((113))

Bătălia Armaghedonului - Studiul V
Babilonul acuzat în fața marii curți de justiție Confuzia lui națională

Puterile civile în strâmtorare, văzând că judecata este împotriva lor — în frică și strâmtorare ele caută să se alieze una cu alta și în zadar privesc spre biserică, datorită puterii ei din trecut — Ele își măresc armatele și flotele — Pregătirile pentru războiul actual — Forțele de luptă de pe uscat și de pe mare — Mijloace de război îmbunătățite, descoperiri noi, invenții, explozive etc. — Să se trezească cel tare, cel slab să zică sunt tare; prefaceți fiarele de plug în săbii și cosoarele în sulițe etc. — Statele Unite ale Americii sunt unice în poziția lor, totuși sunt amenințate cu încă mai mari rele decât bătrânul continent — Strigătul pace! pace! când nu este pace

„Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. ... Și pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor. Oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea celor ce vor veni pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi zguduite. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor, cu putere și cu mare slavă.”

„«Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci și cerul.» Cuvintele acestea «încă o dată» arată schimbarea lucrurilor clătinate, ca a unor lucruri făcute, pentru ca să rămână ce nu se clatină. ... fiindcă Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor».” Luca 21:22, 25-27; Evr. 12:26-29.

ESTE foarte evident că puterile civile ale creștinătății își dau seama că judecata merge împotriva lor și că stabilitatea puterii lor nu este în nici un caz asigurată. Disraeli, când era prim-ministru al Angliei, s-a adresat parlamentului britanic la 2 iulie 1874 (chiar la începutul perioadei de seceriș sau a zilei de judecată), zicând: „Marea criză mondială este mai aproape decât își imaginează unii. De ce este atât de amenințată creștinătatea? Mă tem că civilizația ((114)) este gata să se prăbușească”. El a mai spus: „Să ne uităm oriunde vrem, există un simțământ general neplăcut, un necaz printre popoare, oamenii își dau sufletul de groază. ... Nu este unul care să nu poată vedea aceste lucruri. Nu este unul care să se uite întrun ziar și să nu vadă aspectul furtunos al cerului politic ce ne înfășoară acum. ... Ceva explozie gigantică trebuie în mod sigur să vină. Fiecare cabinet din Europa este agitat. Fiecare rege și conducător este cu mâna pe mânerul săbiei ... suntem în timpuri de groază neobișnuită. Ne apropiem de sfârșit!”

Dacă aceasta era perspectiva văzută la începutul judecății, cu cât mai prevestitoare de rele sunt astăzi semnele timpurilor!

Dintr-un articol din London Spectator, intitulat „Neliniștea din Europa”, cităm următoarele:

„Cărui fapt să atribuim neliniștea care predomină în Europa? Să spunem că deși în parte se datorează stării din Italia, ea trebuie să fie atribuită în principal valului de pesimism care trece acum peste Europa, cauzat în parte de necazul economic și în parte de apariția bruscă a anarhiei ca forță în lume. Fenomenul din urmă a avut cu mult mai mare influență pe continent decât în Anglia. Oamenii de stat din străinătate anticipează întotdeauna pericolul venit de jos — un pericol pe care aruncarea bombelor îl aduce la ei acasă. Ei privesc pe anarhiști de fapt numai ca avangarda unei oștiri care înaintează asupra civilizației, și care, dacă nu poate fi ori împăcată ori sfidată, va pulveriza toată ordinea existentă. Ei își profețesc rău despre viitorul intern, acalmia existentă, după cum gândesc ei, bazându-se pe baionete. Judecând situația internă cu atât de puțină speranță, sunt înclinați în mod firesc să fie pesimiști în privința celei externe, să cugete că ea nu poate dura și să privească orice mișcare ... ca o dovadă că sfârșitul se apropie rapid. De fapt, ei simt în politică dispoziția spre pesimism care este atât de marcantă în literatură și societate. Acest pesimism este actualmente mult adâncit de valul depresiunii economice”.

Cele ce urmează, dintr-un alt număr al aceleiași reviste, sunt de asemenea la subiect:

((115))

„Adevăratul pericol continental — D-nul Jules Roche ne-a făcut o prevenire potrivită. Cuvântarea lui de marți, care a fost primită în Camera Franceză cu profundă atenție, a amintit încă o dată Europei cât de subțire este pojghița care încă acoperă focul ei vulcanic. Teza lui a fost că Franța, după toate sacrificiile ei — sacrificii care ar fi strivit orice Putere mai puțin bogată — a fost încă tot nepregătită de război; că ea trebuie să facă mai mult, și mai presus de toate să cheltuie mai mult înainte de a putea fi considerată în siguranță sau pregătită. El a tratat Germania tot timpul ca pe un vrăjmaș teribil și iminent împotriva invaziei căruia Franța trebuie să fie întotdeauna pregătită, și care la acest moment a fost cu mult mai puternică decât Franța. Sub ultimul ei Act Militar (a spus d-nul Roche), Împăratul William II a reușit nu numai să atragă întregul său popor sub constrângerea încorporării, ci și să ridice armata în realitate gata de mărșăluire și de luptă, până la cinci sute cincizeci de mii de oameni, sub comandă ofițerească adecvată, complet echipați, științific postați — pe scurt, gata oricând buzele lui ar rosti decizia fatală pe care bunicul său a întrupat-o în cele două cuvinte «Krieg-mobil». Franța, dimpotrivă, deși plasa recrutării ei a fost la fel de largă, a avut numai patru sute de mii de oameni gata, și pentru a economisi bani, a redus constant chiar și acel număr. De aceea, la începutul războiului, care acum decide de obicei sfârșitul lui, Franța, cu vrăjmași cel puțin pe două fronturi, va avea o lipsă de cel puțin o sută cincizeci de mii de oameni, și înainte ca toate resursele ei să fie la dispoziția generalilor ei, ar putea avea calamități groaznice sau chiar fatale. Deputații, deși sunt departe de a fi devotați d-lui Jules Roche, au ascultat aproape cu venerație, iar d-nul Felix Faure a decis ca, pentru prima dată în șase ani, să exercite o prerogativă uitată, acordată președintelui republicii, și să prezideze la adunarea Consiliului Militar Suprem care se va ține la 20 martie. El evident intenționează, ca om de afaceri cu experiență, să „facă inventarul” situației militare, să constate clar ce posedă Franța în materie de arme, cai și oameni gata să se miște imediat la un semnal, și dacă găsește stocul insuficient, pentru marea piață, să insiste să se mai cumpere. Bogată cum este firma, el poate găsi insuficient capitalul ((116)) ei pentru acea întreprindere, aceste colectări de stoc proaspăt fiind scumpe peste măsură; dar, în orice caz, el intenționează să cunoască adevărul exact.

D-nul Faure este un om rațional; dar ce lumină clarificatoare aruncă acțiunea lui asupra situației din Europa, după cuvintele d-lui Roche! Pacea se presupune a fi garantată prin frica de război; și totuși momentul războiului este menționat în mod deschis, pregătirile pentru el sunt văzute, acum la fel de mult ca întotdeauna de la 1870 încoace, a fi prima preocupare a oamenilor de stat. Știm ce mică rezistență a întâmpinat împăratul Germaniei anul trecut în asigurarea schimbărilor care l-au alarmat atât de mult pe d-nul Jules Roche. Oamenilor nu le-au prea plăcut acestea în ciuda imensei mituiri cu un termen de serviciu redus, și nu le-a plăcut să plătească prețul lor; dar ei au recunoscut necesitatea; s-au supus; și Germania este gata acum de război în douăzeci și patru de ore de la anunț. Franța se va supune de asemenea, cu oricâtă disperare, și vom vedea că s-au făcut pregătiri și s-au votat bani, care, dacă nar fi un simț copleșitor al pericolului, ar fi respinse cu dezgust. Francezii, chiar mai mult decât germanii, s-au săturat de plătit, dar ei vor plăti pentru toate acestea, fiindcă ei cred că în orice zi o armată mai puternică decât a lor ar putea înainta spre Paris sau spre Lyon. Filosofii declară că «tensiunile» între Franța și Germania s-au micșorat perceptibil, specialiștii în diplomație susțin că este pace peste tot; ziarele relatează cu recunoștință amabilitățile Kaizerului; Franța chiar ia parte la o ceremonie intenționată să onoreze Germania și flota ei; dar atât națiunea cât și conducătorii ei acționează ca și cum războiul ar fi foarte aproape. Ei n-ar putea fi mai sensibili, sau mai alarmați sau mai pregătiți să-și cheltuie averea dacă ar aștepta ca într-o lună războiul să fie o certitudine. Să nu uităm, nimic nu s-a întâmplat care să accentueze gelozia celor două națiuni. N-a fost nici un «incident» la frontieră. Împăratul n-a amenințat pe nimeni. Nici chiar în Paris nu este vreun partid care să strige după război. De fapt Parisul pare că și-a întors ochii de la Germania, și pare să arunce ochiade, aprinse deodată de ură și lăcomie, în direcția Marii Britanii. Și, în final, n-a fost nici un semn sau aluzie de semn în Rusia că noul țar dorește război, sau ((117)) că se teme de război sau că se pregătește în mod special de război; și totuși cea mai mică aluzie la război arată că Germania este pregătită până la ultimul punct, iar Franța este alarmată, furioasă și tulburată ca nu cumva să nu fie și ea pregătită. Nu o «noutate» este în discuție; situația permanentă este cea care se întâmplă, aproape accidental, să fie discutată; și se admite imediat din toate părțile că această situație obligă Germania și Franța să fie gata pentru un război de invazie în douăzeci și patru de ore de la anunț. «Dublați taxa la tutun, germani», strigă Prințul Hohenlohe în această săptămână, «căci trebuie să avem oameni». «Piere economia», țipă d-nul Roche, «căci avem un deficit de o sută cincizeci de mii de oameni». Și observați că aceste îndemnuri nu produc panică sau «cădere» sau tulburare remarcabilă a comerțului în nici una dintre țări. Pericolul este prea cronic, prea clar înțeles, prea amănunțit acceptat ca una din condițiile vieții, pentru ceva de felul acesta; există întotdeauna și este uitat numai fiindcă oamenii se obosesc să asculte un subiect de discurs neschimbat. Acesta este cel mai trist fapt din toată afacerea. În Germania sau în Franța nu există frică de război așa cum nu există frică de Vezuviu în Torre del Greco, nimic în afară de o recunoaștere indiferentă că vulcanul este acolo, a fost acolo, va fi acolo neschimbat până când va veni erupția.

Noi nu presupunem că imediat se va întâmpla ceva drept urmare a discursului d-lui Jules Roche, cu excepția mai multor taxe, și probabil cu apariția unui rid sau două pe fruntea președintelui, pentru că nu-i vor plăcea toate rezultatele inventarierii, și el a fost instruit să insiste ca nevoile afacerii sale să fie asigurate, dar este bine ca Europei să i se amintească ocazional că pentru conducători și politicieni, și chiar pentru națiuni, nu poate exista în prezent un somn liniștit; că vapoarele navighează printre aisberguri și veghea trebuie menținută fără nici un moment de contenire. O oră de neglijență, o avarie, și un cuirasat se poate scufunda. Pare o situație grea pentru partea civilizată a omenirii, să se ceară veșnic mai multă muncă forțată, o mai mare felie din salariu, o mai mare dispoziție de a zăcea expus cu oasele zdrobite; dar unde poate fi găsit remediul? Popoarele sunt înnebunite să găsească unul, ((118)) oamenii de stat le-ar ajuta dacă ar putea, iar regii pentru prima dată în istorie privesc războiul cu un dezgust bolnăvicios, ca și cum n-ar avea nici o «șansă fericită» să compenseze pentru riscurile lui incalculabile; dar toți sunt neajutorați în ameliorarea unei poziții care pentru ei n-aduce decât mai multă trudă, mai mult disconfort, mai mare responsabilitate. Singura ușurare pentru popoare este că ele n-o duc mai rău decât frații lor din America, unde fără recrutare, fără teama de război, fără o frontieră de fapt, Trezoreria este secată ca și cum ar fi europeană, oamenii sunt atât de jefuiți prin fluctuațiile monetare ca și cum ei ar fi în război, și toți bărbații sunt tot atât de cuprinși de grijă ca și când ar putea fi chemați în orice moment să-și apere căminele. N-a existat nimic în istorie ca situația europeană, cel puțin de când a încetat războiul privat, și dacă n-am cunoaște modul de a fi al omenirii, ne-am mira că a scăpat atenției; așa încât popoarele să aibă interes pentru lucruri fără valoare, sau să se ceară o vorbire ca a dlui Jules Roche ca săi facă pe oameni să-și deschidă ochii. «Avem două milioane de soldați», spune d-nul Jules Roche, «dar numai patru sute de mii dintre ei sunt inactivi în cazarme, și ar mai trebui o sută cincizeci de mii de oameni» și nimeni nu gândește decât că este extrem de rațional; și reprezentanții poporului par foarte atenți, iar Capul Statului apucă o armă uitată ca să oblige pe capii armatei să-i spună ce numesc francezii «adevărul adevărat». Noi nu aparținem «Societății de Pace», nefiind în stare să credem în Utopii; dar chiar și noi suntem împinși să gândim uneori că lumea este disperat de nechibzuită și că orice altceva ar fi mai bun — chiar și predarea provinciei Elsass-Lothringen de către Germania sau a Alsaciei-Lorena de către Franța — decât această ipotecare fără sfârșit și fără rezultat a viitorului, în ascultare de o frică pe care toți cei care acționează conform ei o proclamă într-un glas a fi himerică. Nu este himerică, și ei numai spun așa pentru a fi politicoși; dar nu sar putea sfârși înainte de a veni ruina?”

Cele ce urmează sunt un extras dintr-o vorbire a d-lui James Beck, de la Baroul din Filadelfia, publicată în The Christian Statesman. Subiectul vorbirii a fost „Necazul națiunilor” — făcând o retrospectivă a secolului trecut.

((119))

„Secolul nostru, care a început cu tunetul tunului lui Napoleon pe câmpiile de la Marengo și care se apropie de încheiere cu reverberații similare atât în Orient cât și în Occident, n-a cunoscut nici un singur an de pace. De la 1800 încoace, Anglia a avut cincizeci și patru de războie, Franța patruzeci și două, Rusia douăzeci și trei, Austria patrusprezece, Prusia nouă — o sută patruzeci și două de războaie duse de cinci națiuni, dintre care cel puțin patru au Evanghelia lui Cristos ca religie de stat.

În zorile erei creștine, armata regulată a Imperiului Roman, după Gibbon, număra cam patru sute de mii de oameni și era răspândită pe un teritoriu vast, de la Eufrat la Tamisa. Astăzi armatele regulate ale Europei depășesc patru milioane, în timp ce rezerviștii, care au servit doi sau mai mulți ani în cazarmă și sunt soldați instruiți, depășesc șaisprezece milioane, un număr ale cărui dimensiuni mintea nu le poate nici aprecia nici imagina. Cu o zecime dintre bărbații apți de serviciu de pe Continent în armată pe timp de pace, și cu o cincime dintre femei făcând muncă grea de bărbat, și uneori dezgustătoare, în ateliere și pe câmp, se poate spune cu tristețe împreună cu Burke: «Veacul cavalerismului a trecut. ... Gloria Europei s-a dus». În ultimii douăzeci de ani aceste armate aproape s-au dublat și datoria națională a națiunilor Europei, făcută în principal pentru scopuri de război și stoarsă din sudoarea poporului, a ajuns la un total inimaginabil, de douăzeci și trei de mii de milioane de dolari. Dacă cineva măsoară interesele omului după cheltuielile lui, atunci în mod sigur patima supremă a Europei civilizate în această seară a secolului al nouăsprezecelea este războiul, pentru că o treime din toate câștigurile scoase din muncă și din capital este devotată numai pentru plata dobânzii pe costurile războaielor trecute, o treime pentru pregătirile de războaie viitoare, iar treimea rămasă pentru toate celelalte obiective oricare ar fi ele.

Sulița, lancea, sabia, securea de luptă au fost puse deoparte de omul modern ca fiind jucării ale copilăriei sale. În locul lor avem carabina, care poate trage de zece ori fără a fi reîncărcată și poate omorî la trei mile distanță, și al cărei glonț lung, nichelat, poate distruge trei oameni în traiectoria lui înainte ((120)) ca lucrarea lui de nimicire să fie terminată. Pusă în acțiune, așa cum este, de pulbere fără fum, ea va mări ororile trecute prin spulberarea unui soldat ca de un fulger invizibil. Eficiența ei a distrus practic folosirea cavaleriei în luptă. Ziua „splendidelor șarje” cum este aceea de la Balaklava a trecut, iar oamenii lui Pickett, dacă ar trebui să repete astăzi uimitoarea lor șarjă, ar fi anihilați înainte de a putea trece drumul Emmitsburgului. Efectele distructive ale carabinei moderne sunt aproape incredibile. Experimentele au arătat că ea reduce mușchii la un terci și macină oasele până la pulbere. Un membru lovit de ea este ciopârțit încât nu mai poate fi recuperat, iar o împușcătură în cap sau în piept este inevitabil fatală. O mitralieră de astăzi poate trage o mie opt sute șaizeci de gloanțe pe minut, sau treizeci pe secundă, un șuvoi atât de continuu încât pare ca o linie continuă de plumb, și al cărui zgomot oribil este ca un cântec satanic. O armă a titanilor este tunul modern de doisprezece țoli, care poate arunca un proiectil la opt mile și poate pătrunde prin optsprezece țoli de oțel, chiar dacă acesta este harveyzat, un proces prin care suprafața tare a oțelului este carbonizată așa încât nici cel mai fin perforator nu-l poate afecta. Despre flotele actuale cu așa-zisele lor «distrugătoare ale comerțului» nu-i nevoie să zicem nimic. Construcția unui singur vapor costă patru milioane de dolari, și fiind armate cu plăci de oțel de optsprezece țoli grosime, pot merge pe apă cu motoarele lor de unsprezece mii de cai putere cu viteze de douăzeci și patru de mile pe oră. Un astfel de vas ar fi putut risipi flotele spaniolă, franceză și engleză combinate, numărând peste o sută de vapoare, la Trafalgar, ca un stol de porumbei, sau să pună Armada spaniolă pe fugă ca un uliu întrun porumbar; și totuși, în războiul necontenit al armelor și al armamentului, acești leviatani ai adâncurilor au fost distruși instantaneu, ca fulgerul, de o singură torpilă cu dinamită.

Dacă aceste pregătiri de război, care acoperă apele noastre și întunecă pământurile noastre, înseamnă ceva, ele indică faptul că omul civilizat este pe marginea unui mare cataclism, de care este, după cum se vede, tot atât de inconștient ca ((121)) oamenii din Pompei în ultima, fatala zi din viața cetății lor, când au fost martorii indiferenți ai fumului prevestitor de rele ieșind în rotocoale din gura craterului. Veacul nostru a semănat, ca nici unul altul, dinții balaurului armatelor regulate, și grânele umane sunt coapte pentru secerișul de sânge. Nu este nevoie decât de un incendiar ca Napoleon să pună foc lumii.

A nega că aceasta este tendința evidentă a acestor pregătiri fără precedent înseamnă a crede că putem semăna spini și culege smochine, sau a aștepta soare continuu unde am semănat furtună. Războiul între China și Japonia, dus numai în parte cu arme moderne și cu oameni care nu înțelegeau decât imperfect rostul lor, nu ilustrează în nici un fel posibilitățile conflictului viitor. Cel mai mare dintre toți corespondenții de război, Archibald Forbes, a spus recent: «Virtual este imposibil ca cineva să-și imagineze exact, în plinătatea ei, scena pe care următoarea mare bătălie o va prezenta unei lumi dezorientate și cuprinse de fiori; noi cunoaștem elementele care vor constitui ororile ei, dar le cunoaștem cum ar fi numai din punct de vedere academic. Oamenii nu sunt încă înfiorați de spectrul morții în masă, cauzată de proiectilele vărsate din arme, al căror loc nu poate fi recunoscut din cauza absenței fumului». El încheie: «Moartea incalculabilă poate ploua ca din cer». Când ne gândim că într-una din bătăliile din jurul Metzului folosirea mitralierelor a doborât 6.000 de germani în zece minute, și că la Plevna, în 1877, Skobelev a pierdut într-un scurt atac de câteva sute de iarzi 3.000 de oameni, și când ne amintim că de atunci mitraliera și arma cu ac percutor și-au mărit de cinci ori capacitatea de distrugere, avem o perspectivă la care mintea se oprește înfricoșată și inima se îmbolnăvește. Este destul să spunem că marii strategi ai Europei cred că viitoarea mortalitate în bătălii va fi așa de mare încât va fi imposibil să fie îngrijți răniții sau să fie îngropați morții, și mulți vor duce cu ei un crematoriu ambulant ca să ardă pe cei căzuți în luptă.

Ați putea sugera că acest spectru îngrozitor va trece peste pașnica Americă, precum îngerul care a ucis pe întâii-născuți din Egipt a cruțat ușile stropite cu sânge ale israeliților. Să dea Dumnezeu să fie așa! Unde este însă asigurarea noastră? Atât de ((122)) minunat au unit aburul și electricitatea pe oameni într-o comunitate de gândire, interes și scop, încât este posibil ca, dacă ar veni un mare război continental, în care Anglia să fie implicată aproape obligatoriu, înainte de a se sfârși, lumea civilizată ar putea fi învăluită în flăcări universale. Pe lângă aceasta, la orizontul lumii se poate observa acum un nor, în prezent nu mai mare decât palma unui om, dar care într-o zi poate întuneca cerurile. În orient sunt două națiuni, China și Japonia, a căror populație împreună ajunge la uimitorul total de cinci sute de milioane. Aceste furnicare ticsite au fost în necunoștință de arta războiului până acum, căci este ciudat de adevărat că singurele două țări care de la nașterea lui Cristos au avut în izolarea lor o relativă „pace pe pământ” sunt aceste două națiuni odată solitare, peste care n-a strălucit niciodată lumina creștinismului. Dar cu treizeci de ani în urmă, doar o mână de englezi și de francezi și-au făcut drum cu forța, cu vârful baionetei, spre Pekin. Toate acestea sunt schimbate. Civilizația apuseană a adus în Orient Biblii și gloanțe, mitre și mitraliere, evlavie și arme Gatling, cruci și tunuri Krupp, pe sf. Petru și salpetru: și Orientul poate spune într-o zi împreună cu Shylock: «Ticăloșia care mă înveți o voi executa și o voi aplica cu asprime, dar eu voi îmbunătăți instrucțiunile». Ei au învățat deja lecția așa de bine încât pot atinge cu efect mortal diapazonul îngrozitor al canonadei. Patima pentru război, care distinge Occidentul, să trezească odată îmbelșugatul Orient din somnul lui de secole, și cine poate spune că un alt Gingis Han, cu o hoardă barbară de milioane în spatele lui, nu poate cădea peste Europa cu greutatea zdrobitoare a unei avalanșe?

Se poate argumenta însă că aceste pregătiri nu înseamnă nimic și sunt garanții de pace mai degrabă decât provocatoare de război, și că însăși eficiența armelor moderne face războiul improbabil. În timp ce această sugestie pare a avea forță, totuși practic ea este contrazisă de fapte, căci națiunile care au cele mai mici armate au cea mai mare pace, iar cele care au cele mai mari forțe tremură pe marginea prăpastiei. Elveția, Olanda, Belgia, Norvegia, Suedia și Statele Unite trăiesc în prietenie substanțială cu lumea, în timp ce Franța, Rusia, ((123)) Germania, Austria și Italia, înarmate până-n dinți și împleticindu-se sub greutatea echipamentelor lor, se uită urât una la alta peste frontierele lor. În ele se află marele depozit de spirit marțial și ură internațională a căror explozie cere numai scânteia unui incident mărunt. Astfel când Împărăteasa Augusta a vizitat recent Parisul de plăcere, prezența ei a alarmat lumea, a cauzat căderea prețurilor la burse și a precipitat o consultare serioasă și agitată a tuturor cabinetelor europene. O singură insultă la adresa ei din partea unui parizian foarte iresponsabil ar fi făcut ca fiul ei, tânărul împărat german, să scoată sabia. Astfel stricarea echilibrului lumii era în puterea celui mai trândav vagabond de pe stradă. Ce comentariu de speriat asupra civilizației, ca prosperitatea și chiar viața milioanelor de semeni de-ai noștri să depindă de sentimentele pacifiste ale unui singur om!

Nici un fapt nu poate fi mai clar decât că omenirea este la o răscruce de drumuri. Cea mai mare parte a pregătirii a fost atinsă. În Europa oamenii nu se pot înarma mai mult. Italia a căzut deja sub povara falimentului cauzat de aceasta și în orice zi poate fi aruncată în vâltoarea revoluției. Mulți publiciști chibzuiți cred că națiunile europene trebuie fie să lupte, fie să se dezarmeze. Bine a prezis Învățătorul: «Pe pământ va fi strâmtorare printre popoare ... . Oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea celor ce vor veni pe pământ»”.

Cele ce urmează, din The New York Tribune, din 5 mai 1895, arată cum au privit situația unii dintre suveranii domnitori ai Europei:

„regi care vreau să se retragă pentru o viață privată. Abdicarea pare să fie contagioasă. Din memorabilii ani 184849, când toată Europa se poate spune că a fost în insurecție deschisă împotriva tendințelor medievale autocrate ale conducătorilor lor, niciodată n-au fost atât de mulți suverani domnitori despre care se spune că sunt pe punctul de a-și abandona tronurile. În 1848 monarhii erau în cea mai mare parte prinți născuți în secolul precedent și crescuți sub influențele tradițiilor lui, cu totul incapabili, prin urmare, să înțeleagă aceste noțiuni ((124)) ultramoderne cum sunt guvernul popular și constituțiile naționale. În loc să sprijine cu numele lor astfel de idei subversive, pe care le priveau ca sinonime cu revoluția sângeroasă de felul celei care i-a dus pe Ludovic al XVI-lea și pe Maria Antoaneta la eșafod, ei au preferat mai degrabă să abdice; și în timpul celor doi ani plini de evenimente, tronurile Austriei, Sardiniei, Bavariei, Franței și Olandei au fost lăsate libere de către ocupanții lor. Dacă astăzi, după jumătate de secol, succesorii lor au dorit la rândul lor să abdice, este fiindcă și ei au ajuns să fie ferm convinși că legislația populară este incompatibilă cu buna guvernare — așa cum este văzută de pe tron — și că este imposibil să mai fie reconciliate două instituții atât de diametral opuse cum sunt Coroana și Parlamentul. În aceasta, poate, ei nu greșesc prea mult; fiindcă nu este nici o îndoială că dezvoltarea guvernării populare în direcția democrației trebuie în mod natural să tindă spre diminuarea puterii și a prestigiului tronului. Fiecare nouă prerogativă și drept asigurate de popor sau de reprezentanții lui constituționali sunt în acea măsură luate de la monarh; și pe măsură ce trece timpul devine tot mai evident că, dintr-un punct de vedere popular, regii și împărații sunt în plus, un anacronism, simpli conducători cu numele, costisitori, ale căror slăbiciuni și lipsă de putere îi fac un obiect de batjocură mai degrabă decât de respect, sau ei constituie un obstacol serios în calea dezvoltării politice, comerciale și chiar intelectuale. Într-adevăr, pare să nu fi rămas loc pentru ei în secolul viitor, decât dacă ar fi acela de simpli arbitri sociali, a căror putere este restrânsă la decretarea legilor modei și convenționalității, și a căror autoritate este exercitată nu în virtutea vreunei legi scrise, ci numai prin tact.

Dintre suveranii despre care se raportează că sunt pe cale să abdice, pe primul loc este Regele George al elenilor, care se declară sătul de tronul său neconfortabil și nu ezită să declare că, însăși atmosfera Greciei încetând să-i fie plăcută, este nerăbdător să predea sceptrul cât se poate de repede fiului său Constantin. El nu mai este în legătură cu supușii ((125)) săi, n-are deloc prieteni în Atena cu excepția vizitatorilor străini, și este în mod constant forțat de politica oarecum rușinoasă a cabinetelor care urmează unul după altul cu așa rapiditate pe domeniul lui, să se plaseze într-o poziție îngrozitoare și jenantă în privința curților străine cu care este legat prin legături de rudenie.

Regele Oscar de asemenea vorbește despre renunțare la coroană în favoarea fiului său mai mare. În cazul său nu este unul, ci sunt două parlamente cu care să se lupte; și cum cel din Stockholm este întotdeauna în opoziție directă cu cel din Christiania, el nu poate mulțumi pe unul fără al ofensa pe celălalt, rezultatul fiind acela că Norvegia și Suedia sunt acuma, potrivit celor susținute de el, pe punct de război civil. El este convins că conflictul între cele două țări va culmina în mod sigur într-o luptă armată, dar decât să aprobe aceasta mai degrabă a hotărât să abdice. El declară că a făcut tot ce a putut, ca și Regele George al Greciei, să trăiască la înălțimea condițiilor Constituției în virtutea căreia ține sceptrul, dar că este absolut imposibil să mai facă astfel și că este o chestiune fie să încalce jurământul de încoronare, fie să se retragă și săi dea fiului său locul.

Apoi, de asemenea, Regele Cristian al Danemarcei, care la vârsta de optzeci de ani se află, ca rezultat al alegerilor generale recente, față în față cu un Legislativ Național în care Ultraradicalii și Socialiștii, ostili tronului, posedă o majoritate covârșitoare, depășind cu trei la unu numărul combinat al Liberalilor moderați și al neînsemnatului partid Conservator. El a fost făcut să creadă că amarnicul conflict care bântuie în Danemarca între Coroană și Parlament de aproape douăzeci de ani s-a încheiat vara trecută, și că, după ce făcuse multe concesii cu scopul aplanării tuturor deosebirilor, totul va fi o plutire ușoară mai departe. În loc de aceasta, el află acum că în Parlament se desfășoară împotriva lui o majoritate covârșitoare, care și-a anunțat deja intenția de a aplica ceea ce ea consideră a fi drepturile populare și de a pretinde acordul Coroanei cu concepția ei despre termenii Constituției. Zdrobit de ((126)) vârstă și de neputință, clătinat de boala hotărâtei sale soții, care ia fost principalul sprijin moral de-a lungul întregii sale domnii, și lipsit de asemenea de sprijinul puternic al ginerelui său, fostul Împărat Alexandru al Rusiei, el nu se mai simte capabil să facă față situației și anunță că este pe cale să dea locul fiului său.

La acești trei regi trebuie adăugat numele regelui Humbert al Italiei, care este forțat să se supună unui prim-ministru opus atât lui personal cât și împărătesei, și să-și dea numele pentru o politică pe care o dezaprobă în inimă, dar care este în acord cu vederile Legislativului. Nu este nici un secret că toată averea lui particulară este investită deja în străinătate, în anticiparea abandonării tronului italian, și că el află mai intolerabilă ca niciodată o situație care-l obligă să se înconjoare de oameni neprietenoși față de el și de consoarta lui, și să rămână față de Biserică într-o poziție nu numai diametral opusă sentimentelor religioase sincere ale reginei și ale sale, dar care și plasează casa domnitoare a Italiei într-o poziție foarte nepotrivită și jenantă în fața tuturor celorlalte curți ale Bătrânului Continent. Regele Humbert este un om foarte sensibil și adânc conștient de multele desconsiderări la care a fost supus de către toate acele capete încoronate străine care, venind la Roma, în mod vădit s-au abținut de a vizita Quirinalul de teamă să nu ofenseze Vaticanul.

Dacă nu era Regina Maria Amelia a Portugaliei, o femeie puternică asemenea mamei ei, contesa de Paris, Regele Carlos ar fi cedat demult tronul fiului său, cu fratele său mai mic în calitate de Regent, în timp ce Regele Carol al României și Prințul Regent al Bavariei sunt socotiți a fi pe punctul de a ceda locul următorului din familie. În final este Prințul Ferdinand al Bulgariei, care a fost puternic îndemnat de prietenii săi rusofili să abdice, ei luânduși sarcina să-l realeagă sub protecție moscovită. Dar el sa abținut până acum să cedeze solicitărilor lor, dându-și seama că sunt multe scăpări între pahar și buze, și că, dacă ar fi să predea odată coroana voluntar, multe lucruri ar putea interveni care să împiedice reintrarea în posesia ei.

Astfel, luând lucrurile unul cu altul, cauza poporului, din punctul lor de vedere, nu pare să fie în vreun fel îmbunătățită ((127)) sau promovată de abdicările iminente, care, dimpotrivă, vor implica probabil o înnoire a luptei de acum cincizeci de ani pentru drepturi constituționale și privilegii parlamentare”.

Demonstrațiile zgomotoase ale socialismului în Reichstagul german, în Parlamentul belgian și în Camera franceză a deputaților n-au fost în nici un caz calculate să potolească frica celor în autoritate. Membrii socialiști germani au refuzat să se alăture aplaudării împăratului la cererea președintelui, sau chiar să se ridice de pe scaune; socialiștii belgieni, ca răspuns la o propunere de aplaudare a regelui, ale cărui simpatii au fost înțelese că erau de partea aristocrației și capitalului, au strigat: „Trăiască poporul! Jos capitaliștii!”, iar membrii francezi ai Camerei Deputaților, dezamăgiți de o măsură care tindea să favorizeze cauza socialistă, au declarat că revoluția va realiza ceea ce s-a cerut pe cale pașnică, dar a fost refuzat.

Este semnificativ, de asemenea, că un proiect care tindea să controleze creșterea socialismului în Germania, care a fost prezentat în Reichstag, n-a devenit lege; motivele respingerii acestui proiect fiind după cum urmează, așa cum a fost raportat de presă:

„Respingerea recentă de către Reichstag a «proiectului antirevoluție», ultima măsură elaborată de guvernul german pentru a combate socialismul, formează un capitol interesant în istoria unei națiuni cu care, în ciuda diferențelor de limbă și de instituții, noi înșine avem multe în comun.

Sunt mulți ani acum de când a început să se atragă atenția asupra remarcabilei creșteri a Partidului Socialist în Germania. Dar numai în 1878, când au fost două atentate la viața împăratului, guvernul s-a decis asupra măsurilor represive. Prima lege împotriva socialiștilor a fost scoasă în 1878 pentru o perioadă de doi ani și a fost reînnoită în 1880, 1882, 1884 și 1886.

Atunci s-a considerat necesară o legislație adițională, și în 1887 Cancelarul Bismarck a propus Reichstagului o lege nouă care dădea autorităților puterea să limiteze pe liderii socialiști la o anumită localitate, să-i lipsească de drepturi ((128)) cetățenești și să-i expulzeze din țară. Parlamentul a refuzat să accepte propunerile cancelarului; s-a mulțumit cu reînnoirea vechii legi.

Exista acum speranța în unele părți că ocazia pentru o altă legislație represivă va dispărea. Dar creșterea continuă a partidului socialist, îndrăzneala crescută a propagandei lui, împreună cu apariția atrocităților anarhiste în Germania și în alte părți ale Europei, au împins guvernul la alte intervenții. În decembrie 1894, împăratul a dat de înțeles că se hotărâse ca actele celor care se străduiau să stârnească dezordine internă să fie întâmpinate cu o nouă legislație.

Înainte de sfârșitul acelui an a fost pus în fața adunării populare proiectul antirevoluție. Era compus dintr-o serie de amendamente la legea penală obișnuită a țării și a fost propus ca un aspect permanent al codului penal. În aceste amendamente erau prevăzute amenzi sau închisoare pentru toți care, într-un mod periculos pentru liniștea publică, atacau religia, monarhia, căsătoria, familia sau proprietatea cu expresii de ultragiu, sau care susțineau sau răspândeau în public declarații, născocite sau deformate, despre care știau, sau, după împrejurări, trebuiau să conchidă că erau născocite sau deformate, cu scopul ca instituțiile statului sau decretele autorităților să fie făcute vrednice de dispreț.

Noua lege conținea de asemenea prevederi cu un caracter asemănător îndreptate contra propagandei socialiste în armată și marină.

Dacă opoziția ar fi pornit numai de la socialiștii din Parlament și din afara lui, guvernul ar fi votat proiectul în triumf. Dar caracterul ofenselor specificate, împreună cu măsura în care interpretarea legii a fost lăsată în seama judecătorilor poliției, a trezit neîncrederea, chiar alarma unei mari părți dintre oameni, care au văzut în prevederile ei o amenințare a libertății de exprimare, a libertății de învățare și a libertății de întrunire publică.

În consecință, când Reichstagul a întreprins analizarea acestei măsuri, a început o astfel de mișcare cum nu se vede ((129)) adeseori în patrie. Petiții de la autori, editori, artiști, profesori universitari, studenți și de la alți cetățeni au curs în Parlament până când, se susține, au fost primite mai mult de un milion și jumătate de semnături de protest.

Marile ziare asemenea lui Berliner Tageblatt au înmânat Reichstagului petiții de la cititorii lor conținând între douăzeci de mii și o sută de mii de nume. Între timp, la un miting al delegaților ținut în capitală a fost înregistrată opoziția la proiect a patru sute cincizeci de universități germane.

Respingerea unei măsuri cu o atât de largă împotrivire a fost inevitabilă, și partidul socialist va câștiga fără îndoială cel mai mult din înfrângerea guvernului. Totuși Reichstagul a condamnat proiectul, nu fiindcă a fost îndreptat împotriva socialiștilor, ci fiindcă, lovind în tendințele anarhiste, măsura a fost considerată că pune în pericol drepturile poporului în general”.

Se spune că în Londra socialismul câștigă constant teren, în timp ce anarhismul este mort în aparență. Partidul Laburist Independent, care a fost cea mai mare putere a muncii organizate din Anglia, este acum o organizație socialistă recunoscută. Acesta așteaptă să vină curând o revoluție sângeroasă care va duce la stabilirea unei republici socialiste pe ruinele monarhiei actuale.

Observând aceste fapte și tendințe, nu ne mirăm că vedem pe regi și pe conducători luând măsuri de precauție în plus spre a se proteja pe ei și interesele lor de pericolele amenințătoare ale revoluției și anarhiei mondiale. În frică și strâmtorare, ei caută alianțe unul cu altul, chiar dacă neîncrederea reciprocă este așa de mare încât speranța lor în vreo alianță este slabă. Atitudinea fiecărei națiuni față de celelalte este aceea de animozitate, gelozie, răzbunare și ură, iar comunicațiile lor una cu alta sunt bazate numai pe principiile interesului personal. Ca atare, ei se pot baza pe alianțe numai atâta vreme cât planurile și metodele lor egoiste par să meargă în paralel. Nu există nici o iubire sau bunăvoință în atitudinea lor; iar presa zilnică este un martor constant al incapacității națiunilor de a atinge o linie a ((130)) politicii care să le aducă pe toate la cooperare armonioasă. Prin urmare, speranța care este de așteptat de la vreo coaliție a puterilor este deșartă.

Eclesiasticismul nu mai este un bastion!

Dându-și seama de aceasta așa cum observăm că se întâmplă, cel puțin într-o anumită măsură, îi vedem privind nerăbdători spre biserică (nu spre puținii sfinți credincioși cunoscuți și recunoscuți de Dumnezeu ca biserica Sa, ci spre marea biserică nominală, singura pe care o recunoaște lumea) ca să vadă ce convingere morală sau autoritate eclesiastică poate fi exercitată în marea chestiune în discuție între conducători și popoare. Biserica de asemenea este nerăbdătoare să pășească în acest spațiu gol și ar ajuta cu bucurie la restabilirea relațiilor amicale dintre prinți și popoare; pentru că interesele aristocrației eclesiastice și ale aristocrației civile sunt legate între ele. Dar în zadar se așteaptă ajutor din această sursă, pentru că maselor trezite le-a rămas puțin respect pentru preoțime sau pentru politică statală. Totuși, utilitatea solicitării ajutorului bisericii este pusă la probă. Reichstagul german, de exemplu, care prin influența prințului Bismarck i-a exilat pe iezuiții din Germania în 1870, considerându-i ostili binelui Germaniei, a revocat măsura după aceea, sperând astfel să concilieze partida catolică și să câștige influența ei în sprijinirea măsurilor armatei. Cu ocazia dezbaterii acestei chestiuni a fost făcută o remarcă semnificativă, care, deși se va dovedi foarte adevărată ca profeție, la timpul acela a stârnit hohote de râs în Cameră. Remarca a fost că rechemarea iezuiților nu era periculoasă, deoarece potopul (socialismul — anarhia) va veni în mod sigur și-i va îneca și pe ei.

În reconcilierile încercate de regele și de guvernul Italiei cu Biserica Romei, motivul a fost evident frica de ((131)) răspândire a anarhiei și de perspectivele războiului social. În legătură cu aceasta, premierul Crispi, într-o vorbire remarcabilă care a început cu un rezumat istoric al politicii italiene curente și care s-a încheiat cu o declarație în privința problemelor sociale ale zilei, în special ale mișcării revoluționare, a spus:

„Sistemul social trece acum printr-o criză extraordinară. Situația a devenit atât de acută încât pare absolut necesar ca autoritatea civilă și religioasă să se unească și să lucreze armonios împotriva bandei infame pe al cărei steag este scris, «Fără Dumnezeu, fără rege!» Această bandă, a spus el, a declarat război societății. Societatea să accepte declarația și să strige la rândul ei, «Pentru Dumnezeu, pentru rege și pentru țară!»”

Aceeași presimțire de teamă din partea puterilor civile ale tuturor națiunilor civilizate este motivul atitudinii conciliatoare recente a tuturor puterilor civile din Europa față de papa de la Roma, și care începe acum să privească favorabil spre mult îndrăgita speranță a recâștigării unei mari părți din puterea sa vremelnică. Această atitudine a națiunilor a fost cât se poate de remarcabil ilustrată prin darurile scumpe prezentate papei cu ocazia Jubileului papal acum câțiva ani, de către capii tuturor guvernelor din creștinătate. Simțindu-și propria lor incompetență de a face față puterii mari a lumii care se trezește, autoritățile civile, în disperare completă, își amintesc de fosta putere a papalității, tiranul care odată ținea în mâna sa toată creștinătatea; și chiar dacă îl urăsc pe tiran, ele sunt dispuse să facă mari concesii dacă prin acest mijloc pot reuși să țină în frâu popoarele nemulțumite.

Mulți recunosc pretenția atât de serios prezentată de către Biserica Romano-Catolică, că ea va fi singurul bastion vrednic de încredere împotriva valului crescând al socialimului și anarhiei. În privința acestei înșelări, un fost ((132)) membru al ordinului iezuit, contele Paul von Hoensbrouck, acum convertit la protestantism, indică spre Belgia catolică și spre progresul Social-Democrației de acolo pentru a arăta lipsa oricărei speranțe din partea aceea. În articolul său, care a apărut în Prussische Jahrbuch, Berlin 1895, el a spus:

„De secole Belgia a fost catolică și ultramontană până în străfundurile ei. Această țară are o populație de peste șase milioane, din care numai cincisprezece mii sunt protestanți și trei mii sunt evrei. Restul sunt catolici. Aici există soliditate confesională. Biserica Catolică a fost factorul și forța conducătoare în viața și istoria Belgiei, și aici ea și-a celebrat cele mai mari triumfuri și s-a lăudat tot mereu cu ele. Cu excepția câtorva cazuri, ea a controlat sistemul educațional al țării, în special școlile elementare și publice. ...

Ei bine, cum i-a mers Social-Democrației în Belgia catolică? Ultimele alegeri au arătat aceasta. Aproape o cincime din toate voturile au fost date candidaților Social-Democrați, și trebuie să ne amintim că de partea candidaților nesocialiști se află cu mult mai multe «voturi multiple» decât de partea Social-Democraților — în Belgia fiind regula ca cei bogați și educați să-și exercite dreptul la «voturi multiple», adică voturile lor sunt numărate de două sau de trei ori. Ultramontanii pretind într-adevăr că această creștere în votul socialist trebuie să fie atribuită creșterii de la Partidul Liberal. Într-o anumită măsură acesta este cazul, dar pretențiile clericalilor că sunt bastionul împotriva socialismului, ireligiozității și degenerării morale devin cu toate acestea absurde. De unde au venit acești liberali dacă Biserica Catolică este medicul pentru toate relele pe care le moștenește statul și societatea?

Catolicismul poate salva poporul tot atât de puțin de «liberalismul ateu» ca și de Social-Democrație. În anul 1886 a fost trimisă o scrisoare circulară unor bărbați reprezentativi din diferite stări sociale cu întrebări referitoare la condiția muncitorilor. Trei pătrimi din răspunsuri au declarat că din punct de vedere religios oamenii s-au «deteriorat» sau «au dispărut cu totul», sau «catolicismul își pierdea stăpânirea tot ((133)) mai mult». Liege, cu cele treizeci și opt de biserici și treizeci și cinci de mănăstiri, a dat un răspuns lipsit de speranță; Bruxelles a declarat că «nouă zecimi dintre copii sunt nelegitimi, iar imoralitatea este de nedescris». Și toate acestea sunt așa, chiar dacă social-democratul belgian, în măsura în care a frecventat cumva o școală, a fost elev în școlile publice catolice ultramontane, și într-o țară în care în fiecare an sunt ținute mai mult de jumătate de milion de predici catolice și de prelegeri catehetice. Țara care pe drept și rațional a fost numită «țara mănăstirilor și a clerului» a devenit un Eldorado al Revoluției Sociale”.

Pregătiri de război extravagante

Frica de o revoluție iminentă împinge pe fiecare națiune din „creștinătate” să facă pregătiri de război extravagante. Un jurnal metropolitan spune: „Cinci dintre națiunile de frunte ale Europei au închis în trezorerii speciale 6.525.000.000 de franci cu scopul distrugerii oamenilor și a materialelor de război. Germania a fost prima dintre națiuni care a adunat un fond de rezervă pentru acest scop ucigaș. Ea are 1.500.000.000 de franci; Franța are 2.000.000.000 de franci; Rusia, în ciuda ravagiilor holerei și foametei, are 2.125.000.000 de franci; Austria 750.000.000 de franci; Italia, cea mai săracă dintre toate, mai puțin de 250.000.000 de franci. Aceste sume imense de bani stau nefolosite. Ele nu pot sau nu vor fi folosite decât în caz de război. Împăratul William al Germaniei a spus că ar vrea mai bine ca numele Germaniei să fie dezonorat din punct de vedere financiar decât să se atingă de o singură marcă din fondul pentru război”.

Încă din 1895, cifrele pregătite de Departamentul de Război al Statelor Unite au arătat mărimea armatelor țărilor străine după cum urmează: Austro-Ungaria 1.794.175; Belgia 140.000; Columbia 30.000; Anglia 662.000; Franța 3.200.000; Germania 3.700.000; Italia 3.155.036; Mexic 162.000; Rusia 13.014.865; Spania 400.000; Elveția 486.000. Menținerea acestor trupe costă 631.226.825 de dolari anual.

((134))

Forțele rezerviste ale Statelor Unite, așa cum a raportat Secretarul de Război în Camera Reprezentanților în același an, totalizează un corp de 141.846 de bărbați, în timp ce puterea ei militară, dar neorganizată, sau ceea ce în țările europene se numește „baza de război” a țării, Secretarul o situează la 9.582.806 bărbați.

Un corespondent pentru New York Herald, care tocmai sa întors dintr-un turneu în Europa, a spus:

„Următorul război în Europa, când va veni, va fi de o violență distructivă necunoscută până în prezent. Fiecare sursă de venit a fost solicitată dacă nu epuizată, pentru scopuri marțiale. Ar fi inutil să spunem că lumea n-a văzut ceva asemănător, fiindcă înainte n-a avut niciodată asemenea mijloace de război distructive. Europa este o mare tabără militară. Puterile principale sunt înarmate până-n dinți. Este o combinație a efortului general, și nu pentru paradă sau distracție. Armate enorme în cea mai înaltă stare de disciplină și înarmate la perfecțiune, cu muschetele la picior sau cu frâul în mână, așteaptă în tabără și pe câmp semnalul ca să meargă una împotriva celeilalte. Un război în Europa rezolvă clar numai un lucru, iar acela este necesitatea unui alt război.

Se spune că marile armate permanente sunt garanții pentru pace; aceasta ar putea fi așa pentru un timp, dar nu pe termen lung: pentru că forța inactivă înarmată pe o scară atât de enormă implică prea multe sacrificii, și poverile grele vor sili inevitabil la acțiune”.

Mijloace moderne de război

Un corespondent al lui Pittsburgh Dispatch scrie din Washington D. C.:

„Ce magazin de curiozități îngrozitor prezintă depozitele de arme și proiectile și modele de război de toate felurile, în diferitele nișe și colțuri ale Departamentelor de Război și Naval! Ele sunt risipite și slabe prin comparație, desigur, dar sunt destule pentru a pune pe gânduri chiar și pe cei mai nepăsători până unde se poate ajunge și care va fi sfârșitul uimitorului ((135)) avânt al invenției în direcția armelor de distrugere a omenirii. Tot ceea ce posedăm până acum, în această țară nouă a noastră, în privința exemplelor de invenții de felul acesta, nu prea s-ar compara în interes sau volum cu o singură încăpere a vastei colecții din vechiul Turn al Londrei, dar este destul ca să spună totul. Când cineva privește aceste mașini ucigătoare, se gândește că guvernanții lumii au fost aplecați spre exterminarea rasei umane, în loc de îmbunătățirea și păstrarea ei.

Alături de invențiile moderne care permit unui om să ucidă o mie într-o clipeală de ochi, se află armele primitive din zilele mai simple când oamenii luptau corp la corp. Dar noi nu trebuie să ne referim la ele pentru a ilustra progresul în arta războiului. Chiar și mașinile folosite în ultimul dintre marile războaie sunt acum învechite. Dacă mâine ar fi să înceapă un nou război civil în Statele Unite, sau dacă ar fi să fim noi amestecați întrun război cu o țară străină, ne-am gândi mai degrabă să ne luăm aripi și să luptăm în aer decât să luptăm cu armele de acum un sfert de secol. Câteva dintre armele și vapoarele care au intrat în vogă spre zilele de încheiere ale războiului, renovate și îmbunătățite încât aproape nu li se mai cunoaște forma inițială, ar putea fi folosite în unele condiții, dar marea majoritate a mașinilor de ucidere ar fi înlocuite cu invenții complet noi, și în comparație cu acestea chiar cele mai bune dintre cele vechi ar fi slabe și complet fără putere. Niciodată nu mi s-a amintit cu mai multă forță progresul în domeniul groazei decât ieri când, având treabă la Departamentul Naval, mi s-a arătat modelul și planurile noii mitraliere automate Maxim. Aceasta (și arma Maxim cu alte nume) este desigur cea mai ingenioasă și cea mai rea dintre toate armele de război curioase inventate recent. Există intenția să se fabrice până la calibrul unui tun de șase țoli, care ar trage automat cam 600 de focuri pe minut. Aceasta, desigur, a fost depășită de arma Gatling și de altele, cu proiectile foarte mici, dar acestea, în comparație cu Maxim, sunt greu de manevrat, cer mai multe persoane care să se ocupe de ele, sunt mult mai grele și mai puțin precise. Arma Maxim poate fi manevrată de un bărbat sau de o femeie, sau chiar de un copil, iar după ce o pornește, ((136)) trăgătorul poate pleca să ia un prânz grăbit în timp ce arma lui este angajată în uciderea câtorva sute de oameni. Trăgătorul stă pe scaun în spatele armei, în spatele unui scut antiglonț, dacă dorește să folosească unul. Când dorește să secere o armată în câteva minute, pur și simplu așteaptă până când armata respectivă ajunge într-o poziție favorabilă pentru acest lucru. Apoi trage un mâner care declanșează primul cartuș, și lucrarea mașinăriei automate începe. Explozia primului cartuș produce un recul care aruncă glonțul gol afară din șanț și aduce alt glonț în locul lui și-l trage. Reculul acelei explozii face un serviciu similar, și așa mai departe la infinit. Este ucidere în mișcare continuă.

Una dintre invențiile domnului Maxim este numită „arma pentru revoltă”, un lucru micuț și ușor care poate fi transportat în mână împreună cu destulă muniție pentru a scoate orice mulțime obișnuită din stradă sau din existență. Este curios cum toate invențiile mai recente de pe această linie privesc în direcția existenței certitudinii unor gloate răzvrătite. De când s-a transformat inventatorul în profet? Ei bine, această „armă pentru revoltă” poate trage la o rată de zece focuri ucigașe pe secundă, cu trăgătorul tot timpul ascuns și în perfectă siguranță, chiar de o gloată înarmată cu puști sau chiar cu pistoale, dacă acea gloată nu ajunge la concluzia să se năpustească și să captureze arma și pe trăgător. Inventatorii ca d-nul Maxim par să se aștepte ca gloatele moderne să stea în stradă să fie împușcate fără să acționeze, fie în apărare fie în atac, și nu să stea feriți după colțuri cu bombe, sau să arunce în aer sau să ardă un oraș în nebunia lor. Oricum ar fi, el a făcut tot ce a putut în privința unei arme pentru gloate. Această armă mică poate duce cu ea destulă muniție ca să curețe o stradă într-o singură rundă și în câteva secunde, și poate fi folosită de la pereți sau de la ferestre cu tot atât de mare ușurință ca și în stradă deschisă. Cu o răsucire a mâinii poate fi întoarsă în sus sau în jos chiar pe șasiul ei și poate fi făcută să omoare direct, deasupra sau dedesubtul trăgătorului, fără să pună în pericol de moarte sau de rănire pe acel devotat artei fine a uciderii.

Deși aceasta este una dintre ultimele și cele mai distructive invenții recente, nu înseamnă nicidecum că este ultima sau ((137)) cea mai eficientă dintre cele care vor fi născocite. Cel căruia îi va fi atrasă atenția asupra acestei chestiuni, treptat îi va deveni clar că noi doar am făcut un început bun în acest lucru. În problema apărării încercăm să ținem pasul cu progresul mijloacelor de atac eficient, dar în zadar. Nu poate fi construit nici un vas plutitor care să reziste la o explozie a unei torpile moderne. Nici o națiune nu este destul de bogată să construiască forturi care să nu poate fi distruse în scurt timp cu ultima și cea mai groaznică formă de proiectil cu dinamită. Baloanele pot fi conduse acum aproape cu aceeași ușurință ca un vas pe apă, și vor fi folosite extensiv în războaiele care vor avea loc în curând pentru nimicirea armatelor și forturilor. Mașinăria de ucidere este făcută atât de simplu și ieftin, încât un om poate distruge o armată. Dacă cei tari sunt mai bine echipați să distrugă pe cei slabi, pe de altă parte cei slabi pot fi făcuți cu destulă ușurință destul de tari să distrugă pe cei mai tari. De ambele părți războiul va însemna anihilare. Armatele de pe uscat, monștrii de pe mare și cuirasatele de război din aer se vor șterge pur și simplu din existență unul pe altul dacă ajung cumva să se atace”.

Dar există încă o îmbunătățire mai recentă. New York World următoarea relatare despre armă și pulbere:

„Maxim fabricantul de arme și Dr. Schupphaus expertul în praf de pușcă au inventat o nouă pulbere pentru tunuri și pentru torpile, care aruncă un proiectil de tun enorm plin de exploziv la zece mile, și unde lovește preface în așchii totul pe o rază de sute de picioare.

Descoperirea se numește «sistemul Maxim-Schupphaus de aruncare a torpilelor aeriene cu ajutorul unei pulberi speciale, care pornește proiectilul cu presiune scăzută și crește viteza prin păstrarea presiunii ridicate pe toată lungimea armei». Au fost scoase patente ale sistemului în Statele Unite și în țările europene.

Pulberea specială folosită este fulmicoton aproape pur, combinat cu un procent de nitroglicerină atât de mic încât să nu aibă nici unul din dezavantajele pulberii de nitroglicerină, și este ferită de ((138)) descompunere printr-un ușor adaos de uree. Se poate mânui fără pericol și poate fi bătută cu un ciocan greu pe nicovală fără să explodeze. Secretul acestei remarcabile puteri stă într-un singur adevăr matematic la care nimeni nu s-a gândit înainte. Pulberea cu putere mare de explozie este încărcată acum în tun sub formă de fâșii, cubulețe sau bețișoare cilindrice cu diametrul de o jumătate până la trei sferturi de țol, lungi de câteva picioare și arătând ca o legătură de lumânări de ceară de albine de culoare închisă. Când se declanșează explozia, capetele și circumferința fiecărui bețișor de pulbere se aprind instantaneu și ard spre centru.

Volumul de gaze generat de combustie se micșorează constant fiindcă suprafața de ardere este mai mică, și deoarece volumul de gaz dă viteză proiectilului tras de tun, rezultatul inevitabil este o pierdere a vitezei. Proiectilul nu merge atât de departe cum ar merge dacă presiunea gazelor ar crește, sau dacă cel puțin ar fi menținută.

În fiecare bucată de pulbere Maxim și Schupphaus se află o mulțime de găuri mici care merg pe toată lungimea bețișorului. Când pulberea se aprinde, flacăra se întinde instantaneu nu numai pe circumferința fiecărui bețișor, ci și prin toate perforațiile. Aceste găuri mici sunt arse cu așa rapiditate încât diferența de volum a gazelor explozive generate la începutul și la sfârșitul țevii de tun este în raport de cam șaisprezece la unu.

De aceea proiectilul iese din țeava tunului cu o viteză teribilă, și fiecare mică perforație din bețișoarele de pulbere își face partea ei pentru a-l grăbi în misiunea lui de distrugere la mile depărtare de scenă. Cu un tun mare, dezastrul produs de această nouă minune a artileriei moderne ar fi incalculabil. Această pulbere ucigașă a fost folosită cu rezultate surprinzătoare la tunurile de câmp și la armele grele de apărare a coastei la Sandy Hook. Dintr-un tun de zece țoli încărcat cu 128 de pfunzi (1 pfund = 453,6 gr) de pulbere a fost aruncat un proiectil care cântărea 571 de pfunzi la opt mile pe mare. Presiunile asupra bețișoarelor de pulbere au fost mai uniforme decât oricare altele înregistrate până acum, ceea ce este un punct foarte important în deciderea valorii unei pulberi cu ((139)) putere de explozie mare. Fără presiuni uniforme corectitudinea țintei este imposibilă.

Marele tun pe care domnii Maxim și Schupphaus își propun să-l construiască va fi un tun de douăzeci de țoli, în mod special adaptat pentru apărarea coastei. Acest tun va avea unele particularități. El nu va fi construit, adică nu va fi compus din mai multe piese de oțel legate împreună, ci va consta dintr-un singur tub subțire de oțel, cam de treizeci de picioare lungime, cu pereți care nu vor depăși grosimea de doi țoli, în contrast marcant cu mortierele ale căror pereți au grosimea de opt sau zece țoli pentru a rezista la presiunea de descărcare. Reculul tunului va fi echilibrat prin amortizoare hidraulice dedesubt, care conțin apă și ulei. Un tun de douăzeci de țoli de acest tip, folosind noua pulbere, ar putea fi postat fie la intrarea în portul New York, fie în Ft. Washington, fie în Ft. Wadsworth, și ar avea în câmpul vizual toată marea pe o rază de zece mile. Presiunile și vitezele obținute sunt atât de uniforme, încât este posibilă o exactitate uimitoare a focului. Ar fi necesar numai să țintești orice vapor zărit de telemetru în această rază pentru a-i asigura distrugerea completă. Cantitatea de explozive aruncate ar fi suficientă pentru a scufunda un cuirasat dacă proiectilul ar exploda în apă la cincizeci de picioare depărtare de el. La o sută cincizeci de picioare șocul produs de un proiectil de cinci sute de pfunzi ar fi destul de grav ca să cauzeze crăpături periculoase și să scoată din funcțiune un vas”.

Dr. R. J. Gatling, inventatorul uimitoarei mitraliere care-i poartă numele, a spus în legătură cu noua invenție a pulberii fără fum:

„Oamenii nu sunt încă educați ca să aprecieze enorma revoluție pentru războiul viitor produsă de inventarea pulberii fără fum. Deja ea a făcut să fie învechite între trei și patru milioane de muschete în Europa, care au fost făcute să folosească pulbere neagră, să nu mai vorbim de milioanele de cartușe pe care țările posesoare ale tuturor acestora ar fi dispuse să le vândă pe nimica toată. Iată o mare sumă de capital irosit, dar acesta este rezultatul inevitabil al progresului. Armele armatei din această țară vor fi în ((140)) curând din categoria celor învechite, căci pentru a ține pasul cu restul lumii va trebui să adoptăm și noi pulberea fără fum. O armă încărcată cu aceasta va trimite un glonț exact de două ori mai departe decât cu pulberea neagră. Din nou, invențiile militare schimbă complet tacticile militare, căci în bătăliile viitoare trupele nu se vor mai desfășura în masă în fața dușmanului. Lupta deschisă, așa cum s-a obișnuit în toate veacurile, este un lucru al trecutului, fiindcă ar însemna nimicire completă. Dacă pulberea fără fum ar fi fost folosită în ultimul conflict civil, războiul dintre State n-ar fi durat nici nouăzeci de zile.

«Care este deosebirea între o armă cu tragere rapidă și o mitralieră?»

O armă cu tragere rapidă nu se apropie de rapiditatea unei mitraliere. Prima este deobicei cu o singură țeavă și se încarcă cu obuze. Este o armă grozavă pentru vase torpiloare, dar de cincisprezece ori pe minut este un timp cât se poate de bun pentru ea. O mitralieră de tip Gatling are de la șase la douăsprezece țevi, și acționată de trei oameni, practic nu-și oprește tirul, o salvă urmând după alta cu o viteză de 1.200 de focuri pe minut. Acești trei oameni pot ucide mai mult decât o întreagă brigadă înarmată cu muschete de modă veche”.

Un scriitor spune în Cincinnati Enquirer:

„Fizionomia războiului următor, oricând s-ar întâmpla acesta, va avea aspecte cu totul noi și atât de oribile încât să lase pentru totdeauna ocara barbariei gravată pe fruntea civilizației. Noile organizații militare care și-au împătrit armatele, pulberea fără fum nouă și teribilă, căreia nimic nu-i poate rezista, artileria fulminantă actuală și arma cu magazie de gloanțe care culcă la pământ armatele așa cum o tornadă scutură merele dintr-un copac, baloanele de observație și de război care vor lăsa să cadă mase de pulbere peste orașe și fortărețe, lăsându-le pustii într-un timp scurt și mult mai eficient decât un bombardament, șinele portabile pentru artilerie, lumina electrică și telefonul etc., au schimbat toate tacticile de război. Războiul următor va fi condus pe un sistem complet diferit, neexperimentat încă, și de la care se vor ivi mari surprize. «Noi ne înarmăm pentru defensivă, nu pentru ofensivă», ((141)) spune fiecare putere; «puterea noastră este siguranța noastră; ea impune pace vecinilor noștri și le inspiră tuturor respectul care ni se cuvine.»

Dar fiecare putere urmează aceeași metodă care este echivalentă cu a spune că toată acea etalare formidabilă, ucigașă, este îndreptată numai spre a proteja pacea de ghiarele războiului. Chiar dacă aceasta ar fi culmea ironiei, eu o cred sincer pentru că este evidentă, și cred că pacea este bine apărată împotriva războiului tocmai prin instrumentele acestuia din urmă, sau mai degrabă prin teama cauzată de mărimea și urâțenia lor. Dar acele armamente neîndurătoare sunt ca un vârtej cu absorbție continuă în care este atrasă averea publică, și care intră, cum ar fi, ca să umple un vulcan insondabil sub forma unei substanțe explozive. Ciudat cum ar putea fi, aceasta este adevărata situație. Europa este așezată pe un vulcan vast săpat de ea însăși, și pe care ea cu efort îl umple cu cel mai periculos element. Dar conștientă de pericol, ea ține cu sârguință torțele de aprindere departe de craterul lui. Dar când grija ei va slăbi și va avea loc explozia, atenție la aceasta, toată lumea va simți șocul, tremurul. Barbaria va da dovadă de atâta urâțenie, încât un blestem general se va răspândi de la o națiune la alta și va face popoarele să născocească ceva mijloace mai demne de timpul nostru pentru a rezolva afacerile internaționale, iar războiul va fi îngropat cu propriile lui mâini sub ruinele pe care el le va fi ridicat”.

O altă armă de impunere a păcii

„Treziți pe viteji! Să se apropie și să se suie toți oamenii de război! Să se suie în Valea lui Iosafat (valea morții). Cel slab să zică: «Sunt tare». Prefaceți fiarele plugurilor voastre în săbii și cosoarele în sulițe!” Ioel 3:10.

Ce va însemna în curând a merge la război se poate presupune din descrierea armei dată mai jos. În legătură cu această pregătire de război între națiuni să nu se treacă cu vederea faptul că guvernelor și generalilor începe să le fie frică de trupele lor. Așa cum armata a refuzat să servească în Ohio în legătură cu tulburările produse de grevă, și marinarii s-au răsculat în Brazilia ((142)) împotriva guvernului, iar în Portugalia soldații împotriva generalilor lor, la fel poate fi curând în fiecare țară din lume.

Germania cu armata ei mare devine fricoasă fiindcă socialismul își face loc printre soldați. Și chiar în Marea Britanie s-a găsit recent a fi necesar să se dezarmeze o parte din armată sau din gărzi. Secretul acestei insubordonări este cunoștința, și în spatele cunoștinței stă educația, iar în spatele educației tiparul și minunata putere de iluminare a lui Dumnezeu, care ridică vălul ignoranței și pregătește omenirea pentru marea zi a lui Mesia cu preludiul ei de strâmtorare.

Ne-am întrebat acum câtva timp cum insurecția, așa cum par să sugereze Scripturile, ar putea trece vreodată peste toată lumea; cum s-ar putea dezlănțui anarhia, în ciuda întregii puteri și influențe combinate a capitalului și civilizației care i se opun. Dar acum vedem că educația (cunoștința) pregătește drumul pentru marele dezastru al lumii, care, după cum indică Scripturile, poate fi așteptat în următorii câțiva ani. Acum putem vedea că chiar oamenii care au fost instruiți să folosească cele mai moderne aparate pentru distrugerea vieții umane pot fi găsiți printre cei care au responsabilitatea și grija depozitelor de arme și a muniției de război. Articolul la care ne referim este următorul:

„Arma, care cântărește mai puțin de douăzeci de livre (9 kg) și este manevrată ca o pușcă obișnuită de vânătoare, când este în acțiune varsă un șuvoi de gloanțe la rata de 400 pe minut. Noua armă este numită Benet-Mercier și este de invenție franceză. Are un pat care se pune la umăr. În acțiune soldatul stă întins pe pământ, sprijinind arma pe două suporturi. Aceasta îi dă un avantaj în privința siguranței față de modelul cu tragere rapidă Hiram Maxim, deoarece trăgătorul acelei arme este obligat să stea în picioare când o alimentează. Aceasta îl expune cu totul dușmanului — sau mai degrabă îi expune pe toți trei, fiindcă trei sunt necesari pentru manevrarea acestei arme mai grele”.

((143))

Profeția din Ioel (3:9-11) își are desigur împlinirea în uimitoarele pregătiri de război care se fac acum printre popoare. El exprimă profetic sentimentele acestor timpuri zicând: „Vestiți aceste lucruri printre popoare: pregătiți războiul! Treziți pe viteji! Să se apropie și să se suie toți oamenii de război! Prefaceți fiarele plugurilor voastre în săbii și cosoarele în sulițe! Cel slab să zică: «Sunt tare!» Grăbiți-vă și veniți, voi, toate popoarele din jur, și strângeți-vă!” Nu este aceasta vestirea mondială din prezent? Nu se oțelesc cei tari și cei slabi pentru conflictul care vine? Chiar și biserica declarată a lui Cristos, oare nu-și mărșăluiește ea tinerii și nu-i inspiră cu spiritul războiului? Oamenii care altfel ar merge în urma plugului și ar curăța pomii, nu făuresc și nu mânuiesc ei arme de război? Toate națiunile, nu-și adună ele oștirile puternice și nu-și scurg toate resursele financiare peste puterile îndurării îndelungate, ca să se pregătească astfel pentru exigențele războiului — marele necaz pe care ei îl văd apropiindu-se repede?

Statele Unite sunt unice în poziția lor, totuși sunt amenințate de rele încă și mai mari decât bătrânul continent

Poziția Statelor Unite ale Americii printre națiuni este unică aproape în toate privințele; și până acolo încât unii sunt înclinați să privească această țară ca pe un copil special al providenței divine și să considere că în cazul unei revoluții mondiale va scăpa. Dar o astfel de siguranță închipuită nu este în armonie cu judecata sănătoasă, având în vedere atât semnele timpului cât și anumite acțiuni ale acelor legi drepte ale răsplătirii prin care sunt judecate atât națiunile cât și indivizii.

Că împrejurările deosebite ale descoperirii acestui continent și ale plantării acestei națiuni în solul ei virgin, ca să respire aerul ei liber și să-și dezvolte minunatele ei resurse, au fost un pas în cursul providenței divine, cei chibzuiți și nepărtinitori nu se pot îndoi. Atât timpul cât și ((144)) împrejurările indică lucrul acesta. Emerson a spus odată: „Toată istoria noastră seamănă cu ultimul efort al Providenței divine în folosul rasei umane”. El însă n-ar fi spus aceasta dacă ar fi înțeles planul divin al veacurilor, în a cărui lumină se vede foarte clar că nu este „ultimul efort al providenței divine”, ci un inel bine definit al lanțului de împrejurări providențiale pentru realizarea scopului divin. Aici a fost oferit refugiu pentru asupriții din toate țările, de tirania despotismului civil și eclesiastic. Aici, separați de vechiul despotism prin vasta pustie a oceanului, spiritul libertății a găsit un loc de respirat și experimentul guvernării populare a devenit o realitate. În aceste împrejurări favorizante, marea lucrare a Veacului Evanghelic — alegerea Bisericii adevărate — a fost mult facilitată; și avem toate motivele să credem că aici va fi adunat cel mai mare seceriș al veacului.

În nici o altă țară nu putea binecuvântatul mesaj al secerișului — planul divin al veacurilor cu timpurile, perioadele și privilegiile lui — să fie atât de nestingherit în vestirea lui și atât de larg și generos anunțat. Și nicăieri, decât sub instituțiile libere ale acestei țări favorizate, nu sunt atât de multe minți eliberate suficient de cătușele superstiției și dogmatismului religios, așa încât să fie capabile să primească adevărul cuvenit acum, și la rândul lor să-i ducă vestea bună peste tot. Noi credem că tocmai pentru acest scop a fost providența lui Dumnezeu, într-o măsură, peste această țară. Pentru poporul Său era aici o lucrare de făcut, care nu putea fi făcută atât de bine în altă parte, și de aceea când mâna asupririi a căutat să înăbușe spiritul libertății, a fost ridicat un Washington să conducă pe iubitorii libertății apăsați dar îndrăzneți la independență națională. Și iarăși, când dezmembrarea amenința națiunea și când a venit timpul eliberării a patru milioane de sclavi, Dumnezeu a ridicat un alt spirit curajos și nobil în persoana ((145)) lui Abraham Lincoln, care a zdrobit cătușele celor înrobiți și a păstrat unitatea națiunii.

Totuși națiunea, ca națiune, nu are și n-a avut niciodată pretenții la providența divină. Conducerea providențială în unele din afacerile ei a fost numai în interesele poporului lui Dumnezeu. Națiunea, ca națiune, este fără Dumnezeu și fără o speranță de continuare, când Dumnezeu va fi servit prin ea scopurile Sale înțelepte pentru poporul Său — când va fi adunat pe „aleșii Săi”. Atunci vânturile marii strâmtorări pot sufla peste ea, ca și peste alte națiuni, fiindcă ea este, ca și ele, una din „împărățiile lumii acesteia”, care trebuie să dea locul Împărăției iubitului Fiu al lui Dumnezeu.

În timp ce condițiile maselor populației de aici sunt mult mai favorabile decât cele din oricare altă țară, măsura de apreciere a confortului și a drepturilor și privilegiilor individuale care există printre clasele mai sărace de aici nu există în nici o altă țară. În această țară, din rândurile celor mai umili cetățeni ai ei, pătrunși de spiritul instituțiilor ei — spiritul libertății, ambiției, hărniciei și inteligenței — au ieșit mulți dintre cei mai înțelepți și mai buni oameni de stat — președinți, legislatori, avocați, juriști și bărbați distinși în fiecare poziție socială. Aici nici o aristocrație ereditară nu s-a bucurat de un monopol al funcțiilor de încredere sau de profit, ci copilul celui mai umil drumeț poate aspira și câștiga premiile onoarei, bogăției și avansării. Cărui școlar american nu i s-au arătat posibilitățile pe care le avea ca într-o zi să devină președintele țării? De fapt, toate realizările marilor oameni din fiecare pătură și stare socială au fost privite ca viitoare posibilități ale tineretului american. Nimic din spiritul instituțiilor ei n-a frânat vreodată o astfel de ambiție, ci, dimpotrivă, a fost întotdeauna stimulat și încurajat. Influența acestor căi deschise pentru cele mai înalte poziții de onoare și încredere ((146)) și pentru toate pozițiile intermediare din națiune au fost pentru ridicarea întregului popor, de la straturile cele mai de jos până sus. A stimulat dorința de educație și cultură, precum și toate cerințele educației și culturii. Sistemul școlar gratuit a satisfăcut larg această cerință, aducând toate clasele în comunicare inteligentă prin presa zilnică, cărți, periodice etc., permițându-le astfel, ca indivizi, să compare observațiile și să judece personal în toate chestiunile de interes, și în consecință să-și exercite influența în chestiuni naționale prin folosirea votului.

Un popor suveran, astfel făcut demn și adus la aprecierea drepturilor condiției de om, este prin urmare în mod firesc unul din primele care să se împotrivească, și aceasta în mod foarte hotărât, oricăror aparente tendințe de a-i înfrâna ambiția sau de a-i restrânge acțiunile. Chiar și acum, în ciuda spiritului liberal al instituțiilor ei și a imenselor avantaje pe care ele le-au acordat tuturor claselor națiunii, inteligența maselor începe să discearnă influențele active destinate să le ducă în robie curând, să deposedeze pe oameni de drepturile lor ca oameni liberi și să-i lipsească de binecuvântările mărinimoasei naturi.

Poporul american este trezit să simtă pericolul în privința libertăților lui și în privința acțiunilor în vederea unui astfel de pericol, cu energia care a fost caracteristica lui marcantă în fiecare ramură a industriei și în fiecare rută a comerțului, deși cauzele reale ale pericolului nu sunt destul de clar observate de mase ca să-și dirijeze energiile cu înțelepciune. Ele văd numai că bogăția adunată îi sărăcește pe cei mulți, influențând legislația așa încât să îngrămădească în continuare bogăție și putere în mâinile celor puțini, și astfel creând o aristocrație a bogăției, a cărei putere se va dovedi în timp la fel de despotică și neîndurătoare ca oricare despotism al Bătrânului Continent. În timp ce lucrul acesta este, vai! ((147)) numai prea adevărat, nu este singurul pericol. Un despotism religios, a cărui tiranie odioasă poate fi judecată cel mai bine după mărturiile din zilele trecute ale puterii lui, amenință de asemenea această țară. Pericolul acela este romano-catolicismul*. Totuși, acest pericol nu este observat în general, fiindcă Roma își face cuceririle aici prin metode viclene și lingușire josnică. Ea declară mare admirație față de instituțiile libere și de autoguvernarea Statelor Unite; ea curtează și flatează pe „ereticii” protestanți care formează o proporție așa de mare din populația inteligentă, și acum îi numește „frații ei separați”, față de care are o „afecțiune nepieritoare”; și totuși, în același timp își pune mâna lipicioasă pe sistemul școlar public, pe care ea este nerăbdătoare să-l transforme într-un agent pentru propagarea în continuare a doctrinelor ei și pentru extinderea influenței ei. Ea își face simțită influența atât în cercurile politice cât și în cele religioase, iar fluxul continuu al imigrării în această țară este în mare măsură dintre supușii ei.


*Vol. II, Cap. 10

Pericolul romanismului pentru această țară a fost văzut de Lafayette, care, deși el însuși era romano-catolic, a ajutat la câștigarea libertății acestei țări și a admirat-o mult. El a spus: „Dacă libertățile poporului american vor fi vreodată distruse, ele vor cădea prin clerul papistaș”. Astfel, de la bogăția adunată, de la romano-catolicism și de la imigrare vedem mari pericole.

Dar vai! remediile pe care masele le vor aplica în cele din urmă vor fi mai rele decât boala. Când va veni aici revoluția socială, va veni cu toată turbulența și violența pe care energia și iubirea de libertate americană le pot pune în ea. În nici un caz nu este deci rezonabil să ne așteptăm ca această țară să scape de soarta tuturor ((148)) națiunilor creștinătății. Ca și restul, ea este sortită dezmembrării, răsturnării și anarhiei. Și ea este parte din Babilon. Spiritul libertății nutrit aici de câteva generații deja amenință să se răzvrătească cu o vehemență și cu o viteză neegalate pe Bătrânul Continent și neînfrânate de mijloacele mai puternice ale guvernelor monarhice.

Că mulți oameni bogați văd aceasta și într-o anumită măsură se tem că tulburările amenințătoare pot ajunge aici la punctul culminant, este vizibil din diferite indicii, dintre care următoarea, din The Sentinel, Washington D. C., de acum câțiva ani, este o ilustrație:

„Emigrarea din Statele Unite — National Watchman spune că d-nul James Gordon Bennett, proprietarul lui New York Herald, a locuit atâta timp în Europa încât este considerat străin. D-nul Pulitzer, proprietarul lui New York World, se spune că și-a stabilit domiciliul în Franța. Andrew Carnegie, milionarul rege al fierului, a cumpărat un castel în Scoția și face din el reședința sa. Henry Villard, magnatul Căilor Ferate ale Pacificului de Nord, și-a vândut proprietățile și a plecat definitiv în Europa, având în jur de 8.000.000 de dolari. W. W. Astor s-a mutat din New York la Londra, unde a cumpărat o reședință magnifică și a făcut cerere să devină supus britanic. Dnul Van Alen, care recent și-a asigurat funcția de ambasador în Italia printr-o contribuție de 50.000 de dolari la fondul pentru campania democratică, este străin din toate punctele de vedere și declară această țară ca nepotrivită pentru un domn”.

Dar în zadar este căutată protecția și siguranța sub vreuna din împărățiile acestei lumi. Toate tremură acum de frică și alarmă, și-și dau seama de incapacitatea lor de a face față puternicelor forțe înăbușite cu care vor trebui să aibă de-a face când va sosi teribila criză. Atunci într-adevăr „Mândria omului va fi smerită și trufia oamenilor va fi plecată”. „În ((149)) ziua aceea [acum atât de aproape — «chiar la ușă»], oamenii își vor arunca idolii de argint și idolii de aur ... îi vor arunca la cârtițe și la lilieci; și vor intra în găurile stâncilor și în crăpăturile pietrelor, de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui, când El Se va scula să îngrozească pământul.” Isa. 2:17-21.

Atunci „Toate mâinile vor slăbi și toți genunchii se vor topi ca apa. Și se vor încinge cu sac și-i va acoperi groaza. Și rușine va fi peste toate fețele și chelie pe toate capetele lor. Își vor arunca argintul pe străzi și aurul lor le va fi ca un lucru necurat. Argintul lor și aurul lor nu vor putea să-i scape în ziua mâniei Domnului”. Ezec. 7:17-19 (trad. lit. nouă — n. e.)

De puțin folos va fi protecția pe care vreun guvern o va putea da, când judecățile Domnului și roadele nechibzuinței lor se vor precipita peste toți. În mândria cu puterea lor șiau „adunat mânie pentru ziua mâniei”: au căutat în mod egoist mărirea celor puțini și n-au dat atenție strigătelor săracilor și nevoiașilor, și strigătele lor au ajuns la urechile Domnului oștirilor și El le-a îmbrățișat cauza; iar El declară: „Voi pedepsi lumea pentru răutatea ei și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași și voi doborî îngâmfarea celor violenți. Voi face pe muritori mai rari decât aurul curat și pe om mai scump decât aurul din Ofir”. Isa. 13:11, 12.

Astfel suntem asigurați că în catastrofa finală providența Domnului va aduce eliberarea pentru cei asupriți. Viața celor mulți nu va fi atunci sacrificată și nici inegalitățile societății care există acum nu vor fi continuate.

Cu adevărat acesta este timpul de necaz prezis al națiunilor care nu știu ce să facă. Vocea maselor nemulțumite este în mod potrivit simbolizată prin vuietul mării, și oamenii cugetători își dau sufletul de frica ((150)) calamității îngrozitoare pe care toți o pot vedea acum apropiindu-se rapid; căci puterile cerului (puterile conducătoare actuale) sunt teribil clătinate. Într-adevăr unii, informați prin aceste semne și amintindu-și de scriptura „Iată, El vine cu norii”, încep deja să sugereze prezența Fiului Omului, deși ei înțeleg foarte greșit subiectul și remediul lui Dumnezeu.

Prof. Herron a spus într-o prelegere ținută în San Francisco, despre „Reînsuflețirea creștină a națiunii” — „Cristos este aici! Și judecata este astăzi! Convingerea noastră socială despre păcat — mâna grea a lui Dumnezeu asupra conștiinței — arată aceasta! Oamenii și instituțiile sunt judecați prin învățăturile Lui!”

Dar în mijlocul întregii clătinări a pământului (a societății organizate) și a cerurilor (a puterilor eclesiastice), cei care discern în ea realizarea planului divin al veacurilor se bucură de asigurarea că această teribilă clătinare va fi ultima pe care o va avea sau de care va avea nevoie pământul vreodată; căci, după cum ne asigură apostolul Pavel, ea înseamnă îndepărtarea lucrurilor care sunt clătinate — răsturnarea întregii ordini prezente a lucrurilor — pentru ca acele lucruri care nu pot fi clătinate — Împărăția lui Dumnezeu, Împărăția luminii și păcii — să rămână. Căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. În mânia Sa, El va mistui orice sistem al răului și al opresiunii și va stabili ferm adevărul și dreptatea pe pământ.

Strigătul „pace! pace! când nu este pace”

Dar în ciuda judecății vizibile a lui Dumnezeu asupra neamurilor, în ciuda faptului că volumul de dovezi de la mulțimile de martori presează cu o logică irezistibilă asupra întregii ordini actuale de lucruri, și a faptului că verdictul și pedeapsa sunt anticipate cu o spaimă aproape generală, sunt ((151)) din aceia care-și ascund rău temerile prin strigăte de „pace! pace!” când nu este pace.

Astfel de proclamare, la care participă toate națiunile creștinătății, a fost cea făcută la marea demonstrație navală cu ocazia deschiderii Canalului Baltic. Canalul a fost proiectat de bunicul actualului împărat german, iar lucrarea a fost începută de tatăl său, pentru beneficiul comerțului și flotei germane. Actualul împărat, a cărui credință în sabie ca remediul care niciodată nu dă greș pentru perioadele de pace, și ai cărui însoțitori, tunul și pulberea, sunt la fel de apreciați, a hotărât să facă din deschiderea canalului terminat ocazia unei mari proclamații internaționale a păcii și a unei mari demonstrații a potențialelor pe care trebuie să se bazeze aceasta. În consecință, el a invitat toate națiunile să trimită vase de luptă reprezentative (făcători de pace) la marea Paradă Navală prin Canalul Baltic pe data de 20 iunie 1895.

Ca răspuns la acea chemare au venit mai mult de o sută de fortărețe de oțel plutitoare, inclusiv douăzeci de „cuirasate” uriașe, după denumirea tehnică, toate înarmate complet și toate capabile de o viteză de cel puțin șaptesprezece mile pe oră. „Este greu”, a spus Spectator din Londra, „să se realizeze o asemenea concentrare de putere, care în câteva ore ar putea șterge din existență cel mai mare port maritim sau ar putea trimite flotele concentrate ale lumii în fundul oceanului. Nu există de fapt pe coastele mărilor din lume nimic ce să poată pretinde că rezistă unei astfel de forțe; și Europa, considerată ca entitate, se poate bine pronunța imediat ca inatacabilă pe mare și irezistibilă. ... Flota adunată la Kiel a fost probabil cea mai înaltă întruchipare posibilă a puterii de luptă, cu condiția ca lupta să nu dureze mai mult decât stocurile ei de exploziv”.

((152))

Costul vaselor și al armamentului lor se ridică la suma de sute de milioane de dolari. O salvă de salut, trasă simultan de 2.500 de tunuri, a consumat într-un moment pulbere în valoare de mii de dolari; iar distracția distinșilor oaspeți a costat poporul german 2.000.000 de dolari. Cuvântările împăratului german și ale reprezentanților străini s-au ocupat de „noua eră de pace” introdusă prin deschiderea marelui canal și prin cooperarea națiunilor la demonstrație. Dar vorbirile frumoase și vuietul puternic al tunului prin care regii și împărații au proclamat, pace! pace! cu amenințări de răzbunare către oricine ar refuza-o în condițiile lor, n-au fost interpretate de popor ca împlinirea mesajului profetic „pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”. N-au avut deloc efect liniștitor asupra elementului socialist; n-au sugerat deloc un panaceu pentru vindecarea dezordinilor sociale, pentru ușurarea grijilor sau pentru reducerea poverilor maselor celor săraci și nefericiți; nau dat vreo asigurare de bună învoire pe pământ, nau indicat cum ar putea fi asigurat și menținut binele, între o națiune și alta sau între guverne și oameni. De aceea a fost o mare farsă — o minciună națională mare, îndrăzneață; și așa a fost privită de popor.

Spectator din Londra a exprimat sentimentele oamenilor cugetători în privința demonstrației în comentariul adevărat care urmează:

„Ironia situației este foarte ascuțită. A fost o mare sărbătoare a păcii și industriei constructive, dar cea mai înaltă glorie a ei a fost prezența flotelor pregătite cu mare sacrificiu de tezaur și energie numai pentru război și distrugere. Un cuirasat nu are nici un sens decât dacă este o mașină puternică pentru măcel. Există o singură expresie care descrie pe deplin grandoarea acelei flote „de pace”, și aceea este că ea ar putea distruge într-o zi orice port de pe pământ, sau ar putea trimite flotele comerciale ale lumii, dacă ar fi adunate în fața lui, până în fundul mării. Și ce adâncimi de ură umană erau ascunse sub tot acel spectacol frumos al prieteniei umane! Un escadron ((153)) era francez, și ofițerii lui nu mai puteau după răzbunare pe împăratul care jubila pentru dezmembrarea țării lor. Altul era rus, și amiralii lui trebuie să fi fost conștienți că marele lor dușman și rival era Puterea pe care o onorau cu atâta ostentație, și numai cu o zi înainte călcaseră regulile navale ca să-i facă plăcere celui mai persistent și mai periculos dușman al împăratului. Al treilea era austriac, al cărui stăpân fusese scos afară de stăpânirea care a făcut canalul și i-a smuls jumătatea de drept pe care o avea în provincia prin care canalul își șerpuiește drumul pe toată lungimea lui. Și erau vase din Danemarca, de la care a fost rupt Holstein de către proprietarii lui actuali, și din Olanda, unde fiecare om se teme că într-o zi sau alta Germania, prin altă cucerire, va lua dintr-o lovitură colonii, comerț și o carieră maritimă. Împăratul vorbea de pace, amiralii sperau în pace, ziarele din lume declară, în cor, că este pace, dar totul în acel spectacol vorbește despre războiul tocmai trecut, sau care va veni într-o zi nu prea îndepărtată. Niciodată n-a existat un ceremonial atât de măreț în această lume, sau unul atât de adânc pătruns de mânjitura nesincerității”.

Evening Post din New York a comentat după cum urmează:

„În însăși adunarea vaselor de război este vizibil un spirit contrar iubirii de pace. Fiecare națiune își trimite cele mai mari vase și cele mai grele arme, nu numai ca un act de curtoazie, ci și ca un fel de arătare internațională a colților. Flota britanică trimite zece din cele mai puternice vase ale ei numai ca o mostră a ceea ce are în rezervă și cu aerul unuia care zice: «Fiți atente, o, voi națiunilor, și n-o provocați pe stăpâna mărilor». Escadroanele francez și rus, în același fel, își arborează cea mai urâtă încruntătură ca nu cumva gazda William să se bizuie prea mult pe veselie și să facă avansuri prea prietenești. Vasele noastre americane se alătură flotei cu simțământul care fără îndoială îi animă pe mulți dintre ofițerii și marinarii de la bord că este timpul ca aroganții europeni să afle că dincolo de mare există o putere navală care se ridică, pe care ar fi mai bine să n-o ia în joacă.

((154))

Un aer special de comedie însoțește prezența francezilor și a rușilor. Ca iubitori ai păcii internaționale, în special ca iubitori ai Germaniei, ei sunt cu adevărat comici. Furia pentru acest lucru este mare în unele părți ale Franței. ...

Dar cea mai izbitoare nesinceritate se găsește în deschiderea canalului Kiel în sine. Este dedicat «traficului lumii». De aici vine semnificația lui internațională, de aici vin toată bucuria și slăvirea. Dar ce gândesc în realitate Germania și Franța și celelalte puteri continentale despre traficul lumii? Ei bine, chiar în acest moment, ca și în cei douăzeci de ani trecuți, ei își încordează fiecare nerv ca să încătușeze și să împiedice și să reducă pe cât posibil schimbul comercial liber al națiunilor. ... Până când acest spirit condamnabil al ostilității și geloziei comerciale nu va trece sau nu va slei prin completă absurditate, puteți deschide câte canale interoceanice vreți, dar nu veți putea convinge pe oamenii cu judecată că vorbirea voastră despre semnificația acestora pentru bunul sentiment internațional și pentru iubirea generală a păcii este altceva decât o mostră transparentă de nesinceritate”.

The Chicago Chronicle a spus:

Este cea mai pură barbarie, această procesiune de la Kiel. Convocată pentru a sărbători o lucrare de pace, ea își asumă forma unei apoteoze a războiului. Acolo se adună vrăjmași de moarte, expunându-și armele în timp ce-și ascund vrăjmășia în spatele prieteniei forțate. Tunurile plănuite pentru război trag salve de curtoazie. Împăratul însuși elogiază armamentele. «Puterea blindată care este adunată în portul Kiel» a spus el, «ar trebui să servească în același timp ca un simbol al păcii și al cooperării tuturor popoarelor europene pentru propășirea și menținerea misiunii civilizatoare a Europei». Experiența contrazice această teorie. Cel care are o armă vrea să tragă cu ea. Națiunea pregătită pentru război vrea să facă război. Amenințarea serioasă pentru pacea europeană de astăzi este faptul că fiecare națiune europeană este pregătită pentru război.

Construirea canalului Kiel a fost un serviciu clar făcut civilizației; felul sărbătoririi lui este un tribut adus barbariei. A fost construit, ((155)) teoretic, să încurajeze comerțul maritim, și cele mai multe vase adunate pentru a sărbători terminarea lui au fost de tipul celor cunoscute ca distrugătoare ale comerțului”.

Potrivit cu ceea ce spune St. Paul Globe, la Kiel au fost expuse regalitatea și privilegiul mai degrabă decât industria. Se spune:

„Care este astăzi locul unei flote de cuirasate în civilizația avansată? Ce flote de pirați există pentru a fi șterse din largul mărilor? Ce națiune inferioară și sălbatică există, căreia să-i ducem o influență luminătoare a civilizației moderne, aruncând asupra ei reflectoarele unui escadron de vase de război? Există un singur asalt în acest moment în care națiunile și-ar putea uni forțele cu zel sub pretextul că ar lucra pentru civilizația modernă. Totuși nici un guvern reprezentat la Kiel n-ar îndrăzni să propună o alianță armată cu ceilalți, cu scopul de a goni afară din Europa pe turcul cel hidos și crud.

Un conflict între splendidele cuirasate, sau între două din națiunile reprezentate la Kiel, ar ajuta oare în vreun fel cauza civilizației? Dimpotrivă, nu sunt oare aceste armamente relicvele și mărturiile barbariei care încă mai există? Cele mai sălbatice aspecte ale unei națiuni sunt munițiile sale de război. Scopul celor mai multe din cele pe care le furnizează Europa cu atâta abundență prin taxe asupra unui popor împovărat este să țină chiar pe aceiași oameni în supunere umilă puterilor care sunt peste ei”.

„Procesiunea asupririi” a numit The Minneapolis Times spectacolul naval grandios de la Kiel, despre care a comentat după cum urmează:

„Faptul că deschiderea acestei căi maritime magnifice este prețuită mai mult pentru avantajele ei militare decât pentru cele comerciale, și că a fost celebrată prin bubuitul artileriei flotelor de război ale lumii adunate acolo, este o acuzare a civilizației. Căci, dacă așa-zisele națiuni „civilizate” ale lumii au nevoie de întreprinderi atât de vaste pentru operațiuni militare și de flote atât de enorme ca cele care sunt acum menținute pe socoteala poporului, atunci natura umană a rasei caucaziene nu s-a îmbunătățit câtuși de puțin de pe vremea ((156)) lui Columb sau prin marea descoperire făcută de el. Dacă sunt necesare astfel de flote, atunci libertatea este imposibilă și despotismul este o condiție necesară pentru rasa umană”.

Acest strigăt tare și unit al națiunilor, prin reprezentanții lor: „Pace! Pace! când nu este pace!” ne amintește cu forță cuvintele Domnului prin profetul Ieremia, care zice:

„Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toți sunt lacomi de câștig; de la proroc până la preot, toți înșeală. Leagă în chip ușuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!» când nu este pace! Sunt ei rușinați că fac urâciuni? Nu roșesc deloc și nu știu de rușine. De aceea vor cădea împreună cu cei ce cad, vor fi răsturnați, când îi voi pedepsi, zice Domnul”. Ier. 6:13-15.

Această mare proclamație internațională de pace care poartă pe însăși fața ei pecetea nesincerității, ne amintește cu mare forță cuvintele lui John G. Whittier, care descriu atât de grăitor condițiile de pace actuale:

„«Mare pace în Europa! Ordinea domnește
De la colinele Tibrului la câmpiile dunărene!»
Așa spun regii ei, așa spun preoții ei,
Profeții mincinoși ai zilelor noastre.

„Mergi numai, lipește-ți urechea de pământ;
Ascultă tropăitul marșurilor cadențate,
Huruitul roților de tun,
Pocnetul ucigaș al țevii de muschetă,
Alarma nopții, strigătul de sentinelă,
Iscoada cu ureche ageră-n baracă și-n palat,
De la marea nordului la mlaștinile tropicale,
Gemetele de moarte ale oamenilor exilați,
Celula ferecată, lanțurile de galeră,
Eșafodul cu sânge încă aburind!
Ordine — tăcerea robilor clocind gânduri sinistre!
Pace — în grotele-nchisorii și-n morminte!
Prinț și kaizer, preot și țar, spuneți-mi!
Dacă aceasta-i pace, mă rog, atunci războiul ce e?

„Aspru herald al zilei Tale bune,
Mergând-nainte, calea să ți-o pregătească,
Botezătorul, umbra Libertății,
În haină aspră și rănit, are a străbate
Toată pustia, cu picioare-nsângerate!
O, dacă vocea aceea ar putea străpunge
Urechile de preoți și de prinți, când ele aud
Un strigăt venit de la văzătorul evreu:
Pocăiți-vă! Este aproape Împărăția lui Dumnezeu.”