((75))

Bătălia Armaghedonului - Studiul IV
Babilonul acuzat în fața marii curți de justiție

Puterile civile, sociale și eclesiastice ale Babilonului, creștinătății — Acum sunt cântărite în balanță — acuzarea puterilor civile — acuzarea sistemului social actual — acuzarea puterilor eclesiastice — Chiar acum, în mijlocul festivităților lui, se poate urmări scrisul de pe perete prevestind soarta lui și poate fi citit clar, chiar dacă judecata nu este încă completă

„Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu, Domnul a vorbit și a chemat pământul, de la răsăritul soarelui până la asfințitul lui.” „El va striga spre ceruri [puterile înalte sau conducătoare], sus, și spre pământ [masele de oameni], ca să judece pe poporul Său [declarat, creștinătatea].”

„Ascultă, poporul Meu, și voi vorbi; ascultă, Israele [Israelul spiritual nominal — Babilonul, creștinătatea], și-ți voi da mărturie. ... Dumnezeu zice însă celui rău: «Ce tot înșiri tu legile Mele și ai în gură legământul Meu, când tu urăști mustrările și arunci cuvintele Mele înapoia ta? Dacă vezi un hoț, te unești cu el și te însoțești cu cei ce sunt adulteri. Dai drumul gurii la rău și limba ta urzește viclenie. Stai și vorbești împotriva fratelui tău [sfinții adevărați, clasa grâu], defăimezi pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut și Eu am tăcut. Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra și îți voi pune totul sub ochi!

Luați seama dar, voi, care uitați pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâșii și să nu fie nimeni să vă scape!” Ps. 50:1, 4, 7, 16-22.

CA O CONSECINȚĂ logică a marii creșteri a cunoștinței asupra fiecărui subiect, acordată providențial în această „zi a pregătirii” pentru domnia Milenară a lui Cristos, puterile ((76)) civile și eclesiastice ale creștinătății, Babilonul, sunt cântărite acum în balanțele Dreptății, în fața întregii lumi. Ceasul judecății fiind venit, Judecătorul este acum pe scaunul său; martorii — publicul general — sunt prezenți; și la această etapă a procesului „puterile care sunt” au permisiunea să audă acuzațiile și apoi să vorbească în apărarea lor. Cazurile lor sunt judecate public și toată lumea privește cu interes intens și febril.

Obiectivul acestui proces nu este să convingă pe marele Judecător de starea reală a acestor puteri; căci suntem deja avertizați de soarta lor prin „cuvântul sigur al prorociei” Sale; și oamenii pot citi deja pe pereții sălilor lor de banchet scrierea mâinii misterioase dar fatale — „MENE, MENE, TECHEL, UFARSIN!” Procesul actual, cuprinzând discuția despre cele drepte și cele nedrepte, despre doctrine, autorități etc., este pentru a arăta tuturor oamenilor caracterul adevărat al Babilonului, așa încât oamenii, chiar dacă au fost de multă vreme înșelați de pretențiile lui goale, să poată în cele din urmă, prin acest proces de judecată, să-și dea seama pe deplin de dreptatea lui Dumnezeu în răsturnarea lui finală. În acest proces, pretențiile lui de sfințenie superioară și de autoritate și numire divină ca să conducă lumea, precum și multele lui pretenții doctrinare monstruoase și contradictorii, sunt puse toate sub semnul întrebării.

Cu rușine și tulburare evidentă pe față înaintea unei așa mulțimi de martori, puterile civile și eclesiastice, prin reprezentanții lor, conducătorii și clerul, se străduiesc să dea raportul. Niciodată, în toate analele istoriei, n-a existat o asemenea stare de lucruri. Niciodată înainte nau fost examinați, interogați și criticați eclesiasticii, oamenii de stat și conducătorii civili, cum sunt acum la bara judecății publice, prin care Spiritul pătrunzător al Domnului acționează asupra lor, spre marea lor confuzie. ((77)) În ciuda hotărârii și efortului lor de a evita examinarea și interogarea spiritului acestor timpuri, ei sunt obligați să îndure, și procesul continuă.

Babilonul cântărit în balanță

în timp ce masele de oameni cu îndrăzneală provoacă astăzi puterile civile și eclesiastice ale creștinătății să-și dovedească pretențiile la autoritate divină de a conduce, nici ei nici conducătorii nu văd că Dumnezeu a acordat, sau mai degrabă a permis o concesionare a puterii* unor astfel de conducători cum putea alege sau tolera omenirea, fie buni fie răi, până la expirarea „Timpurilor Neamurilor”; că în acest timp Dumnezeu a permis lumii în mare măsură să-și conducă afacerile și să meargă pe calea sa în privința autoguvernării, cu scopul ca astfel făcând, toți oamenii să poată învăța că în starea lor decăzută sunt incapabili să se autoguverneze și că nu merită să încerce să fie independenți nici de Dumnezeu, nici unul de altul. Rom. 13:1.


*Vol. II, pag. 80

Conducătorii și clasele conducătoare din lume, nevăzând aceasta dar dându-și seama de ocazia lor și profitând de masele de oameni mai puțin norocoși, prin a căror permisiune și toleranță, din ignoranță sau cu bună știință, au fost de mult susținuți la putere, s-au străduit să vâre în masele analfabete doctrina absurdă a numirii divine și a „dreptului divin al regilor” — civil și eclesiastic. Și în scopul continuării acestei doctrine, atât de convenabilă politicii lor, ignoranța și superstiția au fost nutrite și încurajate multe secole printre mase.

Numai în timpurile recente cunoștința și educația au devenit generale. Și aceasta s-a produs prin forța circumstanțelor providențiale, și nu prin eforturile regilor și eclesiasticilor. Tiparul și transportul cu aburi au fost ((78)) mijloacele principale în promovarea lor. Înainte de aceste intervenții divine, masele de oameni, fiind în mare măsură izolați unii de alții, n-au putut învăța mult în afară de propriile lor experiențe. Dar aceste mijloace au fost folositoare în producerea unei minunate creșteri a călătoriei și a schimburilor sociale și de afaceri, așa încât toți oamenii, indiferent de clasă sau stare, pot profita de experiențele altora din întreaga lume.

Acum publicul larg este publicul care citește, publicul care călătorește, publicul care gândește; și devine repede publicul nemulțumit și gălăgios, căruia i-a rămas puțin respect față de regi și potentați, care au ținut împreună vechea ordine de lucruri sub care se frământă acum cu atâta neliniște. Nu sunt decât cam trei sute cincizeci de ani de când o lege a parlamentului englez a făcut o prevedere pentru analfabeții dintre membrii lui, în aceste cuvinte — „Orice lord sau lorzi din parlament și orice pair sau pairi din regat care au loc sau voce în parlament, la cererea sau la rugămintea lor, pot pretinde beneficiul acestui act, chiar dacă nu pot citi”. Dintre cei douăzeci și șase de baroni care au semnat Magna Carta, se spune că numai trei și-au scris numele, în timp ce douăzeci și trei și-au făcut semnele.

Văzând că tendința iluminării generale a maselor este spre judecarea puterilor conducătoare și nu în sprijinul stabilității lor, ministrul rus de interne a propus, ca un control al creșterii nihilismului, să oprească educația înaltă a membrilor claselor mai sărace. În 1887 el a scos o ordonanță din care dăm în cele ce urmează un extras: „Gimnaziile, liceele și universitățile vor refuza de acum încolo să primească în calitate de elevi sau studenți pe copiii servitorilor casnici, ai țăranilor, ai meseriașilor, ai micilor comercianți, ai fermierilor și ai altora de condiție asemănătoare, ai căror urmași nu trebuie ridicați din cercul căruia îi aparțin, și să fie conduși prin aceasta, așa cum a ((79)) arătat experiența îndelungată ... să ajungă nemulțumiți cu soarta lor și iritați împotriva inegalităților inevitabile ale pozițiilor sociale existente”.

Dar ziua este prea înaintată pentru ca o astfel de politică să reușească, chiar și în Rusia. Este politica pe care a urmato papalitatea în zilele puterii sale, dar care, acea instituție vicleană își dă seama acum că ar fi un eșec, și sigur ar reacționa asupra puterii care ar încerca-o. Lumina a răsărit în mințile maselor și ele nu pot fi trimise în întunericul în care au fost înainte. Cu creșterea treptată a cunoștinței, sau cerut forme de guvernare republicană, iar cele monarhice au fost cu necesitate modificate mult prin forța exemplului lor și prin cererile poporului.

În lumina zorilor zilei noi oamenii încep să vadă că sub protecția pretențiilor false, sprijinite de popor în ignoranța lui de dinainte, clasele stăpânitoare în mod egoist au făcut o marfă din drepturile și privilegiile naturale ale restului omenirii. Și privind la pretențiile celor în autoritate și cântărindu-le, ajung repede la propriile lor concluzii, în ciuda slabelor scuze oferite. Dar ei înșiși nefiind însuflețiți de principii ale dreptății și adevărului mai înalte decât clasele stăpânitoare, judecata maselor este tot atât de departe de a fi corectă asupra celeilalte părți a chestiunii, dispoziția lor crescândă fiind să ignore în grabă orice lege și ordine mai degrabă decât să analizeze la rece și cu calm pretențiile dreptății asupra tuturor părților în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

În timp ce Babilonul, creștinătatea — organizarea și ordinea actuală a societății așa cum este reprezentată de oamenii de stat și de clerul ei — este cântărit în balanța opiniei publice, multele lui pretenții monstruose sunt văzute a fi fără temei și absurde, iar acuzațiile grave împotriva lui — de egoism și neconformare la regula de aur a lui Cristos, al cărui nume și autoritate le pretinde — au înclinat deja mult ((80)) balanța și au ridicat brațul atât de mult încât, chiar acum, lumea nu prea mai are răbdare să audă și alte dovezi ale caracterului ei într-adevăr anticreștin.

Reprezentanții lui cheamă lumea să observe gloria împărățiilor, triumful armelor, splendoarea orașelor și palatelor, valoarea și puterea instituțiilor politice și religioase ale lor. Ei se străduiesc să retrezească vechiul spirit al patriotismului și superstiției tribale, care înainte se înclina cu respect supus și adorator în fața celor în autoritate și putere; care strigau pătimaș „Trăiască regele!” și priveau cu respect persoanele celor care pretindeau a fi reprezentanții lui Dumnezeu.

Dar zilele acelea au trecut: rămășițele fostei ignoranțe și superstiții dispar repede și odată cu ele și sentimentele de patriotism tribal și de reverență religioasă oarbă; iar în locul lor se găsesc independența, suspiciunea și sfidarea, care promit să ducă în curând la conflict mondial — anarhie. Persoanele din diferitele corăbii ale statului vorbesc mânios și amenințător căpitanilor și piloților, și uneori devin chiar răzvrătiți. Ei pretind că politica actuală a celor de la putere este să-i momească spre piețele de sclavi ale viitorului și să facă o marfă din toate drepturile lor naturale și să-i reducă la robia părinților lor. Și mulți insistă cu vehemență crescândă asupra înlocuirii căpitanilor și piloților actuali și a lăsării corăbiilor să plutească în derivă în timp ce ei se ceartă între ei pentru autoritate. Dar împotriva acestei vociferări nestăpânite și periculoase, căpitanii și piloții, regii și oamenii de stat se luptă și-și mențin locurile lor de putere, strigând tot timpul către popor: „Jos mâinile! veți conduce vasul pe stânci!” Apoi vin în față învățătorii religioși și sfătuiesc supunere din partea poporului; și, căutând să accentueze autoritatea lor ca fiind de la Dumnezeu, ei ajung la o înțelegere tacită cu puterile civile să țină poporul sub restricții. Dar și ei încep să-și dea seama că puterea lor a trecut și caută peste tot ceva mijloace s-o reîntărească. Așa ((81)) că vorbesc despre unire și cooperare printre ei, și îi auzim discutând aprins cu statul pentru mai mult ajutor din acea sursă, permițând în schimb să sprijine instituțiile civile cu puterea lor (care slăbește). Dar în tot timpul acesta se ridică o furtună, și deși masele poporului, incapabile să înțeleagă pericolul, continuă să vocifereze, cei de la cârma corăbiilor își dau sufletul de frică din pricina celor pe care le văd acum că trebuie să vină în mod sigur.

Puterile eclesiastice, în special, simt că este obligatoriu să dea raportul despre ei pentru a arăta cât mai bine posibil; astfel, dacă este posibil, să țină în frâu curentul revoluționar al sentimentului public îndreptat împotriva lor. Dar când încearcă să se scuze pentru rezultatele slabe din secolele trecute ale puterii lor, ei numai adaugă mai mult la confuzia și dezorientarea lor, și stârnesc atenția altora asupra stării adevărate de lucruri. Aceste scuze apar constant în coloanele presei laice și religioase. Și în contrast marcant cu acestea sunt criticile neînfricate din partea lumii în general la adresa puterilor atât civile cât și eclesiastice ale creștinătății. Următoarele sunt exemple extrase din rapoartele care circulă în presă.

Acuzarea puterilor civile de către lume

„Printre toate credințele ciudate ale rasei, nu este nici una mai ciudată decât aceea care L-a făcut pe Atotputernicul Dumnezeu să aleagă cu grijă pe unii din cei mai obișnuiți membri ai speciei, adesea bolnăvicioși, stupizi și vicioși, ca să domnească peste comunități mari sub protecția Sa specială, ca reprezentanții Săi de pe pământ.” New York Evening Post.

Un alt jurnal de acum câțiva ani spunea următoarele, sub titlul — „Soarta slabă a regilor”:

„Se spune și pare a fi adevărat că regele Milan al Serbiei este bolnav mintal. Regele Wurttembergului este parțial lunatic. Ultimul rege al Bavariei s-a sinucis într-un acces de nebunie, iar conducătorul actual al țării este debil mintal. Țarul Rusiei ocupă ((82)) acea funcție fiindcă fratele său, moștenitorul natural, a fost declarat incapabil din punct de vedere mintal; iar actualul țar este afectat de melancolie de la încoronarea sa și a chemat în ajutor specialiști în boli mintale din Germania și din Franța. Regele Spaniei este victima scrofulozei și probabil nu va ajunge la vârsta bărbăției. Împăratul Germaniei are un abces incurabil în ureche, care în cele din urmă îi va afecta creierul. Regele Danemarcei a lăsat ca moștenire sânge otrăvit câtorva dinastii. Sultanul Turciei este afectat de melancolie. Nu este nici un tron în Europa în care păcatele părinților să nu fi descins în mod vizibil la copii, și în încă o generație sau două nu vor mai fi nici Burboni, nici Habsburgi, nici Romanovi, nici Guelpfi să tulbure și să stăpânească lumea. Sângele albastru de felul acesta nu va mai avea trecere în anii 1900. Se exclude singur din problema viitorului”.

Un alt scriitor pentru presa cotidiană a calculat costul regalității astfel:

„Târgul făcut cu regina Victoria la urcarea ei pe tron îi dă 385.000 de lire pe an, cu puterea acordării de pensii noi până la suma de 1.200 de lire pe an, estimate a fi egale cu o rentă de 19.871 de lire. Acestea fac un total general de 404.871 de lire numai pentru regină, din care 60.000 de lire sunt pentru punga ei personală, adică pur și simplu bani de buzunar. Ducatul de Lancaster, care totuși rămâne sub administrarea coroanei, de asemenea îi plătește 50.000 de lire pe an în punga personală. Astfel regina are 110.000 de lire pe an bani de cheltuială; pentru celelalte cheltuieli ale casei sunt prevăzuți bani prin alte puncte ale Listei Civile. Când se anunță un cadou de 50 sau 100 de lire pentru caritate din partea reginei, nu trebuie să se presupună că vin din punga personală, fiindcă există un cont separat, de 13.200 de lire pe an pentru mărinimia, pomenile și caritatea reginei. Printre funcțiile din casa regală douăzeci sunt clasate ca politice, cu salarii totale de 21.582 de lire pe an, regula fiind aceea că un om ia salariul și altul face munca. Departamentul medical cuprinde douăzeci și cinci de persoane, de la medici extraordinari la farmaciști și droghiști, toți pentru a ține corpul regal în bună sănătate, în timp ce treizeci și șase de capelani permanenți și nouă preoți permanenți slujesc pentru ((83)) sufletul regal. Departamentul lordului șambelan cuprinde o listă lungă de funcții, printre care, toate puse de-a valma cu examinatorul de jocuri, cu poetul laureat și cu supraveghetorul de tablouri, sunt și maestrul luntraș, îngrijitorul de lebede și păstrătorul bijuteriilor în Turn. Cea mai curioasă funcție sub șeful Vânătorii Regale este marele șoimar ereditar, deținută de ducele de Sf. Albans cu un salariu de 1.200 de lire pe an. Probabil că ducele nu cunoaște deosebirea dintre un șoim și un pinguin și nu intenționează s-o afle vreodată. Regina Victoria a desființat multe funcții nefolositoare, făcând prin aceasta o economie considerabilă, care merge toată în punga ei personală încăpătoare.

Îngrijindu-se atât de generos pentru regină, națiunea britanică trebuie să-i dea ceva și soțului ei. Prințul Albert a primit 30.000 de lire pe an prin vot special, pe lângă cei 6.000 de lire pe an în calitate de feldmareșal, 2.933 de lire pe an în calitate de colonel a două regimente, 1.200 de lire pe an în calitate de guvernator al castelului Windsor și 1.500 de lire în calitate de supraveghetor al parcurilor Windsor și Home. Soțul reginei a costat națiunea în total 790.000 de lire în timpul celor douăzeci și unu de ani de căsnicie și a conceput o familie mare care să fie instalată în națiune. Următoarea vine împărăteasa Augusta a Germaniei, care scoate 8.000 de lire pe an, pe lângă faptul că are o zestre de 40.000 de lire și 5.000 pentru pregătiri de nuntă. Dar această alocație largă nu este destulă ca să-și plătească călătoria spre Anglia pentru a-și vedea mama, căci la fiecare astfel de ocazie i se dau 40 de lire pentru călătorie. Când prințul de Wales a ajuns la majorat, a primit o mică sumă de 601.721 de lire ca dar pentru ziua de naștere, aceasta fiind suma veniturilor acumulate ale ducatului de Cornwall până la acea perioadă. De atunci a primit în medie 61.232 de lire pe an de la ducat. Națiunea a cheltuit de asemenea 44.651 de lire pentru reparația Casei Marlborough, reședința din oraș a prințului, din 1871; îi plătește 1.350 de lire pe an în calitate de colonel al Regimentului Zece Husari; i-a dat 23.450 să-și plătească cheltuielile de căsătorie; îi alocă soției sale 10.000 de lire pe an și i-a dat lui 60.000 de lire bani de cheltuială pentru vizita sa în India în 1875. În total el a scos 2.452.000 de lire (peste 12.000.000 de dolari) din ((84)) portmoneul lui John Bull până acum zece ani și de atunci tot scoate încă cu regularitate.

Acum în privința fiilor și fiicelor mai mici. Prințesa Alice a primit 30.000 de lire la căsătoria ei în 1862 și o rentă de 6.000 de lire până la moartea ei în 1878. Ducelui de Edinburgh i s-au acordat 15.000 lire pe an la majorat în 1866 și încă 10.000 de lire pe an la căsătoria sa în 1874, pe lângă cei 6.883 de lire pentru cheltuieli de nuntă și pentru reparația casei sale. Primește aceste sume pentru că nu face nimic decât că este prinț. Dar pentru munca de căpitan și în ultima vreme de amiral în marină a câștigat 15.000 de lire. Prințesa Elena, la căsătoria ei cu prințul Cristian de Schleswig-Holstein, în 1866, a primit o zestre de 30.000 de lire și o alocație de 7.000 de lire pe an toată viața, în timp ce soțul ei primește 500 de lire pe an ca supraveghetor al parcului Windsor Home. Prințesa Louisa a primit aceleași favoruri ca și sora ei Elena. Ducele de Connaught a început viața în 1871 cu 15.000 de lire pe an din partea națiunii și aceasta a crescut la 25.000 la căsătoria sa în 1879. El deține acum comanda armatei din Bombay, cu 6.600 de lire pe an și valoroase câștiguri suplimentare. Ducelui de Albany i s-au acordat 15.000 de lire pe an în 1874, suma fiind mărită la 25.000 de lire la căsătoria sa în 1882, iar văduva lui primește 6.000 de lire pe an. Ducele ghinionist a fost geniul familiei; și dacă ar fi fost un cetățean obișnuit cu ocazii mijlocii, și-ar fi putut câștiga o existență confortabilă ca avocat pledant, căci a fost orator. Prințesa Beatrice a primit la căsătoria ei zestrea obișnuită de 30.000 de lire și o rentă anuală de 6.000 de lire. Astfel națiunea, de la urcarea reginei pe tron până la sfârșitul lui 1886, a plătit 4.766.083 de lire pentru luxul unui prinț consort, a cinci prințese și a patru prinți, lăsând afară din socoteală banii de buzunar speciali, reședințele gratuite și scutirea de taxe.

Dar aceasta nu este totul. Națiunea nu are de întreținut numai pe urmașii reginei, ci și pe verișorii, unchii și mătușile ei. Voi consemna numai sumele pe care acești pensionari regali le-au primit de la 1837 încoace. Leopold I, regele belgienilor, numai pentru că s-a căsătorit cu mătușa reginei a primit 50.000 de lire pe an până la moartea lui în 1865, un total de 1.400.000 de lire în timpul domniei actuale. Totuși, el a avut o anumită decență, fiindcă ((85)) atunci când în 1834 a devenit regele belgienilor, pensia lui a fost plătită împuterniciților, stipulând numai rentele pentru servitorii săi și pentru întreținerea Casei Claremont, și când a murit toată suma a fost returnată Ministerului de Finanțe. N-a fost așa cu regele Hanovrei, un unchi al reginei. El a luat tot ce a putut primi, ceea ce, de la 1837 la 1851, s-a ridicat de la 21.000 de lire la 294.000 de lire pe an. Regina Adelaida, văduva lui William IV, a scos 100.000 de lire pe an timp de doisprezece ani, sau 1.200.000 de lire în total. Mama reginei, ducesa de Kent, a primit 30.000 de lire pe an de la urcarea fiicei sale pe tron până la moartea sa, un total de 720.000 de lire. Ducele de Sussex, un alt unchi, a primit 18.000 de lire pe an timp de șase ani, un total de 108.000 de lire. Ducele de Cambridge, unchiul nr. 7, a absorbit 24.000 de lire pe an, sau 312.000 de lire în total, în timp ce văduva lui, care este încă în viață, primește 6.000 de lire pe an de la moartea lui, sau 222.000 de lire în total. Prințesa Augusta, altă mătușă, a primit cam 18.000 de lire în total. Contesa de Hesse, mătușa nr. 3, a primit cam 35.000 de lire, Ducesa de Gloucester, mătușa nr. 4, a ieșit cu 14.000 de lire pe an, timp de 20 de ani, sau 280.000 de lire în total. Prințesa Sofia, altă mătușă, a primit 167.000 de lire, iar ultima mătușă, prințesa Sofia de Gloucester, nepoata lui George III, a primit 7.000 de lire pe an timp de 7 ani, sau 49.000 de lire. Apoi ducele de Mecklenburg-Strelitz, verișorul reginei, a fost plătit cu 1.788 de lire pe an în timpul domniei ei de 23 de ani, sau 42.124 de lire.

Ducele de Cambridge, în calitate de comandant-șef al armatei britanice, cu pensiile, cu salariul de comandant-șef, cu funcția de colonel al câtorva regimente și de adiministrator al câtorva parcuri, din care mari părți le-a transformat în rezervații de vânătoare private, a primit 625.000 de lire din banii publici. Sora lui, ducesa de Mecklenburg-Sterlitz, a primit 132.000 de lire, iar a doua soră a lui, «Mary grasa», ducesă de Teck, a luat 153.000 de lire. Acestea fac un total general de 4.357.124 de lire pe care i-a plătit națiunea pentru întreținerea unchilor, a mătușilor și a verișorilor reginei în timpul domniei ei.

În afară de sumele date în Lista Civilă a Reginei, costul originar și costul întreținerii celor patru iahturi regale sunt ((86)) incluse în evaluările marinei, chiar dacă în mod legitim fac parte din cheltuiala regalității. Costul inițial a fost de 275.528 de lire, iar costul total al întreținerii și al plății, al alocațiilor și al hranei echipajului timp de zece ani a fost de 346.560 de lire, un total de 622.088 de lire pentru acest singur punct.

În rezumat, numeroșii unchi, mătuși și verișori ai reginei au costat 4.357.124 de lire; soțul, fiii și fiicele ei 4.766.083 de lire; ea însăși și casa ei 19.838.679 de lire; iar iahturile ei 622.088 de lire. Acestea fac un total de 29.583.974 de lire [aproape o sută cincizeci de milioane de dolari] pe care națiunea britanică i-a cheltuit pe monarhie în timpul domniei actuale. [Până în anul 1888.] Merită jocul? Acesta este un preț destul de piperat pentru stabilitate, fiindcă înseamnă că oamenii sunt taxați până la limita puterilor pentru a menține în inactivitate un număr de persoane care ar face mai mult bine țării dacă și-ar câștiga traiul cinstit”.

Încoronarea spectaculoasă a țarului Rusiei a fost o ilustrație marcantă a extravaganței regale, menită, cum sunt toate înfloriturile țanțoșe ale regalității, să imprime în masele poporului ideea că conducătorii lor sunt atât de mult deasupra lor în slavă și demnitate încât sunt vrednici de adorare ca ființe superioare și de supunerea lor cea mai mizerabilă și servilă. Se spune că marea etalare a regalității cu această ocazie a costat 25.000.000 de dolari.

Despre această extravaganță, în așa contrast cu nefericitele condiții ale milioanelor ei de țărani, cu ale căror mizerii lumea întreagă a devenit atât de bine familiarizată în timpul foametei din 1893, extragem din comentariile jurnalului englezesc The Spectator după cum urmează:

„Este greu să examinezi relatările în legătură cu pregătirile pentru încoronarea rusă, care spun ca și cum s-ar cuveni să fie tipărite în aur pe mătase purpurie, fără o senzație de dezgust, mai ales dacă citim în același timp descrierile despre masacrele armenilor pe care rușii au refuzat să-i protejeze, chiar dacă au avut puterea. Putem, cu efort, să amintim minunata scenă prezentată în Moscova, cu arhitectura ei asiatică și cu cupolele ei strălucitoare, cu străzile ei pline de uniforme europene strălucitoare ((87)) și de rochii asiatice mai strălucitoare, cu prinți albi în roșu, cu prinți galbeni în albastru, cu prinți cafenii în haine aurii, cu conducătorii triburilor din orientul îndepărtat, cu dictatorul Chinei și cu generalul japonez cafeniu în fața căruia dictatorul acela a căzut închinându-se, alături de membrii tuturor caselor domnitoare din Europa, și cu reprezentanții tuturor bisercilor cunoscute cu excepția mormonilor, a tuturor popoarelor care se supun țarului — credem că sunt optzeci — și a fiecărei armate din apus, toți mișcându-se printre regimente nesfârșite la număr și în varietăți de uniforme, și printre milioanele de oameni simpli — jumătate asiatici, jumătate europeni — plini de emoție și devotament față de domnul lor pământesc. Putem anticipa vuietul mulțimilor nesfârșite, al corurilor nenumăraților călugări, al salvelor de artilerie repetate din post în post până când în tot nordul lumii, de la Riga la Vladivostock, toți oamenii să audă în același moment că țarul și-a pus coroana pe cap. Englezii studiază acest lucru ca și cum ar studia un poem de Moore și-l găsesc splendid și scârbos în același timp. Nu este prea grandios pentru grandoare? Nu este mai degrabă de operă decât de viață? Nu este oare ceva asemenea vinei, într-un imperiu ca Rusia, cu milioanele peste milioanele lui de oameni care suferă, în cheltuiala enormă care produce aceste efecte de purpură? Cinci milioane de lire sterline pentru un ceremonial! Există un principiu pe baza căruia o cheltuială ca aceasta poate fi justificată plauzibil? Nu este risipa unui Belșațar, etalarea unei mândrii aproape nebune, o revărsare de comori așa cum revarsă uneori regii orientali, numai să stârnească un sentiment de slavă într-o minte suprasaturată? Nimic nu l-ar putea face pe un englez să voteze astfel de sumă pentru un astfel de obiectiv, și Anglia s-ar putea dispensa de banii aceștia de cel puțin zece ori mai repede decât Rusia.

Dar există temerea că acei care conduc Rusia sunt înțelepți în generația lor și că această cheltuială nesăbuită de energie și bogăție asigură un rezultat care, din punctul lor de vedere, este un câștig adecvat. Obiectivul este să adâncească impresia rușilor că poziția țarului este cumva supranaturală, că resursele lui sunt la fel de nelimitate ca puterea lui, că el este într-un fel de relație specială ((88)) cu Cel divin, că încoronarea sa este o consacrare atât de solemnă și cu așa semnificație pentru omenire, încât nici o manifestare exterioară pentru a o face vizibilă nu poate fi excesivă, că omenirea poate fi poftită să privească fără a o micșora, că actualul moment de pace care a fost cu atâta grijă răspândit peste tot nordul lumii este cauzat nu de ordine, ci de așteptarea unui eveniment adecvat. Iar rușii de la conducere cred că rezultatul este obținut și că impresia încoronării este egală în tot imperiul cu impresia unei victorii care ar costa tot atâta în bani și mult mai mult în lacrimi. Ei repetă ceremonialul la fiecare cedare a tronului, cu o splendoare mereu crescândă și cu o lărgime a proiectului corespunzătoare creșterii poziției Rusiei, remarcată chiar acum, după cum cred ei, prin mersul posac înapoi al Japoniei, prin supunerea Chinei și prin servilitatea lingușitoare a conducătorului Constantinopolului. Ei cred chiar că încoronarea crește prestigiul stăpânului lor în Europa, că grandoarea imperiului său, mulțimea soldaților săi, posesia tuturor resurselor civilizației, precum și a tuturor resurselor unei Puteri barbare, sunt aduse tot mai aproape de mintea colectivă a Apusului, și crește neplăcerea existentă acolo de a se confrunta cu marea Putere nordică. În Berlin există, gândesc ei, un fior mai profund la gândul invaziei, în Paris mai multă exaltare, deoarece oamenii își aduc aminte de Alianță, în Londra o pauză mai lungă, deoarece oamenii ei de stat meditează, cum meditează întotdeauna, cum poate fi oprit sau deviat marșul ghețarului în viitor. Poate cineva susține cu încredere că ei greșesc cu totul, sau că timp de un an diplomația Rusiei nu va fi mai îndrăzneață ca urmare a sărbătorii naționale, a rezistenței celor care se împotrivesc mai timid fiindcă au văzut, cel puțin cu ochii minții lor, o scenă care probabil ar putea fi mai bine descrisă, dacă s-ar căuta concizia, ca trecerea în revistă a unui imperiu ținut între zidurile capitalei lui, sau ca marșul trecut al Europei de Nord și al Asiei în onoarea Comandantului-șef al ei?

Ar putea fi înșelător, dar de aceasta ne simțim asigurați, că scene ca aceea prezentată la această încoronare constituie unul dintre riscurile din lume. Ele trebuie să conducă la demoralizarea celor mai puternici oameni ai ei. Despre țarul actual nimeni nu ((89)) știe nimic, decât, cum spune unul care împrejurările au făcut să fie în contact strâns cu el, că «este un om cu simțăminte adânci»; dar el trebuie să fie mai mult decât masa obișnuită, dacă el, un descendent al lui Alexandru I care a semnat Tratatul de la Tilsit, poate simți zile întregi că este centrul acelei scene de încoronare, poate fi venerat de fapt, ca și cum ar fi domnit în Ninive, fără să aibă vise; și visele regelui sunt de obicei despre stăpânire. Există o îmbătare de grad, prespunem, ca și o îmbătare de putere, și omul asupra căruia este fixat fiecare ochi și în fața căruia toți prinții par mici, trebuie să fie o minte temperată într-adevăr dacă uneori nu se umflă de convingerea că el este primul din omenire. Conducătorii Rusiei pot afla totuși că, deși în ridicarea țarilor lor atât de sus au întărit loialitatea și au adâncit supunerea, ei au dizolvat puterea stăpânirii de sine care este apărarea necesară a minții”.

Dar faptul că acești conducători ai așa-ziselor Împărății Creștine sunt în general lipsiți de sentimente creștine adevărate și deficitari chiar în compătimire umană este dovedit cu prisosință prin faptul că, în timp ce bogăția era irosită ca apa în sprijinul regalității, a pompei și a spectacolului său deșert, și în timp ce milioane de soldați și marinari și un uimitor armament militar se afla la ordinul lor, ei ascultau impasibili strigătele bieților creștini armeni pe care turcii îi torturau și-i omorau cu zecile de mii. Uimitoarele armate nu sunt, evident, organizate de dragul umanității, ci numai pentru scopurile egoiste ale conducătorilor politici și financiari ai lumii; adică, să acapareze teritorii, să apere interesele deținătorilor de obligațiuni și să se repeadă unul la gâtul celuilalt, aprinși de mânie ucigașă, ori de câte ori se vede o bună ocazie de a-și lărgi imperiile ori de a-și crește bogăția.

În contrast marcant cu această extravaganță regală care predomină, într-o anumită măsură în fiecare țară unde este menținută o familie regală, este Enorma Datorie a Țărilor Europene.

„Economiste Francais a publicat un articol elaborat, scris de dnul Rene Stourm, despre Datoria publică a Franței. Se spune că cea mai obișnuită estimare a capitalului datoriei este 6.400.000.000 $. Cea mai moderată estimare o plasează cu câteva ((90)) milioane mai puțin. D-nul Paul Leroy-Beaulieu o dă la 6.343.573.630 $. Rezultatul calculului d-nului Stourm este un total de 5.900.800.000 $, cu specificarea însă că el a omis 432.000.000 $ pentru anuități, pe care alți economiști le-au tratat ca parte din capitalul datoriei. Cota anuală pentru dobândă și pentru stingerea datoriei, pe toată datoria, inclusiv anuitățile, este 258.167.083 $. Din datoria pe termen lung 2.900.000.000 $ sunt obligațiuni perpetue de 3%, 1.357.600.000 $ sunt de 4,5%, iar 967.906.200 $ obligațiuni răscumpărabile de diferite feluri. Anuitățile către diferite companii și corporații de 477.400.000 $, și 200.000.000 $ datoria pe termen scurt, completează bilanțul total al d-nului Stourm. Aceasta este de departe cea mai grea povară purtată de vreo națiune de pe glob. Cea mai aproape de aceasta este datoria Rusiei, care este declarată la 3.605.600.000 $. Anglia este următoarea, cu 3.565.800.000 $, iar Italia următoarea, cu 2.226.200.000 $. Datoria Austriei este de 1.857.600.000 $, iar a Ungariei de 635.600.000 $. Spania datorează 1.208.400.000 $, iar Prusia 962.800.000 $. Acestea sunt cifrele d-nului Stourm. Nici una dintre aceste națiuni, cu excepția Angliei și a Prusiei, nu ridică venituri suficiente ca să garanteze un echilibru permanent al bugetului, dar Franța este cel mai greu împovărată dintre toate, și creșterea datoriei ei a fost cea mai rapidă în trecutul recent și este cea mai amenințătoare pentru viitor.

În concluzie d-nul Stourm spune: «Ne abținem de a insista asupra reflecțiilor tulburătoare pe care le trezește rezultatul muncii noastre. Sub oricare aspect am privi aceste 29,5 miliarde, fie în comparație cu datoriile altor țări, fie cu datoria noastră de acum zece sau douăzeci de ani, ele apar ca o culme a unei înălțimi necunoscute, depășind limita pe care vreun popor din lume, din oricare epocă, a gândit că poate fi atinsă. Turnul Eiffel va fi perechea lor veritabilă; noi o dominăm pe a vecinilor și dominăm istoria noastră cu înălțimea datoriei noastre ... în fața căreia este timpul ca țara noastră să simtă spaimă patriotică»”.

London Telegraph a publicat odată următorul rezumat al perspectivei financiare naționale:

((91))

„Lipsa de bani atârnă ca un nor întunecos și aproape general deasupra națiunilor Europei. Timpurile sunt foarte rele pentru Puterile de peste tot, dar cele mai rele sunt pentru cele mici. Nu prea este o națiune pe Continent al cărei bilanț pentru anul trecut să nu prezinte o perspectivă tristă; în timp ce multe dintre ele sunt simple mărturisiri de faliment. Rapoartele atente asupra condițiilor financiare din diferitele state arată o străduință a celor câteva trezorerii de a o scoate la capăt, care niciodată n-a fost atât de răspândită. Starea aceasta de lucruri este întradevăr aproape mondială; căci, dacă privim în afara Continentului nostru, Statele Unite pe de o parte, și India și Japonia cu vecinii lor pe de altă parte, au simțit strânsoarea care predomină. ...

Marea Republică este prea mare și plină de resurse ca să moară de bolile ei financiare; deși ea însăși este foarte bolnavă. Marea Britanie, de asemenea, are să se confrunte cu un deficit în bugetul viitor, și a îndurat scump, poate ireparabil, pierderile afacerii nebune a grevei cărbunelui. Franța, ca noi și ca America, este una dintre țările care nu pot fi bine imaginate ca insolvabile, atât de bogat este solul ei și atât de harnic este poporul ei. Venitul ei însă manifestă deficite frecvente; datoria ei națională a luat proporții enorme, iar povara armatei și a flotei ei aproape strivește industria țării. Germania de asemenea trebuie scrisă în categoria puterilor prea solide și prea tari ca să sufere mai mult decât o eclipsă temporară. Totuși, în timpul anului trecut s-a calculat că ea a pierdut 25.000.000 de lire sterline, ceea ce reprezintă cam jumătate din economiile naționale. Mare parte din această pierdere s-a datorat investițiilor germane la bursele din Portugalia, Grecia, America de Sud, Mexic, Italia și Serbia; Germania însă a simțit acut și confuzia de pe piața argintului. Povara păcii sale înarmate apasă poporul ei cu o greutate zdrobitoare. Printre puterile pe care le grupăm împreună ca solvabile în mod natural, este izbitor să aflăm că Austro-Ungaria are de dat cea mai bună și cea mai fericită socoteală. ...

Când ne întoarcem de la acest grup mare și ne aruncăm ochii la Italia, iată un exemplu de «Putere Mare» aproape adusă la starea de cerșetor prin mărimea ei. An de an venitul ei scade și cheltuielile ((92)) ei cresc. Acum șase ani valoarea comerțului extern al Italiei era de 2.600.000.000 de franci; acum a scăzut la 2.100.000.000 de franci. Ea trebuie să plătească 30.000.000 de lire sterline dobândă pe datoria ei publică, pe lângă o primă pentru aurul necesar. Certificatele ei de garanție sunt un drog pe piață; emisia ei prodigioasă de bancnote a pus aurul și argintul la prețuri fantastice. Populația ei este aruncată într-o stare de sărăcie și neajutorare aproape inimaginabilă aici, iar când noii ei miniștri inventează alte și alte taxe, izbucnesc revolte sângeroase.

În privința Rusiei, declarațiile ei financiare sunt învăluite în așa mister încât nimeni nu poate vorbi despre ele cu încredere; dar nu prea sunt motive de îndoială că numai mărimea imperiului țarului o împiedică de a deveni falimentară. Populația a fost stoarsă până când a fost extrasă aproape ultima picătură de sânge din viața industriei. Chiar cel mai nechibzuit și mai neîndurător ministru de finanțe de abia îndrăznește să învârtă șurubul impozitării cu o jumătate de tură.

O autoritate autohtonă moderată și corectă scrie despre situația din Rusia în următoarele cuvinte:

«Fiecare copeică pe care țăranul reușește s-o câștige este cheltuită, nu pentru a-și pune lucrurile în ordine, ci pentru a plăti restanțe la impozite. ... Banii plătiți de populația țărănească sub masca taxelor se ridică la între două treimi și trei pătrimi din marele venit al țării, pe lângă munca lor ca muncitori agricoli.» Creditul aparent bun al guvernului este susținut prin mijloace artificiale. Observatorii atenți așteaptă o prăbușire a arcadelor atât sociale cât și financiare ale imperiului. Și aici uimitorul coșmar al păcii înarmate a Europei ajută în mare măsură să paralizeze comerțul și agricultura. Exemplul Portugaliei este în afara competenței noastre; căci, deși regatul odată faimos este insolvabil, poziția lui nefericită nu se datorește desigur ambiției militare sau cheltuielilor febrile. Grecia însă, deși este nesemnificativă printre Puteri cu populația ei de două milioane, oferă un exemplu vizibil de ruină la care va fi dusă o națiune prin extravaganța financiară și prin planurile ei infatuate. «Marea idee» a fost blestemul micuței Grecii, și noi am văzut-o recent împinsă să evite povara datoriei ((93)) publice printr-un act de absolută necinste, numai parțial suspendat în fața protestelor Europei. Banii risipiți pe «Armata și Flota» ei puteau la fel de bine să fie aruncați în mare. Politica a devenit pentru ea o boală, care a infectat cei mai buni și mai capabili bărbați publici ai ei. Un popor de rând prea educat ca să muncească; studenți la universitate mai mulți decât zidari; datorii publice și datorii private pe care nimeni n-are de gând să le plătească vreodată; o armată și o flotă fictive, care consumă fonduri; lipsa onestității făcută principiu în politică și planuri secrete care, fie trebuie să însemne mai multe împrumuturi, fie un târg corupt și periculos cu Rusia — aceste lucruri caracterizează Grecia contemporană.

Privind peste tot continentul, prin urmare, nu se poate nega că starea de lucruri în privința bunăstării poporului și bilanțului național sunt foarte nesatisfăcătoare. Desigur că un motiv principal și evident pentru aceasta este acea pace înarmată care apasă asupra Europei ca un coșmar și care a transformat toată Europa într-o tabără permanentă. Priviți numai la Germania! Acel imperiu serios și sobru! Bugetul armatei s-a ridicat acolo de la 17.500.000 de lire sterline în 1880 la 28.500.000 de lire sterline în 1893. Creșterea sub noul Act al Armatei de Apărare adaugă încă 3.000.000 de lire pe an la masa colosală a armelor de apărare ale Germaniei.

Franța și-a încordat puterea până la același punct al apropiatei căderi pentru a egala pe rivalul său puternic. Este inutil să se arate ce rol teribil joacă aceste asigurări de război în necazul actual al poporului din Europa. Nu numai că pune la o parte din profituri și din câștiguri sume mari cu care cumpără praf de pușcă și ghiulele și construiește cazărmi, ci și ia din rândurile industriei milioane de lucrători tineri la începutul forței lor bărbătești, care în acele perioade sunt pierduți pentru familie și pentru fortificarea populațiilor. Lumea n-a inventat încă un birou de decontare a cecurilor internaționale mai bun decât groaznicul și costisitorul Templu al războiului”.

Dar în ciuda datoriei apăsătoare și a încurcăturii financiare a națiunilor, unii statisticieni capabili estimează că actualul cost ((94)) pentru Europa al diferitelor bugete ale armatelor și flotelor, al menținerii garnizoanelor și al pierderii forței de muncă industrială prin retragerea oamenilor din industria productivă poate fi în mod rezonabil luat ca fiind de 1.500.000.000 de dolari pe an, ca să nu mai spunem nimic de pierderea imensă de vieți, care în douăzeci și cinci de ani ai secolului trecut (de la 1855 la 1880) este declarată la 2.188.000, și aceasta în mijlocul unor orori care nu pot fi descrise. D-nul Charles Dickens a observat foarte adevărat că:

„Noi vorbim cu entuziasm și cu un anumit foc despre «o șarjă magnifică!», despre «o șarjă splendidă!», totuși foarte puțini se gândesc la hidoasele amănunte reprezentate de aceste cuvinte umflate. «O șarjă splendidă» este o goană năvalnică a unor oameni pe cai puternici, îmboldiți până la viteza lor cea mai mare, urmărind și ajungând din urmă o masă împotrivitoare de pedestrași. Mintea cititorului nu merge mai departe; fiind mulțumit cu informația că linia vrăjmașului a fost «ruptă» și «a cedat». Nu completează imaginea. Când «șarja splendidă» și-a făcut lucrarea și a trecut, se va găsi o scenă foarte asemănătoare cu un accident de tren înspăimântător. Va fi un efectiv întreg de spinări rupte în două, de brațe complet răsucite, de oameni înfipți în propriile lor baionete, de picioare sfărâmate ca lemnele de foc, de capete despicate ca merele, de alte capete prefăcute de copitele de fier ale cailor într-o piftie moale, de fețe călcate și scoase din orice asemănare cu omul. Acestea stau ascunse în spatele unei «șarje splendide». Aceasta urmează, de fapt, când «băieții noștri au zburat călare spre ei în stil mare» și «i-au tăiat strașnic».”

„Imaginați-vă”, spune un alt scriitor, „milioanele care trudesc pe toată fața Europei, roind zi de zi spre locul de muncă, lucrând neîncetat din zori până la apusul răcoros, la cultivarea pământului, la producerea țesăturilor, la schimbul de mărfuri, în mine, în fabrici, în fierării, la docuri, în ateliere, în magazine; pe căi ferate, pe râuri, pe lacuri, pe oceane; străbătând măruntaiele pământului, supunând încăpățânarea materiei brute, stăpânind elementele naturii și făcându-le să slujească confortul și binele omului, și creând prin toate acestea o masă de bogăție care ar putea aduce abundență și confort fiecărei case a lor. Și apoi imaginați-vă mâna ((95)) puterii venind și măturând în fiecare an în abisul cheltuielii militare șase sute de milioane din banii câștigați cu atâta greutate.”

Ceea ce urmează, din Harrisburg Telegram, este de asemenea la subiect:

„Le costă ceva pe națiunile «creștine» ale Europei ca să ilustreze noțiunea lor de «pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui». Adică, le costă ceva ca să se mențină cu totul pregătite de a se arunca una pe alta în aer în fragmente mici. Statisticile publicate în Berlin arată suma cheltuielilor militare ale marilor puteri în timpul celor trei ani: 1888, 1889, 1890. Următoarele cheltuieli sunt date în cifre rotunde: Franța 1.270.000.000 $, Rusia 813.000.000 $, Marea Britanie 613.000.000 $, Germania 607.000.000 $, Austro-Ungaria 338.000.000 $, Italia 313.500.000 $. Aceste șase puteri au cheltuit în total 3.954.500.000 $ pentru scopuri militare în trei ani, sau la rata de peste 1.318.100.000 $ pe an. Totalul pentru trei ani depășește considerabil datoria națională a Marii Britanii și este aproape destul de mare ca să plătească de trei ori dobânda pe datorie a Statelor Unite. Cheltuiala corespunzătoare în Statele Unite a fost în jur de 145.000.000 $, exclusiv pensiile. Dacă le-am adăuga pe acestea, cheltuiala noastră totală s-ar ridica la în jur de 390.000.000 $.

Conform estimărilor statisticienilor francezi și germani, în războaiele din ultimii treizeci de ani au pierit 2.500.000 de oameni, în timp ce pentru ducerea acestor războaie s-au cheltuit nu mai puțin de 13.000.000.000 $. Dr. Engel, un statistician german, dă următoarele, ca fiind costul aproximativ al principalelor războaie din ultimii treizeci de ani: războiul crimeean 2.000.000.000 $, războiul italian din 1859 a costat 300.000.000 $, războiul pruso-danez din 1864 a costat 35.000.000 $; războiul de secesiune (nord), 5.100.000.000 $, sud 2.300.000.000 $; războiul pruso-austriac din 1866 a costat 330.600.000 $; războiul franco-german din 1870, 2.600.000.000 $; războiul ruso-turc 125.000.000 $; războaiele sud-africane 8.770.000 $; războiul african 13.250.000 $; războiul sârbo-bulgar 176.000.000 $.

Toate aceste războaie au fost ucigătoare la extremă. Războiul crimeean, în care s-au dat puține lupte, a costat 750.000 de vieți, ((96)) numai cu 50.000 mai puțini decât au fost uciși sau au murit de răni în nord și în sud în timpul războiului de secesiune. Expedițiile mexicană și chineză au costat 200.000.000 $ și 85.000 de vieți. În timpul războiului ruso-turc au fost uciși și răniți mortal 250.000, iar în războiul italian din 1859 și în războiul dintre Prusia și Austria câte 45.000.

Într-o scrisoare către deputatul Passy de Paris, distinsul John Bright, trecut din viață, membru al Parlamentului engelz, a spus:

„În prezent toate resursele europene sunt înghițite de exigențele militare. Interesele poporului sunt sacrificate pentru cele mai mizerabile și mai culpabile fantezii ale politicii străine. Interesele reale ale maselor sunt călcate în picioare pentru respectarea falselor noțiuni de glorie și onoare națională. Nu pot să nu mă gândesc că Europa merge spre ceva catastrofă mare de o greutate zdrobitoare. Sistemul militar nu poate fi sprijinit la infinit cu răbdare, iar populația, împinsă la disperare, nu peste mult timp poate să înlăture regalitățile și pe pretinșii oameni de stat care guvernează în numele lor”.

Astfel judecata puterilor civile merge împotriva lor. Nu numai presa este astfel fățișă, dar și oamenii de peste tot vorbesc tare și vociferează împotriva puterilor care sunt. Neliniștea este generală și devine tot mai periculoasă în fiecare an.

Lumea acuză sistemul social actual

Sistemul social al creștinătății este de asemenea sub inspecție — reglementările lui monetare, planurile și instituțiile lui financiare, și, rezultând din acestea, politica lui egoistă în afaceri și deosebirile lui de clasă bazate în principal pe bogăție, cu tot ce implică ele în privința nedreptății și suferinței pentru masele de oameni — acestea sunt tot așa de aspru tratate în judecata din acest ceas, ca și instituțiile civile. Observați discuțiile nesfârșite asupra problemei argintului și a standardului în aur, și disputele interminabile între muncă și capital. Ca valurile umflate ale mării sub un vânt care se întețește sună murmurul unit al nenumăratelor glasuri împotriva sistemului social actual, în special în măsura în ((97)) care este văzut a fi neconcordant cu codul moral conținut în Biblie, pe care creștinătatea, în mod general, pretinde că-l recunoaște și că-l urmează.

Este într-adevăr un fapt însemnat că în judecata creștinătății, chiar de către lume în general, standardul de judecată este Cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii țin sus Biblia și declară cu îndrăzneală: „Nu sunteți atât de buni ca și cartea voastră”. Ei arată spre binecuvântatul ei Cristos și spun: „Voi nu vă urmați exemplul”. Și atât păgânii cât și masele creștinătății adoptă regula de aur și legea iubirii, cu care să măsoare doctrinele, instituțiile, politica și mersul general al creștinătății; și toate mărturisesc la fel pentru adevărul scrisului straniu de pe pereții ei de sărbătoare — „Ai fost cântărit în balanță și ai fost găsit ușor”.

Mărturia lumii în privința sistemului social actual este auzită peste tot, în fiecare țară. Toți o declară a fi un eșec; împotrivirea este tot mai activă și răspândește alarma peste tot în lume, „clătinând îngrozitor” toată încrederea în instituțiile existente și din când în când paralizând industria cu panică, greve etc. Nu există o națiune în creștinătate în care împotrivirea la aranjamentele sociale actuale să nu fie pronunțată, încăpățânată și tot mai amenințătoare.

D-nul Carlyle spune: „Existența industrială britanică pare să devină repede o enormă închisoare-mlaștină de molimă urât mirositoare, fizic și moral, o hidoasă Golgota vie de suflete și corpuri îngropate de vii. Treizeci de mii de cusătorese istovindu-se repede. Trei milioane de săraci putrezind în inactivitate forțată, ajutând pe sus-numitele cusătorese să moară. Acestea sunt doar aspecte din tristul registru al disperării”.

Din altă publicație numită The Young Man, extragem următorul articol, intitulat „Devine lumea mai bună?” Acesta spune:

„Bărbați puternici, dornici de muncă cinstită, îndură agoniile foamei și ale expunerii la intemperii, și în multe cazuri ale necazului în plus de a vedea suferințele propriilor familii. Pe de altă parte, ((98)) bogăția covârșitoare este adesea aliată cu avariția și imoralitatea; și în timp ce săracii mor de foame puțin câte puțin, bogații, în mare măsură, ignoră nevoile fraților lor și sunt grijulii numai ca Lazăr să nu devină neconvenabil de proeminent. Mii de tineri sunt forțați să robească în ateliere neaerisite și în magazii mohorâte câte șaptezeci și optzeci de ore pe săptămână, fără să aibă vreodată un interval de recreație fizică sau mentală. În Cartierul de Est femeile cos cămăși sau fac cutii de chibrituri toată ziua pentru o plată care este insuficientă pentru chiria unui pat — să nu mai vorbim de o cameră separată — și sunt obligate adesea să aleagă între foame și viciu. În Cartierul de Vest toate arterele de circulație sunt în posesia sirenelor de senzualitate și păcat sulemenite și vopsite — fiecare o mustrare permanentă pentru slăbiciunea și răutatea omului. În privința tinerilor, mii intră în pușcărie pierzând la jocuri de noroc sau mor devreme de băutură; și totuși fiecare ziar respectabil este ocupat cu lungi rapoarte despre cursele de cai, și guvernul creștin (?) permite să se planteze câte o tavernă la fiecare colț de stradă. S-a făcut ca păcatul să fie ușor, s-a făcut ca viciul să fie ieftin, înșelarea predomină în comerț, amărăciunea în politică și apatia în religie”.

Cu câtva timp în urmă Philadelphia Press a publicat următoarele:

„Pericol în față! Nu este nici o îndoială că New York-ul este împărțit în două clase mari, cei foarte bogați și cei foarte săraci. Clasele mijlocii de oameni respectabili, harnici, corecți dispar treptat, mergând în sus pe scara bogăției lumești sau în jos în sărăcie și încurcătură. Pare indiscutabil că între aceste clase există, și este în creștere rapidă, alimentată intenționat de către oamenii răi, o ură distinctă, pronunțată, malignă. Sunt aici oameni care au 10.000.000 $ și 20.000.000 $, despre care nu se știe nimic. Cunosc o doamnă care locuiește într-o casă magnifică, a cărei viață este tot atât de liniștită cum ar trebui să fie a unui slujitor bisericesc, care a donat nu mai puțin de 3.000.000 $ în cinci ani, ale cărei binefaceri înainte de moartea ei vor ajunge la nu mai puțin de 7.000.000 $, care are în casa ei picturi, statui, diamante, pietre prețioase, specimene splendide de aur și argint, și lucrări scumpe ((99)) de fiecare artă imaginabilă, a căror estimare internă este de 1.500.000 $, și bogăția ei este mai mică decât a multora dintre vecinii ei cu până la câteva milioane de dolari. Sunt oameni care acum douăzeci de ani vindeau haine în strada Chatham, care astăzi trăiesc cu o cheltuială anuală de 100.000 $, care poartă bijuterii ce costă 25.000 $ la magazinele rezonabile.

Veniți cu mine într-o mașină pe Madison Avenue în orice zi, pe ploaie sau pe vreme bună, între orele zece dimineața și cinci sau șase după-masa, și vă voi găsi mașină după mașină pline cu doamne în ai căror urechi sunt diamante în valoare de între 500 și 5.000 $ fiecare, pe ale căror mâini neînmănușate, roșii și catifelate, sclipesc averi. Mergeți cu mine în orice zi, de la vechiul magazin al lui Stewart, de la colțul Străzii a Noua cu Broadway până la colțul Străzii a Treisprezecea cu Broadway. Nu vreau să spun duminicile, în sărbători sau la ocazii speciale, ci întotdeauna, și vă voi arăta pe fiecare stradă femei îmbrăcate în cape din piele de focă până jos la călcâi, în valoare de 500 la 1.000 $ fiecare, cu cercei de diamant și cu inele de diamant, precum și cu alte pietre prețioase, ducând în mâini poșete elegante umflate de bani. Ele reprezintă noii bogați cu care se umple New York-ul.

Pe aceeași stradă, la aceeași oră, vă pot arăta oameni pentru care un dolar ar fi o avere, ai căror pantaloni, rupți și rușinos de zdrențuiți, sunt ținuți strânși în jurul brâului cu funii sau sfori sau ace, ale căror picioare fără ciorapi se târăsc pe caldarâm în pantofi atât de stricați încât nu îndrăznesc să le ridice de pe caldarâm, ale căror fețe sunt pistruiate, ale căror bărbi sunt lungi și încâlcite, cum le este și părul, în timp ce mâinile lor înroșite se subțiază la unghii ca ghearele. Cât mai este până când acele gheare se vor înfige în noii-îmbogățiți? Negreșit sentimentul s-a născut, sentimentul crește și mai curând sau mai târziu sentimentul va izbucni.

Numai aseară am mers pe Strada a Paisprezecea, pe care au rămas doar puține locuințe, și în fața uneia era un baldachin care ducea de la ușă la trotuar, sub care niște doamne îmbrăcate încântător, însoțite de escortele lor, mergeau de la trăsurile lor spre ușa deschisă prin care se revărsau râuri de lumină și de ((100)) muzică. Am stat un moment cu mulțimea, o mulțime mare, și iată că s-a născut această idee a unei răbufniri inevitabile dacă nu se făcea ceva, și încă repede, să se termine cu prejudecata care nu numai că există, ci este nutrită intenționat, împotriva celor foarte bogați de către cei foarte săraci. Te-ar face să tremuri dacă ai auzi felul cum vorbeau femeile. Invidie, gelozie, cruzime dușmănoasă, fiecare element necesar era acolo. Tot ce mai trebuie este un conducător”.

Lumea compară condițiile oribile ale Sistemului sclaviei umane de Stoarcere a Sudorii și mizeriile marii armate de oameni fără lucru, și ale unei alte armate mari de muncitori slab plătiți, cu luxul și cu extravaganța bogăției imense, așa cum a făcut-o un jurnal londonez cu câtva timp în urmă — astfel:

„Casa modestă a unui milionar. Aflăm din New York că dnul Cornelius Vanderbilt, milionarul din New York și regele căilor ferate, tocmai și-a deschis noul palat cu un bal mare. Această casă modestă, care va adăposti cam zece oameni timp de șase luni din an și care va rămâne închisă în celelalte șase, este la colțul Străzii a Cincizeci și șaptea cu a Cincea, și l-a costat pe proprietarul ei 1.000.000 de lire. La exterior are un model spaniol, construită din piatră gri, cu contururi roșii, cu turnulețe și creneluri. Are două etaje și o mansardă înălțată. Sala de bal este cea mai mare sală de bal privată din New York, având 22,86 m lungime și 15,24 m lățime, decorată în alb și auriu, stil Ludovic al XIV-lea. Tavanul costă o avere și este făcut în forma unui con dublu, acoperit cu nimfe și cupidoni pictați. În jurul cornișei sunt flori delicat modelate, fiecare cu o lumină electrică în mijloc, în timp ce în centru atârnă un candelabru imens de cristal. În noaptea balului de inaugurare pereții au fost acoperiți de la podea la tavan cu flori naturale, la prețul de 1.000 de lire; și distracția se spune că a costat-o pe gazdă 5.000 de lire. Alături de casă se află cea mai scumpă grădină de această mărime din lume, căci, deși este numai de mărimea unei parcele urbane obișnuite, s-a plătit pentru ea suma de 70.000 de lire, și o casă a cărei construcție costase 25.000 de lire a fost dărâmată ca să facă loc pentru cele câteva ronduri de flori”.

((101))

Un jurnal, Industry, din San Francisco, California, a publicat următorul comentariu despre extravaganța a doi oameni bogați din această țară:

„Cina lui Wanamaker la Paris și cina lui Wanderbilt la Newport, care au costat împreună cel puțin 40.000 $, poate mult mai mult, sunt printre semnele timpului. Astfel de lucruri prezic o schimbare în această țară. Acest caz, care este numai un caz tipic pentru încă o sută de cazuri de asemenea spectacol ostentativ al banilor, poate fi asemănat cu un ospăț din Roma înainte de a veni sfârșitul, și cu luxul din Franța care, cu un secol în urmă, a fost precursorul unei revoluții. Banii cheltuiți anual de către americani în străinătate, în principal pentru lux și mai rău, sunt estimați la o treime din venitul nostru național”.

Informația foarte interesantă care urmează, citată în National View, este din Ward McAlister, odată un mare lider al societății newyorkeze:

„Cheltuielile de trai medii anuale ale unei familii de respectabilitate medie, compusă din soț, soție și trei copii, se ridică la 146.945 $, repartizați după cum urmează: Chiria unei case la oraș 29.000 $; a unei case la țară 14.000 $; cheltuielile casei la țară 6.000 $; salariile servitorilor din casă 8.016 $; cheltuielile casei, inclusiv salariile servitorilor 18.954 $; îmbrăcămintea soției 10.000 $; propria garderobă 2.000 $; îmbrăcămintea și banii de buzunar ai copiilor 4.500 $; școlarizarea celor trei copii 3.600 $; distracțiile prin baluri și dans 7.000 $; primirea la cină 6.600 $; loja la operă 4.500 $; teatrul și petrecerile după teatru 1.200 $; ziare și reviste 100 $; contul curent al bijutierului 1.000 $; articole de papetărie 300 $; cărți 500 $; cadouri de nuntă și de sărbători 1.400 $; strana din biserică 300 $; taxa la club 425 $; nota de plată a medicului 800 $; nota de plată a dentistului 500 $; transportul celor din casă la țară și înapoi 250 $; călătoriile în Europa 9.000 $; costul grajdurilor 17.000 $”.

Chauncey M. Depew este citat că ar fi spus:

„Cincizeci de oameni din Statele Unite au în puterea lor, datorită bogăției pe care o stăpânesc, să se adune în douăzeci și patru de ore și să ajungă la o înțelegere prin care fiecare ((102)) roată a călătoriei și a comerțului poate fi oprită din învârtirea ei, fiecare ramură a industriei poate fi blocată și fiecare buton electric poate amuți. Acei cincizeci pot controla circulația banilor și pot crea panică oricând doresc”.

Judecarea puterilor eclesiastice de către lume

Criticarea eclesiasticismului este tot atât de severă ca și a monarhiei și a aristocrației; fiindcă ei sunt recunoscuți ca fiind una în interes. Cele ce urmează vor servi ca ilustrații ale acestor sentimente.

North American Review de acum câțiva ani conținea un scurt articol de John Edgerton Raymond, despre „Declinul eclesiasticismului”. Descriind forțele opuse bisericii și care în cele din urmă vor realiza răsturnarea ei, el a spus:

„Biserica creștină se află în mijlocul unui mare conflict. Niciodată de la organizarea creștinismului n-au fost atâtea forțe desfășurate împotriva ei. Ceea ce anumitor teologi le place să numească «puterea lumii» n-a fost niciodată mai puternică decât acum. Biserica nu mai are împotrivire din partea raselor barbare, a filosofilor superstițioși, a preoților religiilor mitice, ci din partea celei mai înalte culturi, a celei mai adânci învățături și a celei mai profunde înțelepciuni a națiunilor luminate. Tot timpul călătoriei ea are împotriviri din partea «puterii lumii», care reprezintă cele mai înalte realizări și cele mai bune idealuri ale minții umane.

Împotrivitorii ei nu se găsesc în afara hotarelor ei. În cadrul adăposturilor ei solemne, înveșmântați în veșmintele ei, dând glas poruncilor ei, reprezentând-o în fața lumii, se află mulți care sunt gata să-i respingă autoritatea și să-i conteste supremația. Mulțimi care încă se supun decretelor ei încep să pună întrebări; și îndoiala este primul pas spre nesupunere și părăsire. Lumea nu va ști niciodată câte suflete oneste din cadrul bisericii gem în spirit și sunt tulburate, și totuși țin o pecete pe buzele lor și un lanț pe limbile lor «din pricina conștiinței», ca nu cumva «să facă pe fratele lor să se poticnească». Ei tac, nu de teama mustrării, căci a trecut timpul când a vorbi liber însemna săsuferi persecuție și când a sugera ((103)) că s-ar putea ca biserica să nu fie infailibilă însemna să fii acuzat de infidelitate”.

El spune că nu se cere o evanghelie nouă, ci o evanghelie veche cu un înțeles nou:

„Peste tot se cere o vestire mai literală și mai credincioasă a preceptelor fondatorului creștinismului. «Predica de pe munte» este pentru mulți un rezumat al filosofiei divine. «Propovăduiți-o! Propovăduiți-o!» strigă reformatorii din fiecare școală de pretutindeni; «nu numai propovăduiți-o, ci și exemplificați-o!» «Arătați-ne», spun ei, «că practicile voastre se conformează acestor precepte, și vă vom crede! Urmați pe Cristos, și noi vă vom urma!»

Dar chiar aici se află controversa. Biserica pretinde că învață preceptele lui Cristos, că propovăduiește Evanghelia Lui. Lumea ascultă și răspunde: «Voi ați stricat adevărul!» Și priviți spectacolul unei lumi necredincioase care învață pe o biserică credincioasă adevăratele principii ale religiei ei! Acesta este unul dintre cele mai izbitoare și mai semnificative semne ale veacului. Și este cu totul nou. Lumea a fost familiară de la început cu replica: «Doctore, vindecă-te pe tine!» Dar numai în timpurile moderne s-au aventurat oamenii să zică: «Doctore, lasă-ne pe noi să prescriem medicamentul!»

Când cei săraci și nevoiași, cei apăsați și întristați, care sunt învățați să aștepte din cer recompensa viitoare, au văzut preoți sfinți și prinți favorizați, îmbrăcați în purpură și in subțire și mâncând somptuos în fiecare zi, adunând comori pe pământ în ciuda moliilor, a ruginei și a hoților, servind cu o conștiință ușoară pe Dumnezeu și pe mamona, atunci au început să se îndoiască de sinceritatea lor.

Și imediat au început să afirme că nu tot adevărul locuiește sub turnul unei biserici, că biserica este fără putere; că ea nu poate împiedica nenorocirea, nu poate vindeca pe cei bolnavi, nu poate hrăni pe cei flămânzi și nu poate îmbrăca pe cei goi, nu poate învia pe cei morți, nu poate mântui sufletul. Apoi au început să spună că o biserică atât de slabă, atât de lumească, nu poate fi o instituție divină. Și curând au început să-i părăsească altarele. Ei au spus: «A nega infailibilitatea bisericii, eficiența ordonanțelor ei sau ((104)) adevărul crezurilor ei nu înseamnă a nega eficiența religiei. Noi nu suntem în război cu creștinismul, ci cu prezentarea creștinismului de către biserică. Reverența față de adevărul divin este compatibilă cu cel mai profund dispreț față de eclesiasticism. Pentru Persoana sublimă care a călcat pe pământ, a cărui atingere a fost viață și al cărui zâmbet a fost mântuire, avem numai venerație și iubire, dar nu mai avem pentru instituția care pretinde că-L reprezintă.

Biserica denunță pe acuzatorii ei ca necredincioși și merge pe drumul ei adunând bogăție, construind temple și palate, făcând pacte cu regii și legăminte cu cei puternici, în timp ce forțele desfășurate împotriva ei cresc la număr și în putere. Ea și-a pierdut supremația, autoritatea ei a trecut. Nu este decât un semn, o umbră. Și este imposibil ca ea să-și recâștige ascendența pierdută, sau să se întoarcă la tronul ei. Visele la stăpânirea ei universală sunt o iluzie. Sceptrul ei a fost rupt pentru totdeauna. Deja ne aflăm într-o perioadă de tranziție. Mișcarea revoluționară a veacului este universală și irezistibilă. Tronurile încep să se clatine. Un vulcan arde mocnit sub palatele regilor, și când tronurile se răstoarnă, amvoanele cad și ele.

Au fost reînsuflețiri ale religiei în trecut, mai mult sau mai puțin locale și temporare. Va mai fi o reînsuflețire a religiei care va fi mondială — o restaurare a credinței în Dumnezeu și a iubirii pentru om — când cele mai strălucite vise ale fraternității universale vor fi realizate. Dar aceasta va veni în pofida bisericii, mai degrabă decât prin ea. Va veni ca o reacție împotriva tiraniei eclesiastice; ca un protest împotriva simplelor forme și ceremonialuri”.

Într-un articol din Forum, din octombrie 1890, despre „Problemele sociale și biserica”, de episcopul Huntington, avem comentariul lui asupra unui fapt foarte notabil și semnificativ, după cum urmează:

„«Când într-una din sălile publice din New York o mare mulțime de ascultători amestecați au aclamat numele lui Isus Cristos și au fluierat numele bisericii, aceasta n-a stabilit nici o chestiune, n-a rezolvat nici o problemă, n-a dovedit nici o afirmație, n-a explicat nici o scriptură, dar gestul a fost tot atât de semnificativ cât jumătate ((105)) din predicile care sunt propovăduite.» El s-a referit apoi la faptul că atunci a fost timpul când poporul a auzit cuvintele «Cristos și biserica» în liniște reverențioasă dacă nu cu devotare entuziastă, și apoi a remarcat: «Numai în aceste zile din urmă când muncitorii gândesc, citesc, raționează și reflectează, o mulțime amestecată, mai degrabă în mod primitiv decât fără reverență, îi desparte pe cei doi, onorând pe unul și disprețuind pe celălalt».”

Alte expresii semnificative din presă, despre judecata populară, sunt după cum urmează:

Catholic Review și alte ziare insistă că trebuie să se facă «instruire religioasă în închisori». Așa este. Noi mergem mai departe de atât. Ar trebui să se facă instruire religioasă și în alte locuri pe lângă închisori — acasă, de exemplu, și în școlile duminicale. Da, noi nu vom fi depășiți în liberalism, noi favorizăm instruirea religioasă din unele biserici. Nu te poți plictisi de un lucru bun dacă-l folosești moderat”.

Capelanul unui anumit penitenciar a spus că acum douăzeci de ani numai cam cinci la sută dintre prizonieri fuseseră elevi la școala duminicală, dar că acum șaptezeci și cinci la sută dintre criminalii reali și cei suspectați au fost. Un anumit pastor dă de asemenea o relatare despre un azil pentru alcoolici unde procentul este de optzeci, și despre altul pentru femei decăzute unde toate au fost în școli duminicale. Comentariul presei despre aceste fapte a fost că termenul aplicat înainte la această școală, «creșa bisericii», ajunge să fie o satiră fantomatică. Ce se va face?”

Din discuțiile legate de inaugurarea la Chicago a Expoziției Columbiene a Lumii, deschisă duminicile, au fost extrase cele ce urmează:

„Ceva Mângâiere Rămasă: Dacă se întâmplă ce este mai rău, și târgurile, ca și teatrele și crâșmele, sunt deschise duminicile în Chicago, este o reflecție foarte întăritoare că nici un singur cetățean american nu este obligat să meargă. Nimeni nu stă mai rău în această privință decât au stat apostolii și creștinii timpurii. Lor nu le-a fost permisă folosirea unui polițist sau a legiunilor romane pentru scopul răspândirii opiniilor lor și al obligării vecinilor să fie mai evlavioși decât voiau ei să fie. Și ((106)) totuși, acel creștinism primar, fără vreun ajutor de la stat — da, un creștinism persecutat și care suferea — a cucerit de fapt lumea”.

În agitația generală a acestor timpuri, mulți din biserică și din lume sunt foarte dezorientați și nedumeriți de marea confuzie. Sentimentele acestora au fost clar exprimate cu câtva timp în urmă în New York Sun care spunea:

„Întrebarea «Unde suntem? Unde suntem?» a devenit o întrebare religioasă semnificativă. Profesorii stau în scaunele seminariilor învățând doctrine destul de depărtate de cele originale ca să-i facă pe binefăcătorii lor antici să se răsucească în mormintele lor; clericii semnează angajamente la rânduirea lor, pe care ei probabil știu că nici cel care îi rânduiește nu le crede; standardele sunt în multe cazuri numai balize care arată ce mult s-au îndepărtat corăbiile bisericilor de la canalele trasate. Este veacul lui «mergi cum îți place», a lui «fiecare pentru sine» și toate acestea. Nimeni nu știe unde se va sfârși totul, iar cei pe care-i interesează cel mai mult pare că se sinchisesc cel mai puțin”.

Nu numai conduita și influența bisericilor sunt astfel aspru criticate, ci și cele mai proeminente doctrine ale lor. Observați, de exemplu, cum doctrina blasfematoare a chinului veșnic pentru marea majoritate a rasei noastre, prin care oamenii au fost ținuți sub control multă vreme prin frică, este în mod asemănător discreditată de publicul gânditor. Asupra acestui subiect clerul începe să vadă o necesitate foarte urgentă de accentuare, pentru a contracara sentimentele liberalismului în creștere.

Rev. Dr. Henson din Chicago și-a făcut cunoscute ideile asupra acestui subiect cu câtva timp în urmă; și când reporterii au intervievat pe alți clerici în legătură cu el, modul lor ușuratic, lipsit de inimă, zeflemitor, de a trata acest subiect despre care evident ei nu știu nimic, dar care, după cum pretind ei, cred că implică interesele veșnice ale milioanelor de semeni ai lor, a fost într-adevăr vrednic de spiritul de persecuție al romano-catolicismului.

Rev. Dr. Henson a spus: „Hadesul din versiunea nouă este numai iadul mascat; moartea este moarte, chiar dacă o numim somn, iar ((107)) iadul este iad, chiar dacă-l numim hades; iadul este o realitate și este infernal de oribil. În iad vom avea corpuri. Învierea corpului implică loc și implică chin fizic. Dar cea fizică nu este cea mai rea. Durerea mentală, regretul, anticiparea, care fac sufletul să se zvârcolească așa cum se zvârcolește viermele pe jăratecul arzând, sunt cele mai rele; și păcătosul va trebui să le sufere pe acestea. Sete fără vreun pic de apă ca s-o stingi; foame fără vreun pic de hrană ca s-o potolești; un cuțit înfipt în inimă, fapt care se repetă — la nesfârșit, îngrozitor. Acesta este iadul cu care va trebui să ne confruntăm. Moartea oferă o eliberare de roata ocnașului, dar în iad nu este ușurare”.

Ce impresie a făcut predica „Doctorului”? Se poate judeca din următoarele interviuri ale reporterilor și slujitorilor bisericești, din dimineața următoare:

„«Ce credeți despre iad, și vom fi noi toți botezați întrun iad de pucioasă lichidă și fontă dacă nu ne îndreptăm căile?» a zis un reporter către prof. Swing, unul din predicatorii renumiți din Chicago. Atunci prof. Swing a râs din inimă în hohote, până când obrajii săi aspri au devenit rozulii ca ai unei școlărițe. Eminentul predicator bătea darabana pe marginea unei mese furniruite, și sticla de lampă de pe biroul său părea să râdă și ea. «În primul rând», a spus el, «presupun că-ți dai seama că acest subiect al iadului și al pedepsei viitoare este ceva despre care noi știm de fapt foarte puțin. Ei bine, metoda mea de a face ca totul din Biblie să se armonizeze este s-o privesc din punct de vedere spiritual. Ideea mea este că pedeapsa va fi gradată potrivit păcatelor; dar deoarece lumea care vine va fi spirituală, tot așa și răsplățile și pedepsele trebuie să fie privite din punct de vedere spiritual».

Rev. M. V. B. Van Ausdale a râs când a citit un raport al predicii doctorului Henson, și a zis: «Ei bine, trebuie să aibă dreptate. Îl cunosc pe dr. Henson de câtva timp și aș vota pentru el cu ochii închiși. Admitem cu toții că există un iad sau un loc de răsplătire și acesta combină toate proprietățile puse pe seama lui de către dr. Henson»”.

((108))

Dr. Ray a văzut predica tipărită și a gândit că dr. Henson a exprimat aceleași vederi pe care le avea el asupra acestui subiect.

Slujitorii congregaționali, adunați la Grand Pacific în sesiune obișnuită, cu ușile închise și strict păzite, au admis un reporter de la Evening News care, după ce s-a terminat adunarea, a pus întrebarea: «Ați citit sau ați auzit de predica despre iad a doctorului P. S. Henson, ținută aseară?»

Un spectator interesat în timpul adunării a fost dr. H. D. Porter din Pekin, China. El s-a sculat dimineața devreme și a citit în ziare predica doctorului Henson pe scurt. El a spus: «Eu nu-l cunosc pe dr. Henson, dar cred că sentimentele atribuite lui sunt destul de corecte. În China nu voi propovădui pucioasă și chin fizic real, nici nu voi spune că iadul va fi un loc unde toate suferințele de natură reală vor da locul numai suferinței și neliniștii mentale intense, ci voi accepta vederea de mijloc, cea care înfățișează iadul ca un loc de răsplătire, care combină suferința fizică și mentală și care întruchipează principiile general acceptate de slujitorii moderni».

Alt străin, Rev. Spencer Bonnell din Cleveland, Oh., a fost de acord cu dr. Henson în fiecare detaliu. «Vine un timp», a spus el, «când trebuie promovate unele idei universale despre iad, așa încât să aducă toate mințile într-o stare de echilibru». Rev. H. S. Wilson a avut puține de zis, dar a admis că este de acord cu dr. Henson. Rev. W. A. Moore a exprimat aceleași sentimente.

Rev. W. A. Holmes a scris: «Dr. Henson este un predicator strălucit care-și înțelege bine pozițiile și poate să le exprime clar și accentuat. Acest extras arată că el a ținut oamenilor, ca de obicei, o predică foarte interesantă. Pozițiile lui în aceasta au fost primite bine în general. Despre corpul de carne nu știu — »

«Nu știi?»

«Nu. Un om ar putea muri și să descopere cu certitudine.»

Slujitorii baptiști cred că predica ortodoxă despre iad a doctorului Henson a fost chiar lucrul potrivit, și cei care au discutat-o la adunarea de dimineață au lăudat-o cu căldură. Un reporter de la Evening News a arătat câtorva slujitori reportajul cu predica, dar în timp ce toți au spus că erau de ((109)) acord cu predica, numai patru s-au găsit care au vrut s-o discute câtuși de puțin. Rev. C. T. Everett, publicist la Sunday-School Herald, a spus că vederile așa cum au fost exprimate de dr. Henson sunt în general acceptate de slujitorii baptiști. «Noi învățăm pedeapsa viitoare și veșnică pentru păcatele acestei lumi», a spus el, dar în privința iadului real de foc și pucioasă, aceasta este ceva despre care nu se vorbește într-o măsură mare. Noi credem în pedeapsă și știm că este aspră, dar mulți dintre noi își dau seama că este imposibil să se știe în ce fel se va da. După cum spune Henson, numai oamenii abrutizați gândesc că iadul implică pedeapsă fizică în întregime; durerea mentală este cea mai rea, și aceasta vor trebui s-o sufere păcătoșii. Dr. Perrin a spus, cu mare subliniere, că era aproape inutil a nega că tot ce predică doctorul Henson se află în Biblie, și chiar destul de corect.

D-nul Rev. Ambrose, un slujitor vechi, a fost foarte mulțumit de predică. El a crezut fiecare cuvânt din ceea ce spusese dr. Henson despre chinul viitor pentru bieții păcătoși. «Cei mai mulți predicatori baptiști cred în iad», a spus el, «și ei îl și propovăduiesc».

D-nul Rev. Wolfenden a spus că el nu văzuse reportajul cu predica, dar dacă era ceva în el despre un iad de pedeapsă viitoare, el era de acord cu doctorul și gândea că cei mai mulți slujitori baptiști au aceleași vederi, deși sunt câțiva care nu cred în iad în sensul ortodox strict.

Din ceea ce a înțeles reporterul se poate spune cu siguranță că dacă problema ar veni în discuție, slujitorii baptiști nu sar sfii să sprijine fiecare argument pentru iadul real, vechi, ortodox, al doctorului Henson”.

Clerul își exprimă astfel opiniile, ca și cum chinul veșnic al semenilor ar fi numai o chestiune cu urmări neînsemnate, care să fie discutată cu glume ușuratice și râsete și declarată ca adevăr fără nici cea mai mică dovadă sau investigație biblică*. ((110)) Lumea remarcă această aroganță încrezută și trage propria ei concluzie în această chestiune.


*Vezi Ce spun Scripturile despre iad

Globe Democrat spune: „De la New York vin vești bune că Societatea Americană de Tratate își propune să retragă hrana spirituală pe care a oferit-o în ultimii cincizeci de ani și să-și revizuiască religia cu totul. Faptul este că lumea a depășit felurile de mâncare iuți și piperate care erau bune pentru ultima generație, și este cu totul în afara puterii câtorva domni solemni să producă o reacție. Bisericile de asemenea merg cu plăcere agale alături de restul lumii, propovăduind toleranța, omenia, iertarea, caritatea și mila. Ar putea fi cu totul greșit, și ca aceste profeții de un fel întunecat să fie tocmai ceea ce este potrivit să continuăm a crede și a citi, dar atunci oamenii nu cred și nu vor crede”.

Un alt jurnal declară:

„Dr. Rossiter W. Raymond, opunându-se trimiterii de contribuții Consiliului American al Misiunilor Străine, a spus destul de energic: «M-am săturat să merg la Consiliul American în supunere, ca să ajut la sprijinirea misionarilor care cred completamente în osândirea tuturor păgânilor și în acea erezie condamnabilă că Dumnezeu nu-i iubește pe păgâni. M-am săturat de toată acea înșelătorie mizerabilă și nu voi da nici un cent pentru a răspândi veștile despre osândire. Nu voi lăsa să fie răspândită pe banii mei acea doctrină. Că Dumnezeu este iubire, e o veste bună, dar acești oameni care trag un car Juggernaut peste păgâni și vreau ca noi să hrănim fiarele care-l trag au făcut din ea o chestiune învechită, stătută. Datoria mea creștină este să nu contribui la vreo activitate care-i va învăța pe păgâni că părinții lor au mers în iad”.

Vedem astfel ordinea actuală a lucrurilor tremurând în cântarul opiniei publice. Timpul stabilit pentru răsturnarea ei fiind venit, marele Judecător al întregului pământ ridică balanța rațiunii umane, indică spre greutățile adevărului și dreptății, și aducând lumina cunoștinței crescânde, invită lumea să încerce și să probeze dreptatea deciziei Lui, în ((111)) condamnarea la distrugere a parodiei goale a pretențiilor false ale creștinătății. Treptat, dar repede, lumea aplică testul și la sfârșit toți vor ajunge la aceeași decizie; și ca o mare piatră de moară, Babilonul, marea cetate a confuziei, cu toată puterea sa civilă și eclesiastică cu care se laudă și cu toată demnitatea sa asumată, cu bogăția sa, cu titlurile sale, cu influența sa, cu onorurile sale și cu toată slava sa deșartă, va fi aruncat în mare (marea agitată a oamenilor care nu pot fi guvernați) ca să nu se mai ridice. Apoc. 18:21; Ier. 51:61-64.

Nimicirea lui va fi complet împlinită până la sfârșitul stabilit al „timpurilor neamurilor” — 1915. Evenimentele înaintează rapid spre astfel de criză și terminare. Deși procesul nu este încă complet, deja mulți pot citi scrisul prevestind soarta lui — „Ai fost cântărit în balanță și ai fost găsit ușor!” și curând soarta groaznică a Babilonului, a creștinătății, va fi împlinită. Vechile superstiții care l-au susținut de mult sunt repede îndepărtate; vechile crezuri religioase și codurile civile până acum respectate și susținute fără ezitare sunt acum puse la îndoială cu îndrăzneală, șubrezenia lor este arătată și erorile lor palpabile sunt ridiculizate. Tendința gândirii printre masele de oameni nu este însă spre adevărul biblic și spre logica sănătoasă, ci mai degrabă spre necredință. Necredința este larg răspândită, atât în biserica nominală cât și în afara ei. În Biserica declarată a lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este standardul credinței și îndrumătorul vieții. Filosofiile și teoriile umane îi iau locul, și chiar fanteziile păgâne încep să înflorească în locuri în care înainte nu aveau acces.

Numai puțini din marea biserică nominală sunt suficient de treji și cumpătați ca să-și dea seama de starea ei deplorabilă, dacă nu se ia în considerare puterea ei numerică și financiară, masele atât din strane cât și din amvoane fiind prea îmbătate și amețite de spiritul lumii, atât de liber absorbit, chiar să și observe declinul ei spiritual. Dar numeric ((112)) și financiar starea ei de slăbire este simțită acut; căci toate interesele, perspectivele și plăcerile vieții prezente sunt legate de continuarea instituțiilor ei; și pentru a și le asigura pe acestea se simte necesitatea menținerii unei prezentări frumoase de a împlini ceea ce se crede a fi însărcinarea ei divină — a converti lumea. Măsura succesului ei în acest efort o vom observa într-un capitol următor.

În timp ce vedem Babilonul pus astfel sub acuzare ca să răspundă pentru el însuși în prezența unei lumi adunate, cu ce forță ne revine în minte profeția psalmistului despre acest eveniment, citată la începutul acestui capitol! Chiar dacă Dumnezeu a tăcut în timpul tuturor secolelor în care a triumfat răul în numele Său și adevărații sfinți ai Săi au suferit persecuție în multe forme, El n-a fost în necunoștință de acele lucruri; și acum a venit timpul despre care El a vorbit prin profet zicând: „Te voi mustra și-ți voi pune totul sub ochi”. Toți care vreau să fie treji și să fie de partea corectă în aceste timpuri de importanță enormă, să remarce bine aceste lucruri și să vadă cât de perfect corespunde profeția cu împlinirea ei.