectivă chiar înaintea noastră, inimile noastre se bucură cu o bucurie nespusă de marele plan al Domnului; și deși ne dăm seama că Biserica este încă în pustia umilirii ei și că ceasul triumfului ei real n-a sosit încă pe deplin, totuși, văzând indiciile apropierii lui rapide și discernând deja prin credință prezența Mirelui, ne ridicăm capetele și ne bucurăm, știind că răscumpărarea noastră se apropie. O, ce plinătate a binecuvântării și ce motiv de bucurie și de recunoștință conține acest adevăr! Într-adevăr, Domnul a pus o cântare nouă în gurile noastre. Este marele imn a cărui notă inițială a fost cântată de corul îngeresc la nașterea pruncului Isus — „Iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Mulțumită lui Dumnezeu, acordurile lui armonioase vor umplea curând cerul și pământul cu melodia eternă, pe măsură ce binecuvântata lucrare a mântuirii — restabilirea — pe care El vine s-o realizeze, progresează spre gloriosul ei apogeu.

„Fiți veseli, Domnul a sosit!
Ca Rege să-L primiți!
Inimile să-I facă loc,
Să-I cânte cer, pământ.
Conduce-va-n har și adevăr,
Popoarele să știe
Ce strictă este dreptatea
Și minunată iubirea.”