((243))

Vie Impărăția Ta - Studiul VIII
Restabilirea lui Israel

Restabilirea lui Israel în Palestina, un eveniment de așteptat în timpul acestei perioade de seceriș — Cum, în ce măsură și cu ce clasă ar trebui să așteptăm această restabilire — Data începerii ei și dovezi ale progresului ei real de atunci încoace — De ce binecuvântările milenare intenționate pentru întreaga lume vor ajunge și-l vor reînsufleți mai întâi pe evreu — Reînsuflețirea speranțelor evreiești — Observații ale unor scriitori de primă importanță, evrei și neevrei — Armonia acestora cu profeția — Orbirea lui Israel cu privire la Cristos se înlătură deja — Răspândirea și avântul mișcării — Dumnezeu îi va ajuta

„«În ziua aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile și-l voi zidi iarăși cum era odinioară. ... Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăși cetățile pustiite și le vor locui, vor sădi vii și le vor bea vinul, vor planta grădini și le vor mânca roadele. Îi voi planta în țara lor și nu vor mai fi smulși din țara pe care le-am dat-o», zice Domnul Dumnezeul tău!” Amos 9:11, 14, 15.

PRINTRE relicvele antichității care au ajuns până în zilele noastre nu există alt lucru de un interes atât de mare ca poporul evreu. Cei care caută cunoștința veche au cercetat neobosiți fiecare obiect neînsuflețit care putea oferi o fărâmă de informație istorică sau științifică. Monumente, altare, morminte, vestigii ale edificiilor publice și private, picturi, sculpturi, hieroglife și limbi moarte, la toate s-a recurs; și unii chiar s-au străduit cu răbdare să descopere linia adevărului real care a inspirat ((244)) probabil multele tradiții, legende, cântece etc. imaginare, care au venit plutind de-a lungul secolelor, pentru a afla tot ce se poate cunoaște despre originea, istoria și destinul uman. Dar cea mai interesantă relicvă, și cea a cărei istorie poate fi descifrată și înțeleasă cu mare ușurință, este poporul evreu. În ei avem un monument al antichității de o valoare inestimabilă, pe care sunt înregistrate, cu litere care se pot citi clar, originea, progresul și destinul final al întregii rase umane — un martor viu și inteligent al realizării treptate a unui scop minunat în afacerile umane, în conformitate exactă cu prezicerile profeților și văzătorilor lor inspirați divin.

Ca popor ei sunt marcați ca deosebiți și speciali prin fiecare împrejurare a istoriei lor și prin credința lor religioasă comună, precum și prin fiecare element al caracterului lor național, și chiar prin fizionomia și prin manierele și obiceiurile lor. Caracteristicile naționale din urmă cu multe secole sunt încă proeminente, chiar și în preferința lor pentru prazul, ceapa și usturoiul din Egipt, și în încăpățânarea lor rigidă. Ca popor ei au avut întradevăr mare avantaj în toate felurile, prin faptul că lor le-au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu, dezvoltând printre ei poeți, avocați, oameni de stat și filosofi, și conducându-i pas cu pas de la starea de națiune de sclavi, pentru a fi — ca în vremea lui Solomon, la culmea gloriei — un popor distins și onorat printre națiuni, atrăgând uimirea și admirația lumii. Rom. 3:1, 2; 1 Împ. 4:30-34; 10:1-29.

Că restabilirea lui Israel în țara Palestinei este unul dintre evenimentele care trebuie să fie așteptate în această Zi a Domnului suntem deplin asigurați prin expresia de mai sus a profetului. Remarcați mai ales că profeția nu poate fi interpretată în nici un sens simbolic. Nu un Canaan în cer le-a fost destinat, ci un Canaan pe ((245)) pământ. Ei trebuie să fie sădiți în „țara lor”, țara pe care Dumnezeu zice că le-a dat-o lor, țara pe care a făgăduit-o lui Avraam când a zis: „Ridică-ți ochii și, din locul în care ești, privește spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus; căci toată țara pe care o vezi, ți-o voi da ție și seminței tale pentru totdeauna. Îți voi face sămânța ca pulberea pământului, așa că dacă poate număra cineva pulberea pământului, va putea să fie numărată și sămânța ta. [O aluzie la un timp atunci îndepărtat, permițând timp suficient pentru o asemenea înmulțire a seminței lui.] Scoală-te, străbate țara în lung și în lat; căci ție ți-o voi da”. „Ție și seminței tale după tine voi da țara în care locuiești acum ca străin, toată țara Canaanului, în stăpânire veșnică” (Gen. 13:14-17; 17:8). Este o țară în care odată au avut privilegiul să intre și în care au locuit secole de-a rândul. Dar în timpul acela au fost de multe ori smulși și duși în captivitate în alte țări, în timp ce străinii le-au distrus cetățile, le-au băut vinul viilor și le-au mâncat roadele grădinilor. Și în cele din urmă au fost complet dezrădăcinați, cetățile lor au fost nimicite și pustiite, iar ei au fost izgoniți ca pribegi și exilați dintr-o țară într-alta în toată lumea. Dar când vor fi resădiți în țara lor potrivit acestei făgăduințe, „nu vor mai fi smulși din țara” pe care le-a dat-o Dumnezeu; și „ei vor zidi iarăși cetățile pustiite [cetățile în care locuiseră înainte] și le vor locui”. Un popor împrăștiat, fără casă, părăsit și persecutat, ei sunt încă un popor distinct și omogen. Uniți prin puternice legături de sânge, prin speranțele comune inspirate de o credință comună în minunatele făgăduințe ale lui Dumnezeu, deși au înțeles doar în mod neclar acele făgăduințe, și încă mai mult legați împreună prin legătura compătimirii care izvorăște din suferințele și privațiunile lor comune ca exilați, ei, până în ziua de azi, caută și tânjesc după speranța lui Israel.

((246))

Ca popor ei au totuși credință în Dumnezeu, deși în orbirea și mândria inimii lor s-au poticnit în umilința trimisului rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea lumii; așa încât, în loc să-L primească, L-au răstignit pe Mântuitorul, Domnul slavei. Și totuși apostolii și profeții ne arată că chiar și această crimă flagrantă, la care i-a dus mândria și îndărătnicia lor, n-a fost una care să nu li se poată ierta niciodată. Din cauza ei au fost pedepsiți, și încă cu asprime. Când L-au condamnat pe Cel Drept și au spus, „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”, nu s-au așteptat la îngrozitoarea răsplătire care a urmat.

Necazul groaznic și pierderea vieții, distrugerea cetății sfinte și a templului lor sfânt, sfârșitul deplin al existenței lor naționale și împrăștierea rămășiței care a supraviețuit ca exilați în toate națiunile, au completat lucrarea perioadei lor de seceriș. A început cu o luptă civilă de dezbinare și a fost încheiată de o armată romană invadatoare. Focul, sabia și foametea au împlinit asupra lor o îngrozitoare răsplătire.

Și de atunci încoace Israelul a fost într-adevăr un popor împrăștiat și supus abuzurilor. Alungați ca exilați din țară în țară și din provincie în provincie, ei au fost privați de aproape orice drept și privilegiu de care se bucurau alți oameni. Respingând creștinismul, atât în forma lui coruptă cât și în cea pură, ei au devenit obiectul disprețului și persecuției necruțătoare din partea Bisericii Romei. Istoricul spune:

„În Germania, Franța, Anglia și Italia, au fost îngrădiți în privința drepturilor prin decrete și legi, atât ale puterilor eclesiastice, cât și ale celor civile, excluși de la orice ocupații onorabile, alungați dintr-un loc într-altul, constrânși să subziste aproape exclusiv prin ocupații mercantile și camătă, impozitați apăsător și degradați în orașe, ținuți în cartiere mici și însemnați în îmbrăcămintea lor cu semne de dispreț, jefuiți de baroni nelegiuiți și de prinți lefteri, o pradă ușoară ((247)) pentru toate partidele în timpul vrajbelor civile, tot mereu jefuiți de drepturile lor bănești, deținuți și vânduți ca iobagi de împărați, măcelăriți de gloate și de țărani revoltați, izgoniți de călugări și în cele din urmă arși cu miile de către cruciați, care i-au ars și pe frații lor la Ierusalim în sinagogile lor sau i-au chinuit prin predici ridicole și abuzive, prin acuzații și procese monstruoase, amenințări și experimente de convertire. ... Ei nu puteau deține pământ, nu puteau aparține vreunei bresle de meseriași și nu se puteau implica în nici un fel de artă; erau limitați aproape exclusiv la comerț. Și toată omenirea aflându-se în război cu ei, mândria și aroganța lor națională n-a fost nicidecum slăbită, și ca urmare prăpastia s-a lărgit peste tot între evrei și vecinii lor neevrei”.

Înstrăinați astfel de Dumnezeu și de semenii lor din orice națiune, tristă și jalnică într-adevăr a fost starea lor nefericită. În timpul necruțătoarelor persecuții papale, ei au suferit la fel ca sfinții și ca martirii lui Isus — creștinul pentru respingerea lui Anticrist, evreul pentru respingerea atât a lui Cristos, cât și a lui Anticrist. Deși Dumnezeu a permis aceste nenorociri și persecuții să vină ca o pedeapsă pentru crima lor națională de respingere a evangheliei și de răstignire a Răscumpărătorului, El totuși va răsplăti la timpul cuvenit statornicia credinței lor în făgăduințele Sale, la care au ținut atâta timp și cu atâta perseverență. Dumnezeu a cunoscut dinainte mândria și împietrirea inimii lor și a prezis-o, precum și necazurile care au venit peste ei; și nu mai puțin accentuat a prezis o îndepărtare a orbirii lor și împlinirea finală a tuturor făgăduințelor pământești declarate cu mult timp în urmă lui Avraam și repetate pe rând de sfinții profeți.

Pe măsură ce se apropie timpul restabilirii promise a favorii lui Dumnezeu pentru Israel, vedem că se face o pregătire pentru ea. În secolul actual se vede un proces de cernere și separare printre ei, împărțindu-i în două clase: evreii ortodocși ((248)) și evreii neortodocși. Primii țin încă la făgăduințele lui Dumnezeu și încă speră că timpul stabilit de Dumnezeu pentru a favoriza Sionul vine curând. Ultimii își pierd credința întrun Dumnezeu personal și în făgăduințele avraamice, și deviază spre liberalism, raționalism, necredință. Ortodocșii includ pe cei mai mulți dintre evreii săraci, oprimați, cât și pe unii dintre cei bogați și învățați, și sunt cu mult mai numeroși decât neortodocșii; deși ultimii sunt cu mult mai influenți și mai respectați, adesea comercianți, bancheri, editori etc.

Cele ce urmează sunt un scurt rezumat al credinței evreilor ortodocși:

„Cred cu o credință adevărată și desăvârșită (1) că Dumnezeu este creatorul, guvernatorul și făcătorul tuturor creaturilor și că El a făcut toate lucrurile; (2) că Creatorul este unul și că El singur a fost Dumnezeul nostru, este și va fi pentru totdeauna; (3) că Creatorul nu este corporal, nu poate fi înțeles cu nici o însușire trupească și că nu există esență trupească ce poate fi asemănată cu El; (4) că nimic n-a fost înaintea Lui și că El va rămâne pentru totdeauna; (5) că El trebuie venerat și nimeni altcineva; (6) că toate cuvintele profeților sunt adevărate; (7) că profețiile lui Moise au fost adevărate; că el a fost cel mai important dintre toți înțelepții care au trăit înaintea lui și care vor trăi vreodată după el. [Îi putem considera cumva scuzabili pentru această supraestimare a unui caracter atât de nobil și de vrednic.]; (8) că toată legea care în prezent se află în mâinile noastre a fost dată de Dumnezeu Însuși învățătorului nostru Moise; (9) că acea lege nu va fi niciodată schimbată, nici nu ne va fi dată de Dumnezeu altă lege; (10) că Dumnezeu înțelege toate gândurile și faptele omului, așa cum este scris în profeți — «El le întocmește inima la toți și ia aminte la toate faptele lor»; (11) că Dumnezeu va răsplăti bine pe cei care țin poruncile Lui și îi va pedepsi pe cei care le încalcă; (12) că Mesia trebuie să vină încă, și, cu toate că Își întârzie venirea, totuși «eu voi aștepta până va veni»; (13) că morții vor fi restaurați la viață ((249)) când aceasta I Se va părea potrivit lui Dumnezeu, Creatorul, al cărui nume să fie binecuvântat și a cărui amintire să fie sărbătorită fără sfârșit. Amin”.

De la distrugerea templului și de la risipirea lor, sacrificiile au fost întrerupte; dar în toate celelalte privințe cerințele mozaice sunt încă respectate printre evreii ortodocși. Închinarea lor, ca în vechime, constă în citirea Scripturilor, rugăciune și laudă. În ziua a doua a sărbătorii trâmbițelor, ei citesc relatarea despre jertfirea de către Avraam a fiului său Isaac și despre binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui și a seminței lui. Apoi sună din trâmbiță și se roagă ca Dumnezeu să-i aducă la Ierusalim.

Evreii neortodocși sau reformați, „radicali”, se deosebesc considerabil de ortodocși: mulți dintre ei sunt atei declarați, negând un Dumnezeu personal. Ei neagă faptul că trebuie să vină un Mesia; și dacă nu neagă în întregime profeția, ei spun că națiunea evreiască este ea însăși Mesia și reformează lumea treptat, și că suferințele prezise ale lui Mesia sunt împlinite prin persecuțiile și suferințele lor ca popor. Alții declară că civilizația este singurul Mântuitor al lumii pe care Îl așteaptă ei.

Prima clasă, fără îndoială, va fi cea readunată și binecuvântată când vine Mesia a doua oară în glorie și putere; clasa care va spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, pe El Îl așteptam; acum să ne înveselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui” (Isa. 25:9). Și în lumina mai clară a învățăturii lui Mesia, toată credința în tradițiile deșarte pe care ei încă le țin ca adăugiri valoroase la legea lui Dumnezeu, va dispărea. Se apropie repede timpul când Dumnezeu va spune pace Israelului și-l va mângâia și va îndepărta cu totul orbirea lui. Nu vrem prin aceasta să sugerăm că celor care s-au rătăcit departe în necredință nu li se va înlătura niciodată orbirea. Nicidecum. Ochii orbi ai tuturor, și ai fiecărei naționalități, vor fi deschiși; și toate ((250)) urechile surde vor fi desfundate. Dar nici o favoare specială nu vor primi acești evrei necredincioși la timpul întoarcerii favorii; pentru că „iudeu nu este acela care se arată pe dinafară” — numai prin legătură de familie și prin expresia feței. Evreii recunoscuți de Dumnezeu drept copii ai lui Avraam sunt cei care țin la credința lui Avraam și se încred în făgăduințele divine.

Anglo-israeliții

Și aici trebuie să ne exprimăm dezacordul cu opiniile celor care pretind că anglo-saxonii sunt Israelul făgăduinței din Scripturi. Pe scurt declarat, ei pretind că anglo-saxonii, poporul Statelor Unite etc. sunt descendenții celor zece seminții ale lui Israel care după moartea lui Solomon s-au despărțit de semințiile lui Iuda și Beniamin, și care sunt adesea numite „cele zece seminții pierdute”; pentru că, după robia (tuturor celor douăsprezece seminții) în Babilon, cele zece seminții nu s-au restabilit niciodată în țara Canaanului ca „Israel”, ci au ajuns să fie risipite ca seminții și ca indivizi printre diferitele națiuni. Cei a căror teorie o criticăm pretind că ei pot urmări călătoria lor spre Marea Britanie, și că măreția și influența popoarelor lumii vorbitoare de limba engleză se explică prin faptul că ele aparțin Israelului și moștenesc făgăduințele făcute Israelului.

La aceasta noi răspundem: Unele dintre mărturiile oferite ca dovadă că ei sunt dintre „semințiile pierdute” par departe de a fi puternice; dar chiar dacă am admite tot ce pretind ei în acest sens, aceasta nu le-ar dovedi poziția, că măreția și influența rasei anglo-saxone pot fi atribuite faptului că sunt israeliți prin naștere naturală, după cum n-ar dovedi nici aceea că sunt „pierduți”. Măreția lor este atribuită libertății și inteligenței, care se explică nu prin faptul că sunt pierduți, nici prin faptul că s-au născut israeliți după trup, ci prin doctrinele lui Cristos — prin lumina pe care unii din sămânța spirituală a lui Avraam au lăsat-o să strălucească printre ei.

((251))

Faptul că cele zece seminții s-au rătăcit de cele două nu este spre cinstea lor, ci dimpotrivă. Este o dovadă că au fost dispuși să respingă promisiunile lui Dumnezeu; este un semn de necredincioșie, de necredință; căci ei au știut bine că Dumnezeu prezisese că Dătătorul Legii, Mântuitorul, Eliberatorul, Împăratul, în care și prin care trebuiau să fie împlinite promisiunile, trebuia să vină din Iuda. Seminția lui Beniamin a fost așadar singura seminție în afară de cea a lui Iuda, care la timpul răzvrătirii a manifestat credință în promisiunile lui Dumnezeu. Dar la timpul întoarcerii din robia babiloniană, deși cei care și-au arătat credința continuă în Dumnezeu și în promisiunile Lui, prin faptul că s-au întors în țara Canaanului, au fost mai ales din semințiile lui Iuda și Beniamin, totuși nu toți care s-au întors au fost din aceste două seminții. Printre ei au fost unii din alte seminții, care Lau iubit pe Domnul și L-au căutat cu pocăință, încrezânduse încă în promisiunile Lui. Totuși, marea majoritate a celor zece seminții, precum și a celor două seminții, nu s-a folosit de ocazia de a se întoarce în țara făgăduinței, preferând Babilonul și alte țări, mulți dintre ei fiind căzuți în idolatrie și pierzându-și respectul pentru promisiunile lui Dumnezeu.

Trebuie să ne amintim că dintre cei care fuseseră luați captivi numai puțini sau întors în țara lor sub conducerea lui Ezra, și nu s-a întors nici unul dintre ei sub conducerea lui Neemia, marea majoritate murind cu ani în urmă în Babilon. Aceștia au fost copiii lor, în ale căror inimi ardea încă credința părinților care încă nădăjduiau în binecuvântările și onorurile promise seminței lui Avraam. Astfel mica ceată a celor mai puțin de cincizeci de mii care s-au întors erau toți israeliții rămași atunci, din toate semințiile, care prin actul întoarcerii în țara făgăduinței au arătat că țineau încă la credința lui Avraam. La descendenții acestora care erau cei mai potriviți, cernuți din toate semințiile lui Israel — deși mai ales din cele două seminții, și toți numiți iudei, după seminția regală și predominantă ((252)) — S-a prezentat Domnul și Împărăția la prima venire, reprezentând națiunea sfântă, întregul Israel.

Domnul nostru S-a referit la ei ca Israel, și nu ca o parte din Israel, nici ca Iuda numai. El vorbește chiar despre cei care s-au alipit de făgăduințe și unul de altul ca fiind „oile pierdute ale casei lui Israel”, prin aceea că ei se depărtaseră mult de adevăr, după tradițiile păstorilor falși care i-au condus pe calea lor proprie și nu cum a îndrumat Dumnezeu. El spune: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Prin urmare, misiunea Lui s-a limitat la casa lui Israel, în armonie cu cele precedente, arătând că evreii din zilele Lui erau singurii reprezentanți recunoscuți ai „casei lui Israel”, așa cum indică termenii „tot Israelul”, „cele douăsprezece seminții ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu” și multe expresii asemănătoare ale Domnului nostru și ale apostolilor. Și ne vom aminti că Domnul nostru, în legătură cu această afirmație că misiunea Lui era pentru Israel, le-a interzis ucenicilor să meargă la alții în afară de evreii din Palestina. Mat.10:5, 6; 15:24.

Să observăm de asemenea cum au folosit apostolii cuvântul „Israel”, și nu „Iuda”, când au vorbit despre cei care trăiau în timpul acela în Palestina (Fapt. 2:22; 3:12; 5:35; 13:16; 21:28), și cum aplică ei cuvintele lui Isaia în legătură cu rămășița lui Israel la cei relativ puțini care au primit evanghelia (Rom. 9:4, 27, 29, 31-33; 10:1-4; 11:1, 7-14, 25, 26, 31), și spun despre toți ceilalți că s-au poticnit și au fost orbiți. Astfel deci, chiar dacă ar putea fi demonstrat că popoarele anglo-saxone ar fi parte din „cele zece seminții pierdute”, vedem clar că nici o favoare n-ar fi putut avea pe acest temei, sub acel legământ; pentru că ei au părăsit legământul israelit și au devenit idolatri, necredincioși și practic neamuri. În afară de aceasta, după cum am remarcat deja*, toți cei recunoscuți ca sămânța naturală a lui Avraam, ((253)) care au continuat să-L respingă pe Cristos, au fost lepădați din orice favoare de la timpul morții lui Cristos până în anul 1878, când, cronologic, a fost timpul ca favoarea divină să se întoarcă la ei și să înceapă înlăturarea orbirii lor. În consecință, proeminența anglo-saxonilor în ultimele secole nu putea fi în nici un sens întoarcerea favorii la Israel. Cei de la care a fost luată favoarea pentru respingerea și răstignirea Domnului sunt cei la care trebuie să se întoarcă acum favoarea. Atunci, și de atunci încoace, Israelul a fost reprezentat prin „iudeu” (Rom. 2:9, 10), și iudeul este cel care va fi restabilit în favoare ca „sămânța lui Avraam” naturală. Aceștia, cu „sămânța” spirituală (aleasă în timpul Veacului Evanghelic — o rămășiță din Israel, iudei și restul adunați dintre neamuri), vor fi agenții lui Dumnezeu pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.


*Vol. II, cap. 7


Favoarea care vine la Israel nu va fi exclusivă. Toți care cred în promisiunile legământului se pot împărtăși de acele favoruri care se întorc, împreună cu sămânța naturală, la fel cum în timpul Veacului Evanghelic orice evreu care l-a acceptat pe Cristos a fost eligibil pentru binecuvântările și avantajele spirituale oferite de-a lungul Veacului Evanghelic. După cum numai o rămășiță mică a crezut și a acceptat favorurile evanghelice la început, tot așa, în afară de evrei, numai un număr mic din omenire vor fi pregătiți pentru noile legi și condiții ale Veacului Milenar, sub administrația dreaptă a Domnului glorificat și a Bisericii Sale glorificate; și deci, la început puțini în afară de evrei vor fi binecuvântați sub aceasta.

Evreul, de mult obișnuit cu străduința de a face și de a se încrede în faptele de ascultare față de Lege pentru a-i asigura binecuvântările divine, s-a poticnit în primul aspect al Dispensației Evanghelice — iertarea păcatelor fără fapte, pentru oricine crede în lucrarea perfectă a lui Isus și în jertfa atotîndestulătoare pentru păcat. Dar respectul evreului pentru Lege se va întoarce spre avantajul lui în aurora Veacului Milenar, și nimeni nu va fi mai pregătit decât el pentru cerințele ((254)) stricte și pentru legile acelui veac, după ce orbirea lui în privința lui Cristos și a valorii jertfei Sale pentru păcat va fi trecut; pentru că după credința în Cristos sunt cerute fapte, deși nu sunt acceptate înainte. Iar evreul, acceptând iubirea și favoarea lui Dumnezeu în Cristos, nu va fi atât de înclinat să piardă din vedere dreptatea lui Dumnezeu cum fac mulți alții de astăzi. Alții, dimpotrivă, vor fi orbiți un timp și nepregătiți să recunoască regulile Împărăției, în care din dreptate se va face o linie, iar din neprihănire un fir cu plumb.

După cum evreul a fost orbit de o vedere falsă a Legii, care a fost anulată prin învățături false, tot așa acum, mulți dintre neamuri vor fi împiedicați să se alipească de condițiile de favoare din timpul Veacului Milenar, din pricina prezentării false a doctrinei harului în iertarea păcatului, făcută de învățătorii falși din prezent, care anulează evanghelia harului lui Dumnezeu prin raționamente sofisticate — „tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Pet. 2:1), și că a existat un preț de răscumpărare dat sau necesar pentru recuperarea omului. Ei pretind că a greși este omenesc, a ierta este divin; și ca atare, prin deducție, păcatul ocazional este cu totul scuzabil și că strictețea pedepsei, răscumpărarea etc., nu sunt de presupus, căci, dacă n-ar fi păcate de iertat, I s-ar lua lui Dumnezeu plăcerea și funcția de iertare. Pierzând din vedere dreptatea lui Dumnezeu, ei nu văd filosofia planului Său de împăcare prin sângele crucii, acordând iertarea păcatelor prin jertfa de răscumpărare numai acelora care acceptă pe Cristos și se străduiesc împotriva păcatului. Orbiți de ideile lor laxe despre dreptatea lui Dumnezeu și despre strictețe, puțini vor fi atât de bine pregătiți ca evreul pentru acea ascultare strictă potrivit capacității, care va fi cerută de la toți în veacul viitor.

Ca o ilustrație a pregătirii evreului să recunoască moartea lui Cristos ca răscumpărarea sa — prețul corespunzător — ispășirea legală pentru păcatul omului, cităm mai jos, de sub pana unui evreu tânăr convertit la Cristos, o relatare a comemorării anuale a „Marii Zile a Ispășirii”, așa cum este ((255)) ținută astăzi de către evreii ortodocși. Articolul a apărut în The Hebrew-Christian (Evreul Creștin), după cum urmează:

„Yom Kippur, sau Marea Zi a Ispășirii, era o zi remarcabilă pentru tatăl meu; căci el nu numai postea, se ruga și își chinuia trupul în această zi sfântă a ispășirii, ci de fapt petrecea toată noaptea la sinagogă în devoțiune. Adesea am văzut pe părintele meu evlavios plângând în această zi mare, când repeta confesiunea patetică ce urma enumerării sacrificiilor care erau stabilite de Dumnezeu spre a fi oferite pentru păcatele de omitere și de comitere; și de multe ori am vărsat lacrimi de compătimire, alăturându-mă lui în plângerea că acum nu avem templu, mare preot, altar și sacrificii. În ziua dinaintea acelei zile solemne, el împreună cu restul evreilor lua un cocoș; și în timpul repetării anumitor forme de rugăciuni, rotea cocoșul viu în jurul capului său de trei ori, repetând aceste cuvinte: «Acesta să fie înlocuitorul meu, acesta să fie schimbul meu, acesta să fie ispășirea mea; această pasăre va merge la moarte, iar eu la o viață fericită». Apoi punea mâna pe el, așa cum se obișnuia să se pună mâinile pe jertfe, și imediat după aceea era dat să fie tăiat. Acesta este singurul sânge care este vărsat acum în Israel. Sângele taurilor și țapilor nu mai curge pe lângă altarul de aramă.

Tatăl meu își dădea toată osteneala să procure un cocoș alb și evita cu totul unul roșu; și când l-am întrebat de motivul pentru care făcea aceasta, mi-a spus că un cocoș roșu este deja acoperit de păcat, căci păcatul în sine este roșu, după cum este scris: «De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna» [Isa. 1:18]. El a continuat: «Vei afla că rabinii au scris în Talmud că dacă cocoșul este alb, nu este infectat de păcat, și de aceea poate purta păcatele evreilor; dar dacă este roșu, el este cu totul acoperit de păcate și este nepotrivit să ne poarte nelegiuirile».

Motivul pentru care ei folosesc un cocoș și nu altă creatură este acesta: În ebraică gever înseamnă om. Ei bine, dacă gever (omul) a păcătuit, gever trebuie și să suporte pedeapsa ((256)) din cauza aceasta. Dar deoarece pedeapsa este mai grea decât o pot suporta evreii, rabinii au pus în locul lor un cocoș, care în dialectul caldeean este numit gever, și astfel se presupune că dreptatea divină este satisfăcută: fiindcă, după cum gever a păcătuit, tot așa gever, adică un cocoș, este sacrificat.

Această invenție deșartă poate fi privită ca o dovadă remarcabilă a unui fapt foarte izbitor, că, deși mulți dintre evreii din zilele noastre neagă cu totul ispășirea, corpul națiunii are totuși un simțământ al absolutei necesități al unui sacrificiu pentru păcat, și că fără o ispășire pocăința nu este de folos pentru mântuire. Dacă în loc să citească basme rabinice evreii ar studia Biblia, ei ar afla că Domnul Isus, adevăratul Mesia, prin propria Sa persoană binecuvântată a făcut chiar acea ispășire pentru păcat, care ei în ignoranța lor își imaginează că poate fi făcută prin jertfirea unui cocoș. Gever (omul) a păcătuit, și gever (omul), chiar omul Isus Cristos a făcut sufletul Său jertfă pentru păcat. Isa. 53:10”.

Mai Întâi evreul

Vedem deci că prezicerea lui Dumnezeu, că Israelul (cu excepția celor credincioși, puțini) va fi orbit de Legea lor (Rom. 11:9), a fost împlinită într-un mod natural; și de asemenea că prezicerea lui mai departe, că favorurile și condițiile Veacului Milenar vor binecuvânta pe mulți dintre ei mai repede decât pe alții, de asemenea se va întâmpla într-un mod perfect natural și va decurge din cauze raționale.

Astfel favorurile milenare vor fi mai întâi pentru evrei, întocmai cum datorită legămintelor etc., favorurile evanghelice le-au fost oferite lor mai întâi. Și așa va fi în final cum a profețit Simeon: „Pruncul acesta este rânduit spre prăbușirea și spre ridicarea multora în Israel”. Iar timpul ridicării acelei națiuni, de atâta timp căzută din favoare, este aproape.

Dar să ne păzim de o greșeală prea comună, făcută de mulți care văd ceva din aceste făgăduințe, de a presupune că trebuie luate literal declarațiile acestea care spun: „După ((257)) aceea, Mă voi întoarce și voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile și-l voi înălța”. „Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.” „Slujitorul Meu David va fi împărat peste ei” (Fapt. 15:16; Luca 1:32; Ezec. 37:24). În timp ce caracterul literal al întoarcerii făgăduite a lui Israel în țara sa și al rezidirii Ierusalimului pe vechile lui ruine nu poate fi pus la îndoială, putem fi la fel de încrezători că prin casa și scaunul de domnie al lui David nu se înțelege pietrele literale, lemnul etc. Restabilirea casei lui David se referă la restabilirea regalității și stăpânirii în mâinile unuia dintre urmașii lui David. Cristos Isus este vlăstarul promis al casei lui David și moștenitorul scaunului său de domnie; și când autoritatea lui va începe să fie stabilită, acela va fi începutul ridicării (stabilirii permanente) casei mai înainte temporare sau a cortului lui David, care a fost răsturnat și care timp de secole a zăcut în țărână. Astfel, în mod asemănător, „scaunul de domnie al lui David”, pe care va sta Mesia, nu se referă la scaunul de lemn, aur și fildeș pe care a stat David, ci la demnitatea, puterea și autoritatea funcției pe care a exercitat-o el. Acea autoritate, funcție sau tron pe care l-a ocupat David timp de câțiva ani va fi ocupat pe o scară mult mai mare de către Unsul lui Iehova, Domnul nostru Isus.

Dar ce autoritate a avut și a exercitat David? Răspundem, autoritatea lui Iehova: David „s-a așezat pe scaunul de domnie al Domnului” (1 Cron. 29:23); și aceasta este chiar autoritatea care-L va sprijini pe Cristos în Împărăția Sa Milenară. Și când lucrul este văzut corect, este evident că David și scaunul său de domnie sau autoritatea sa divină, stabilită în națiunea tipică a lui Israel, au fost numai ilustrații tipice ale lui Cristos și ale Împărăției Sale; și onoarea principală a lui David va fi, dacă va fi socotit vrednic, să fie unul dintre „prinți”, căruia Emanuel îi va încredința faza pământească a Împărăției Sale. Ps. 45:16.

((258))

Atât numele lui David cât și împărăția lui au fost tipice. Numele David înseamnă Preaiubit; și preaiubitul Fiul al lui Dumnezeu va fi Împărat peste tot Pământul în ziua aceea, și nu preaiubitul David cel tipic din vechime. Este bine de asemenea să facem deosebire între Noul Ierusalim, cetatea cerească sau spirituală ale cărei temelii sunt cei doisprezece apostoli, și vechiul Ierusalim care va fi rezidit pe vechile lui ruine. Restabilirea promisă a vechiului Ierusalim implică nu doar reconstruirea clădirilor etc., ci în mod special reorganizarea guvernării lui Israel; căci o cetate în profeție este întotdeauna simbolul sau reprezentarea unei guvernări. Ca atare, reconstruirea promisă a Ierusalimului pe vechile lui ruine implică o reorganizare națională a Israelului pe o bază asemănătoare cu aceea avută înainte, ca popor peste care Unsul lui Iehova a avut autoritate. Noul Ierusalim reprezintă Biserica Evangheliei în gloria și puterea Împărăției, spirituală și invizibilă pentru oameni, dar atotputernică. Coborârea ei pe pământ (Apoc. 21:2) marchează împlinirea acelei cereri din rugăciunea Domnului nostru care spune: „Vie împărăția Ta”; și „venirea” ei va fi treptată, nu deodată. Ea „coboară” deja, preia controlul, și ca rezultat vedem pașii premergători care duc la restabilirea vechiului Ierusalim; și în cele din urmă rezultatul menționat în rugăciunea Domnului nostru va fi realizat — voia lui Dumnezeu se va face pe pământ ca în cer. Ierusalimul cel nou și Cerurile cele noi sunt sinonime, însemnând puterea spirituală conducătoare nouă.

Profețiile examinate deja indică spre anul 1878 ca data la care s-a împlinit „dublul” timpului lui Israel de așteptare a Împăratului, și de la care trebuia să aibă loc în mod cuvenit întoarcerea în favoare și îndepărtarea orbirii lor: de când era potrivit să se „vorbească inimii Ierusalimului și să i se ((259)) strige că timpul lui de suferință [de așteptare — „dublul” lui] s-a sfârșit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui”. Isa. 40:1, 2.

De la acea dată înainte deci, vedem, așa cum trebuie să așteptăm, indicii marcante de întoarcere a favorii la acel popor — o mișcare spre sădirea lor reală din nou în țara lor și reconstrucția lor ca o mare națiune, potrivit nenumăratelor făgăduințe ale lui Dumnezeu în această privință; căci, „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Cum deosebești tu aceste smochine bune, așa voi deosebi Eu, ca să le dau îndurare [pentru disciplinarea și pedepsirea lor: îndurare deghizată], pe cei duși captivi ai lui Iuda, pe care i-am trimis din locul acesta în țara caldeenilor [Babilonul — Babilonul mistic, creștinătatea, cum se arată în versetul 9; căci de la răsturnarea lor au fost risipiți printre toate popoarele așa-zisei creștinătăți]; îi voi privi cu un ochi binevoitor și-i voi aduce înapoi în țara aceasta: Îi voi așeza și nu-i voi mai nimici, îi voi sădi și nu-i voi mai smulge. [Aceasta nu se poate referi la întoarcerea din captivitate în Babilonul literal, fiindcă după acea întoarcere au fost iarăși dărâmați și smulși.] Le voi da o inimă ca să înțeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, căci se vor întoarce la Mine cu toată inima lor”. Ier. 24:5-7.

„Așa vorbește Domnul: «Iată, aduc înapoi pe captivii corturilor lui Iacov și Mi-e milă de locașurile lui; cetatea [Ierusalimul] va fi zidită iarăși pe dealurile ei și palatul [templul] va fi iarăși locuit, cum îi era obiceiul. ... Fiii lui vor fi ca altădată, adunarea lui se va întări înaintea Mea și voi pedepsi pe toți asupritorii lui. Căpetenia lui va fi din mijlocul lui și stăpânitorul lui va ieși din mijlocul lui. ... Iată, îi aduc înapoi din țara de la miazănoapte [Rusia, ((260)) unde locuiesc aproape două treimi din toți evreii care trăiesc acum], îi adun de la marginile pământului: ... o mare mulțime se întoarce aici! Ei vor veni cu lacrimi și îi voi conduce în cereri .... Ascultați cuvântul Domnului, popoare, și vestiți-l în insulele depărtate! Spuneți: «Cel care a risipit pe Israel îl va aduna și-l va păzi cum își păzește păstorul turma». Căci Domnul l-a eliberat pe Iacov și l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. «Ei vor veni și vor chiui de bucurie pe înălțimea Sionului; vor alerga la bunătățile Domnului, la grâu, la must, la untdelemn, la miei și la viței, sufletul le va fi ca o grădină bine udată și nu se vor mai ofili»”. Ier. 30:18, 20, 21; 31:8-12.

Marele Răscumpărător, odată respins de ei, va restabili și va ridica nu numai generațiile în viață ale acestui popor, ci și morții vor fi restabiliți: căci, „Așa vorbește Stăpânul Domnul: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, și vă voi aduce în țara lui Israel. Și veți ști că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele ... . Voi pune Duhul Meu în voi și veți trăi; vă voi așeza iarăși În țara voastră și veți ști că Eu, Domnul, am vorbit și am și făcut», zice Domnul”. Ezec. 37:12-14.

Aceste făgăduințe minunate nu vor fi împlinite într-o zi de douăzeci și patru de ore, ci în timpul Zilei Milenare. Ele au avut un început marcant în anul 1878, ca rezultat al Congresului Națiunilor ținut la Berlin. Evreii se bucură acum de privilegii mai mari în țara părinților lor decât leau fost acordate timp de secole. Ei nu mai sunt doar „câini” pentru turcii insolenți.

Credem că nu este cunoscut în mod general că Anglia șia asumat protectoratul asupra Palestinei și de fapt asupra tuturor provinciilor asiatice ale Turciei, dintre care face parte și Palestina. Anglia a simțit de mult timp necesitatea protejării Turciei din trei motive: primul, clasele bogate ale ei sunt mari deținătoare de obligațiuni turcești; al doilea, ((261)) dacă Turcia ar trece la una dintre națiunile învecinate, sau ar fi împărțită între ele, Anglia ar primi puțin din pradă sau n-ar primi deloc, și celelalte națiuni rivale ar fi ridicate astfel mai mult decât Anglia la proeminență și putere în controlul afacerilor Europei; al treilea și principalul, Anglia își dă seama că dacă guvernul turc n-ar sta în cale, influența Rusiei în sudul Asiei ar crește mult și ar absorbi curând Imperiul Indian, a cărui împărăteasă este regina Angliei și din care Anglia scoate venituri mari prin comerț etc. Ca atare, găsim partidul regal sau conservator din Anglia sprijinind cu îndârjire pe turci; și când în 1878 Rusia era pe cale să intre în Constantinopol, Anglia a intervenit și a trimis o flotă de canoniere în golf. Rezultatul a fost Conferința de la Berlin, din 13 iunie 1878, la care personajul principal a fost un evreu, Lordul Beaconsfield, primul-ministru al Angliei; și atunci au fost stabilite afacerile Turciei așa încât să fie păstrată existența ei națională în prezent, și totuși așa să fie aranjate provinciile ei încât în eventualitatea dezmembrării finale marile puteri să știe ce parte să se aștepte să ia fiecare. Atunci li s-a acordat mai mare libertate religioasă tuturor provinciilor Turciei, și Anglia prin tratat secret cu Turcia a devenit protectoare a provinciilor asiatice. În cuvintele istoricului Justin McCarthy:

„Guvernul englez s-a angajat să-i asigure Turciei posesiunile asiatice împotriva oricărei invazii ... s-a angajat formal să apere și să protejeze Turcia împotriva oricărei invazii și agresiuni, și a ocupat Ciprul pentru a avea o poziție mai eficientă din care să ducă la îndeplinire acest proiect”.

Se va vedea deci că Palestina, ca una dintre provinciile asiatice, este deja în grija Angliei; și aceasta justifică laxitatea mai mare din partea guvernului turc în privința aplicării legilor lui nefavorabile intereselor evreiești. Și această deschidere providențială a Palestinei pentru evrei a fost urmată de noi persecuții în „țara de la miazănoapte” — Rusia și România — ((262)) sigure să provoace emigrarea din aceste țări spre țara lor. Ca rezultat al acestui concurs de împrejurări, Palestina și în special Ierusalimul cresc rapid ca populație evreiască de tipul „ortodox”. Deja evreii din Ierusalim întrec la număr toate naționalitățile combinate, în timp ce de secole ei au fost doar o mică minoritate.

New York Herald, comentând cu câtva timp în urmă asupra dobândirii insulei Creta de către Anglia, a ocupării Egiptului de către ea și a condiției Turciei și a provinciilor ei în general, a spus:

„Noi trăim într-un veac al vitezei, și chiar și istoria este fabricată la o viteză mai mare. Războaiele obișnuiau să dureze decenii; civilizația a avansat lent; comunicațiile între națiuni și beneficiul reciproc care decurge din acestea au înaintat în mod corespunzător cu întârziere. Acum ce se inventează întro țară este cunoscut imediat la mii de mile depărtare și toată lumea poate profita simultan de invenție. În mod considerabil în politică este evident spiritul grabei. Planurile oamenilor de stat cereau altădată generații pentru a fi împlinite; acum cele mai îndrăznețe planuri sunt duse la îndeplinire de către plănuitori, iar harta continentului se schimbă într-o săptămână. Cât de repede trec evenimentele și se crează istoria este evident în mod special în problema magnetică orientală. ... Chiar în mijlocul scenei de interese conflictuale stă Palestina — dragă evreilor, creștinilor și mahomedanilor. Omul de stat spune că ea este cheia acelei poziții; și privind la avantajele concetățenilor lui, el declară că având în vedere minunata ei fertilitate, care din vechime a susținut milioane, având în vedere aceste mari posibilități pentru comerț, care în zilele din vechime au făcut din porturile ei maritime scene de activitate și bogăție, și care au făcut Tirul și Sidonul proverbiale până astăzi, având în vedere că este la hotarul dintre Europa și Asia și de aceea într-un loc admirabil, posesia Palestinei este foarte de dorit pentru inima sa patriotică. Istoricul spune: Primul episod internațional consemnat a fost invadarea Palestinei; din acea vreme și până acum ea a fost un centru de interes; ca atare, în ceea ce-l privește, el este preocupat de ((263)) viitorul Palestinei. Religiosul nu poate găsi cuvinte să exprime interesul pe care el, din punctul lui de vedere, îl are față de ceea ce el numește Țara Sfântă: pentru el fiecare piatră este o epopee, fiecare copac este un poem. Negustorul ager observă că atunci când va fi construită calea ferată asiatică, deoarece va fi construită de îndată ce va fi stabilit un guvern stabil, poziția geografică a Palestinei va face din ea statul în care se vor întâlni marile linii ferate ca să ducă produsele din Asia spre piețele din Europa și din America și vice-versa; căci, după cum în zilele lui Solomon comerțul de pe trei continente se întâlnea între granițele ei, la fel viitorul comerț al acelorași continente va curge iarăși spre acel punct favorizat. El nu-și va clinti speranțele nici în cel mai mic grad fiindcă realizarea lor pare îndepărtată. Aducându-și aminte de creșterea rapidă a unui Chicago sau San Francisco, transformarea rapidă a pustiei în State populate, el pur și simplu remarcă: «Evenimentele se succed repede în zilele noastre», și așteaptă.

În timp însă ce marile Puteri Creștine stau cu mâinile înarmate să apuce bucățica râvnită și ispititoare când muribundul turc își slăbește strânsoarea, o figură istorică pășește în față și declară: «Țara este a mea!» Iar când puterile se întorc să privească la vorbitor, ele recunosc pe evreu — fiul patriarhului care a trăit în Palestina când aceasta a fost întâi invadată și care cu dragă inimă s-ar prezenta să o primească, fiind a lui, când posesiunea ei este disputată cu treizeci și șase de secole mai târziu!

Ce coincidență minunată! «Nu este așa», zice evreul, «nu este coincidență, este destinul meu». Să privim acum pe scurt poziția evreului în această chestiune a viitorului Palestinei. Națiunile se nasc din idei. Din ideea unității Germaniei s-a dezvoltat imperiul german în fapt real, anunțat de la Versailles lumii cu tunul francez care să răspundă amin la rugăciunea germană pentru bunăstarea ei. Din strigătul «Italia irridenta» s-a născut Italia nouă de astăzi, al cărui tunet va trezi iarăși țărmurile Mediteranei. Din tradiția vechii Grecii a fost creată Grecia modernă. Astfel creștinii înțeleg cum aspirațiile de mult ((264)) îndrăgite ale evreului pot fi totuși realizate; și în timp ce ei consimt pe deplin că evreul, mai presus de toți, aparține Palestinei, în timp ce el mai presus de toți este în mod special calificat să dezvolte viitorul acelei țări fertile, în timp ce posesia ei ar rezolva temerile Puterilor geloase, stabilirea evreului în ea ar fi un act de dreptate și o ispășire demnă pentru relele îngrozitoare comise împotriva lui — martirul istoriei.

În ceea ce-i privește pe evrei, nu prea este necesar să spunem cum tânjesc după restabilire. Pe data de 9 a lunii Av, ei postesc pentru nimicirea templelor lor și pentru calamitățile naționale care au însoțit acele evenimente. Nu este o dimineață sau o seară să nu se roage, «Strânge-ne din cele patru colțuri ale pământului»; «Restabilește pe ai noștri ca în vechime»; «Locuiește în mijlocul Ierusalimului»; și aceste cuvinte sunt rostite în fiecare oraș unde se află evreul — adică în toată lumea. Astfel de statornicie întrece aproape toate limitele, și până în ziua de astăzi evreii spanioli din toate țările (chiar și în această țară îndepărtată) pun ceva țărână din Palestina sau «pământ sfânt», cum îl numesc ei, pe ochii morților lor — o dovadă poetică și patetică a iubirii lor pentru solul sacru.

«Când calea ferată ajunge la Ierusalim, vine Mesia», face aluzie la Isaia 66:20, unde în viziunea sa profetul vede pe exilați întorcându-se cu toate mijloacele de transport, printre ele și ceea ce el numește «kirkaroth». Traducerea engleză îl redă «animale iuți», care este desigur prea neclar, sau «dromadere», care este cu certitudine incorect. Nu lipsesc filologii care derivă cuvântul din kar, «cuptor», și karkar «a legăna» — susținând că profetul a căutat astfel să formeze un cuvânt pentru ceea ce i s-a arătat lui în viziune, un tren în mișcare rapidă. «Când domnește Nicolae vine răscumpărarea», este o aluzie la Isaia 63:4, de unde ebraiștii scot, prin ceea ce ei numesc «Rașe Teboth», propoziția: «Tot Iuda va auzi și va privi căderea lui Nicolae, împăratul Moscovei, din pricina asupririi copiilor lui Iuda, și după ce se va întâmpla căderea noastră, se va întâmpla răscumpărarea noastră adevărată, și pentru copiii lui Iuda vor fi aproape veștile bune ale profetului Tișbit ((265)) [Ilie]». Acestea și altele asemenea sunt importante întrucât ele indică gândirea evreiască”.

Ni se amintește cu forță cât de aproape de adevăr ajung uneori oamenii din lume fără să știe, după expresia de mai sus că patriarhul Avraam „cu dragă inimă s-ar prezenta să primească” țara făgăduinței ca fiind a lui și a urmașilor lui, la treizeci și șase de secole după moartea sa. Aceasta, pe care unii ar putea-o considera o idee poetică, Scripturile declară că va fi un fapt real. Căci, după cum am văzut deja*, Avraam, Isaac și Iacov, cu Daniel și cu toți sfinții profeți, vor „ajunge la desăvârșire” — treziți din moarte la umanitate perfectă, după ce Biserica Evanghelică va fi fost glorificată (Evr. 11:40); și ei vor constitui „prinții în toată țara” (Ps. 45:16), reprezentanții pământești și vizibili ai Cristosului, conducătorul spiritual invizibil. Lui Avraam și seminței lui i-a fost dată țara făgăduinței ca stăpânire veșnică; și el trebuie să o primească în viitor, căci încă n-a primit nici o palmă de loc din ea. Fapt. 7:5.

O scrisoare publicată într-un jurnal din Chicago dă mărturie remarcabilă în privința progresului treptat al restabilirii în Palestina și a pregătirilor pentru viitoarea binecuvântare a lui Dumnezeu promisă asupra ei și a poporului ei, după cum urmează:

Ierusalim, 23 noiembrie, 1887

„Sunt foarte bucuros să vă spun despre lucrurile glorioase la care am fost martori în cei șase ani de când stăm aici. Când am sosit aici, acum șase ani, număram paisprezece adulți și cinci copii. Venind de la Iaffa, am fost adânc impresionați de pustietatea țării. Nicăieri nu se putea vedea nici o frunză verde; măslinii și vița de vie erau așa de acoperite cu praful sur al unei veri fierbinți, uscate, încât nu-ți puteai deloc imagina că puteau fi verzi dedesubt; și tot pământul părea uscat până la temelii. Dar nu l-am mai văzut să arate așa de atunci încoace. În fiecare an arată mai verde, iar acum multe dintre acele dealuri sterpe sunt acoperite cu vii și cu livezi de măslini, schimbându-le cu totul înfățișarea.

((266))

Veți întreba: Care este cauza acestei schimbări mari? Dumnezeu a promis că întocmai cum a adus tot răul peste această țară, tot așa va aduce mari binecuvântări peste ea, iar acestea evident au început prin trimiterea mai multor ploi decât în multe secole trecute. El trimite ploi frumoase și rouă bogată, unde nu erau deloc; și El trimite nori vara, ceea ce n-a fost cunoscut nici acum douăzeci de ani. Aceasta temperează arșița, așa încât pământul nu se usucă așa de tare. Acum cinci ani El a trimis, în iulie și august (luni în care niciodată nu obișnuia să plouă), trei ore de ploaie în Iaffa și șaisprezece ore în Damasc, și mult peste tot în jur, așa încât ziarele americane au remarcat aceasta ca o dovadă că clima Palestinei se schimbă. De asemenea, când am venit aici foarte puțini evrei se întorceau în această țară, dar persecuțiile din Rusia, din Germania și din alte locuri au început să-i scoată afară; și în ciuda edictelor sultanului, ei au început să se întoarcă în această țară, să cumpere pământ, să sădească și să zidească și să ia în stăpânire comerțul orașului; așa încât astăzi sunt cu multe mii mai mulți decât când am venit noi.

Ierusalimul este în realitate în mâinile evreilor în ceea ce privește comerțul; și evreul nu mai este sub călcâiul mahomedanilor cum era odată. De asemenea ei construiesc un oraș nou, exact pe linia descrierii din Ieremia 31:38-40; 32:43, 44, așa încât chiar și turcii care sunt la putere observă aceasta și zic unii către alții: «Dumnezeu este acesta; și ce putem noi face?» Și ce putem noi spune la toate acestea, decât că Dumnezeu Își împlinește rapid în zilele noastre Cuvântul și legământul pe care l-a făcut cu Avraam? Și noi suntem martorii acestor lucruri”.

În ciuda asupririi și tiraniei care i-a zdrobit chiar până la țărână, în anii din urmă găsim pe mulți dintre ei ridicându-se la bogăție și distincție cu mult mai mult decât vecinii lor dintre neamuri. Și cu astfel de mijloace și distincție, în multe cazuri se naște ambiția binevoitoare de a o mări pentru ridicarea neamului evreu; și eforturi înțelepte și bine îndrumate realizează mult în această ((267)) direcție. Această cotitură în afacerile evreiești atrage atenția oamenilor chibzuiți atât dintre evrei cât și dintre neamuri.

Este evident din expresiile jurnalelor de frunte evreiești și din diferitele mișcări care se desfășoară acum pentru colonizarea Palestinei, și pentru ajutorarea și înaintarea celor stabiliți deja acolo, că mulți se întorc acum cu ochi nerăbdători spre țara făgăduinței. Această cotitură în afacerile evreiești este începând din 1878; și felul în care prind formă evenimentele de la acea dată a produs și produce o trezire remarcabilă asupra acestui subiect, care în sine este o dovadă semnificativă a timpurilor. Din Jewish World (Lumea Evreiască) (20 august 1886) cităm ca exemplu următoarele:

„Sunt despicături în norii care au aruncat până acum o umbră atât de neagră peste Țara Sfântă. Viitorul acestei țări nefericite, de atâta timp învăluită în întuneric impenetrabil, începe să se lumineze vag; și sclipirile unei mai fericite stări de lucruri nu sunt departe de prezicerile noastre. ... Două instituții sunt destinate să joace un rol important în ameliorarea condițiilor evreilor din Palestina — Școala Agricolă din Iaffa și instituția lui Lionel de Rothschild din vecinătatea Ierusalimului. Am putea adăuga o a treia sub forma Fondului Testimonial Montefiore, care, prin promovarea societăților de construcție și prin ridicarea de locuințe ieftine, a făcut mult să stimuleze prosperitatea și să reducă suferințele și greutățile vieții casnice din Cetatea Sfântă. ... Ceea ce vrem să remarcăm în acest moment este că perspectivele evreilor din Palestina nu mai sunt întunecate. Pe de o parte, sunt în acțiune forțe pentru îmbunătățirea condițiilor fraților noștri, care au fost înțelept plănuite și ingenios organizate și care acum sunt aplicate cu perseverență; pe de altă parte, oamenii se satură de mizerie și de inactivitate și arată o tendință crescândă de a se folosi de eforturile făcute pentru reabilitarea lor. Aceasta este o stare de lucruri plină de urmări fericite, și nu va fi nici un evreu care să n-o privească cu plăcere”.

Într-un număr următor al aceleiași publicații, un articol de fond despre „Viitorul Palestinei” se încheia cu aceste cuvinte:

((268))

„Cu afluxul recent de element agricol în coloniile plantate prin fondurile Montefiore, Hirsch și Rothschild, ar trebui să se găsească mâini dornice să muncească la scena de transformare, când «pustietatea ... va înflori ca trandafirul»; mâini dornice și inimi dornice care să recupereze Țara Sfântă din lunga ei noapte a morții și să restabilească la viață și la lumină patria națională a evreilor”.

Alt jurnal, The Jewish Messenger (Mesagerul Evreiesc), spune:

„În timp ce oamenii sunt absorbiți de micile lor griji, alternativ mișcați de speranțe și temeri, marele și impresionantul marș al evenimentelor umane merge înainte și irezistibil spre completare, în împlinirea unei legi inevitabile care controlează toată acțiunea umană. Oameni de ici și de colo ridică glasul lor plăpând ca și cum ar vrea să împiedice acest val de înaintare și să oprească decretul Celui etern. La fel de bine ar putea încerca să oprească legea care guvernează universul. Rasele au un curs de urmat tot atât de fix ca și stelele care strălucesc orbitor pe bolta albastră de deasupra noastră, iar rasa lui Israel este steaua fixă strălucitoare printre ele. În toate rătăcirile ei, ea a fost fidelă cursului ei. Misiunea ei a fost prevăzută și prezisă, și restaurarea ei finală în Țara Sfântă a fost profețită. Că această profeție este în curs de împlinire o indică semnele timpurilor. Se împlinește atât de tăcut și atât de treptat încât numai cei care au acordat atenție subiectului înțeleg importanța lucrării făcute.

Palestina este o necesitate politică pentru neamul evreiesc. Întemeierea unei națiuni în Țara Sfântă încă o dată, înseamnă înălțarea întregului Israel. Îl situează ca națiune printre națiunile pământului. Îi dă evreului acea putere politică și acel drept suveran care înseamnă protecție. Îl face cetățean al țării sale și îi dă un pașaport printre națiunile pământului. ... Aceasta poate părea irealizabil pentru omul din birou absorbit de registrele lui, pentru omul din magazinul lui absorbit în socotirea profiturilor și a pierderilor, pentru omul adâncit în strălucirea plăcerilor sociale, dar este clar ca lumina zilei pentru oricine face un studiu atent al horoscopului politic.

Odată realizată autonomia politică, evreii împrăștiați în toată lumea nu se vor îngrămădi în Palestina toți deodată.

((269))

Sunt 300.000 de evrei în Asia, 400.000 în Africa și 5.000.000 trăiesc în Europa. De la aceștia își va trage Palestina viața ei de restaurare. Evreul american va rămâne fără îndoială american; și dacă va vizita vreodată Țara Sfântă va fi pentru plăcere și călătorie, și pentru a vedea o țară atât de renumită care este locul de naștere principal al neamului său eroic.

S-ar putea spune, vorbind din punct de vedere geografic, că Palestina este prea mică pentru a exercita multă influență ca putere politică, intelectuală sau morală între națiunile pământului. Răspundem că în vremurile străvechi Grecia a fost o putere și că în timpurile moderne mica insulă a Britaniei este o putere. Vorbind din punct de vedere geografic, ce sunt ele? Intelectul, forța morală și mândria naționalității sunt cele care fac națiunile mari, și nu întinderea teritoriului. Intelectul și puterea morală sunt cele care vor face Israelul renumit printre națiuni”.

Ziarul Jewish Chronicle (Cronica evreiască) spune:

„Mișcarea este irezistibilă. Nu ne putem lăsa să stăm alături cu mâinile încrucișate când are loc acest nou exod. Noi evreii am susținut, timp de aproape două mii de ani, că sfârșitul veacurilor de suferință prin care am trecut va fi atins numai când vom avea din nou în stăpânire țara părinților noștri. Se va stinge acea încredere chiar la momentul când pare pe punctul de a fi împlinită? Sau este de așteptat ca întoarcerea să fie realizată prin mijloace atât de misterioase încât să fie mai presus de cooperarea ființelor umane? Dumnezeu Își îndeplinește voia prin voințele oamenilor; și dacă este ca profețiile să se împlinească, aceasta va fi prin voințele și energiile umane. Acestea pot părea a fi subiecte înalte ca să le pui în legătură cu un plan practic de plasare a câtorva colonii evreiești în Palestina. Dar din începuturi mici ca acestea apar adesea evenimentele mari; și întoarcerea unui grup mic de evrei în Țara Sfântă nu poate să nu aducă în minte posibilitatea și aplicabilitatea întoarcerii mai mari spre care a indicat toată istoria evreiască și toate aspirațiile evreiești până acum”.

Alții, în afară de evrei, oameni proeminenți din lume, văd și comenteză proeminența crescândă a Israelului. De exemplu, observați cele ce urmează din Central Presbyterian:

((270))

„În loc să se stingă, corpul evreiesc arată vitalitate crescândă. Ei nu pot fi distruși ori înghițiți. Ei trec din țară în țară pentru a deveni practic stăpâni oriunde merg. Ei iau pământul în Germania și Ungaria și se îmbogățesc în Rusia; ei sunt marii bancheri din Londra și Paris și din centrele comerțului european. În zece ani (recenți) familia Rothschild a furnizat 100.000.000 lire ca împrumuturi Angliei, Austriei, Prusiei, Franței, Rusiei și Braziliei”.

Lordul Shaftesbury din Anglia a spus recent:

„Există o mare gelozie pe acest popor uimitor care iese acum în față. Și ce semn al timpurilor este acesta, că oriunde sunt evrei, ei sunt fie oamenii cei mai proeminenți care sunt persecutați, fie oamenii cei mai importanți care sunt în frunte în toate profesiile! Un cetățean proeminent din Berlin a fost întrebat: «Care este istoria acestui puternic sentiment anti evreiesc pe care îl aveți în Berlin și în toată Germania?» El a răspuns: «Vă voi spune: Acești evrei, dacă intră în comerț, devin primii comercianți, dacă intră în finanțe, devin primii bancheri, dacă intră în drept, devin primii avocați, sau dacă intră în literatură, ne întrec pe noi toți. Orice carieră fac, îi înlătură pe cei dintre neamuri; și vă spun, domnule, nu vom tolera aceasta».

Persecuția evreilor din Rusia și din Polonia nu depinde de religie sau de naționalitate. Acestea nu au absolut nimic de-a face cu ea. Rușii ar persecuta orice alt popor în aceeași poziție ca evreii. Țineți minte aceasta, că evreii dețin în ipotecă o parte foarte mare din proprietatea funciară a Rusiei; că ei au ca datornici o proporție foarte mare din țărănime și foarte mulți proprietari de magazine din diferitele părți ale imperiului. Este aproape sigur că poporul rus se va folosi de fiecare ocazie care i se prezintă acum pentru ai jefui și prăda pe evrei. În nimicirea evreilor și a actelor lor, rușii se debarasează de documentele prin care sunt obligați și care ar putea fi aduse ca dovezi împotriva lor; și atâta timp cât există proprietate pe care să poată pune mâna, veți găsi poporul rus ridicându-se împotriva evreilor”.

Ceea ce urmează este un extras dintr-o scrisoare publicată într-un ziar englez, de d-nul Charles Reade, romancierul ((271)) bine cunoscut în cercurile literare, a cărui convertire la Cristos și la Biblie a avut loc acum câțiva ani:

„Națiunea evreiască, deși este căzută în dizgrație, își va relua în final vechiul ei teritoriu, care este atât de evident păstrat în așteptarea lor. Profețiile sunt clare ca lumina zilei în două puncte: Că evreii trebuie să ia din nou în posesie Palestina și de fapt să stăpânească din Liban până la Eufrat; și că acest eveniment trebuie să fie primul dintr-o mare serie de schimbări care vor duce la o mare îmbunătățire a condiției sărmanei omeniri suferinde și a creației în general. Ei bine, avem aici în perspectivă un eveniment glorios, tot atât de sigur cum este că mâine va răsări soarele. Singura deosebire este aceea că soarele va răsări la o oră sigură, iar evreii vor ocupa Siria și-și vor relua gloria lor națională într-o zi nesigură. Fără îndoială că este o slăbiciune a omenirii să presupună că o dată nesigură trebuie să fie o dată îndepărtată. Dar aceasta nu este rațional. Desigur că este datoria oamenilor întelepți și treji să vegheze la semnele premergătoare și să acorde umila lor cooperare, dacă ni s-ar acorda un privilegiu atât de mare.

Această persecuție subită a evreilor chiar în națiunea unde sunt cei mai numeroși — nu poate fi oare un semn premergător și o atenționare a Providenței că cetatea lor trainică nu este Tătaria Europeană? Palestina poate fi colonizată în mod eficient numai din Rusia, unde există 3 milioane de evrei care tremură pentru viață și proprietate; și restul va urma. Istoria este o oglindă în spatele nostru. Orice au făcut evreii, mai pot face. Ei sunt oameni de geniu; și geniul nu este limitat prin natură, ci prin voință, prin obicei sau prin întâmplare. Ce au încercat acești oameni și au eșuat? Războinici, scriitori, constructori, negustori, legiuitori, gospodari; și cei mai sus în toate. În aceasta, istoria se repetă.

Ei vor fi mari în artele păcii și ale războiului; și dușmanii lor se vor topi înaintea lor ca zăpada dintr-un canal de scurgere. Dacă ar părea că necesită ajutor de la vreo altă națiune la început, binecuvântată va fi națiunea care i-l va oferi; și națiunea care îi persecută va fi făcută o lecție într-un fel sau altul. De aceea, dacă din întâmplare atrocitățile recente ar face pe conducătorii evrei să hotărască să colonizeze Palestina din Rusia, să le oferim cu ((272)) generozitate nave, marinari, bani — orice ni s-ar cere. Va fi o mai bună investiție națională decât obligațiunile egiptene, braziliene sau peruviene”.

Un proverb evreiesc din ultimii ani spune: „Când ajunge calea ferată la Ierusalim, vine Mesia”; și aceasta este în armonie cu reprezentarea simbolică a căii ferate date de profeții Naum (2:3-5) și Isaia (66:20). Și, destul de sigur, proverbul n-a greșit cu mult ținta; deoarece calea ferată va ajunge la Ierusalim «în ziua pregătirii» Sale — în timpul prezenței lui Mesia. Ceea ce urmează, extras din presa zilnică, are legătură interesantă cu acest subiect:

„Galileo avea dreptate: lumea se mișcă. Urmează să fie construită o cale ferată de la Ierusalim la Iaffa, pe Mediterană, 31 de mile distanță, vechiul port al capitalei evreiești și locul de debarcare al cedrilor cu care a fost construit templul. Un evreu din Ierusalim, pe nume Josef Nabon, care este supus otoman, a obținut de la sultan dreptul de a face curse în acest scop. Acest drept rămâne valabil 71 de ani. Costul estimativ al construcției este de 250.000 de dolari. Așa deci, după aceasta civilizația urmează să fie cultivată în Palestina. Secolul al 19-lea va sosi în acele părți când prima locomotivă va pufăi în Ierusalim”.

Scrisoarea următoare, de la un corespondent al ziarului Pittsburg Dispatch, care a apărut recent în acel ziar, confirmă progresul actual în Palestina și îndeosebi în Ierusalim:

Ierusalim, 12 iulie 1889

„Treizeci de mii din cei patruzeci de mii de oameni din Ierusalim sunt evrei. Guvernul turc, care de veacuri le-a interzis să locuiască mai mult de trei săptămâni deodată în Țara Sfântă, își slăbește restricțiile, sub influența guvernelor străine; și în prezent evreii vin cu sutele. Ei intră în afaceri și controlează acum o mare parte din comerțul Ierusalimului. Unii dintre ei simt că ziua în care se va împlini profeția Bibliei, că ei vor locui din nou țara lor, este aproape; și un trib ciudat din Arabia sudică pretinde că a primit o revelație că trebuie să părăsească ținutul din deșert și să se întoarcă în Palestina. Acești evrei au trăit în Yemen, Arabia, în ultimii 2500 de ani. Ei sunt din seminția lui Gad și au plecat din Palestina cu 700 de ani înainte să se nască Cristos. Aduc cu ei multe ((273)) documente valoroase care le dovedesc originea și se angajează în agricultură lângă Ierusalim. Persecuția evreilor în Rusia și în Austria îi mână pe mulți dintre ei aici, și sunt de asemenea grupuri mari de evrei polonezi și spanioli în Ierusalim. Perioada șederii evreilor în Palestina a fost prelungită și restricțiile asupra stabilirii reședinței lor în Ierusalim au fost practic înlăturate. Acum o jumătate de secol erau doar 32 de familii evreiești în tot Ierusalimul, iar numărul în întreaga Palestină era de numai 3000. Acum sunt aproape 50.000 în Țara Sfântă și ei formează trei pătrimi din populația Ierusalimului.

Ciudat popor sunt ei! Diferiți de toți evreii de pe fața pământului. Sunt mai aproape de tipul care exista aici în trecut. Numărul celor forțați să vină aici prin persecuție este susținut aproape în întregime de diferite biserici evreiești din întreaga lume.

Una dintre marile priveliști ale Ierusalimului este locul plângerii evreilor, unde în fiecare vineri se întâlnesc anumite secte în afara zidurilor Moscheii lui Omar, care ocupă locul Templului lui Solomon, și cu capetele plecate pe pietre plâng pierderea Ierusalimului și se roagă lui Dumnezeu să dea țara înapoi poporului Său ales. Acest obicei a fost respectat din zilele Evului Mediu și este una din scenele cele mai triste. L-am vizitat săptămâna trecută. Pe o alee îngustă înconjurată de case mizerabile — pe dale de piatră tocite de picioarele goale ale miilor de evrei — lângă un zid din blocuri mari de marmură, care ajunge la cincizeci de picioare î15 mș sau mai mult deasupra lor, un șir lung de bărbați în pelerine lungi și de femei cu șaluri pe capetele lor aplecate se rugau și plângeau. Mulți dintre bărbați aveau bărbi albe și bucle lungi și ondulate, argintii. Alții erau chiar în floarea vârstei; și n-am putut să nu mă minunez când am văzut figurile acestora uneori aproape zguduite de emoție. Fiecare avea în mână o Biblie evreiască foarte uzată și din când în când grupul izbucnea într-un fel de psalmodiere, un bărbat bătrân, cărunt, servind drept dirijor, iar restul intrând la refren. Psalmodierea era într-o limbă ciudată, dar se traducea după cum urmează:

((274))

Dirijorul: Pentru palatul care stă pustiu —

Răspuns: Stăm în singurătate și plângem.

Dirijorul: Pentru zidurile care sunt distruse —

Răspuns: Stăm în singurătate și plângem.

Dirijorul: Pentru Măreția noastră care s-a stins —

Răspuns: Stăm în singurătate și plângem.

Dirijorul: Pentru bărbații mari care zac morți —

Răspuns: Stăm în singurătate și plângem.

Dirijorul: Pentru preoții noștri care s-au poticnit —

Răspuns: Stăm în singurătate și plângem.

Dirijorul: Pentru împărații noștri care l-au disprețuit —

Răspuns: Stăm în singurătate și plângem.

Efectul acestei psalmodieri nu poate fi apreciat fără a-l auzi. Bărbații în vârstă și femeile care plâng, sărutând pietrele zidului care îi desparte de ceea ce odată era locul templului lui Solomon și care este chiar și acum partea cea mai sfântă a pământului pentru evrei, sentimentul veritabil exprimat de toți și credința pe care o arată prin faptul că astfel vin aici, săptămână după săptămână și an după an, sunt extraordinar de impresionante. Este într-adevăr una dintre priveliștile ciudate ale acestui oraș, cel mai ciudat oraș.

Există opt colonii agricole în diferite părți ale Palestinei. Una dintre aceste școli de lângă Iaffa are mai mult de șapte sute de elevi și o fermă de douăzeci și opt de mii de acri î11,336 haș. Este situată în câmpia Saronului, unde au trăit filistenii, și are zeci de mii de vii și de măslini. Turcii sunt foarte împotriva vânzării de pământ evreilor, dar aceștia din urmă se arată a fi tot atât de buni agricultori cum sunt și oameni de afaceri; și terasarea dealurilor din jurul Ierusalimului arată că Țara Sfântă a fost mult mai bine cultivată de ei decât de cuceritorii lor. O mare parte din terenul chiar din afara orașului Ierusalim se află acum fie în mâinile evreilor, fie în cele ale instituțiilor caritabile. D-nul Behar, conducătorul școlilor Rothschild, îmi spune că tocmai au cumpărat Hotelul Ierusalim și că îl vor anexa la școala lor. Sir Moses de Montefiore, care a administrat fondul lăsat de un israelit bogat din New Orleans, a construit multe case bune pentru evrei pe drumul dintre Betleem și Ierusalim, și acolo sunt câteva spitale evreiești.

((275))

Printre oamenii care cred cu convingere că în curând evreii vor avea iarăși în posesie Palestina este o colonie de cincisprezece persoane, care locuiesc într-o casă frumoasă construită chiar pe zidurile Ierusalimului și care sunt cunoscuți ca «americanii». Acești oameni nu sunt evrei. Ei sunt creștini care au venit aici din diferte părți ale Statelor Unite, și mai ales din Chicago, ca să aștepte împlinirea profeției că Dumnezeu va regenera lumea, începând din Ierusalim. [Ei nu înțeleg că alegerea Bisericii Evanghelice trebuie să fie realizată mai întâi.]

Nu există nici o îndoială, de nici un fel, că Ierusalimul face progrese. Majoritatea străzilor sunt acum bine pavate și starea igienică a orașului a fost mult îmbunătățită. Ierusalimul din afara zidurilor este acum aproape tot atât de întins ca și orașul dinăuntru, și mi se spune că terenul a crescut în valoare în așa măsură încât se poate spune că orașul sfânt cunoaște un avânt în privința proprietății funciare. Am aflat că de-a lungul șoselei Iaffa, chiar în afara porții, proprietatea a urcat într-un an sau cam așa, cu mai multe sute de procente. O parcelă care aparține unei instituții caritabile a fost cumpărată cu puțin timp în urmă cu 500 de dolari. Acum valorează 8000 de dolari, și nu poate fi cumpărată cu acea sumă. O linie de telegraf trece de aici până pe coasta mării, și o companie feroviară a fost organizată ca să construiască o linie de la Iaffa la Ierusalim. Pentru prima oară în istoria lui, Ierusalimul are o forță polițienească și ordinea lui este acum tot atât de bună ca și cea a New York-ului”.

Pasajul următor, extras din The Hebrew Christian (Creștinul evreu) din iulie 1889, este o altă relatare interesantă despre vizita unui evreu american la locul plângerii evreilor în Ierusalim. El spune:

„După ce a petrecut mai multe ore vizitând evrei, prietenul meu în vârstă, un rabin din Kovno, Rusia, m-a întrebat dacă mă duc cu el la locul plângerii să jelesc pustiirea Ierusalimului și să mă rog pentru restaurarea Israelului la gloria lui de altădată. «Mă voi duce cu tine» am răspuns, «și mă voi ruga foarte serios pentru ca Dumnezeu să grăbescă ziua când Iuda se va întoarce la Domnul». Fiind vineri după-amiază, timpul când mulți evrei se adună pentru ((276)) rugăciune la zidul vechiului templu, m-am alăturat grupului lor. A fost într-adevăr o scenă memorabilă. Erau aici evrei de printre toate națiunile în costumele lor orientale specifice, și unii îmbrăcați în talith-ul lor (veșmânt pentru rugăciune). Au citit Psalmul 22 cât au putut de tare. Femeile strigau tare, cu mare seriozitate: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea mea, de cuvintele geamătului meu? Strig ziua, Dumnezeul meu, și nu-mi răspunzi; strig și noaptea, și tot n-am odihnă». Bărbații de asemenea plângeau și recitau psalmi, litanii și rugăciuni. Cei mai mulți dintre aceștia își lipeau buzele de pietre și le sărutau. Ascultând rugăciunile lor patetice mi-am amintit ce au spus rabinii în Talmud — că «De la nimicirea Templului, porțile rugăciunii sunt închise și numai porțile lacrimilor sunt deschise». Rabinul repeta cu intonație tristă:

«Pentru palatul care stă pustiu» etc.

Cea mai înduioșătoare jelire pentru Ierusalim poate fi auzită și în casele evreilor pioși. La miezul nopții se înfășoară în veșmintele pentru rugăciune, își pun cenușă pe cap și se culcă la pământ. Apoi în ton melancolic recită:

«Un glas de suferință din vechiul turn din Rama,

Un glas de tânguire de pe dealul sfânt al Sionului;

Vai! diadema mea și zestrea-mi de regină,

Onorurile tinereții încă mi le mai amintesc.

Întunecos îmi este lăcașul singuratic

În care în vechime un tron de splendoare stătea.

Cea mai frumoasă mireasă a lui Iehova numele-mi era;

Dar acum sunt părăsită, nemângâiată, forțată

Să rabd mânia și răzbunarea-I grea;

Bucuriile mele s-au dus, inima îmi este pustie.

Veniți, plângeți, fiicelor, alături de mine,

Căci jalea să-mi potolească nimenea nu vine.

Înjosită de la starea înaltă fără pereche,

Victima mândriei și deșertăciunii nesăbuite,

Inima care-mi bate cu violență cutremurătoare

Se zbate în colivia ei de suferință fără speranță.

Iuda se tânguiește în pocăință înlăcrimată,

O văduvă care jelește în captivitate.

Am fost regină strălucită în Solima,

Un nor de aur fost-am, muntele lui Dumnezeu;

Acuma însă jefuită de păgâni, nu mă aștept

((277))

Să calce drumul pustiei vreun peregrin mai sărac decât mine.

Toți pruncii fost-au smulși de la sânul meu,

Bătrânii au fost uciși, pământul scufundat în sânge.

Nimeni nu pune la inimă starea-mi nefericită?

Și nimeni nu oprește lacrima ce curge în șuvoaie?

Și nimeni nu alină durerea ce sufletul străpunge?

Și nimenea nu zice: «Nu vor îndrăzni păgânii

Să îl numească soțul meu?» O, săgeată otrăvită.

Batjocurile crude pe care sunt silită să le-ndur!

Tată al îndurărilor, vino, întoarce-Te cu har

Către lăcașele Sionului iarăși înfrumusețate.

Lasă ca ochii Israelului să privească locuința Ta

Restaurată; apoi ascultă cântul aleluia,

Glasuri ce-nalță imnuri, rasa răscumpărată,

Salută zidul ce se-nalță, al templului etern».

După aceasta se citesc câțiva psalmi și se fac rugăciuni. Când se ridică de la pământ, ei spun: «Scutură-te de praf; ridică-te și așează-te, o Ierusalime. Eliberează-te din lanțurile de la gât, o fiică a Sionului captivă.»

O rugăciune remarcabilă făcută cu aceste ocazii și care se referă fără îndoială la Isaia 7:14 este:

«În milă, Doamne, ascultă rugăciunea poporului Tău:

Împlinește dorința Israelului care jelește.

O, scut al lui Avraam, trimite-L pe Răscumpărătorul,

Și cheamă numele Lui glorios Emanuel»”.

Numai după ce și alte persecuții vor fi împins mai mulți dintre evreii săraci spre Palestina și civilizația modernă va fi încă mai avansată acolo, clasele mai bogate ale evreilor vor fi atrase într-acolo; și atunci va fi în mare măsură din motive egoiste — când timpul de necaz mare și general va face ca proprietatea să fie mai puțin sigură în alte țări decât acum. Atunci Palestina, departe de socialism și anarhism, va părea a fi un port de siguranță pentru evreii bogați. Dar la ritmul actual al progresului în aceaste diferite direcții, următorii cincisprezece ani vor fi martorii multor lucruri în Palestina.

Orbirea lui Israel îndepărtându-se

Există un alt aspect al profeției referitoare la Israelul trupesc, a cărui împlinire ar trebui să începem să o vedem acum. ((278)) Apostolul Pavel a declarat: „O parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ține până va intra plinătatea neamurilor” — adică până când numărul aleșilor dintre neamuri, care împreună cu rămășița lui Israel vor constitui faza spirituală a Împărăției, vor fi intrat în acea înaltă favoare, de la care Israelul ca națiune a fost respins, și față de ale cărei avantaje ei ca popor au continuat să fie orbi. În sensul cel mai deplin deci, orbirea Isaraelului Trupesc, altfel numit Iacov, nu va trece până când alegerea Israelului Spiritual va fi completată. Și suntem informați în mod clar (Rom. 11:26) că restabilirea și eliberarea lor din orbire și prejudecată va veni de la (muntele) Sion, Biserica glorificată sau Împărăția. Dar după cum Împărăția Sionului a început într-o anumită măsură în 1878, când Împăratul nostru Și-a luat marea Sa putere ca să împărățească, deși clasa „picioarelor” nu era încă pe deplin dezvoltată și glorificată, tot așa favoarea lui Dumnezeu față de „Iacov”, prin Sion, și-a avut în mod potrivit un început atunci, deși nu va ajunge la ei în măsura cea mai deplină până când membrele „picioare” ale trupului lui Cristos vor fi de asemenea glorificate. Și după cum 1881 a fost timpul paralel pentru trecerea luminii de la Iacov la neamuri, tot așa el marcheză și timpul începutului întoarcerii din nou a unei lumini speciale la evreii de multă vreme orbiți. Și fidelă modelului ei evreiesc, Biserica Creștină nominală se împiedică acum orbește, în timp ce numai o mică rămășiță a ei este binecuvântată. Cât de convingătoare și adecvate sunt aici cuvintele apostolului: „Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă Dumnezeu n-a cruțat ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine”.

Dar recunoșterea generală a adevăratului Mesia și a Împărăției Sale se va întâmpla fără îndoială sub și prin patriarhii și profeții restabiliți, a căror restabilire perfectă va fi prima lucrare a Cristosului după ce întregul „trup” va fi glorificat. Dar orbirea lor va începe să treacă mai înainte; și deja a început o mare mișcare spre Cristos, în special printre evreii ruși.

Privind în această direcție, semnele timpurilor sunt atât de pronunțate încât sunt surprinzătoare. Remarcabila mișcare ((279)) religioasă în progres printre evreii din Rusia de Sud aduce mii din acel popor la o recunoaștere a lui Isus Cristos ca mult promisul Mesia, și la o recunoaștere a păcatului lor național, în respingerea și răstignirea Lui. Și acesta nu este în nici un sens rezultatul activității misionare creștine: este o mișcare independentă, apărută în întregime pe sol evreiesc. Liderul mișcării este un evreu, d-nul Joseph Rabinowici, fost negustor și mai târziu avocat, om de înaltă reputație printre cei din poporul lui. D-nul Rabinowici n-a fost un rabin evreu, și nici el, nici alții dintre bărbații de frunte ai mișcării n-au fost clerici ai vreunei secte sau crez. Cu privire la această mișcare, cităm dintr-un articol din Harper's Weekly și din alte rapoarte, după cum urmează:

„Dezvoltarea ei a fost în așa fel încât se poate spune despre ea cu încredere că nu mai este un simplu experiment cu șanse îndoielnice de existență permanentă. A manifestat o vitalitate remarcabilă; creșterea ei a fost fermă si sănătoasă, pozitivă în caracter, evitând totuși orice grabă nefirească și orice extreme periculoase. Fiind recunoscută de autoritățile rusești ca o religio licita, ea are acum o existență legală și drepturi legale. Caracterul ei o marchează ca unul dintre fenomenele unice din caleidoscopul pestriț al intereselor naționale, sociale și religioase care împart inimile și mințile celor o sută șaisprezece milioane de supuși ai țarului.

Credința acestei comuniuni noi mai este deosebită și prin aceea că ei nu intenționează să formeze o legătură organică de vreun fel cu nici o formă existentă a creștinismului, ci, având scopul mărturisit de a ignora dezvoltarea istorică a doctrinelor din era apostolică încoace, să-și scoată învățăturile direct din sursa Noului Testament, fără a avea vreo considerație specială pentru formulele doctrinelor aflate în bisericile ortodoxe ale timpurilor noastre. Ea pretinde a fi modelată după adunările iudeo-creștine din zilele apostolilor.

Energic în caracter și ambițios în autoperfecționarea și avansarea politică, socială și morală a poporului său, d-nul Rabinowici a devenit cu ani în urmă cunoscut ca prieten zelos al reformei printre evreii din răsărit. Cu o educație și o inițiativă ((280)) cu mult deasupra fraților lui, el a pornit în căutare de căi și mijloace ca să-și atingă idealurile și scopurile. A făcut ce a putut să le asigure drepturi politice mai bune, dar n-a fost capabil să-i apere de persecuțiile feroce care s-au pornit împotriva nefericiților israeliți din Rusia, din România și din țările învecinate. El s-a familiarizat cu gândirea filosofică avansată a occidentului, în speranța că adoptarea acesteia de către poporul său îl va ridica pe un plan mai înalt și astfel îi va asigura idealuri mai înalte și scopuri mai nobile. Dar a învățat curând să pună la îndoială atât eficiența mijloacelor cât și posibilitatea de a le aplica la un popor pe care secolele de persecuții și ultraconservatorism l-au făcut insensibil la principii atât de diferite de ideile lui tradiționale. El a încercat și să-i despartă de lăcomia lor pentru câștig, care, alături de exercițiile lor religioase formale, este factorul atotstăpânitor și atotdegradant în mintea evreului oriental. Dar străduințele lui de a stabili colonii agricole pentru ei, atât acasă cât și în Țara Sfântă, s-au dovedit eșecuri. Când era în Palestina, s-a copt în el convingerea, printr-un studiu independent al Noului Testament în relațiile lui cu Vechiul Testament, că Israelul făcuse greșeala vieții lui naționale și că devenise necredincios misiunii sale istorice, prin respingerea lui Isus Cristos.

Această convingere cu privire la Cristos, ca întruchiparea și împlinirea profețiilor din vechime, și a idealurilor și scopurilor lui Israel ca națiune, este ideea centrală în jurul căreia se învârtește întreaga mișcare. Principiile enunțate de umilul Nazarinean sunt recunoscute ca singurele care pot împlini destinele oamenilor și care-i pot face în stare să atingă scopul pentru care ei au fost puși deoparte ca popor ales. Este astfel privit ca o ruptură serioasă în dezvoltarea naturală și istorică a Israelului, faptul că acum o mie opt sute de ani acest popor a refuzat ca națiune să accepte acele idei și principii care sunt privite de toți creștinii, și acum și de d-nul Rabinowici și de adepții lui, ca singurul rezultat corect și legitim al întregii dezvoltări istorice anterioare a Israelului. Scopul ideal al reformatorului din Chișinău este să vindece această ruptură, ((281)) printr-o repornire de unde poporul ales a intrat prima dată pe o cale greșită a dezvoltării naționale. În 1880 el a publicat un program în care pleda în favoarea reorganizării complete a sistemului rabinic. A fost activ apoi în lucrarea unei societăți pentru promovarea agriculturii printre evreii din sudul Rusiei; și în zilele de persecuție din 1882 el a susținut cu sârguință întoarcerea poporului său în Palestina. În acea perioadă a avut loc schimbarea în convingerile lui religioase. N-a fost rezultatul lucrării misionare creștine, și el nu este un convertit în sensul obișnuit al cuvântului. Schimbarea s-a produs treptat, și numai după lungă deliberare s-a copt în mintea sa ideea organizării adunărilor creștine de naționalitate evreiască. După întoarcerea sa din Palestina convingerea lui a fost: «Cheia Țării Sfinte se află în mâna Fratelui nostru Isus». În cuvintele «Isus Fratele nostru» se află miezul vederilor sale religioase. Lucrarea lui a avut succes și mulți îi acceptă învățăturile”.

Când d-nul Rabinowici a început să se gândească la faptul că ar trebui să fie un credincios mărturisit și deschis în Cristos, el a fost tare nedumerit de numărul sectelor printre creștini și a ezitat să se alăture vreuneia din ele. El spune: „După cum pentru a ajunge în Canaan trebuie trecut Iordanul, tot așa calea spre posesiunea și odihna spirituală este Isus”. În ceea ce privește Cina Domnului, el spune că membrii Noului Legământ nu sărbătoresc aceasta decât ca o Cină Pascală. Ei însă (ca și noi) nu văd cum ar putea să o sărbătorească la date diferite. El spune că Domnul Isus Cristos nu le-a poruncit ucenicilor Lui să-și amintească învierea Lui, ci să și-L amintească pe El. Nici el, nici adepții lui nu țin duminica drept Sabat, ci continuă respectarea Sabatului evreiesc. Circumcizia este încă respectată, dar nu este considerată necesară pentru mântuire.

S-a raportat că un pastor luteran a propus unui comitet din Londra ca d-nul Rabinowici să fie angajat de Societatea lor ca misionar pentru evrei. Comitetul a refuzat, deși numai pe motivul că el nu era atunci botezat. Totuși, de atunci încoace el a fost botezat la Berlin, nu în Biserica Luterană, ((282)) nici în Biserca Anglicană, ci pur și simplu în Biserica lui Cristos. D-nul Rabinowici se află în posesia unor scrisori primite de la evrei din toate părțile Rusiei și României, care se interesează de mișcare, de regulile și doctrinele ei, cu scopul de a i se alătura, sau de a începe alta asemănătoare.

„D-nul Rabinowici are un spirit foarte blând, umilit și iubitor, și răspunde repede, chiar până la lacrimi, la asigurările de afecțiune creștină. El nu dorește să se identifice cu nici o sectă, ci dorește să-și ia creștinismul din Noul Testament și să iasă din vechile obiceiuri și doctrine la altele noi, pe măsură ce Spiritul sfânt îl învață în studiul său continuu și evlavios al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.”

Prof. Franz Delitzsch din Leipzig, liderul misiunilor evreiești din Germania și redactor la Saat auf Hoffnung (Sămânța Speranței), o publicație trimestrială dedicată acestei lucrări, a publicat o broșură de aproximativ 75 de pagini despre această nouă evoluție religioasă, în care cel mai întins spațiu este ocupat de documente originale, în traducere ebraică și germană, cu privire la această mișcare. Aceste documente cuprind treisprezece teze; o Mărturisire de Credință a Bisericii Naționale Evreiești a Noului Testament; Explicarea Credinței în Mesia, Isus din Nazaret, în înțelesul acestei congregații; o Haggada pentru israeliții care cred în Mesia, Isus din Nazaret; și în cele din urmă, o Ordine a Cinei Domnului. Ca anexe sunt adăugate o declarație a unui învățător, Friedmann, pentru evreii care cred în Cristos, și o declarație adoptată de o conferință a acestora din urmă, ținută la Chișinău. Mica broșură conține toate materialele pentru un studiu al noii mișcări.

Aceste teze, care trebuie privite ca baza noii credințe, încep cu o relatare a stării deplorabile a evreilor din Rusia, susțin că strădaniile de îmbunătățire din partea evreilor ruși s-au dovedit zadarnice și continuă spunând:

„Este nevoie de o reînnoire morală profundă și interioară, de o regenerare spirituală. Trebuie să lepădăm pe dumnezeul ((283)) nostru fals — iubirea de bani — și în locul lui trebuie să stabilim în inimile noastre un cămin pentru iubirea adevărului și pentru frica de rău”. Pentru aceasta însă este nevoie de un lider. Cine să fie? În Israel nu poate fi găsit nici unul. „Pe bărbatul care posedă toate calitățile unui lider — iubire pentru Israel, sacrificarea vieții, puritate, cunoaștere profundă a naturii umane, seriozitate în demascarea păcatelor și relelor poporului Său — L-am găsit, după o cercetare atentă în toate cărțile de istorie ale poporului nostru, [întruchipat] numai într-un singur bărbat, în Isus din Nazaret”. Israeliții înțelepți din zilele Lui nu L-au putut înțelege; „dar putem spune cu certitudine că El, Isus, numai El a căutat binele fraților Lui. De aceea ar trebui să sfințim numele Fratelui nostru Isus”. „Ar trebui să primim cărțile Evangheliei în casele noastre ca pe o binecuvântare și să le unim cu toate Sfintele Scripturi care ne-au fost transmise de înțelepții noștri.”

Unul dintre articolele cele mai demne de atenție dintr-o serie de articole de credință pe care ei le-au scos este cel care urmează:

„Conform decretului înțelepciunii de nepătruns a lui Dumnezeu, strămoșii noștri au fost plini de împietrire a inimii, și Domnul i-a pedepsit cu spiritul unui somn profund, așa încât ei s-au împotrivit lui Isus Cristos și au păcătuit împotriva Lui până în ziua de azi. Dar prin necredința lor ei au condus alte națiuni la un zel mai mare și au contribuit astfel la împăcarea omenirii, a celor care au crezut în Isus Cristos, fiul lui David, împăratul nostru, când au auzit veștile bune prin mesagerii care promiteau pace (Isa. 52:7), care fuseseră excluși în mod rușinos de la comuniunea cu Israelul. Ca urmare însă, din acest păcat al nostru împotriva Cristosului lui Dumnezeu, lumea s-a îmbogățit prin credința ei în Cristos, iar neamurile în plinătate au intrat în Împărăția lui Dumnezeu. [Ei nu sunt clari aici. La numărul deplin al «turmei mici» dintre neamuri, și nu la neamuri în întregime numite în mod fals creștinătate, se referă Pavel în Romani 11:25]. Acum a sosit și timpul plinătății noastre, și noi, sămânța lui Avraam, vom fi binecuvântați prin credința noastră în Domnul Isus Cristos; și Dumnezeul strămoșilor noștri Avraam, Isaac și Iacov va avea milă de noi și va sădi din nou ramurile care au fost rupte, în propria ((284)) noastră Rădăcină Sfântă — Isus. Și astfel tot Israelul va avea parte de mântuirea veșnică, iar Ierusalimul, Cetatea noastră Sfântă, va fi reconstruit și tronul lui David va fi stabilit în vecii vecilor”.

Ceea ce urmează este un extras dintr-o scrisoare a d-nului Rabinowici, datată 2 ianuarie 1885, către un domn din Londra:

„Am primit scrisoarea d-voastră valoroasă etc. Mi s-a înveselit inima când le-am citit și am înțeles cât de mare și de puternică este iubirea d-voastră față de frații Domnului Isus, Mesia, după trup, și cât este de scumpă în ochii dvoastră mântuirea națiunii israelite.

Mă proștern înaintea lui Iehova, Dumnezeul Domnului nostru Isus; și din adâncul inimii mele se revarsă cuvintele minunatului cântăreț al lui Israel (Ps. 35): «Rușinați și înfruntați să fie cei care vor să-mi ia viața! ... Să se bucure și să se înveselească cei care găsesc plăcere în dreptatea mea și să zică neîncetat: Mărit să fie Domnul care Își găsește plăcerea în pacea slujitorului Său!» Amin.

Prin aceasta vă trimit părerile și declarațiile mele referitoare la acei copii ai lui Israel din Rusia de Sud care cred în Isus ca Mesia. De la ei veți ajunge să cunoașteți originea credinței noastre în Isus (fratele nostru trupesc), Mesia. El este dorința noastră și dorul cel mai profund al inimilor noastre. Prietenii noștri englezi și frați în Isus, Mântuitorul nostru, pot fi convinși prin broșura de mai sus că după ce Domnul Și-a descoperit brațul Său sfânt în ochii tuturor națiunilor și toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru, acum a sosit timpul când se vor îndepărta din mijlocul lui Israel toți oamenii necurați, iar purtătorii vaselor Domnului vor fi curățiți.

Adevărat, mântuirea Domnului nu poate ieși și intra în lume în grabă (Iosua 6:1), nici nu poate umbla cu repeziciune; dar acum, deoarece Iehova, Avangarda și Împăratul Universului, a trecut înaintea poporului Israel, Dumnezeul lui Israel va veni și ca Ariergardă, ca Strângător al proscrișilor lui Israel. Îmi dedic timpul și numele binelui națiunii mele încăpățânate și nefericite, ca să le mărturisesc cu îndrăzneală, în puterea lui Dumnezeu, evanghelia făgăduinței pe care o primiseră ((285)) părinții noștri; și anume, că Dumnezeu L-a ridicat pe Isus din Nazaret, din sămânța lui David, ca Mântuitor al lui Israel.

Prin profunzimea bogățiilor și înțelepciunii lui Dumnezeu, Cel prea înalt, părinții noștri, care au fost primitorii făgăduinței, s-au răzvrătit împotriva lui Isus, pentru ca harul să fie acordat națiunilor păgâne, nu prin vreo făgăduință, ci prin harul din evanghelia lui Mesia. Acum, după ce a intrat plinătatea dintre neamuri, a sosit timpul ca noi, fiii lui Israel, să ne întoarcem la Dumnezeul și Împăratul lui Israel și să fim copiii Lui preaiubiți. Ar trebui să acceptăm moștenirea noastră de la Iacov, care este fără limită; căci noi suntem moștenitorii legitimi, copii ai lui Avraam, ucenici ai lui Moise, servitori ai casei lui David pe vecie. Astfel plinătatea noastră (adică, venirea multor israeliți la Cristos) va fi bogăția noastră și a națiunilor, potrivit cuvintelor lui Iehova prin sf. Pavel, un întâi-născut al lui Israel și în același timp cel mai important dintre păgânii care s-au întors.

Printre frații mei, și în adunări mari, eu atrag atenția cu seriozitate: «Scutură-ți țărâna de pe tine; îmbracă-te cu hainele tale frumoase, poporul meu; prin fiul lui Isai, Isus din Nazaret, Domnul a făcut lucruri mari pentru tine, o Israele, pentru ca El să facă lucruri mari și printre națiunile pământului, care au fost binecuvântate prin strămoșii noștri».

Eu Îi mulțumesc foarte mult lui Dumnezeu pentru că văd mii care ascultă cu bucurie. Fiii mulți și vrednici ai lui Israel așteaptă și tânjesc după ceasul harului Dumnezeului nostru. Vă implor, în numele fraților noștri din Rusia care caută mântuirea, ca prietenii Domnului nostru Isus Cristos, oriunde ar fi ei, să nu tacă, ci să dea sfat și să vorbească îndrăzneț, până când Emanuel va fi și cu noi, până când Iehova ni-L va arăta pe El și locuința Lui.

Acestea sunt cuvinte umile scrise din depărtare”.

Joseph Rabinowici

Pe lângă această remarcabilă trezire, o mișcare asemănătoare a progresat în Siberia, despre care avem relatarea următoare din Presbyterian Witness (Martorul Presbiterian):

„Din Siberia înghețată vin vești despre o mișcare evanghelică în esență la fel cu aceea a d-nului Rabinowici. Liderul este ((286)) Jacob Scheinmann, un evreu polonez, care acum 20 de ani prin gândire independentă a ajuns la concluzia că Isus din Nazaret, fiul lui David, a fost adevăratul Mântuitor. Evreii talmudici stricți au făcut să fie dus în Siberia, unde s-a trudit timp de cincisprezece ani, aproape nebăgat în seamă, să deștepte credința în tovarășii lui exilați. Printre corespondența neridicată care a fost găsită la Tomsk, unde era el angajat în afaceri, era o broșură scrisă de Rabinowici, cu care a luat legătura imediat. Acesta se ocupa de răspândirea vederilor sale prin broșura intitulată «Vocea celui care strigă în pustie». Traducerea evreiască a Noului Testament făcută de către Delitzsch este citită și studiată cu sârguință de evreii siberieni. Se spune că cel puțin 36.000 de exemplare au fost folosite astfel”.

Vedem astfel indicii remarcabile ale favorii lui Dumnezeu care se întoarce la Israel: în scoaterea lor din alte țări prin persecuții mari, prin deschiderea Palestinei ca să-i primească, invitându-i acolo prin providențe speciale în favoarea lor, sub forma unor întreprinderi de binefacere pentru ameliorarea și ajutorarea lor, și de asemenea prin această mișcare semnificativă care este începutul îndepărtării orbirii lui Israel. Și cât de evident este că totul vine de la Dumnezeu! În această lucrare de restabilire a Israelului Trupesc, precum și în marea lucrare a secerișului pentru adunarea Israelului Spiritual, biserica nominală acum respinsă este cu totul ignorată ca mijloc. În ambele aceste mari lucrări acum în progres, diferitele organizații ale „Creștinătății” nominale sunt discret puse deoparte; și la timpul Lui și în felul Lui, și prin instrumente noi, umile, fără titlu, ca în secerișul iudaic, Dumnezeu face ca marea Sa lucrare să prospere și să progreseze.

Și acum întrebăm: Ce înseamnă aceasta? Care va fi rezultatul acestei lucrări ciudate și minunate, ale cărei începuturi însemnate și ai cărei pași rapizi sunt atât de evidente în această perioadă de seceriș? Apostolul Pavel arată în mod clar că readunarea Israelului înseamnă o readunare, sau o ((287)) restabilire pentru întreaga omenire: „Dacă deci căderea lor a fost o bogăție pentru lume și împuținarea lor o bogăție pentru neamuri [așa cum a fost întoarcerea favorii divine la ei], ce va fi plinătatea întoarcerii lor?” Prin respingerea Israelului Trupesc neamurile au primit favoarea chemării de sus, și „puținii” care o apreciază și care înving obstacolele din calea obținerii ei vor fi înălțați la moștenire împreună cu Cristos. Ei vor forma corpul lui Cristos, marele Eliberator. Acesta a fost scopul și va fi rezultatul respingerii Israelului Trupesc; dar readunarea lor și restabilirea în țara făgăduinței marchează un alt pas în marele plan divin: ele declară că restabilirea tuturor lucrurilor „mai întâi la iudeu” dar în cele din urmă la „toate familiile pământului” este pe punctul de a începe. Marele Jubileu al Pământului este pe punctul de a fi inaugurat și în ordinea lui Dumnezeu începe cu evreul. Astfel văzuți, frații Rabinowici și Scheinmann și colaboratorii lor sunt instrumentele lui Dumnezeu în pregătirea vechiului Său popor pentru restabilire, întocmai cum este și privilegiul nostru de a fi lucrători împreună cu Domnul în lucrarea de recoltare legată de perioada de seceriș a Veacului Evanghelic și a clasei alese, spirituale. Desigur, întoarcerea deplină a lui Israel în țara lui și în favoare divină va însemna că marele Eliberator, Cap și corp, prin care trebuie să fie împlinită restabilirea, a fost înălțat la putere, că a venit Împărăția și că lucrarea restabilirii, din care Israelul trupesc va fi un prim-rod, a început deja. Prin urmare, „dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viață dintre cei morți?” — restabilire — nu numai pentru cei în viață, ci și pentru cei morți, potrivit făgăduinței; și nu numai pentru Israel, ci pentru toată omenirea, al cărei tip a fost Israelul și care va fi un prim-rod. Actualele începuturi ale favorii pentru Israel sunt numai picături înaintea unei ploi puternice care va înviora nu numai pe Israel, ci întreaga omenire. Și cu toate că valurile luptei vor lovi încă greu împotriva Israelului și îl vor duce pentru un timp într-o strâmtorare și un necaz încă și mai mare, în ((288)) mijlocul tuturor acestora Dumnezeu va fi cu el și la timpul potrivit îl va ajuta și-l va înălța.

În legătură cu aceasta, subiectul următor din comunicatele presei publice este cu certitudine foarte semnificativ. Rezultatul mișcării va fi urmărit cu profund interes de către toți cei care umblă în lumina adevărului prezent și care înțeleg din Cuvântul lui Dumnezeu că a sosit timpul pe care Dumnezeu la anunțat prin profetul Isaia când a spus: „«Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiți inimii Ierusalimului și strigați-i că timpul lui de suferință [timpul lui stabilit] s-a sfârșit ... căci a primit din mâna Domnului de două ori* cât toate păcatele lui»”. Isa. 40:1, 2.


*Vol. II, cap. 7


Comunicatul la care s-a făcut referire spune după cum urmează:

O Împărăție evreiască propusă
Washington D. C., 5 martie 1891

„William E. Blackstone, din Chicago, a vizitat astăzi pe președintele Statelor Unite însoțit de Secretarul Blaine și a prezentat un memoriu în numele evreilor ruși.

El a explicat că memoriul era rezultatul unei conferințe a creștinilor și a evreilor ținută recent în Chicago, și a atras atenția deosebită asupra faptului că acesta nu era contra Rusiei, ci căuta pe o cale pașnică să dea evreilor controlul asupra vechii lor patrii — Palestina.

El a indicat multe dovezi ale posibilității de dezvoltare mare a acelei țări, atât din punct de vedere agrar cât și comercial, sub un guvern energic, și a spus că drumul de fier care se construiește acum de la Iaffa la Ierusalim, dacă ar fi extins spre Damasc, Tadmor și de-a lungul Eufratului, ar deveni sigur o cale internațională.

El a spus că sărăcia guvernului turc dă semnificație despăgubirii propuse, prin finanțarea unei părți din datoria națională a Turciei de către capitaliștii evrei, și că se cer numai negocieri diplomatice pașnice, cu scopul ca toată proprietatea ((289)) privată asupra pământului și orice proprietate să fie cu grijă respectată și protejată. În încheiere el a spus că, fiind în termeni atât de amicali cu Rusia și neavând complicații în Orient, este cât se poate de potrivit și de încurajator ca guvernul nostru să inițieze această mișcare amicală, să le dea acestor milioane de evrei rătăcitori o patrie stabilă și permanentă.

Președintele a ascultat cu atenție remarcile d-lui Blackstone și a promis că va acorda atenție serioasă acestui subiect”.

Memoriul

Textul memoriului este după cum urmează:

„Ce se va face pentru evreii ruși? Este atât neînțelept cât și inutil să încercăm să dictăm Rusiei cu privire la afacerile ei interne. Evreii au trăit ca străini pe domeniile ei de secole, și ea crede că ei sunt o povară pentru resursele ei și că sunt păgubitori pentru binele populației ei țărănești, și nu le va îngădui să rămână. Este hotărâtă în privința faptului că ei trebuie să plece. Prin urmare, ca și Sefardzii din Spania, acești Așchenazi trebuie să emigreze. Dar unde să meargă două milioane de oameni așa de săraci? Europa este aglomerată și nu mai are loc pentru mai multă populație țărănească. Să vină în America? Aceasta ar fi o cheltuială imensă și ar necesita ani de zile.

De ce să nu le dăm înapoi Palestina? Potrivit împărțirii făcute de Dumnezeu neamurilor, ea este patria lor — o posesiune inalienabilă din care au fost expulzați cu forța. Cultivată de ei, a fost o țară remarcabil de rodnică, susținând milioane de israeliți care i-au cultivat cu hărnicie dealurile și văile. Ei au fost agricultori și producători, precum și o națiune de mare importanță comercială — centrul civilizației și al religiei. Se spune, de asemenea, că se înmulțesc ploile și că există multe dovezi că pământul își recapătă vechea lui fertilitate.

Puterile care sub tratatul de la Berlin, din 1878, au dat Bulgaria bulgarilor și Serbia sârbilor, de ce n-ar da acum înapoi Palestina evreilor? Aceste provincii, precum și România, Muntenegru și Grecia au fost smulse turcilor și date posesorilor lor naturali. Nu aparține Palestina evreilor la fel de legitim?

((290))

Dacă ar putea avea autonomie în guvernare, evreii din lume s-ar uni ca să transporte și să stabilească pe frații lor suferinzi în patria lor venerabilă. Timp de mai bine de șaptesprezece secole ei au așteptat cu răbdare o astfel de ocazie privilegiată. Ei n-au devenit fermieri în altă parte pentru că au crezut că erau locuitori temporari în diversele națiuni și trebuiau totuși să se întoarcă în Palestina și să-și cultive propriul lor pământ. Orice drepturi legitime prin posesie i-ar fi putut reveni Turciei, acestea pot fi compensate ușor, probabil de către evreii care-și asumă o parte echitabilă din datoria națională.

Credem că acesta este un timp potrivit pentru toate națiunile și în special pentru națiunile creștine ale Europei, să arate bunăvoință față de Israel. Un milion de exilați, prin suferințele lor îngrozitoare, apelează într-un mod vrednic de milă la compătimirea, dreptatea și omenia noastră. Să le restituim țara de care ei au fost jefuiți într-un mod atât de crud de strămoșii noștri romani.

În acest scop cerem cu respect Excelenței sale Benjamin Harrison, Președinte al Statelor Unite și Distinsului J. G. Blaine, Secretar de Stat, să-și folosească funcțiile și influența lor bună la guvernele maiestăților lor imperiale — Alexandru al III-lea, Țarul Rusiei; Victoria, Regina Marii Britanii și Împărăteasa Indiei; William al II-lea, Împăratul Germaniei; Franz Joseph, Împăratul Austro-Ungariei; Abdul Hamid al II-lea, Sultanul Turciei; Maiestatea Sa, Maria Cristina, Regina regentă a Spaniei; la guvernul Republicii Franceze și la guvernele Belgiei, Olandei, Danemarcei, Suediei, Portugaliei, României, Serbiei, Bulgariei și Greciei, pentru a asigura ținerea grabnică a unei conferințe internaționale pentru a analiza starea israeliților și pretenția lor la Palestina ca patria lor străveche, și pentru a promova pe toate celelalte căi drepte și potrivite alinarea stării lor suferinde”.

(Memoriul este semnat de oameni proeminenți de toate profesiile și crezurile din Chicago, Boston, New York, Philadelphia, Baltimore și Washington.)

((291))

Chestiunea anglo-israelită

De la publicarea primei ediții a acestui volum încoace a apărut o critică a lui și în special a acestui capitol într-un ziar englez — The Banner of Israel (Stindardul lui Israelul) — dedicat teoriei că popoarele anglo-saxone sunt reprezentanții celor „zece seminții pierdute” ale lui Israel. Cele ce urmează au apărut în numărul din decembrie 1891 al revistei noastre Turnul de Veghere al Sionului. Îl publicăm aici, crezând că va fi de interes, deoarece atinge puncte în plus, după cum urmează:

Redactorului ziarului The Banner of Israel —

Dragă domnule: Mi-a venit în atenție un articol recent din revista dumneavoastră, comentând asupra Studiilor în Scripturi, Vol. III, și în special referirea acestuia la Chestiunea Anglo-Israelită în legătură cu întoarcerea evreilor în Palestina; și deoarece pare a cere un răspuns, mă grăbesc să răspund pe scurt la el.

Problema în discuție se întoarce asupra chestiunii dacă, după separarea celor zece seminții de cele două seminții ale lui Israel, în zilele lui Roboam, ele s-au reunit vreodată, fie în realitate fie în mod socotit. Corespondentul d-voastră susține că n-a existat reunire și că numele Israel de la acea dată înainte a aparținut exclusiv celor zece seminții, și nu celor două seminții, Iuda și Beniamin, cunoscute ca iudei. Această eroare pare necesară pentru teoria lui: că anglo-saxonii sunt acele zece seminții și că prosperitatea lor se datorează acestui fapt. Noi susținem că de la perioada pustiirii de șaptezeci de ani, și în special de la întoarcerea din captivitatea babiloniană, națiunea lui Israel a fost recunoscută de Dumnezeu ca una, incluzând pe toți din toate semințiile care au respectat făgăduințele lui Dumnezeu și s-au întors în Palestina când Cirus a scos decretul de permitere. Noi susținem că toți cei care nu s-au întors n-au fost din statul Israel, n-au fost israeliți adevărați, ci de atunci înainte au fost considerați ca neamuri. Afirmăm de asemenea că cei „pierduți” care n-au fost israeliți adevărați vor necesita ((292)) recunoaștere și binecuvântare sub Noul Legământ în timpul Veacului Milenar care vine, și nu în timpul Veacului Evanghelic. Asupra unor puncte pare să existe o ușoară neînțelegere a poziției noastre. Noi nu negăm că cele zece seminții s-au separat de cele două, nici că cele zece care reprezintă majoritatea au reținut ca atare numele original al tuturor (Israel), nici că cele două seminții au ajuns să fie cunoscute ca Iuda, nici că a fost un motiv însemnat pentru separare, nici că aceasta a fost în acord cu planul lui Dumnezeu pentru pedepsirea lor, nici că cele zece seminții au mers în captivitate cam cu șaptezeci de ani înaintea celor două seminții, nici că se poate ca Dumnezeu să aibă vreo parte de binecuvântare pentru urmașii celor zece seminții, precum și pentru cei din cele două seminții și pentru toate familiile pământului, în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.

Ceea ce susținem noi este că Marele Învățător a avut dreptate când a declarat că „Mântuirea vine de la iudei” și că marele apostol a avut dreptate când a declarat că ordinea lui Dumnezeu este — „Slavă, cinste și pace va veni peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului” (Rom. 2:10, 11). Înțelegerea noastră despre aceasta este că după captivitatea babiloniană numele iudeu a devenit sinonim cu israelit, și i-a inclus pe toți care țineau Legea și care sperau în împlinirea făgăduințelor avraamice — inclusiv pe unii din cele zece seminții precum și pe prozeliții dintre Neamuri — toți care erau circumciși. Mai mult, chiar la timpul revoltei celor zece seminții, nu toți membrii individuali ai acelei seminții s-au alăturat la aceasta. Unii au rămas credincioși regatului lui Iuda și au continuat să trăiască printre iudei. 1 Împ. 12:17.

Noi am aflat, și am indicat acel fapt semnificativ, că Domnul nostru și apostolii s-au adresat celor „douăsprezece seminții” sub un singur nume — „Casa lui Israel” — și ((293)) aceasta, de asemenea, vorbind direct celor care locuiau în Ierusalim, care, după cum recunosc toți, erau mai cu seamă din seminția lui Iuda, dar în parte din toate cele douăsprezece seminții. Faptul că Domnul și apostolii s-au adresat astfel celor douăsprezece seminții ca unei națiuni, și au aplicat la ei profeții în această calitate, ni se pare suficient motiv pentru ca și noi să facem la fel.

A cita textele din Scripturi referitoare la diferitele faze ale subiectului ar necesita mult spațiu; dar oricine va lua o Concordanță Young, va merge la pagina 528 și va observa diferitele exemple în care este folosit cuvântul Israel în Noul Testament, va avea ceea ce pare a fi o dovadă copleșitoare că Domnul nostru și apostolii nu mai priveau Casa lui Israel doar ca „cele zece seminții”, ci, așa cum este exprimat, ca „tot Israelul”. Observați în special textele următoare: Mat. 8:10; 10:6; 15:24, 31; 27:9, 42; Marcu 12:29; 15:32; Luca 1:54, 68, și în special versetul 80; de asemenea 2:25, 32, 34; 24:21; observați cu atenție și Ioan 1:31, 49; 3:10; 12:13; de asemenea Fapt. 2:22, 36; 3:12; 4:10, 27; 5:21, 30, 31, 35; 13:16, 24; 21:28; Rom. 9:6, 31; 10:19; 11:25, 26; 1 Cor. 10:18; Galateni 6:16; Efes. 2:12; Filip. 3:5; Evr. 8:8.

„Mântuirea vine de la iudei”, sau de la israeliții care au ținut legământul, în sensul că: 1) Domnul nostru Isus, Mântuitorul, a venit pe această linie; 2) în aceea că o rămășiță a acestor iudei (apostolii și cea mai mare parte din Biserica timpurie), numită o rămășiță a lui Israel (Rom. 9:27; 11:1, 5, 7), au devenit slujitori ai împăcării ca să ducă mesajul la neamuri; și 3) în aceea că pregătirea Domnului este ca, în lucrarea de restabilire din viitor, Israelul trupesc, recuperat din orbire, va fi folosit ca mijloc prin care vor curge către toate familiile pământului izvoarele mântuirii, care vor ieși de la Israelul spiritual glorificat; după cum este scris: „Din Sion [Biserica evanghelică, sau Israelul spiritual glorificat] va ieși legea, și din Ierusalim [Israelul trupesc restabilit] cuvântul Domnului”. Isa. 2:3.

((294))

Dar în orice caz cele zece seminții sunt lăsate afară de la această făgăduință și de la toate făgăduințele asemănătoare; pentru că nici Sionul nici Ierusalimul (nici cele tipice, nici cele reale) nu le-au aparținut lor. Ca să aibă vreo parte în legământul făcut cu Avraam, ei trebuie ori să fie uniți cu Israelul spiritual, al cărui Cap este Leul din seminția lui Iuda, ori trebuie să se asocieze cu Iuda cel literal la Ierusalim, pentru a avea parte de porția lui în timpurile de restabilire viitoare; pentru că „Domnul va mântui mai întâi corturile lui Iuda”. Zah. 12:7.

Argumentele corespondentului d-voastră par a fi rezumate în extrasele următoare, pe care le cităm din jurnalul dvoastră. El spune:

„Cât despre cei ai lui Israel care nu s-au întors, o comparație a lui Ieremia 29:1, 4, 10 cu Ezra 1:1 arată că decretul lui Cirus a fost în împlinirea unei profeții care se referea exclusiv la iudei; și din Ezechiel 4:3-8 este evident că termenul limită al captivității lui Israel trebuia să se extindă mult peste cel al lui Iuda. Nu există nici un fel de dovadă că cele zece seminții au fost cuprinse în oferta lui Cirus”.

Trebuie să obiectăm la aceste afirmații și să cerem cititorilor d-voastră să analizeze mai atent textele citate. Ieremia (29:1-10) nu sfătuiește poporul să se stabilească mulțumit, să nu se aștepte vreodată să se întoarcă la Ierusalim, ci să se stea tihnit acasă pe teritoriul Babilonului, pentru că nu va fi nici o eliberare timp de șaptezeci de ani — o perioadă de captivitate mult mai lungă decât avuseseră vreodată înainte.

Ezra 1:1 nu limitează la membrii lui Iuda și Beniamin privilegiul sau libertatea de a se întoarce. Dimpotrivă, versetul 3 spune că Cirus a extins oferta la „cine dintre voi este din poporul Lui”; versetul 4 repetă cuvântul prin „oricare”, și face invitația în toată lumea, cât era stăpânirea lui Cirus, prin cuvintele „în orice loc”; iar versetul 5 declară că nu numai capii lui Iuda și Beniamin au răspuns, ci și ((295)) „preoții și leviții, toți aceia al căror duh îl trezise Dumnezeu”— adică, toți aceia ale căror inimi, ca aceea a lui Simeon, „așteptau mângâierea lui Israel”. Printre aceștia erau unii din cele zece seminții, chiar dacă erau mai puțini. De exemplu, printre cei care așteptau cu Simeon în templu mângâierea lui Israel se afla prorocița Ana, fiica lui Fanuel, din seminția lui Așer. Luca 2:36.

Cât despre citatul din Ezechiel (4:3-8), nu se oferă nici o sugestie privitoare la timpul când au fost împliniți cei patruzeci de ani asupra lui Iuda, sau cei trei sute nouăzeci de ani asupra rămășiței lui Israel. Corespondentul d-voastră trece cu vederea faptul că deși acest necaz este împărțit în două părți, este reprezentat ca venind împotriva unui singur popor, ilustrat printr-o singură capitală, Ierusalimul, care a fost zugrăvit de profet ca parte din învățătura din tabloul său. Unii presupun că lecția învățată este aceea că mânia lui Dumnezeu împotriva celor zece seminții data de la timpul revoltei, când au mers în idolatrie, cam cu 390 de ani înaintea pustiirii Ierusalimului, și că mânia împotriva celor două seminții data cu patruzeci de ani înaintea pustiirii, când, sub împăratul Manase, cele două seminții au devenit idolatre, și că mânia lui Dumnezeu a încetat, sau a fost domolită, prin ispășirea pentru păcatele lor prin pustiirea completă a Ierusalimului și a țării. Dacă acest lucru este corect, favoarea Lui s-a întors, în timp ce ei erau în Babilon, la toți cei care au respectat făgăduințele Lui și au așteptat să expire cei șaptezeci de ani de pustiire, pentru a se putea întoarce la închinare lui Dumnezeu în cetatea și în templul Lui sfânt.

Răspundem deci că nu există dovezi că cei doritori, credincioși din cele zece seminții au fost împiedicați și nu sau întors în Țara Sfântă după cei șaptezeci de ani de pustiire a ei. Dimpotrivă, dovezile arată ce ei au avut libertatea să se întoarcă și că unii dintre ei au folosit-o.

După ce citează din Studii în Scripturi, Vol. III, „Ei [cele zece seminții] au părăsit legământul israelit și au devenit ((296)) idolatri, necredincioși, și practic neamuri”, corespondentul d-voastră continuă:

„Aceasta este perfect corect: cele zece seminții au devenit apostate și au divorțat formal de legământul mozaic (Ier. 3:8). Dar el trece cu vederea mărgăritarul care însoțește declarația — și anume, că ei urmau să se recăsătorească printr-un legământ nou și mai bun (Isa. 54:4-8; Osea 2:7, 19; Ier. 31:31-33). Israeliții au fost într-adevăr practic neamuri și sunt socotiți ca neamuri până în ziua de azi; dar aceasta este în armonie cu profeția; pentru că „mulțimea de popoare” a lui Efraim sunt goyim sau neamuri nominale (Gen. 48:19); și copiii lui Efraim — Israel «care nu se pot nici măsura, nici număra», sunt urmașii lui Lo-Ami, sau neamuri nominale. Osea 1:9, 10”.

Permiteți-ne să nu fim de acord în privința afirmației de mai sus. Domnul nu S-a recăsătorit, nici nu se va recăsători vreodată cu cele zece seminții. Citatele nu dovedesc nimic de acest fel. Osea dă câteva imagini grele ale unui popor rău. Capitolul 1:4, 6, 7 pare să menționeze cele zece seminții aparte de cele două, dar nu le făgăduiește deloc îndurare, ci, în schimb, îndepărtarea completă a celor zece și îndurare peste Iuda. Versetele 9 și 10 arată respingerea (pentru un timp) întregului Israel (ramurile naturale ale măslinului), și altoirea Israelului spiritual în rădăcina originară a făgăduinței — cei dintre neamuri care mai înainte nu fuseseră recunoscuți de Domnul ca popor al Său, care fuseseră străini, înstrăinați de națiunea lui Israel, dar care acum sunt aduși aproape și sunt făcuți părtași prin Cristos. Această aplicare a acestei scripturi este făcută de apostolul Pavel (Rom. 9:23-26). Versetul 11 spune că „atunci”, la timpul respingerii lor și la timpul recunoașterii Israelului spiritual, Iuda și Israel vor fi reuniți sub un singur cap.

Osea 2:1-7 include una dintre dovezile oferite; dar cea mai atentă cercetare a acestor versete nu relevă nici o făgăduință din partea Domnului că El Se va recăsători cu ele. Citirea ((297)) până la versetul 13 dovedește contrariul. Apoi versetele 14-18 arată „ușa nădejdii” pentru acest popor răzvrătit, pe care o va deschide domnia milenară a adevăratei semințe spirituale a lui Avraam (Gal. 3:16, 29); pentru că versetul 18 plasează data acestei „uși a nădejdii”, declarând că aceasta va fi după timpul de strâmtorare, când nu vor mai fi războaie.

Versetele 19 și 20, dacă s-ar aplica în vreun fel la sămânța trupească, ar trebui aplicat la „tot Israelul” (ultimul menționat înainte) — vezi capitolul 1:11 — și în acel caz nu ar cere o împlinire înainte de încheierea Veacului Evanghelic, când nu vor mai fi războaie. Dar există bun motiv să credem că aceste versete (19 și 20) se raportează la clasa spirituală, aleasă în timpul când Israelul trupesc a fost lepădat. Acest punct de vedere este sprijinit atât de versetul 23 cât și de capitolul 1:10, ambele fiind citate în Rom. 9:23-26, și fiind bine de acord cu altă afirmație a apostolului: „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleși au căpătat, pe când ceilalți au fost împietriți”. Rom. 11:7.

Cât despre Isaia 54:1-8, apostolul Pavel a aruncat o lumină de înțelepciune supraomenească asupra lui și l-a aplicat la Sionul spiritual, mama sau legământul nostru, simbolizat de Sara. Sămânța trupească a lui Avraam fusese respinsă de la moștenirea făgăduinței, și sămânța adevărată, Cristosul (al cărei tip a fost Isaac și Rebeca), fusese primită ca singura sămânță a făgăduinței. Gal. 4:22, 24, 26-31.

Ieremia 31:29-33 este chiar la subiect. A fost scris într-o vreme când cele zece seminții, numite Israel, au fost separate de cele două, numite Iuda; și ca atare a fost necesar ca profetul să le menționeze pe amândouă, pentru a nu fi înțeles greșit că se referea numai la cele zece seminții. Dar aici, în versetul 31, el le pune pe cele două împreună; și, după ce le unește astfel ca una, el folosește acel nume pentru toate, în versetele 33 și 36; și acest lucru este confirmat de versetele 38-40, care descriu locuri așezate în partea alocată celor două seminții, în Ierusalim și în jurul lui.

((298))

Dar în continuare să observăm că aceasta este o profeție neîmplinită încă; astfel încât cele zece seminții, chiar dacă s-ar putea identifica în mod clar acum, nu au încă nici un motiv să se laude. Ar face mai bine să aștepte până când va fi făcut cu ei Noul Legământ și până când legea acelui Nou Legământ le va fi scrisă în inimi. Atunci cu siguranță nu se vor mai lăuda cu vechiul lor legământ, ci cu cel nou.

În timpul Veacului Evanghelic, Noul Legământ și binecuvântata lui scriere în inimi și învățare a spiritului nu sunt nici pentru cele zece seminții, nici pentru cele două. Acesta trebuie să fie mai întâi sigilat cu sângele (moartea) Mijlocitorului — Cap și Corp, dintre evrei și dintre neamuri. Sămânța trupească (Ismael) trebuie să aștepte până când sămânța spirituală (Isaac) va fi moștenit totul, și trebuie apoi să-și primească partea prin Isaac. În zilele acelea — când sămânța trupească își va primi partea — vor fi realizate binecuvântatele privilegii milenare, menționate în versetele 29 și 30.

Preaiubiților, să ne întărim chemarea și alegerea prin ascultarea credinței, și să nu sperăm să ne vină binecuvântări spirituale datorită legăturilor trupești — care nu pot veni, după cum arată clar Cuvântul Domnului. Dacă neamurile anglo-saxone sunt descendenții literali ai celor zece seminții pierdute, este cu certitudine în avantajul lor că Domnul va trece cu vederea acea legătură și-i va socoti ca neamuri; pentru că favoarea Lui a fost retrasă de la sămânța naturală când a fost aleasă rămășița, și El S-a întors să ia dintre neamuri poporul pentru Numele Său, care înainte nu erau poporul Său; și, după cum am văzut, nici o întoarcere a favorii Lui nu este făgăduită până după ce Biserica aleasă va fi completată, în zorile Milenare.

După înțelegerea noastră a învățăturilor Scripturilor, nimic nu este împotriva ideii că Marea Britanie, Germania și Statele Unite ar putea conține pe unii dintre urmașii celor zece seminții care s-au separat de cele două seminții în zilele lui Roboam. Totuși, nici unul care este familiar cu amestecul ((299)) radical care predomină, în special în Statele Unite, n-ar putea pretinde că vreuna dintre aceste neamuri este de origine pur israelită. Nu contestăm nici chestiunea că prosperitatea acestor națiuni, mai mult decât aceea a altor națiuni ale lumii, s-ar datora descendenței lor. Poate că acest lucru este adevărat. Ceea ce susținem însă este că în ceea ce privește „chemarea de sus” făcută de Domnul Bisericii Sale, zidul de la mijloc al despărțiturii fiind dărâmat, originea israelită a unui individ sau a unei națiuni nu ar câștiga, în termenii Legământului de Har, nici un avantaj asupra altor indivizi sau națiuni de rasă diferită. De la acesta „tot Israelul”, „ramurile firești”, a fost rupt, cu excepția unei „rămășițe” care L-a acceptat pe Cristos, mijlocitorul Noului Legământ; și acea rămășiță n-a avut nici o întâietate față de alții datorită naționalității. Dumnezeu, prin apostoli, na anunțat favoruri Israelului după trup în perioada de alegere a Israelului spiritual; dar El a declarat că atunci când ceata Israelului spiritual va fi completă, favoarea Lui se va întoarce la casa trupească.

Pentru că noi credem că Israelul spiritual este aproape complet, de aceea așteptăm binecuvântări asupra israeliților care sunt după trup și îndepărtarea orbirii lor, anticipând că ei vor fi prima dintre clasele restabilirii care vor fi binecuvântate de Israelul spiritual, și astfel „prin îndurarea arătată vouă, să capete și ei îndurare” (Rom. 11:31). După ce astfel vor fi primit îndurare prin Biserica lui Cristos completă și glorificată, ei vor fi într-adevăr folosiți ca instrumentele Domnului pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, și astfel făgăduințele avraamice vor fi împlinite pentru ambele semințe — atât pentru cea care este după trup, cât și pentru cea care este după spirit — „Pentru ca făgăduința să fie sigură pentru toată sămânța, nu numai pentru aceea de sub lege, ci și pentru aceea care are credința lui Avraam”. Rom. 4:16.

Cu respect, al d-voastră,
Autorul Studiilor în Scripturi.

((300))

Cei care pretind că „termenul Israel se aplică numai la cele zece seminții pierdute” și că „Iuda este singurul nume aplicabil în mod potrivit la cei care s-au întors în Palestina după captivitatea babiloniană” ar trebui să se abțină de la astfel de afirmații până când vor putea răspunde la următoarele fapte simple. Domnul nostru a declarat: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 15:24; 10:6). El n-a spus nici un cuvânt despre Casa lui Iuda; totuși toată predicarea Lui a fost făcută în Palestina, la ceea ce anglo-israeliții ne spun că n-a fost Casa lui Israel deloc, ci Casa lui Iuda. Apoi iarăși, potrivit aceleiași teorii, sf. Petru a făcut o mare gafă când, vorbind sub inspirația directă, plenară a Spiritului sfânt la Cincizecime, a spus: „Să știe bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Isus, pe care L-ați răstignit voi” (Fapt. 2:36). Anglo-israeliții ne spun că nu Casa lui Israel, ci Casa lui Iuda a fost vinovată de răstignirea lui Cristos. Să tragă cine vrea concluzia că Domnul nostru și apostolul Său au greșit și că ideile angloisraelite sunt corecte, noi Îl vom lăsa pe Dumnezeu să aibă dreptate — vom adopta opinia care este compatibilă cu cuvântul Domnului nostru și al sf. Petru și cu toate învățăturile Noului Testament și cu rațiunea.

Blestemele menționate de Moise (Deut. 28:15, 46, 49, 63-67), care vor cădea asupra Israelului (cele douăsprezece seminții) dacă nu vor fi credincioși Domnului, par să fi avut o împlinire foarte literală asupra Israelului din zilele Domnului nostru (mai cu seamă cele două seminții, Iuda și Beniamin, dar care au inclus și reprezentanți din celelalte zece seminții care-L respectau pe Domnul), asupra cărora Domnul nostru a declarat că se vor împlini toate lucrurile scrise în Lege și în Proroci și asupra cărora apostolul Pavel declară că acele preziceri s-au împlinit în cea mai deplină măsură. Vezi 1 Tes. 2:15, 16.

Dar dacă națiunea britanică face parte din Israelul menționat aici, versetele 64 și 65 nu par a fi împlinite.