((21))

Bătălia Armaghedonului - Studiul II
TITLE

„Prorocie împotriva Babilonului” — „Creștinătatea” — „Mene, mene, techel, ufarsin”

Babilonul — Creștinătatea — Cetatea — Imperiul — Mama — Fiicele — Soarta Babilonului — Semnificația ei îngrozitoare

„Prorocie împotriva Babilonului, pe care a văzut-o Isaia ... . Ridicați un steag pe un munte pleșuv, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să nu intre pe porțile celor nobili.

Am dat poruncă sfintei Mele oștiri, am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.”

„Ei vin dintr-o țară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul și uneltele mâniei Lui vor nimici toată țara.”

„Un vuiet se aude pe munți, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărății, de popoare adunate. Domnul oștirilor Își cercetează oastea care va da lupta.”

„Gemeți! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic. De aceea toate mâinile vor slăbi și orice inimă omenească se va topi. Ei vor fi înspăimântați, îi vor cuprinde chinurile și durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile nașterii, se uită unii la alții încremeniți; fețele lor sunt roșii ca flăcările.

Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și de furie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu și va nimici pe toți păcătoșii de pe el.

Căci stelele cerurilor și constelațiile nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui și luna nu va mai lumina.

Voi pedepsi lumea pentru răutatea ei și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași și ((22)) voi doborî îngâmfarea celor violenți. Voi face pe muritori mai rari decât aurul curat și pe om mai scump decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, iar pământul va fi mutat din locul lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.” Isa. 13:1-13. Compară cu Apoc. 16:14; Evr. 12:26-29.

„Voi face din judecată o linie și din dreptate un fir cu plumb; și grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului și apele vor îneca adăpostul ascuns.” Isa. 28:17.

DIFERITELE profeții din Isaia, Ieremia, Daniel și Apocalipsa cu privire la Babilon sunt toate în armonie deplină și în mod evident se referă la aceeași cetate mare. Și deoarece aceste profeții au avut numai o împlinire foarte limitată asupra cetății literale antice, iar cele din Apocalipsa au fost scrise cu secole după ce Babilonul literal a fost prefăcut în ruine, este clar că referirea specială a tuturor profeților este la ceva pentru care străvechiul Babilon literal a fost o ilustrație. Este de asemenea clar că, în măsura în care profețiile lui Isaia și Ieremia cu privire la căderea lui s-au împlinit asupra cetății literale, acesta a devenit, în căderea și în caracterul lui, o ilustrație a marii cetăți spre care indică Revelatorul în limbajul simbolic al Apocalipsei (capitolele 17 și 18) și la care fac referire mai ales ceilalți profeți.

Așa cum a fost deja sugerat, ceea ce astăzi este cunoscut ca creștinătate este antitipul vechiului Babilon; și prin urmare avertizările și prezicerile solemne ale profeților împotriva Babilonului — creștinătății — sunt chestiuni de cel mai profund interes pentru generația actuală. Numai de-ar fi oamenii destul de înțelepți ca să le ia în considerare! Cu toate că în Scripturi creștinătății îi sunt aplicate diferite alte nume simbolice, cum ar fi Edom, Efraim, Ariel etc., acest termen, „Babilon”, este cel mai frecvent folosit, și semnificația lui, confuzie, este remarcabil de potrivită. Apostolul Pavel indică de asemenea un Israel spiritual nominal, spre deosebire de ((23)) un Israel trupesc nominal (vezi 1 Cor. 10:18; Gal. 6:16; Rom. 9:8); și la fel există un Sion spiritual nominal și un Sion trupesc nominal (vezi Isa. 33:14; Amos 6:1). Dar să examinăm unele din corespondențele uimitoare ale creștinătății cu Babilonul, tipul ei, inclusiv mărturia directă a Cuvântului lui Dumnezeu asupra acestui subiect. Apoi vom observa atitudinea actuală a creștinătății și indiciile actuale ale soartei lui prezise.

Revelatorul a sugerat că nu va fi greu să fie descoperită această mare cetate tainică, pentru că numele ei este pe fruntea ei, adică, ea este evident marcată, astfel încât nu putem să nu o vedem, numai dacă închidem ochii și refuzăm să privim — „Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama prostituatelor și a urâciunilor pământului»” (Apoc. 17:5). Dar înainte de a căuta acest Babilon Tainic, să observăm mai întâi Babilonul tipic, și apoi, cu trăsăturile lui proeminente în minte, să căutăm antitipul.

Numele Babilon a fost aplicat, nu numai la cetatea-capitală a imperiului babilonian, ci și la imperiu însuși. Babilonul, capitala, era cetatea cea mai strălucitoare și probabil cea mai mare din lumea antică. Era construită în forma unui pătrat pe ambele maluri ale râului Eufrat; și, ca apărare împotriva invadatorilor, era înconjurată de un șanț adânc umplut cu apă și închisă într-un vast sistem de ziduri duble, groase de 9,6 m până la 25,5 m, și înalte de 22,5 m până la 90 m. La vârf se aflau turnuri joase, despre care se spune că erau în număr de două sute cincizeci, plasate de-a lungul marginilor exterioare și interioare ale zidului, unul în fața altuia; și în aceste ziduri erau o sută de porți de bronz, douăzeci și cinci pe fiecare latură, corespunzător numărului de străzi care se intersectau unele cu altele în unghiuri drepte. Cetatea era împodobită cu palate și temple splendide și cu prăzile de război.

((24))

Marele monarh al Imperiului Babilonian era Nebucadnețar, a cărui domnie lungă s-a întins pe aproape jumătate din perioada existenței lui, și lui i s-au datorat în principal măreția și gloria lui militară. Cetatea era faimoasă pentru bogăția și măreția ei, care au adus și o degradare morală corespunzătoare, precursorul sigur al declinului și căderii ei. Era cu totul dedată idolatriei și era plină de nelegiuire. Oamenii erau închinători lui Baal, căruia îi ofereau jertfe umane. Profunda degradare a idolatriei lor poate fi înțeleasă din mustrarea israeliților de către Dumnezeu, când aceștia au decăzut prin legăturile lor cu babilonienii. Vezi Ieremia 7:9 și 19:5.

Numele își are originea în zădărnicirea planului cu marele turn, numit Babel (confuzie), pentru că acolo Dumnezeu a încurcat vorbirea umană; dar etimologia băștinașă i-a făcut numele Babil, care, în loc să fie condamnabil și o aducere aminte a nemulțumirii Domnului, pentru ei însemna — „poarta lui Dumnezeu”.

Cetatea Babilon a ajuns la o poziție de proeminență și abundență în calitate de capitală a marelui Imperiu Babilonian și a fost numită „cel care strângea aurul”, „slava împărățiilor, falnica mândrie a caldeenilor”. Isa. 13:19; 14:4.

Nebucadnețar a fost urmat la tron de nepotul său, Belșațar, sub a cărui domnie a venit prăbușirea, pe care mândria, belșugul de pâine și abundența trândăviei o asigură și o grăbesc întotdeauna. În timp ce toți oamenii, în necunoștință de pericolul iminent, urmând exemplul regelui lor, s-au lăsat în voia exceselor degradante, armata persană sub conducerea lui Cirus s-a strecurat pe furiș prin albia Eufratului (căruia îi deviaseră cursul), au masacrat pe cheflii și au capturat cetatea. Astfel s-a împlinit profeția acelui scris ciudat pe perete — „Mene, mene, techel, ufarsin” — care după tâlcuirea lui Daniel numai cu câteva ore înainte însemna — „Dumnezeu ți-a numărat zilele domniei, și i-a pus capăt ... ((25)) ai fost cântărit în balanță, și ai fost găsit ușor ... împărăția ta este împărțită și dată mezilor și perșilor”. Și atât de completă a fost nimicirea acelei cetăți mari, încât chiar și locul ei a fost uitat și multă vreme n-a fost sigur.

Așa a fost cetatea tipică; și, ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ea s-a scufundat cu secole în urmă, ca să nu se mai ridice niciodată; chiar amintirea ei a devenit o ocară și un proverb. Acum să căutăm antitipul ei, observând mai întâi că Scripturile îl arată clar, și apoi notând caracterul potrivit al simbolismului.

În profeția simbolică o „cetate” înseamnă un guvernământ religios susținut de putere și influență. Astfel, de exemplu, „cetatea sfântă, noul Ierusalim” este simbolul folosit să reprezinte Împărăția lui Dumnezeu stabilită, biruitorii Bisericii evanghelice înălțați și domnind în glorie. Biserica este de asemenea, în aceeași relație contextuală, reprezentată ca o femeie, „mireasa, soția Mielului”, în putere și glorie și susținută de puterea și autoritatea lui Cristos, soțul ei. „Apoi unul dintre cei șapte îngeri ... a venit și a vorbit cu mine și mi-a zis: «Vino să-ți arăt mireasa, soția Mielului!» ... Și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul.” Apoc. 21:9, 10.

Aceeași metodă de interpretare se aplică Babilonului tainic, marea împărăție eclesiastică, „cetatea cea mare” (Apoc. 17:1-6), care este descrisă ca o prostituată, o femeie decăzută (o biserică apostată — pentru că adevărata Biserică este o fecioară), înălțată la putere și stăpânire și susținută într-o măsură considerabilă de împărații pământului, puterile civile care sunt mai mult sau mai puțin îmbătate de spiritul și doctrina ei. Biserica apostată și-a pierdut puritatea feciorelnică. În loc să aștepte, ca o fecioară logodită și curată, înălțarea cu Mirele ei ceresc, ea s-a asociat cu împărații pământului și și-a prostituat puritatea feciorelnică — atât a doctrinei cât și a ((26)) caracterului — ca să se potrivească ideilor lumii; și în schimb a primit o stăpânire actuală, și acum o exercită întrucâtva, în mare măsură prin sprijinul lor direct și indirect. Acestei necredincioșii față de Domnul, al cărui nume ea îl pretinde, și față de înaltul ei privilegiu de a fi „fecioara curată” logodită cu Cristos, i se datorește calificativul „prostituată”, în timp ce influența ei ca imperiu sacerdotal, plin de inconsecvență și de confuzie, este reprezentată simbolic sub numele de Babilon, pe care, în sensul lui cel mai larg, așa cum este simbolizat prin Imperiul Babilonian, îl identificăm imediat cu creștinătatea; în timp ce în sensul lui mai restrâns, așa cum este simbolizat prin cetatea antică Babilon, îl identificăm cu Biserica creștină nominală.

Faptul că creștinătatea nu acceptă că termenul biblic „Babilon” și semnificația lui, confuzie, i se aplică ei, nu este o dovadă că nu este așa. Nici Babilonul antic n-a recunoscut semnificația biblică — confuzie. Babilonul antic presupunea că este însăși „poarta lui Dumnezeu”; dar Dumnezeu l-a etichetat Confuzie (Gen. 11:9); și la fel este și cu antitipul lui astăzi. El se numește pe sine creștinătate, poarta către Dumnezeu și către viața veșnică, în timp ce Dumnezeu îl numește Babilon — confuzie.

Protestanții au pretins în mod foarte general și potrivit că numele „Babilon” și descrierea profetică sunt aplicabile papalității, deși mai recent o dispoziție compromițătoare este mai puțin înclinată să-l aplice astfel. Dimpotrivă, acum sectele protestante fac toate eforturile pentru a se împăca cu Biserica Romei și a o imita, și pentru a se afilia și a coopera cu ea. Făcând astfel, ei devin parte integrantă din ea, în timp ce-i îndreptățesc cursul și-i umple măsura nelegiuirilor, la fel cum au umplut cărturarii și fariseii măsura părinților lor care au omorât pe proroci (Mat. 23:31, 32). Desigur, nici protestanții nici papiștii nu sunt gata să admită toate ((27)) acestea, pentru că dacă ar face așa s-ar condamna pe ei înșiși. Și acest fapt este recunoscut de Revelator, care arată că toți cei care vreau să aibă o vedere corectă asupra Babilonului trebuie, în spirit, să ia poziție alături de adevăratul popor al lui Dumnezeu „în pustie” — în starea de separare de lume, de ideile lumești și de simplele forme de evlavie, și în starea de consacrare totală și de credincioșie față de Dumnezeu și dependență numai de El. „Și m-a dus în Duh într-un deșert. Și am văzut o femeie ... Babilonul.” Apoc. 17:1-5.

Și deoarece împărățiile lumii civilizate s-au supus ca să fie în mare măsură dominate de influența marilor sisteme eclesiastice, în special a papalității, acceptând din partea lor numele de „națiuni creștine” și „creștinătate”, și prin autoritatea lor acceptând doctrina dreptului divin al regilor etc., ele de asemenea se aliniază împreună cu marele Babilon și devin parte din el, așa încât, după cum în tip numele Babilon i s-a aplicat nu numai cetății, ci și întregului imperiu, și aici termenul simbolic „Babilon” li se aplică nu numai marilor organizații religioase, papală și protestantă, ci și, în sensul lui cel mai larg, întregii creștinătăți.

Prin urmare, această zi de judecată asupra Babilonului tainic este ziua de judecată asupra tuturor națiunilor creștinătății; calamitățile ei vor cuprinde întreaga structură — civilă, socială și religioasă; și indivizii vor fi afectați de ea după măsura interesului lor pentru diferitele ei organizații și aranjamente și a dependenței lor de ele.

Națiunile din afara creștinătății vor simți de asemenea greutatea mâinii grele a răsplătirii prin aceea că și ele sunt într-o oarecare măsură legate de națiunile creștinătății prin diferite interese, comerciale și altele; și pe bună dreptate, de asemenea, prin aceea că nici ele n-au apreciat lumina pe care au văzut-o și au iubit întunericul mai degrabă decât lumina, pentru că faptele lor au fost rele. Astfel, după cum ((28)) a declarat profetul: „Tot pământul [societatea] va fi mistuit de focul geloziei Mele” (Țef. 3:8); dar împotriva Babilonului, creștinătății, din cauza mai marii ei responsabilități și a folosirii greșite a favorii primite, va arde înverșunarea mâniei și indignării Lui (Ier. 51:49). „De strigătul luării Babilonului, pământul se cutremură și se aude un strigăt de durere printre neamuri.” Ier. 50:46.

Babilonul — mamă și fiice

Dar unii creștini sinceri, care nu sunt încă treziți în privința declinului protestantismului și care nu-și dau seama de legătura diferitelor secte cu papalitatea, însă care percep neliniștea și mișcările doctrinare din toate sistemele religioase, ar putea totuși întreba neliniștiți: „Dacă întreaga creștinătate va fi implicată în soarta Babilonului, ce se va întâmpla cu protestantismul, rezultatul marii Reforme?” Aceasta este o întrebare importantă; dar cititorul să cugete că protestantismul, așa cum există astăzi, nu este rezultatul marii Reforme, ci al declinului ei; și acum participă în mare măsură la dispoziția și la caracterul Bisericii Romei, din care au ieșit diferitele lui ramuri. Diferitele secte protestante (și o spunem cu toată considerația cuvenită față de relativ puținele suflete evlavioase din ele, pe care Domnul le numește „grâu”, spre deosebire de numărul copleșitor al „neghinei”) sunt adevăratele fiice ale acelui sistem degenerat al creștinătății nominale, papalitatea, la care face referire Revelatorul atunci când îi aplică numele „mama prostituatelor” (Apoc. 17:5). Și să nu treacă neobservat faptul că atât romano-catolicii cât și protestanții recunosc acum deschis relația de mamă și fiice, cea dintâi numindu-se pe sine Sfânta Biserică Mamă, iar cea din urmă, cu o plăcută satisfacție, sprijinind ideea, așa cum se arată prin multe declarații publice ale clericilor și laicilor protestanți de frunte. Astfel „slava lor este în rușinea lor”, nepăsători se pare de stigmatul pe care ei ((29)) îl acceptă astfel din Cuvântul lui Dumnezeu, care numește papalitatea „mama prostituatelor”. Nici papalitatea, pretinzându-și funcția de mamă, nu pare să-și fi pus vreodată la îndoială dreptul său la acel titlu sau să se fi gândit la incompatibilitatea acestuia cu pretenția că ea este încă singura biserică adevărată, pe care Scripturile o numesc „fecioară” logodită cu Cristos. Pretențiile ei recunoscute la calitatea de mamă sunt spre rușinea veșnică, atât a ei cât și a odraslelor ei. Adevărata Biserică, pe care o recunoaște Dumnezeu, dar pe care lumea nu o cunoaște, este încă fecioară; și din starea ei pură și sfântă n-au apărut niciodată sisteme fiice. Ea este încă o fecioară curată, credincioasă lui Cristos și dragă Lui ca lumina ochilor (Zah. 2:8; Ps. 17:6, 8). Adevărata Biserică nu poate fi arătată nicăieri ca o companie din care a fost separată toată neghina, dar ea este formată numai din „grâu” adevărat, și toți aceștia Îi sunt cunoscuți lui Dumnezeu, fie că lumea îi recunoaște sau nu.

Dar să vedem cum susțin sistemele protestante această relație de fiice cu papalitatea. Deoarece papalitatea, mama, nu este un singur individ, ci un mare sistem religios, păstrând simbolul ar trebui să ne așteptăm să vedem alte sisteme religioase care să corespundă ilustrației de fiice cu un caracter asemănător — desigur, nu atât de vechi, nici în mod necesar atât de depravate ca papalitatea — dar cu toate acestea „prostituate” în același sens; adică sisteme religioase care pretind că sunt fie fecioara logodită, fie mireasa lui Cristos, și totuși curtează favoarea și primesc sprijinul lumii, cu prețul neloialității față de Cristos.

Acestei descrieri îi corespund cu totul diferitele organizații protestante. Ele sunt marile sisteme fiice.

Așa cum a fost deja arătat,* nașterea acestor diferite sisteme fiice a apărut în legătură cu reformele, din ((30)) depravările Bisericii mame. Sistemele fiice s-au despărțit de mamă în împrejurările durerilor de naștere și s-au născut fecioare. Totuși, ele conțineau nu numai reformatori adevărați; ele conțineau mulți care aveau încă spiritul mamei și au moștenit multe din doctrinele și teoriile ei false; și n-a trecut mult timp până când ele au căzut în multe din practicile ei rele și și-au dovedit caracterul potrivit stigmatului profetic — „prostituate”.


*Vol. III, pag. 112

Să nu uităm că în timp ce diferitele mișcări reformatoare au făcut o lucrare valoroasă în „curățirea sfântului locaș”, totuși numai clasa templu, clasa sfântului locaș a fost vreodată Biserica adevărată, în socoteala lui Dumnezeu. Marile sisteme omenești, numite biserici, n-au fost niciodată Biserica mai mult decât cu numele. Ele aparțin toate unui sistem fals care contraface, prezintă într-o lumină falsă și ascunde de lume Biserica adevărată, care este formată numai din credincioși deplin consacrați și loiali, care se încred în meritul acelui mare sacrificiu pentru păcate. Aceștia se găsesc răspândiți ici și colo, înăuntru și în afara acestor sisteme omenești, totuși întotdeauna despărțiți de spiritul lumesc al acestora. Ei sunt clasa „grâu” din pilda Domnului nostru, pe care El a deosebit-o clar de „neghină”. Neînțelegând adevăratul caracter al acestor sisteme, ca indivizi ei au umblat cu Dumnezeu în umilință, luând Cuvântul Lui ca povățuitorul lor și spiritul Lui ca îndrumătorul lor. Ei nu s-au simțit niciodată confortabil în Sionul nominal, unde au observat de multe ori cu durere că spiritul lumii, care acționează prin elementul „neghină” nerecunoscut, periclita prosperitatea spirituală. Ei sunt binecuvântații care plâng în Sion, cărora Dumnezeu le-a dat „frumusețe în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului” (Mat. 5:4; Isa. 61:3). Numai în acest timp de „seceriș” este cuvenită separarea acestei clase de elementul „neghină”; pentru că planul Domnului a fost ca ((31)) ele să fie lăsate „să crească împreună până la seceriș [timpul în care trăim noi acum].” Mat. 13:30.

Prin urmare, aceasta este clasa care acum este în curs de trezire la o înțelegere a adevăratului caracter al acestor sisteme condamnate. După cum s-a arătat mai înainte,* diferitele mișcări reformatoare, așa cum a prezis profetul (Dan. 11:32-35), au fost „ademenite prin lingușiri”: fiecare după ce a realizat o măsură de curățire sa oprit; și în măsura în care au găsit că este folositor, au imitat exemplul Bisericii de la Roma, curtând și primind favoarea lumii cu prețul virtuții lor — al fidelității lor față de Cristos, adevăratul Cap al Bisericii. Biserica și statul au făcut din nou cauză comună, și-au unit într-o oarecare măsură interesele pământești, pe seama intereselor reale, spirituale ale bisericii; și progresul și reforma în biserică au încetat din nou. De fapt, a început o mișcare retrogradă, astfel încât astăzi multe dintre ele sunt mult mai departe de standardul potrivit, atât al credinței cât și al practicii, decât în zilele fondatorilor lor.


*Vol. III, Cap. 4

Unele dintre bisericile reformate au fost chiar admise să împartă autoritatea și puterea cu conducătorii pământești; ca, de exemplu, Biserica Angliei și Biserica Luterană din Germania. Și cele care n-au reușit până la măsura aceea (ca în această țară, de exemplu) au făcut multe avansuri compromițătoare lumii pentru favoruri mai mici. Este adevărat și aceea că în timp ce puterile lumii au promovat ambițiile lumești ale bisericii necredincioase, biserica a admis cu generozitate lumea în comuniunea și părtășia ei; și cu atâta generozitate încât cei lumești botezați formează acum marea majoritate a membrilor ei, ocupând aproape toate pozițiile importante și astfel dominând-o.

Aceasta a fost dispoziția care a degradat biserica la începutul veacului, care a produs marea lepădare de credință ((32)) (2 Tes. 2:3, 7-10) și care treptat, dar rapid, a dezvoltat sistemul papal.

Acest caracter libertin asumat devreme de diferitele mișcări reformatoare, care au dezvoltat treptat organizații sectare, continuă până în prezent; și cu cât aceste organizații cresc mai mult în bogăție, număr și influență, cu atât cad mai departe de la virtutea creștină și dezvoltă aroganța mamei lor. Câțiva creștini serioși din diferitele secte observă aceasta într-o oarecare măsură, și o mărturisesc și o deplâng cu rușine și durere. Ei văd că diferitele organizații sectare fac orice efort posibil să placă lumii și să-și atragă favoarea și să-și asigure sprijinul ei. Edificii bisericești elegante și scumpe, turnuri înalte, clopote răsunătoare, orgi impresionante, mobilier frumos, coruri artistice, oratori rafinați, târguri, festivaluri, concerte, jocuri, loterii, distracții și amuzamente îndoielnice, toate sunt aranjate cu scopul de a-și asigura aprobarea și sprijinul lumii. Doctrinele importante și sănătoase ale lui Cristos sunt împinse pe ultimul plan, în timp ce doctrinele false și subiectele senzaționale le iau locul la amvon, adevărul este ignorat și uitat, iar spiritul lui este pierdut. În aceste particularități, cât de exact seamănă fiicele cu organizația mamă!

Ca una dintre numeroasele dovezi de libertate și chiar de mândrie cu care este recunoscută această relație dintre sectele protestante și papalitate, dăm următoarele sentimente ale unui cleric presbiterian, citate dintr-una din predicile sale, așa cum a fost publicată de presa zilnică. Acest domn a spus:

„Oricât ați tresări, trebuie să admiteți că aceasta (Biserica Catolică) este Biserica Mamă. Ea are o istorie neîntreruptă care merge înapoi până la timpul apostolilor. [Da, acolo a început apostazia. 2 Tes. 2:7, 8.] Pentru fiecare fragment de adevăr religios pe care-l prețuim, îi suntem îndatorați ei ca depozitar. Dacă ea nu are pretenții de a fi adevărata Biserică, atunci noi suntem bastarzi și nu fii.

((33))

Vorbiți despre misionari care să lucreze printre romano-catolici! Eu aș prefera să mă gândesc să se trimită misionari printre metodiști, episcopali, presbiterieni uniți și luterani, cu scopul de a-i converti în presbiterieni.”

Da, aproape toate erorile doctrinare susținute cu atâta tenacitate de protestanți au fost aduse cu ei de la Roma, cu toate că dincolo de erorile grosolane ale papalității, cum ar fi jertfa liturghiei, cultul sfinților, al fecioarei Maria și al icoanelor, spovedania, acordarea de indulgențe etc., fiecare dintre mișcările reformei a făcut progres considerabil. Dar vai! Protestanții de astăzi nu sunt numai dispuși, ci și nerăbdători să facă aproape orice compromis ca să-și asigure favoarea și ajutorul bătrânei „mame” de a cărei tiranie și ticăloșie au fugit părinții lor cu trei secole în urmă. Chiar și acele principii ale adevărului care la început au format baza protestului sunt treptat uitate sau respinse în mod deschis. Însăși doctrina de temelie a „îndreptățirii prin credință” în „jertfa necurmată” face repede loc vechii dogme papale a îndreptățirii prin fapte și prin jertfa profanatoare a liturghiei.* Și mulți, atât de la amvoane cât și din strane, declară acum deschis că ei nu au credință în eficiența sângelui prețios al lui Cristos ca prețul de răscumpărare pentru păcătoși.


*Cea din urmă, liturghia, printre episcopali — „Biserica Sacerdotală” — în Marea Britanie și în Statele Unite.

Pretențiile la succesiune apostolică și la autoritate clericală sunt aproape la fel de îngâmfat prezentate de unii din clerul protestant ca și de preoțimea papală. Și dreptul persoanei la judecată individuală — însuși principiul fundamental al protestului împotriva papalității, care a condus la Marea Reformă — este combătut acum aproape tot atât de intens de către protestanți ca și de către papiști. Totuși protestanții sunt pe deplin conștienți că Refroma a început și a continuat o scurtă ((34)) vreme cu scopul exercitării dreptului la judecată individuală, deși mai târziu o dominare încrezută din partea conducătorilor recunoscuți a ținut pe loc roțile progresului și le-a menținut de atunci încoace strict în liniile tradiționale, și a pus o interdicție asupra tuturor celor care pășesc neînfricat în afara lor.

Astfel văzut, protestantismul nu mai este un protest împotriva bisericii mame, ca la început. Așa cum a remarcat recent un scriitor pentru presă: „Ism-ul este tot cu noi, dar ce s-a întâmplat cu protestul?” Protestanții par să fi uitat — pentru că într-adevăr ignoră — înseși motivele protestului originar, și, ca sisteme, ei sunt purtați de curent repede înapoi spre brațele deschise ale „Sfintei (?) Biserici Mame”, unde sunt invitați cu generozitate și asigurați de o primire cordială.

„Să întindem spre voi mâna noastră cu afecțiune” (spune Papa Leon protestanților în renumita* lui enciclică adresată „prinților și popoarelor de pe pământ”), „și să vă invităm la unitatea care nu i-a lipsit niciodată Bisericii Catolice și care nu poate lipsi niciodată. De mult v-a chemat mama noastră comună la sânul ei; de mult v-au așteptat toți catolicii din lume cu nerăbdarea iubirii frățești. ... Inima noastră, chiar mai mult decât glasul nostru, vă cheamă, dragi frați, care timp de trei secole trecute ați fost în dezacord cu noi în credința creștină”.


*1894

Din nou, în enciclica sa către Biserica Romană din America**, Papa Leon spune: „Gândurile noastre se întorc acum spre cei care nu sunt de acord cu noi în chestiuni de credință creștină. ... Cât de preocupați suntem de mântuirea lor; cu ce ardoare a sufletului dorim ca ei să fie readuși în cele din urmă în brațele bisericii, mama comună a tuturor! ... Cu siguranță nu trebuie să-i lăsăm în seama fanteziilor lor, ci cu blândețe și caritate săi atragem, folosind orice mijloc de convingere pentru a-i determina să examineze îndeaproape fiecare parte a doctrinei catolice și să se elibereze de ideile preconcepute”.


**1895

((35))

Și în „Scrisoarea apostolică adresată poporului englez” (1895), el rostește rugăciunea următoare: „O, binecuvântată Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu și blânda noastră Regină și Mamă, privește cu milă asupra Angliei. ... O, Mamă duioasă, mijlocește pentru frații noștri despărțiți, pentru ca ei să poată fi uniți împreună cu noi în adevăratul staul, cu Păstorul Suprem, Vicarul Fiului tău” — adică el însuși, Papa.

Spre propășirea aceluiași plan au fost inițiate „Misiuni pentru protestanți” sub grija celor cunoscuți ca „Frații Pauliști”. Aceste adunări au fost și sunt ținute în orașele mari. Ele sunt conduse pe liniile împăcării și explicării; se cer întrebări scrise de la protestanți și se dă răspuns la ele în public; și se distribuie cu generozitate pliante pentru protestanți. Protestanții recunosc practic poziția romană și în realitate nu au de dat nici un răspuns; și cine poate răspunde și o face, și se referă la fapte, este denunțat ca perturbator atât de către protestanți cât și de către catolici.

Orice persoană inteligentă poate vedea cât de ușor este prins în capcană protestantismul prin această vicleană șiretenie, și cât de perceptibil este îndreptat curentul popular către Biserica Romei, care este schimbată într-adevăr în voce și putere, dar este neschimbată în inimă, și care justifică încă inchiziția și alte metode de-ale ei din veacurile întunecate pretinzându-și dreptul, ca și conducătoare a pământului, să pedepsească pe eretici cum îi place ei.

Este clar, prin urmare, că în timp ce multe suflete credincioase, în necunoștință de starea reală a cazului, s-au închinat lui Dumnezeu cu reverență și cu evlavie în cadrul acestor sisteme Babilon, totuși aceasta nu schimbă faptul că ele, toate, sunt sisteme „prostituate”. Confuzia domnește în toate; și numele Babilon se potrivește bine întregii familii — mamă, fiice și complici, națiunile numite creștinătate. Apoc. 18:7; 17:2-6, 18.

((36))

Să se țină minte deci, că în marile sisteme politico-eclesiastice pe care oamenii le numesc creștinătate, dar pe care Dumnezeu le numește Babilon, avem nu numai temelia, ci și suprastructura și vârful care încununează, al ordinii sociale de acum. Acest lucru este sugerat în termenul acceptat în mod general, creștinătate, care mai recent este aplicat nu numai la acele națiuni care sprijină sectele creștine prin legislație și impozitare, ci și la toate națiunile care arată toleranță față de creștinătate fără a o favoriza sau a o sprijini într-un mod definit; ca, de exemplu, Statele Unite.

Doctrina „dreptului divin al regilor”, învățată sau sprijinită de aproape toate sectele, este temelia vechiului sistem civil, și a dat mult timp autoritate, demnitate și stabilitate regatelor Europei; și doctrina numirii și autorității divine a clerului a împiedicat pe copiii lui Dumnezeu de la progresul în lucrurile divine, și i-a legat cu lanțurile superstiției și ignoranței de venerarea și de adorarea semenilor lor imperfecți, și de doctrinele, tradițiile și interpretările date de ei Cuvântului lui Dumnezeu. Această întreagă ordine de lucruri trebuie să cadă și să treacă în bătălia acestei zile mari — ordinea de lucruri care a ținut pe oameni timp de secole docili sub puterile stăpânitoare civile, sociale și religioase. Toată această ordine a fost prin permisiunea lui Dumnezeu (nu prin hotărârea și aprobarea Lui, cum pretind ei). Dar aceasta, deși a fost în sine un rău, a servit temporar unui scop bun, pentru prevenirea anarhiei, care este nemăsurat mai rea, pentru că oamenii nu erau pregătiți să facă mai bine pentru ei înșiși și pentru că timpul Împărăției Milenare a lui Cristos nu venise încă. Prin urmare, Dumnezeu a îngăduit ca diferitele înșelări să câștige credibilitate pentru a ține pe oameni în frâu până la „Timpul Sfârșitului” — sfârșitul „Timpurilor Neamurilor”.

((37))

Soarta Babilonului

În pagina profetică putem citi clar soarta Babilonului, a creștinătății; și este exprimată tot așa de clar în semnele timpurilor. Faptul că nimicirea lui va fi bruscă, violentă și completă este exprimat în mod convingător astfel: „Atunci un înger puternic a ridicat o piatră ca o mare piatră de moară și a aruncat-o în mare, zicând: «Cu așa violență va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, și nu va mai fi găsit».” (Apoc. 18:8, 21; Ier. 51:63, 64, 42, 24-26.) Și totuși, că el urma să sufere un proces treptat de nimicire este arătat de Daniel (7:26). „Apoi se va așeza judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna.” Stăpânirea papală (și mare parte din reverența abjectă a oamenilor pentru bisericism în general), așa cum s-a arătat deja*, a fost doborâtă la începutul Timpului Sfârșitului — 1799; și cu toate că procesul următor de distrugere a fost încet și au existat semne ocazionale de aparentă redresare, care n-au părut niciodată mai măgulitoare decât în prezent, siguranța distrugerii finale a papalității este clară și lupta ei de moarte va fi violentă. Mai întâi însă, ea trebuie să obțină mai mult din prestigiul ei de odinioară, care va fi împărțit cu o asociere confederată a fiicelor ei. Ele vor fi ridicate împreună pentru a putea fi aruncate jos cu violență.


*Vol. III, pag. 40

Că pedeapsa Babilonului este mare, este un lucru sigur. Este scris profetic: „Și Dumenzeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui”. „Și a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” „Păcatele ei au ajuns până la cer; și Dumnezeu Și-a adus aminte de nedreptățile ei. Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea și întoarceți-i de două ori cât faptele ei! Turnați de două ori mai mult în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit ((38)) pe sine însăși și a trăit în lux, pe atât dați-i chin și întristare. Pentru că zice în inima ei: «Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi vedea întristarea»” (Apoc. 16:19, 19:2; 18:5-7). Deși aplicarea cea mai largă a acestor cuvinte este desigur la papalitate, ea implică și pe toți care sunt într-o măsură oarecare în unire sau simpatie cu ea. Toți aceștia vor fi părtași la pedepsele ei (Apoc. 18:4). Cu toate că împărații pământului au urât-o pe prostituată și au respins-o (Apoc. 17:16), totuși ea spune: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă”, se laudă zgomotos cu dreptul ei de a conduce neamurile și pretinde că puterea ei anterioară va fi în curând recâștigată.

Citatul următor dintr-un ziar catolic de dată recentă este o dovadă clară a lăudăroșeniilor și amenințărilor ei:

„Papalitatea va câștiga suveranitatea ei pământească pentru că este folositoare și convenabilă pentru Biserică. Îi dă capului executiv al bisericii o libertate mai deplină și o stăpânire mai deplină. Papa nu poate fi mult timp supusul vreunui împărat. Nu este în concordanță cu funcția divină să fie astfel. Îl restrânge și-i limitează influența pentru bine. Europa i-a recunoscut această influență și va fi obligată să i se închine în timpuri de nevoie mai mari decât acesta. Mișcările sociale și mâna roșie a anarhiei vor încorona totuși pe Leon sau pe succesorul lui cu realitatea puterii pe care o simbolizează al treilea cerc, și care odată era recunoscută universal”.

Da, pe măsură ce ziua necazului se apropie, eclesiasticismul se va strădui să-și folosească puterea și influența din ce în ce mai mult pentru a-și asigura bunăstarea politică proprie, prin controlul ei asupra elementelor agitate ale societății; dar în criza din viitorul apropiat, elementul nelegiuit va nesocoti orice influență conservatoare și va trece peste orice constrângeri, mâna roșie a Anarhiei își va face lucrarea ei cumplită, iar Babilonul, creștinătatea, din punct de vedere social, politic și eclesiastic, va cădea.

((39))

„De aceea”, spune scriitorul inspirat, adică, din cauză că ea se va lupta cu violență pentru viață și putere — „într-o singură zi [pe neașteptate] vor veni nenorocirile ei: moarte, întristare și foamete. Și va fi arsă în foc [foc simbolic — calamități nimicitoare], pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic.” Apoc. 18:8.

„Așa vorbește Domnul: «Iată, ridic împotriva Babilonului și împotriva locuitorilor Caldeii [toți în simpatie cu Babilonul] un vânt nimicitor. Trimit împotriva Babilonului niște vânturători care-l vor vântura și-i vor goli țara. Vor veni din toate părțile asupra lui, în ziua necazului. ... Nimiciți toată oștirea lui!” Ier. 51:1-3.

„Voi răsplăti Babilonului [papalității în mod special], și tuturor locuitorilor Caldeii [sau Babiloniei — creștinătății, tuturor națiunilor așa-zisei lumi creștine], sub ochii voștri, tot răul pe care l-au făcut Sionului, zice Domnul” (Ier. 51:24). Amintindu-ne de lungul șir de rele prin care Babilonul a asuprit și a zdrobit pe sfinții Celui-Prea-Înalt, (adevăratul Sion) și cum este scris că Dumnezeu îi va răzbuna pe aleșii Săi, și aceasta fără întârziere; că El le va răsplăti dușmanilor Săi după faptele lor; că El va răsplăti Babilonului (Luca 18:7, 8; Isa. 59:18; Ier. 51:6), începem să înțelegem că îl așteaptă o nenorocire îngrozitoare. Decretele oribile ale papalității — ocara și răsplata căreia și le atrage asupra sa și protestantismul prin actuala sa asociere compromițătoare cu ea — pentru arderea, măcelărirea, exilarea, întemnițarea și torturarea sfinților în toate modurile imaginabile, îndeplinite cu așa cruzime diavolească în zilele puterii ei prin brațul statului, a cărui putere a ceruto și a primit-o, își așteaptă măsura deplină de răsplătire dreaptă; pentru că ea trebuie să primească „de două ori cât faptele ei”. Și națiunile (creștinătății) care au luat parte la crimele și la vina ei trebuie să bea cu ea până la drojdie acel potir amar.

((40))

„Voi pedepsi pe Bel în Babilon [dumnezeul Babilonului — papa], îi voi smulge din gură ce a înghițit [în situația sa extremă, el va respinge marile „cuvinte arogante” și titlurile blasfematoare pe care de mult timp și le-a însușit — că el este vicarul infailibil, „înlocuitorul lui Cristos”, „un alt Dumnezeu pe pământ” etc.] și neamurile nu se vor mai îngrămădi în el: chiar și zidul [puterea civilă care odată îl apăra și care într-o anumită măsură îl mai apără] Babilonului va cădea. ... Așa vorbește Domnul oștirilor: «Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate și porțile lui cele înalte vor fi arse cu foc [vor fi nimicite]. Astfel popoarele muncesc degeaba, și neamurile se obosesc pentru foc [să proptească și să salveze zidurile Babilonului]!»” (Ier. 51:44, 58). Aceasta arată orbirea oamenilor și autoritatea pe care o are Babilonul asupra lor, că ei se vor strădui să-l sprijine împotriva celor mai bune interese ale lor; dar în ciuda luptei lui disperate pentru viață și pentru a-și menține prestigiul și influența, Babilonul se va duce la fund ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ca să nu se mai ridice niciodată; „pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic”. Numai atunci își vor da seama oamenii de minunata lor eliberare și că răsturnarea lui a fost prin mâna lui Dumnezeu. Apoc. 19:1, 2.

Astfel este soarta Babilonului, a creștinătății, pe care Isaia și alți profeți au prevăzut-o și au prezis-o. Și având în vedere faptul că în interiorul lui se află mulți din poporul drag al Lui, Domnul, prin profetul Său (Isa. 13:1, 2), poruncește celor sfințiți ai Săi zicând: „Ridicați un steag [steagul binecuvântatei evanghelii a adevărului, lipsit de erorile tradiționale care l-au întunecat mult timp] pe un munte pleșuv [printre cei care formează adevărata Împărăție embrionară a lui Dumnezeu], înălțați glasul spre ei [vestiți serios și larg acest adevăr oilor dezorientate ((41)) din turma Domnului care sunt încă în Babilon], faceți semne cu mâna [faceți-i să vadă puterea adevărului exemplificată, precum și să audă vestirea lui], ca [ei, cei doritori și ascultători, adevăratele oi] să nu intre pe porțile celor nobili [pentru ca ei să poată înțelege binecuvântările celor cu adevărat consacrați și moștenitori ai Împărăției cerești].”

Astfel glasul de avertizare merge către „cine are urechi de auzit”. Ne aflăm în timpul ultimei etape sau a etapei Laodiceene a marii biserici nominale evanghelice formate din grâu și neghină (Apoc. 3:14-22). Ea este mustrată pentru încropeala, mândria, sărăcia spirituală, orbirea și goliciunea ei, și este sfătuită să părăsească repede căile ei rele înainte de a fi prea târziu. Dar Domnul știa că numai puțini vor asculta avertismentul și chemarea; și astfel făgăduința răsplății este dată, nu întregii mase a celor cărora li se adresează, ci celor puțini care au încă urechi pentru adevăr și care înving dispoziția generală și spiritul Babilonului: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și M-am așezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie. Cine are urechi [dispoziția de a asculta și de a ține seama de cuvântul Domnului] să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor”. Dar asupra celor care nu au urechi, nu au dispoziția de a asculta, Domnul Își va revărsa indignarea.

Că atitudinea întregii creștinătăți, cu puține excepții individuale, este aceea de mândrie, siguranță de sine și satisfacție, este evident și pentru observatorul neglijent. Ea încă spune în inima ei: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi vedea întristarea”. Încă se mai slăvește pe sine și trăiește în desfătare. Ea spune: „Sunt bogată, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, și nu-și dă seama că este „ticăloasă, vrednică de plâns, săracă, oarbă ((42)) și goală”. Ea nu ascultă nici sfatul Domnului să cumpere de la El (cu prețul jertfirii de sine) aur curățit prin foc (adevăratele bogății, bogățiile cerești, „natura divină”), și haine albe (haina dreptății lui Cristos atribuite, pe care acum atât de mulți o leapădă, pentru a apărea înaintea lui Dumnezeu în propria lor nedreptate), și să-și ungă ochii cu alifie (consacrare și supunere totală la voința divină, așa cum este exprimată în Scripturi), pentru ca să poată vedea și să poată fi vindecată. Apoc. 3:18.

Spiritul lumii a pus atât de complet stăpânire pe puterile eclesiastice ale creștinătății, încât reformarea sistemelor este imposibilă; și indivizii nu pot scăpa de destinul acestora numai printr-o retragere promptă și oportună din ele. A sosit ceasul judecății și chiar acum mâna de avertizare a providenței divine scrie pe zidurile ei cuvintele misterioase: „Mene, mene, techel, ufarsin” — DUMNEZEU ȚI-A NUMĂRAT ZILELE DOMNIEI ȘI I-A PUS CAPĂT! AI FOST CÂNTĂRIT ÎN BALANȚĂ ȘI AI FOST GĂSIT UȘOR! Și profetul (Isaia 47) vorbește acum zicând:

„Coboară-te și stai în țărână, fecioară, fiica Babilonului [spus în derâdere pentru pretenția ei la puritate]; șezi pe pământ, fără scaun de domnie, fiica caldeenilor; căci nu te vor mai numi delicată și plăcută. ... Ți se va descoperi goliciunea și ți se va vedea rușinea. Mă voi răzbuna și nu voi cruța pe nimeni. ... Stai în întuneric și taci, fiică a caldeenilor, căci nu te vor mai numi împărăteasa împărățiilor. ... Tu ziceai: «Voi fi împărăteasă pentru totdeauna!» și nu te-ai gândit, nici nu ți-ai adus aminte că lucrul acesta se va sfârși.

Ascultă însă acum, tu cea dedată plăcerilor, care trăiești fără grijă și zici în inima ta: «Eu sunt și nu este alta ca mine; nu voi fi niciodată văduvă și nu voi fi niciodată lipsită de copii!» Și totuși aceste două ((43)) lucruri vor veni deodată peste tine, în aceeași zi: și pierderea copiilor și văduvia [compară Apoc. 18:8]: vor veni asupra ta cu putere mare, în ciuda tuturor vrăjitoriilor tale și a multelor tale descântece. Căci te încredeai în răutatea ta și ziceai: «Nimeni nu mă vede!» Înțelepciunea [lumească] și știința ta te-au amăgit, încât ziceai în inima ta: «Eu sunt și nu este alta ca mine». Dar un rău va veni peste tine, fără săi vezi zorile; o nenorocire va cădea peste tine, fără să fii în stare să te aperi; și deodată va veni peste tine prăpădul, pe care nu-l bănuiai [înainte].” Compară versetul 9 și Apocalipsa 18:7.

Aceasta fiind declarația solemnă împotriva Babilonului, bine va fi pentru toți cei care ascultă glasul de avertizare și îndrumarea Domnului pentru cei din poporul Său care mai sunt încă între hotarele ei; pentru că, „Așa vorbește Domnul: «... Fugiți din Babilon, și fiecare să-și scape viața, ca nu cumva să fiți nimiciți în nelegiuirea lui! Căci acesta este timpul de răzbunare pentru Domnul: El îi va răsplăti după faptele lui. ... Deodată Babilonul a căzut și a fost zdrobit! ... Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiți-l ... căci pedeapsa lui a ajuns până la ceruri și se înalță până la nori. ... Ieșiți din mijlocul lui, poporul Meu, și fiecare să-și scape viața, de mânia aprinsă a Domnului!»” Ier. 51:1, 6, 8, 9, 45. Compară cu Apoc. 17:3-6; 18:1-5.

Pentru cei care ascultă porunca aceasta, să iasă afară din Babilon, nu există decât un loc de refugiu; și acela este, nu într-o nouă sectă și robie, ci în „locuința tainică a Celui-Prea-Înalt” — locul sau condiția consacrării totale, simbolizată prin Sfânta Sfintelor din Cortul Întâlnirii și din Templu (Ps. 91). „Cel ce stă în locuința tainică a Celui-Prea-Înalt se va odihni la umbra Celui-Atotputernic.” ((44)) Și aceștia pot spune într-adevăr în mijlocul calamităților din această zi rea: „El îDomnulș este locul meu de scăpare și cetățuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”

A ieși din Babilon nu poate însemna o emigrare fizică din mijlocul națiunilor creștinătății; pentru că nu numai creștinătatea, ci tot pământul va fi mistuit de focul [necazul înfocat al] mâniei Domnului, cu toate că partea cea mai cumplită a mâniei Lui va fi împotriva națiunilor luminate ale creștinătății, care au cunoscut sau cel puțin au avut ocazii abundente să cunoască voia Domnului. Ideea poruncii este o despărțire de toate jugurile obligatorii ale creștinătății — a nu avea nici o parte în organizațiile ei civile, sociale sau religioase; și aceasta, atât din principiu cât și dintr-o tactică înțeleaptă și condusă divin.

În baza principiului, de îndată ce lumina crescută a adevărului secerișului ne luminează mințile și descoperă deformările erorii, trebuie să fim loiali celui dintâi și să o înlăturăm pe cea din urmă prin retragerea de la ea a întregii noastre influențe și a întregului nostru sprijin. Aceasta implică retragerea din diferitele organizații religioase, ale căror doctrine prezintă într-o lumină falsă și fac fără valoare Cuvântul lui Dumnezeu, și ne situează în atitudinea de străini față de toate puterile civile existente; însă nu străini care se împotrivesc, ci străini pașnici și care se supun legilor, care dau Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu; străini a căror cetățenie este în ceruri, și nu pe pământ; și a căror influență este întotdeauna favorabilă dreptății, justiției, milei și păcii.

Principiul în unele cazuri și tactica în altele, ne-ar separa de diferitele aranjamente sociale care sunt printre oameni. În baza principiului, acesta ar elibera pe oricine este încurcat cu jurămintele și obligațiile diferitelor societăți secrete; pentru ((45)) că voi care erați în întuneric sunteți acum lumină în Domnul, și ar trebui să umblați ca și copii ai luminii, neavând nici o părtășie cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobându-le. Efes. 5:6-17.

Dar pe măsură ce venim din ce în ce mai aproape de marea criză din această „zi rea”, ea va fi fără îndoială evidentă pentru cei care văd situația din punctul de vedere al „cuvântului sigur al prorociei”, căci, chiar dacă ar exista cazuri în care principiul n-ar fi implicat, ar face parte din înțelepciune a se retrage din diferitele robii sociale și financiare care trebuie inevitabil să cedeze în fața ravagiilor revoluției și anarhiei mondiale. În acel timp (și, țineți minte, va fi probabil în următorii câțiva ani) instituțiile financiare, inclusiv companiile de asigurare și societățile de binefacere, vor cădea; și „comorile” din ele se vor dovedi cu totul fără valoare. Aceste peșteri și stânci ale munților nu vor da dorita protecție de mânia acestei „zile rele”, când marile valuri ale nemulțumirii populare izbesc și spumegă împotriva munților (a împărățiilor — Apoc. 6:15-17; Ps. 46:3); și va veni timpul când oamenii „își vor arunca argintul pe străzi și aurul lor le va fi ca o necurăție. Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua mâniei Domnului; nu poate [cu bogăția lor] nici să le sature sufletul, nici să le umple măruntaiele; căci el i-a făcut să cadă în nelegiuirea lor” (Ezec. 7:19. Compară și versetele 12-18, 21, 25-27). Astfel va face Domnul viața unui om mai prețioasă decât aurul curat, chiar mai prețioasă decât aurul din Ofir. Isa. 13:12.

Dar cei care au făcut din Cel-Prea-Înalt locul lor de scăpare nu trebuie să se teamă de apropierea acestor timpuri. El îi va acoperi cu penele Lui și sub aripile Lui se vor încrede; da, El le va arăta mântuirea Lui. Pe măsură ce confuzia cea mai grozavă se apropie, ei își pot mângâia inimile cu asigurarea binecuvântată că „Dumnezeu este adăpostul și tăria noastră, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi”; și pot spune: „De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar răsturna pământul [chiar dacă ((46)) ordinea socială actuală ar fi în întregime răsturnată] și s-ar zgudui munții [împărățiile] în inima mărilor [biruite de anarhie], chiar dacă valurile mării ar urla și ar spumega, și s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munții”. Dumnezeu va fi în mijlocul sfinților Săi credincioși, care fac din El locul lor de scăpare, și ei nu vor fi clătinați. Dumnezeu va ajuta Sionul devreme în dimineața Milenară; el va fi „socotit vrednic să scape de toate acestea care se vor întâmpla” în lume. Ps. 46; Luca 21:36.

„Norii de îndoială se adună”

„Tatăl nostru, acum când inimile noastre se descătușează
De crezurile care numele-Ți dezonorează,
Lasă încă altarele noastre sfințite
Să ardă cu flacăra credinței infinite.

Ajută-ne să citim a Învățătorului nostru voință,
Prin toată întinarea care
Chipul Său sfânt întunecă încă,
Și iarăși să-l vedem.

Pe fratele om, prietenul compătimitor,
Care suferința umană deplânge,
Și-n mijlocul vrăjmașilor înfuriați rostește
Cuvinte rugătoare de iertare.

Dacă în toiul norilor de îndoială
Inimile ne slăbesc și se răcesc,
Puterea fără care viața nu se poate,
Iubirea Ta să n-o rețină de la noi.

Rugile noastre le primește, păcatele noastre le iartă,
Zelul tinereții noastre reînnoiește;
Vieți mai sfinte în noi croiește,
Pe cari să le trăim și lucrare mai nobilă să împlinim.”

Versurile de mai sus au fost citite de către Dr. Oliver Wendell Holmes, în fața membrilor Uniunii Tinerilor Creștini, în Boston, la 1 iunie 1893. Acestea indică faptul că el își dădea seama într-o măsură de întunericul care amenință Babilonul.