((269))

Bătălia Armaghedonului - Studiul VII
Strângerea Popoarelor și pregătirea elementelor pentru marele foc al indignării lui Dumnezeu

Cum și de ce sunt strânse popoarele — Pregătirea elementelor sociale pentru foc — Îngrămădirea bogățiilor — Creșterea sărăciei — Fricțiunea socială se apropie de punctul aprinderii — Un cuvânt din partea președintelui federației americane a muncii — Bogații sunt condamnați uneori prea aspru — Egoismul și libertatea În combinație — Independența așa cum este văzută de către cei bogați și de către cei săraci — De ce nu mai pot continua condițiile actuale — Mecanizarea un factor important În pregătirea pentru marele foc — Concurența feminină — Opinia muncitorilor despre situație, rațională și nerațională — Legea cererii și ofertei, inexorabilă pentru toți — Perspectiva de concurență industrială externă este Înspăimântătoare — Domnul justin McCarthy se teme pentru Anglia — Kier Hardie, M. P., despre perspectiva muncii În Anglia — Cuvintele profetice ale distinsului jos. chamberlain către muncitorii englezi — Agresiunea națională legată de interesele industriale — Domnul liebknecht despre războiul social și industrial din Germania — Rezoluțiile congresului internațional al sindicatelor muncitorești — Uriașii din aceste zile — Lista trusturilor și a uniunilor patronale — Robia barbară față de robia civilizată — Masele Între cele două pietre de moară — Condițiile sunt generale și depășesc puterea umană În privința reglementării lor

„«De aceea așteptați numai», zice Domnul, «până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărățiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei îmânieiș Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toți să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând».” Țef. 3:8, 9.

((270))

STRÂNGEREA popoarelor în aceste zile din urmă, pentru împlinirea profeției de mai sus, este remarcabilă. Descoperirile moderne și invențiile au făcut într-adevăr ca cele mai îndepărtate margini ale pământului să se apropie unele de altele. Călătoria, facilitățile poștale, telegraful, telefonul, comerțul, tipărirea cărților și ziarelor etc., au adus întreaga lume într-o măsură considerabilă în comuniune de gândire și acțiune, până acum necunoscute. Această stare a lucrurilor a făcut deja necesare legi și regulamente internaționale pe care trebuie să le respecte fiecare națiune. Reprezentanții lor se întâlnesc în consilii și fiecare națiune are miniștri sau reprezentanți în toate celelalte națiuni. Expozițiile internaționale au fost organizate și ele ca rezultat al acestei apropieri a națiunilor. Din partea unei națiuni nu mai poate exista acea exclusivitate care să le oprească pe toate celelalte națiuni de la porturile ei. Porțile tuturor sunt cu necesitate deschise și așa trebuie să rămână; și chiar și barierele diferitelor limbi sunt trecute cu ușurință.

Popoarele civilizate nu mai sunt străine în nici o parte a pământului. Splendidele lor echipamente maritime duc pe reprezentanții lor de afaceri, pe reprezentanții lor politici și pe căutătorii de plăceri curioși până în cele mai îndepărtate locuri, ușor și confortabil. Vagoane de tren magnifice îi duc spre ținuturile interne și ei se întorc acasă încărcați de informații și de idei noi, cu mintea trezită la proiecte și întreprinderi noi. Chiar și națiunile păgâne înapoiate s-au trezit din visele de secole și se uită cu mirare și uimire la vizitatorii lor din străinătate și află despre realizările lor minunate. Și ele la rândul lor trimit reprezentanți peste hotare ca să poată profita de noile lor cunoștințe.

În zilele lui Solomon a fost considerat un lucru minunat faptul ca regina din Seba să străbată cam cinci sute de mile pentru a auzi înțelepciunea și a vedea măreția lui Solomon; dar acum mulți, chiar și cei fără titlu, călătoresc în toată ((271)) lumea, o mare parte a ei fiind atunci necunoscută, să vadă bogăția ei acumulată și să afle despre progresul ei; iar înconjurul lumii poate fi făcut acum în confort și lux în mai puțin de optzeci de zile.

Într-adevăr popoarele sunt „strânse” într-un mod neașteptat, dar în singurul mod în care ele ar putea fi strânse, și anume, în interes și pentru activitate comună; dar, vai! nu în dragoste frățească, fiindcă egoismul marchează fiecare pas al acestui progres. Spiritul întreprinzător, a cărui forță motrice este egoismul, a provocat construcția căilor ferate, a vapoarelor cu aburi, a telegrafelor, a cablurilor, a telefoanelor; egoismul reglează comerțul și relațiile internaționale, și orice altă energie și întreprindere, exceptând predicarea Evangheliei și fondarea instituțiilor de binefacere; și chiar și în acestea sunt temeri că mult din ce se face este inspirat de alte motive decât dragoste curată pentru Dumnezeu și pentru omenire. Egoismul a adunat națiunile și le pregătește statornic pentru răsplata prezisă și care acum se apropie cu repeziciune — anarhia — care este atât de grăitor descrisă, ca „focul geloziei lui Dumnezeu” sau al mâniei, care este pe punctul de a mistui complet actuala ordine socială — lumea care este acum (2 Pet. 3:7). Dar aici se vorbește numai din punct de vedere uman, fiindcă profetul atribuie lui Dumnezeu această adunare a popoarelor. Însă ambele sunt adevărate; căci în timp ce omului îi este permis să-și exercite liberul arbitru, Dumnezeu, prin providența Sa conducătoare, modelează afacerile omului pentru îndeplinirea propriilor Sale scopuri înțelepte. Și prin urmare, în timp ce oamenii, realizările lor și căile lor sunt agenți și mijloace, Dumnezeu este marele Comandant care strânge acum națiunile și adună regatele de la un capăt al pământului până la celălalt, ca pregătire pentru transferarea stăpânirii pământului în mâinile Celui „care are dreptul la ea” — Emanuel.

((272))

Profetul ne spune de ce Domnul adună astfel națiunile, zicând: „Să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul îîntreaga structură socialăș va fi mistuit de focul geloziei Mele”. Acest mesaj ne-ar aduce numai tristețe și spaimă, dacă n-ar fi fost asigurarea că rezultatele vor produce binele pentru lume, răsturnând domnia egoismului și stabilind, prin Împărăția Milenară a lui Cristos, domnia dreptății menționată în cuvintele profetului: „Atunci voi da popoarelor buze curate îconvorbirile lor nu vor mai fi egoiste, ci curate, adevărate și iubitoare, în scopulș ca toți să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând”.

„Adunarea popoarelor” nu numai că va contribui la severitatea judecății, dar și va face imposibil ca cineva să scape de ea; și astfel va face ca marea strâmtorare să fie un conflict scurt și decisiv, după cum este scris: „Domnul va împlini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Său”. Rom. 9:28; Isa. 28:22.

Elementele sociale se pregătesc pentru foc

Uitându-ne în jurul nostru, vedem „elementele” pregătindu-se pentru focul acestei zile — focul mâniei lui Dumnezeu. Egoismul, cunoștința, bogăția, ambiția, speranța, nemulțumirea, frica și disperarea sunt componentele a căror frecare va aprinde curând patimile violente ale lumii și va face ca diferitele ei „elemente” sociale să se topească de căldura mare. Privind în lume, observați ce schimbări au avut loc în legătură cu aceste patimi în secolul trecut și mai ales în ultimii patruzeci de ani. Mulțumirea cu îndestulare din trecut a dispărut de la toate clasele — bogați și săraci, bărbați și femei, educați și ignoranți. Toți sunt nemulțumiți. Toți se zbat în mod egoist și tot mai mult după „drepturi”, sau deplâng „nedreptățile”. Este adevărat, există nedreptăți, nedreptăți dureroase care ((273)) ar trebui corectate și drepturi care ar trebui apreciate și respectate; dar tendința timpului nostru, odată cu creșterea cunoștinței și a independenței, este de a ne uita numai la latura chestiunilor care este cea mai apropiată de interesul personal și de a nu aprecia latura opusă. Efectul prezis de profeți va fi în cele din urmă de a îndrepta mâna fiecărui om împotriva aproapelui său, care va fi cauza imediată a marii catastrofe finale. Cuvântul și providența lui Dumnezeu și lecțiile trecutului sunt uitate sub convingerile puternice în privința drepturilor personale etc., care-i împiedică pe oamenii din fiecare clasă să aleagă calea mai înțeleaptă, mai moderată, pe care ei nici măcar nu o pot vedea din cauză că egoismul îi orbește față de tot ce nu este în acord cu propriile lor prejudecăți. Nici o clasă nu reușește să ia în considerare cu imparțialitate binele și drepturile altora. Regula de aur este în general ignorată; iar lipsa de înțelepciune, precum și nedreptatea acestei căi, vor fi arătate în curând tuturor claselor, fiindcă toate clasele vor suferi grozav în această strâmtorare. Dar cei bogați, ne informează Scripturile, vor suferi cel mai mult.

În timp ce bogații îngrămădesc sârguincios comori fabuloase pentru aceste zile din urmă, demolându-și depozitele și construind altele mai mari, își spun lor și urmașilor lor: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani ... mănâncă, bea și înveselește-te!” Dumnezeu, prin profeți, spune: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Luca 12:15-20.

Da, noaptea întunecoasă prezisă (Isa. 21:12; 28:12, 13, 21, 22; Ioan 9:4) se apropie repede, și, ca un laț, va surprinde întreaga lume. Atunci, într-adevăr, ale cui vor fi aceste comori adunate, când, în necazul din acel ceas, ,,își vor arunca argintul pe străzi și aurul lor le va fi ca o necurăție”? „Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, ((274)) în ziua mâniei Domnului ... căci el i-a făcut să cadă în nelegiurea lor.” Ezec. 7:19.

Îngrămădirea comorilor

Este evident că noi ne aflăm într-un timp mai important decât toate celelalte pentru acumularea de avere și pentru „dezmăț” sau viață extravagantă din partea celor bogați (Iac. 5:3, 5). Să auzim unele mărturii din literatura actuală. Dacă chestiunea este dovedită în mod concludent, aceasta devine încă o dovadă că suntem în „zilele din urmă” ale actualei dispensații și că ne apropiem de marele necaz care în cele din urmă va distruge ordinea prezentă a lumii și va introduce noua ordine de lucruri sub Împărăția lui Dumnezeu.

Distinsul Wm. E. Gladstone, într-un discurs raportat pe larg, după ce s-a referit la prezent ca la un veac „producător de bogăție”, a spus:

„În fața mea se află domni care au fost martorii unei mai mari acumulări de bogăție în perioada vieții lor, decât s-a văzut în toate timpurile anterioare, din zilele lui Iulius Cezar”.

Observați această afirmație făcută de unul din cei mai bine informați oameni din lume. Acest fapt, așa de dificil de înțeles pentru noi — că a fost produsă și acumulată mai multă bogăție în ultimii cincizeci de ani decât în cele nouăsprezece secole anterioare — este cu toate acestea arătat de statistici ca o estimare foarte rezervată, iar noile condiții astfel apărute sunt menite să joace un rol important în rearanjarea ordinii sociale a lumii, acum iminentă.

Cu câțiva ani în urmă, Boston Globe a dat următoarea relatare despre unii din oamenii bogați din Statele Unite:

„Cei douăzeci și unu de magnați ai căilor ferate care s-au întâlnit luni în New York pentru a discuta problema competiției în căile ferate, au reprezentat un capital de 3.000.000.000 $. Oamenii care trăiesc acum își pot aminti timpul când în țară erau numai câțiva milionari. Acum sunt ((275)) 4.600 de milionari și câțiva al căror venit anual se spune că este de peste un milion.

În New York există, după un calcul rezervat, surprinzătorul număr de 1.157 indivizi și proprietăți care valorează 1.000.000 $ fiecare. În Brooklyn există 162 de persoane și proprietăți valorând cel puțin 1.000.000 $ fiecare. Deci, în două orașe există 1.319 milionari, dar mulți dintre aceștia au valori mai mari de 1.000.000 $ — sunt multimilionari, iar natura acestor averi mari este diferită și de aceea ele aduc venituri diferite. Ratele dobânzii pe care o scot unii dintre cei mai remarcabili sunt calculate în cifre rotunde astfel: a lui John D. Rockefeller 6%; a lui William Waldorf Astor 7%; proprietatea lui Jay Gould, care, fiind investită în corporații, este totuși practic nedivizată, 4%; a lui Cornelius Vanderbilt 5% și a lui William K. Vanderbilt 5%.

Calculând la ratele anterioare și la dobânda adăugată la fiecare jumătate de an, pentru a avea în vedere reinvestiția, veniturile anuale și zilnice ale celor patru indivizi și ale proprietăților numite sunt după cum urmează:

Anual Zilnic
William Waldorf Astor . . . . . . . . . . 8.900.000 $ 23.277 $
John D Rockefeller. . . . . . . . . . . . 7.611.250 $ 20.853 $
Proprietățile lui Jay Gould . . . . . . . 4.040.000 $ 11.068 $
Cornelius Vanderbilt. . . . . . . . . . . 4.048.000 $ 11.090 $
William K. Vanderbilt . . . . . . . . . . 3.795.000 $ 10.397 $

Estimarea de mai sus este în mod evident una rezervată, deoarece chiar și în urmă cu șaisprezece ani s-a observat că dividendele trimestriale ale domnului Rockefeller din acțiunile companiei Standard Oil, unul din principalii deținători ai acesteia fiind el, au fost reprezentate printrun cec de patru milioane de dolari; iar astăzi aceleași proprietăți aduc un venit cu mult mai mare.

Publicația Niagara Falls Review, chiar înainte de zorii acestui secol, a trâmbițat următoarea notă de prevenire:

((276))

„Unul dintre cele mai mari pericole care acum amenință stabilitatea instituțiilor americane este înmulțirea milionarilor individuali și concentrarea consecutivă a proprietăților și a banilor în numai câteva mâini. Un articol recent dintr-un ziar proeminent din statul New York dă cifre care trebuie să servească pentru a atrage atenția generală asupra evoluției acestei dificultăți. Următoarele nouă averi sunt considerate a fi cele mai mari din Statele Unite:

William Waldorf Astor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150.000.000 $
Jay Gould . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100.000.000 $
John D. Rockefeller . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90.000.000 $
Cornelius Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90.000.000 $
William K. Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80.000.000 $
Henry M. Flager . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60.000.000 $
John L. Blair . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50.000.000 $
Russell Sage. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50.000.000 $
Collis P. Huntington. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50.000.000 $
Total . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . 720.000.000 $

Estimând venitul din aceste sume imense după dobânda medie obținută din alte investiții similare, rezultatele ar fi următoarele:

Anual Zilnic
Astor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.135.000 $ 25.027 $
Rockefeller . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.481.000 $ 16.003 $
Gould . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4.040.000 $ 11.068 $
Vanderbilt C . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4.554.000 $ 12.477 $
Vanderbilt W. K. . . . . . . . . . . . . . . . . . 4.048.000 $ 11.090 $
Flagler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.036.000 $ 8.318 $
Blair . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.045.000 $ 8.342 $
Sage. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.045.000 $ 8.342 $
Huntington. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.510.000 $ 4.137 $

Aproape toți acești oameni trăiesc într-un stil relativ simplu, și în mod evident este imposibil ca ei să cheltuiască mai mult decât o parte din imensele lor venituri zilnice și anuale. Surplusul devine prin urmare capital și contribuie la creșterea și mai mare a averilor acestor indivizi. Acum familia Vanderbilt posedă următoarele sume imense:

((277))

(În ultimii câțiva ani unele din aceste cifre au crescut mult.)

Cornelius Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90.000.000 $
William K. Vanderbilt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80.000.000 $
Frederick W. Vanderbilt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17.000.000 $
George W. Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15.000.000 $
D-na Elliot F. Sheppard . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13.000.000 $
D-na William D. Sloane. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13.000.000 $
D-na Hamilton McK. Twombly. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13.000.000 $
D-na W. Seward Webb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13.000.000 $
Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254.000.000 $

Și mai uluitoare sunt acumulările făcute prin trustul Standard Oil, care tocmai a fost desființat — urmat de compania Standard Oil. Averile din el au fost după cum urmează:

John D. Rockefeller. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90.000.000 $
Henry M. Flagler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60.000.000 $
William Rockefeller. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40.000.000 $
Benjamin Brewster. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Henry H. Rogers. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Oliver H. Payne (Cleveland). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Wm. G. Warden (Filadelfia) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Proprietatea Chas. Pratt (Brooklyn). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
John D. Archbold . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.000.000 $
Total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 325.000.000 $

A durat numai douăzeci de ani pentru ca aceste averi să fie adunate în mâinile a opt sau nouă oameni. Deci, aici este pericolul. În mâinile lui Gould, ale familiilor Vanderbilt și Huntington sunt marile căi ferate din Statele Unite. În posesia lui Sage, a familiei Astor și a altora sunt mari suprafețe de teren din zona New York-ului care cresc în mod constant în valoare. Unite și prin acumulare naturală, averile acestor nouă familii ar ajunge în douăzeci și cinci de ani la 2.754.000.000 $. William Waldorf Astor singur, numai prin forța acumulării, va avea probabil o valoare de o mie de milioane înainte de a muri; iar acești bani, ca și cei ai familiei Vanderbilt, vor merge la familia sa, ca și în cazul altora, și se va crea o aristocrație a bogăției extrem de periculoasă pentru stat, dând naștere unui comentariu curios asupra acelei aristocrații prin naștere sau talent pe care americanii o consideră a fi atât de dăunătoare în Marea Britanie.

((278))

Există sau se ridică și alte averi mari, dintre care dăm numai câteva:

William Astor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40.000.000 $
Leland Stanford . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30.000.000 $
D-na Hetty Green. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30.000.000 $
Philip D. Armour. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30.000.000 $
Edward F. Searles . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
J. Pierpont Morgan. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Proprietatea Charles Crocker. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Darius O. Mills . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Andrew Carnegie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Proprietatea E. S. Higgins. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20.000.000 $
George M. Pullman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20.000.000 $
Total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295.000.000 $

Astfel vedem capitalul în sume aproape de neconceput în proprietatea câtorva, și în mod necesar luat îocazia luatăș de la cei mulți. Nu există nici o putere în om de a rezolva în mod pașnic această problemă delicată. Ea va merge din rău în mai rău”.

Unii milionari americani și cum au obținut ei milioanele

Editorul publicației Review of Reviews dă ceea ce el numește „câteva extrase dintr-un ziar foarte instructiv și distractiv, a cărui singură greșeală este opinia lui optimistă despre caracatița plutocrată”, în aceste cuvinte:

„Un american care scrie din cunoștință personală intimă, dar care preferă să rămână anonim, spune în Cornhill Magazine cu multă simpatie povestea câtorva milionari ai uriașei Republici. El pretinde că, chiar dacă patru mii de milionari dețin împreună patruzeci de miliarde de dolari din cele șaptezeci și șase de miliarde care formează totalul bogăției naționale, totuși balanța lasă 500 de dolari pe cap de cetățean față de numai 330 de dolari în urmă cu patruzeci și cinci de ani. El argumentează că milionarii s-au îmbogățit nu prin aceea că au făcut pe celelalte clase mai sărace, ci mai bogate.

«Comandorul Vanderbilt, care a făcut primele milioane ale familiei Vanderbilt, s-a născut numai în urmă cu un secol. ((279)) Capitalul său au fost tradiționalele picioare desculțe, buzunarul gol și credința în norocul său — temelia atâtor averi americane. Munca grea, de la vârsta de șase ani până la vârsta de șaisprezece ani, i-a furnizat cel de-al doilea capital și mai palpabil, adică o sută de dolari bani gheață. Acești bani i-a investit într-o barcă mică, și cu acea barcă și-a deschis o afacere proprie — transportul legumelor spre New York. La douăzeci de ani s-a căsătorit, și atât soțul cât și soția s-au dovedit a ști să facă bani. El își conducea barca. Ea ținea un hotel. Trei ani mai târziu, el avea zece mii de dolari. După aceea banii i-au venitrepede — așa de repede încât atunci când a izbucnit războiul civil, băiatul care începuse cu o barcă ce valora o sută de dolari a putut să prezinte națiunii unul din vasele sale, în valoare de opt sute de mii de dolari, și totuși să se simtă confortabil în privința finanțelor și a flotei sale. La vârsta de șaptezeci de ani avea o avere de șaptezeci de milioane.

Averea familiei Astor își datorează existența minții unui om și creșterii naturale a unei mari națiuni, John Jacob Astor fiind singurul bărbat din patru generații care a fost un adevărat câștigător de bani. Banii pe care i-a câștigat, când i-a câștigat, au fost investiți în proprietate în orașul New York; mărimea proprietății este limitată deoarece orașul este situat pe o insulă. Prin urmare, dezvoltarea orașului New York, care s-a datorat prosperității Republicii, a făcut din această mică avere din secolul al XVIII-lea cea mai mare avere americană din secolul al XIX-lea. Primul și ultimul membru al familiei Astor care merită să fie studiat ca un maestru al milioanelor a fost prin urmare John Jacob Astor care, plictisindu-se de munca sa ca ajutor în măcelăria tatălui său în Waldorf, a plecat cam cu o sută zece ani în urmă să-și încerce norocul în lumea nouă. Într-un sens, pe vapor și-a făcut de fapt întreaga avere. El a întâlnit un bătrân comerciant de blănuri care l-a inițiat în secretele comerțului indian cu blănuri. El a preluat acest comerț și a făcut bani din el. Apoi s-a căsătorit cu Sarah Todd, o tânără perspicace și energică. Sarah și John Jacob și-au făcut obiceiul să-și petreacă toate serile în magazinul lor sortând piei. ... În ((280)) cincisprezece ani John Jacob și Sarah soția lui au acumulat două sute cincizeci de mii de dolari. ... O speculație norocoasă cu obligațiuni americane, atunci la un preț foarte mic, a dublat averea lui John Jacob; și această avere a intrat în întregime în proprietate imobiliară, unde a rămas până acum.

Leland Stanford, Charles Crocker, Mark Hopkins și Collis P. Huntington au mers în California în timpul goanei după aur din 1849. Când a fost pusă în discuție calea ferată transcontinentală, aceștia patru «au văzut milioane în ea» și au încheiat contracte pentru a face Uniunea Pacificului. Cei patru oameni, fără nici un ban în 1850, sunt astăzi în posesia unei averi combinate de 200.000.000 $.

Unul dintre ei, Leland Stanford, a plănuit să-și întemeieze o familie; dar acum zece ani i-a murit singurul fiu, iar el a decis atunci să fondeze o universitate în memoria acelui fiu. Și a făcut-o în manieră princiară, căci fiind încă «în trup», el a «lăsat prin document» împuterniciților trei ferme cuprinzând 86.000 de acri, și, datorită splendidelor vii de pe ele, valorând 6.000.000 $. La aceasta a adăugat 14.000.000 $ în acțiuni și obligațiuni, iar la moartea sa a lăsat universității o moștenire de 2.500.000 $ — un dar total de la un singur om unei instituții de învățământ, de 22.500.000 $, despre care se spune că este „un record mondial”. Soția lui și-a anunțat intenția de a lăsa universității averea ei, în jur de 10.000.000 $”.

Cel mai remarcabil exemplu de câștig de bani prezentat în istoria milioanelor americane este acela oferit de trustul Standard Oil.

Acum treizeci de ani, cinci tineri, cei mai mulți dintre ei trăind în micul oraș Cleveland (statul Ohio), și toți relativ săraci (probabil că întregul grup nu se putea lăuda cu 50.000 $), au văzut posibilități financiare în petrol. În limbajul expresiv al bătrânului cârmaci de pe râu, «când au văzut ocazia s-au pus pe treabă» și au reușit. Astăzi același grup de cinci oameni are o valoare de 600.000.000 $. ... John D. Rockefeller, creierul și «forța» acestui mare «trust», este un om cu fața rumenă, cu ochi atât de blânzi și cu un comportament așa de binevoitor, ((281)) încât este foarte greu să-l numim „monopolist acaparator”. Acum «hobby-ul» său este educația, și el stăpânește acest hobby într-o manieră robustă, bărbătească. El a luat Universitatea din Chicago sub aripa sa, și deja suma de 7.000.000 $ a trecut din buzunarul său în trezoreria acestui nou lăcaș de învățământ din al doilea oraș al Republicii”.

Într-un articol din Forum, domnul Thomas G. Shearman, un statistician din New York, a dat numele a șaptezeci de americani a căror avere împreună este de 2.700.000.000 $, o medie de 38.500.000 $ fiecare; și declară că s-ar putea face o listă de zece persoane a căror avere ar fi în medie de 100.000.000 $ fiecare; și o altă listă de o sută de persoane a căror avere ar fi în medie 25.000.000 $ fiecare; și că ,,venitul mediu anual al celor mai bogați o sută de americani nu poate fi mai mic îfiecareș de 1.200.000 $, și probabil depășește 1.500.000 $”.

Comentând asupra acestei ultime afirmații, un scriitor autorizat (Rev. Josiah Strong) spune:

„Dacă o sută de muncitori ar putea câștiga fiecare câte 1.000 $ pe an, ei ar trebui să lucreze o mie două sute sau o mie cinci sute de ani pentru a câștiga cât este venitul anual al acestor o sută din cei mai bogați americani. Iar dacă un muncitor ar putea câștiga 100 $ pe zi, el ar trebui să lucreze până ar avea cinci sute patruzeci și șapte de ani și să nu-și ia nici o zi liberă, pentru a putea câștiga cât valorează proprietatea unor americani”.

Următorul tabel compară bogăția celor patru națiuni mai bogate din lume în 1830 și 1893; și arată cum bogățiile sunt „îngrămădite” din punct de vedere național în aceste ,,zile din urmă” ale acestui veac de acumulare aproape fabuloasă.

1830 1893
Bogăția totală a Angliei . . . . . . 16.890.000.000 $ 50.000.000.000 $
A Franței. . . . . . . . . . . . . . 10.645.000.000 $ 40.000.000.000 $
A Germaniei. . . . . . . . . . . . . 10.700.000.000 $ 35.000.000.000 $
A Statelor Unite . . . . . . . . . . 5.000.000.000 $ 72.000.000.000 $

Pentru ca cititorul să poată avea o idee privind modul în care statisticenii ajung la concluziile lor într-o problemă atât ((282)) de vastă, dăm următoarele, ca o estimare aproximativă clasificată a bogăției Statelor Unite:

Proprietate funciară în orașe mari și mici . . . . . . . . 15.500.000.000 $
Proprietate funciară fără cea din orașe mari și mici . . . 12.500.000.000 $
Proprietate personală (nespecificată). . . . . . . . . . . 8.200.000.000 $
Căi ferate și echipamentele lor. . . . . . . . . . . . . . 8.000.000.000 $
Capital investit în manufacturi. . . . . . . . . . . . . . 5.300.000.000 $
Produse manufacturate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.000.000.000 $
Produse (inclusiv lâna). . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.500.000.000 $
Proprietate deținută și bani investiți în țări străine . . 3.100.000.000 $
Clădiri publice, arsenale, nave de război. . . . . . . . . 3.000.000.000 $
Animale domestice în ferme . . . . . . . . . . . . . . . . 2.480.000.000 $
Animale domestice în localități și orașe . . . . . . . . . 1.700.000.000 $
Bani, monedă străină și națională, bancnote. . . . . . . . 2.130.000.000 $
Terenuri publice (la 1,25 $/acru). . . . . . . . . . . . . 1.000.000.000 $
Produse minerale (de toate felurile) . . . . . . . . . . . 590.000.000 $
Total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72.000.000.000 $

Acum câțiva ani s-a observat că bogăția Statelor Unite a crescut la rata de patruzeci de milioane de dolari pe săptămână, sau de două miliarde de dolari pe an.

(Datoria totală a americanilor, publică și privată, a fost estimată atunci la douăzeci de miliarde de dolari.)

Această îngrămădire de comori pentru zilele din urmă, menționată aici, este legată mai ales de Statele Unite, dar acest lucru este adevărat despre întreaga lume civilizată. Pe cap de locuitor, Marea Britanie este mai bogată decât Statele Unite — cea mai bogată națiune de pe pământ. Și chiar și în China și în Japonia sunt milionari care au apărut recent. Înfrângerea Chinei în 1894 de către japonezi este pusă în primul rând pe seama avariției ofițerilor guvernamentali, despre care se spune că au furnizat arme inferioare și chiar imitații de tunuri și de proiectile, deși prețul mare plătit a fost pentru cele adevărate.

Desigur, numai o minoritate din cei care caută bogăția o găsesc. Goana și lupta pentru bogăție nu este întotdeauna răsplătită. Urgia egoismului se întinde cu mult în afara celor care reușesc, și așa cum a spus apostolul: „Cei care vor să se ((283)) îmbogățească îcei care sunt hotărâți să fie bogați cu orice prețș ... cad în ispită, în cursă și în multe pofte nebune și periculoase, care cufundă pe oameni în ruină și în distrugere. Căci iubirea de bani îde bogățieș este o rădăcină a tot felul de rele” (1 Tim. 6:9, 10). Majoritatea, lipsiți de experiență, își asumă riscurile și află dezamăgire și pierdere: puțini, înțelepți în felul lumii și ascuțiți la minte, își asumă puține riscuri și seceră cele mai multe câștiguri. Astfel, de exemplu, „goana după aur din Africa de Sud” care odată s-a întins asupra Marii Britanii, Franței și Germaniei, a transferat de fapt sute de milioane de dolari din buzunarele și din conturile bancare ale clasei de mijloc în cele ale capitaliștilor și bancherilor bogați, care au riscat puțin. Rezultatul a fost, fără nici o îndoială, o mare pierdere pentru numita clasă de mijloc așa de nerăbdătoare după bogății neașteptate încât riscă tot ce au. Tendința acesteia este să facă pe mulți din această clasă de obicei conservatoare, nemulțumită și gata în câțiva ani pentru orice proiect socialist care promite să fie în avantajul lor.

Creșterea sărăciei

Dar este oare adevărat că sunt oameni săraci și nevoiași în această țară a belșugului, în care așa de mulți îngrămădesc asemenea bogăție fabuloasă? Nu este oare greșeala lor dacă un bărbat sănătos sau o femeie sănătoasă nu reușesc să se descurce confortabil? N-ar ajuta la cultivarea sărăciei și dependenței dacă „cei avuți” ar începe să vâslească la bărcile claselor mai sărace? Astfel privesc problema mulți dintre cei bogați, care în multe cazuri au fost ei înșiși săraci cu douăzeci și cinci de ani în urmă și care-și aduc aminte că atunci toți cei care au fost capabili și dispuși să muncească au putut găsi de lucru din belșug. Ei nu-și dau seama ce schimbări mari au avut loc de atunci, și că în timp ce averile lor au sporit minunat, condiția maselor a regresat, mai ales în timpul ultimilor șapte ani. Este adevărat că în momentul actual salariile ((284)) sunt în general echitabile, fiind menținute de sindicate etc., dar mulți nu pot obține de lucru, în timp ce mulți dintre cei care au o situație lucrează numai cam cu jumătate de normă și adesea mai puțin, și cu greu pot, prin economie strictă, să trăiască decent și onest.

Când apar depresiuni speciale, ca în 1893-1896, mulți dintre acești oameni fără lucru sunt lăsați pe seama carității prietenilor lor care cu greu pot suporta această presiune suplimentară; iar cei care n-au prieteni sunt impuși carităților publice, care în astfel de timpuri sunt total inadecvate.

Depresiunea din 1893 a trecut ca un val peste întreaga lume, iar marea ei presiune este încă simțită pe scară largă, deși pentru unii a venit un răgaz pentru refacere. Dar, așa cum indică Scripturile, acest necaz vine în valuri sau spasme — „ca durerile nașterii peste femeia însărcinată” (1 Tes. 5:3) — și fiecare spasm care va urma va fi probabil mai sever — până la cel final. Cei bogați și cei care trăiesc confortabil adesea găsesc dificil să înțeleagă sărăcia celei mai sărace clase, care devine repede tot mai mare la număr. Realitatea este că, chiar și printre cei din clasa de mijloc și din cea bogată care se gândesc la cei foarte săraci și-i compătimesc pentru necazul lor, există înțelegerea completei imposibilități de schimbare a ordinii sociale actuale, așa încât să le aducă o ușurare permanentă; și astfel fiecare face puținul de care crede că este capabil și este dator să-l facă pentru cei mai aproape de el, și încearcă să nesocotească sau să uite rapoartele despre nefericire care ajung sub ochii și la urechile lui.

Următoarele extrase din presa zilnică ne amintesc condițiile care erau în 1893 și care nu peste mult timp se vor dubla și încă cu dobândă. California Advocate spunea:

„Adunarea maselor de șomeri în marile noastre orașe în număr de multe mii este un spectacol îngrozitor, iar strigătul lor jalnic după muncă sau pâine este auzit în toată țara. ((285)) Este vechea problemă nerezolvată a sărăciei, intensificată de depresiunea fără precedent a afacerilor. Lipsa involuntară de ocupație este un rău care crește în mod constant, odată cu civilizația. Este o umbră neagră care se strecoară în mod constant în urma civilizației, crescând în dimensiuni și în intensitate pe măsură ce civilizația avansează. Lucrurile sunt cu siguranță într-o stare anormală, când oamenii sunt dispuși să muncească, doresc să muncească, dar nu pot găsi de lucru, în timp ce însăși viața lor depinde de muncă. Nu există adevăr în vechiul proverb că „lumea îi datorează fiecărui om mijloacele de existență”. Dar este adevărat că lumea îi datorează fiecărui om o șansă de a-și câștiga existența. Multe teorii au fost avansate și multe eforturi au fost făcute pentru a asigura „dreptul inalienabil la muncă” pentru fiecare om care vrea să muncească; dar toate aceste încercări s-au sfârșit până acum într-un eșec trist. Va fi întradevăr un binefăcător pentru omenire cel care va rezolva cu succes problema cu privire modul de a asigura ceva de lucru fiecărui muncitor care vrea să muncească, și astfel să scape omenirea de blestemul inactivității involuntare”.

O altă relatare descrie cum, în Chicago, o mulțime de peste patru sute de șomeri au mărșăluit pe străzile din centrul orașului, conduși de unul dintre ei care ducea o pancartă pe care era mâzgălită trista inscripție „Vrem să muncim”. În ziua următoare au mărșăluit cu mai multe drapele, purtând următoarele inscripții: „Trăiți și lăsați și pe alții să trăiască”; „Vrem o șansă de a ne întreține familiile”; „Muncă sau pâine” etc. O armată de șomeri a mărșăluit prin San Francisco cu drapele pe care erau înscrise următoarele: „Mii de case de închiriat și mii de oameni fără adăpost”; „Flămânzi și săraci”; „Mânați de biciul foamei spre a cerși”; „Lăsați-ne în pace și ne vom ajuta singuri” etc.

Un alt decupaj spune:

„Newark, N. J., 21 august — Șomerii au avut astăzi o paradă mare. În fruntea rândurilor mergea un om cu un steag mare negru pe care erau scrise cu litere albe cuvintele: ((286)) «Semnele timpului: eu mor de foame fiindcă el este gras». Dedesubt era o imagine a unui om mare, bine hrănit, cu joben pe cap, iar lângă el un muncitor flămând”.

Un alt ziar, referindu-se la greva minerilor englezi, spunea:

„Poveștile de necaz actual și chiar de înfometare se înmulțesc în mod dureros în întreaga Anglie, iar stagnarea industriei și deranjamentul căilor ferate iau proporțiile unei grave calamități naționale. ... Așa cum este de așteptat, cauza reală constă în imensele redevențe pe care concesionarii trebuie să le plătească pentru pământ proprietarilor de la care concesionează minele. Un număr considerabil de milionari, ale căror redevențe pentru cărbune atârnă ca niște pietre de moară de gâtul industriilor miniere, sunt și nobili proeminenți, iar conștiința publicului mânios face legătura între cele două lucruri cât ai pocni din degete. ... Ziarele radicale alcătuiesc liste neobișnuite cu lorzi, care nu diferă de listele trusturilor din America, arătând în cifre impozitele lor monstruoase pe câștigurile din proprietatea țării.

Strigătul după pâine se ridică din oraș. Este mai profund, mai aspru, mai larg decât a fost vreodată. Vine din stomacuri roase de foame și din corpuri slăbite. Vine de la oameni care bat străzile în căutare de lucru. Vine de la femei care stau fără nici o speranță în odăi goale. Vine de la copii.

În orașul New York săracii au atins limite de sărăcie cum n-au mai fost cunoscute niciodată înainte. Probabil nici o persoană în viață nu înțelege cât de cumplită este suferința, cât de îngrozitoare este sărăcia. Nici o persoană n-o poate vedea în întregime. Imaginația nimănui n-o poate înțelege.

Puține persoane care vor citi acestea pot înțelege ce înseamnă a fi fără mâncare. Este unul din acele lucruri atât de înspăimântătoare încât nu pot fi explicate. Ei spun: «Cu siguranță că oamenii pot obține ceva de mâncare undeva, destul ca să poată supraviețui; pot merge la prietenii lor». Pentru cei loviți nu există nici un «undeva». Prietenii lor sunt tot atât de săraci ca și ei. Există oameni atât de slăbiți din cauza lipsei de hrană încât nu pot munci dacă li se oferă de lucru”.

((287))

Un editorial din San Francisco Examiner spunea:

„Cum vine asta? Noi avem atât de multă hrană încât fermierii se plâng că nu primesc nimic pe ea. Avem atâtea haine încât fabricile de bumbac și de lână se închid din cauză că nu este cine să le cumpere produsele. Avem atâta cărbune încât căile ferate care îl transportă intră în mâinile executorilor judecătorești. Avem așa de multe case încât constructorii sunt fără slujbe. Toate necesitățile și comoditățile vieții sunt mai multe acum decât au fost vreodată în cei mai prosperi ani ai istoriei noastre. Când țara are suficientă hrană, îmbrăcăminte, combustibil și adăpost pentru toată lumea, de ce sunt grele timpurile? Evident natura nu este de vină. Cine sau ce este de vină atunci?

Problema șomerilor este una din cele mai serioase probleme cu care se confruntă Statele Unite. Potrivit statisticilor făcute de Bradstreet's, la începutul anului erau cu ceva peste 801.000 de muncitori fără lucru în primele 119 orașe din Statele Unite, iar numărul persoanelor dependente de aceștia pentru întreținere era de peste 2.000.000. Dacă cele 119 orașe au dat o estimare corectă pe țară, totalul muncitorilor care voiau de lucru la începutul anului ar trece de 4.000.000 de persoane, reprezentând o populație dependentă în număr de 10.000.000. Deoarece șomerii caută orașele, putem scădea liniștiți un sfert din aceste cifre. Dar chiar și cu această scădere, numărul total al muncitorilor care n-au de lucru este enorm, sfâșietor.

Drumul greu al sărăciei al cărui sfârșit este pauperismul a fost atât de mult străbătut în Europa, încât autoritățile Bătrânului Continent știu mai bine cum să procedeze cu ea decât comunitatea relativ prosperă de această parte a oceanului. Salariile în Europa sunt așa de mici, încât în multe state sfârșitul vieții trebuie să fie azilul pentru săraci. Nici o hărnicie și nici o economie nu-l poate face în stare pe muncitor să pună deoparte prin pricepere pentru bătrânețe. Diferența dintre venit și cheltuieli este atât de mică, încât câteva zile de boală sau lipsă de lucru îl reduce pe muncitor la sărăcie. Guvernul de acolo a fost nevoit să se ocupe de aceasta mai mult sau mai puțin științific, în locul metodei neglijente, familiară pentru ((288)) America, unde vagabonzii înfloresc fără muncă, iar omul demn care cade în nevoie trebuie să sufere de foame”.

Editorul de la The Arena spune în Infernul civilizației:

„Marea Moartă a dorinței își lărgește hotarele sale în fiecare centru populat. Murmurele de nemulțumire mânioasă devin tot mai amenințătoare cu fiecare an ce trece. Justiția refuzată celor slabi prin puterea avariției ne-a adus față-n față cu o criză extraordinară, care încă mai poate fi evitată dacă avem înțelepciunea de a fi drepți și umani; dar problema nu mai poate fi privită cu dispreț, ca fiind neimportantă. Nu mai este locală; ea afectează și amenință întregul organism politic. Acum câțiva ani, unul dintre cei mai eminenți clerici din America a declarat că nu se poate spune că în această Republică există sărăcie. Astăzi nici o persoană rațională nu neagă că această problemă este de mare importanță. Nu demult am angajat un domn din New York să investigheze personal dosarele curții de justiție din oraș pentru a identifica numărul exact al mandatelor de evacuare eliberate în douăsprezece luni. Care a fost rezultatul? Datele au arătat faptul alarmant că în cele douăsprezece luni care s-au terminat la 1 septembrie 1892, în orașul New York au fost emise douăzeci și nouă de mii șapte sute douăzeci de mandate de evacuare.

Într-un articol din Forum, din decembrie 1892, referitor la nevoile speciale ale săracilor din New York, domnul Jacob Riis spune: «Mulți ani a fost adevărat despre New York faptul că o zecime din toți cei care mor în acest oraș mare și bogat sunt îngropați în țarina olarului. Din cele 382.530 de înmormântări înregistrate în ultimul deceniu, 37.966 au fost în țarina olarului», iar domnul Riis continuă să facă aluzie la faptul cunoscut tuturor celor care studiază condițiile sociale, care investighează personal sărăcia din marile orașe, că acest reper al țarinei olarului, oricât de grozav de semnificativ ar fi, nu este o măsură adecvată prin care să se estimeze problema sărăciei unui oraș mare. Asupra acestui punct el continuă:

«Cei care au avut vreo experiență personală cu săracii și știu cu ce frică agonizantă se luptă ei împotriva acestei culmi a nefericirii, cum plănuiesc și urzesc și pun deoparte pentru sărmanul privilegiu ((289)) de a fi puși să se odihnească într-un mormânt care să fie al lor, deși în viață n-au avut nici un șopron despre care să fi putut spune că era al lor, vor fi de acord cu mine că ar fi prea puțin să presupunem că în ciuda tuturor acestora, unde cade unul, în această groapă îngrozitoare, cel puțin doi sau trei trebuie să fie pe marginea ei gata să cadă. Și cu această estimare de 20-30% din populația noastră care se luptă în permanență s-o ducă de azi pe mâine, dar sunt chinuiți de îndoială că vor reuși, se potrivesc destul de bine toate faptele cunoscute de administrare a carității din New York, chiar dacă sunt dispersate”.

În 1890 au fost două sute treizeci și nouă de sinucideri raportate oficial în New York. Registrele justiției sunt ticsite, cum n-au fost niciodată înainte, de cazuri de tentativă de sinucidere. «Tu», a spus grefierul Smyth, adresându-se unei biete ființe care căutase moartea aruncându-se în East River, «ești al doilea caz de tentativă de sinucidere care a ajuns la tribunal în această dimineață; și» a continuat el, «n-am întâlnit niciodată așa de multe tentative de sinucidere ca în ultimele câteva luni».

Noaptea se așterne încet dar sigur în jurul sutelor și miilor de concetățeni de-ai noștri, noaptea sărăciei și a disperării. Ei sunt conștienți de apropierea ei, dar se simt neputincioși în a-i controla înaintarea. «Chiriile cresc, iar munca se ieftinește în fiecare an, și ce putem noi face în legătură cu aceasta?» a spus recent un muncitor în timp ce vorbea despre perspective. «Nu văd nici o cale de ieșire din ea», a adăugat el cu amărăciune, și trebuie mărturisit că perspectiva este întunecată dacă nu se întrevede nici o schimbare economică radicală, deoarece oferta de forță de muncă crește în fiecare an mult mai rapid decât cererea. «Zece femei pentru fiecare loc de muncă, nu contează cât de slab», este afirmația seacă a unui oficial care de curând a făcut din chestiunea muncii femeilor un studiu special. «Sute de fete», continuă acest scriitor, «își distrug viitorul în fiecare an și-și distrug sănătatea în magazii și magazine îmbâcsite și prost ventilate, și totuși zeci de recruți sosesc de la țară și din orașele mici în fiecare săptămână pentru a ocupa locurile vacante». Și să nu ne imaginăm că aceste condiții sunt specifice numai pentru New York. Ce este adevărat despre metropole este ((290)) adevărat într-o anumită măsură despre fiecare oraș mare din America. În raza unei salve de artilerie în Beacon Hill, Boston, unde se ridică mândru domul aurit al Capitoliului, sunt sute de familii care mor lent prin înfometare și sufocare; familii care se luptă eroic pentru cele mai elementare necesități ale vieții, în timp ce an de an condițiile devin tot mai disperate, lupta pentru pâine tot mai cruntă, iar viitorul tot mai întunecos. Într-o conversație cu unul dintre acești muncitori, el a spus cu un anumit patos și deprimare, care indicau lipsa de speranță sau poate o percepție amorțită care-l împiedica să înțeleagă cu totul cumplita importanță a cuvintelor sale: «Am auzit odată despre un om care a fost pus într-o cușcă de fier de către un tiran; și el a aflat că în fiecare zi pereții se apropiau tot mai mult de el. În cele din urmă pereții s-au apropiat atât de mult unul de altul, încât în fiecare zi storceau o parte din viața lui, și cumva», a spus el, «mi se pare că noi suntem întocmai ca omul acela, și când văd scoțând afară micile sicrie în fiecare zi, îi spun uneori soției mele: încă puțină viață a fost stoarsă; într-o zi vom merge și noi».

Recent, am vizitat mai mult de douăzeci de case închiriate unde viața se lupta cu moartea; unde, cu un eroism răbdător cu mult mai măreț decât faptele de îndrăzneală câștigate printre strigătele de biruință ale câmpului de luptă, mame și fiice mânuiau fără încetare acul. În câteva case am observat bolnavi țintuiți la pat, ai căror ochi înfundați în orbite și ale căror fețe emaciate spuneau clar povestea lunilor și poate a anilor de înfometare lentă, în mijlocul mizeriei, al mirosului grețos și al murdăriei aproape generale din subsolul social. Aici devii dureros de conștient de spectrul foamei și al fricii prezent în mod continuu. O teamă de-o viață apasă cu greutate zdrobitoare inimile acestor exilați. Proprietarul, stând cu un document de evacuare în mână, este continuu în fața ochiului minții lor. Groaza de îmbolnăvire bântuie fiecare moment treaz, deoarece pentru ei îmbolnăvirea înseamnă incapacitatea de a se îngriji de puțina hrană pe care o cere viața. Disperarea de viitorul nesigur nu de puține ori le chinuie odihna. Aceasta este soarta obișnuită a muncitorului răbdător din mahalalele marilor noastre orașe de astăzi. Pe cele mai multe din fețele lor se observă o expresie de tristețe întunecată și de resemnare mută.

((291))

Uneori o lumină sporadică apare din aceste orbite cavernoase, o ochire încruntată sugerând focuri arzând mocnit, alimentate de o continuă conștiință a nedreptăților îndurate. Ei simt într-un mod tăcut că soarta fiarelor de pe câmp este mai fericită decât a lor. Chiar dacă se luptă din zori până noaptea târziu pentru pâine și pentru o cameră mizeră, ei știu că fereastra speranței se închide pentru ei în marile centre trepidante ale creștinătății. Trist întradevăr este gândul că în prezent, când țara noastră este împodobită cum n-a mai fost niciodată înainte cu temple impunătoare dedicate marelui Nazarinean, care Și-a dedicat viața slujirii printre săraci, degradați și proscriși, noi găsim valul nefericirii crescând; găsim că sărăcia nedorită devine soarta inevitabilă a miilor de vieți în plus în fiecare an. Niciodată n-a fost sentimentul altruist mai general pe buzele omului. Niciodată n-a fost inima omului mai doritoare ca acum după o manifestare adevărată a fraternității umane. Niciodată n-a fost întreaga lume civilizată atât de profund mișcată de visul care persistă de secole — paternitatea lui Dumnezeu și fraternitatea omului. Și totuși, ciudată anomalie! Strigătul inocenței, al dreptății ultragiate, strigătul milioanelor de oameni de sub roată, se ridică astăzi din fiecare țară civilizată ca niciodată înainte. Vocea Rusiei amestecată cu strigătul Irlandei. Londra proscrisă se unește cu exilații tuturor marilor orașe continentale și americane într-o cerere puternică, cutremurătoare după dreptate.

Numai în Londra există mai mult de trei sute de mii de persoane chiar pe marginea prăpastiei, a căror inimă se înfioară de teamă la fiecare bătaie, a căror coșmar de-o viață este groaza că mica lor vizuină pe care ei o numesc casă le poate fi luată. Sub ei, în pragul înfometării, sunt peste două sute de mii de vieți; mai departe găsim trei sute de mii în stratul celor înfometați, în tărâmul unde foamea roade zi și noapte, unde fiecare secundă din fiecare minut, din fiecare oră, din fiecare zi, este plină de suferință. Sub înfometați sunt cei fără casă — cei care n-au nimic cu ce să-și procure un adăpost nici chiar în cele mai rele cartiere; cei care dorm fără un acoperiș tot anul, dintre care sute pot fi găsiți în fiecare noapte pe lespezile reci de piatră de-a lungul cheiurilor Tamisei. Unii au numai un ziar între ei și pietrele umede, dar majoritatea nu se ((292)) bucură nici măcar de acest lux! Această armată fără nici un fel de locuință numără în Londra treizeci și trei de mii”.

Spune cineva că aceasta este o imagine exagerată? Să investigheze. Dacă este numai pe jumătate adevărată, este deplorabilă!

Nemulțumirea, ura, fricțiunea, pregătindu-se rapid pentru arderea socială

Oricum li s-ar explica săracilor că bogații n-au fost niciodată atât de caritabili ca acum, că societatea are o grijă mult mai mare acum decât a avut vreodată pentru cei săraci, cei orbi, cei bolnavi și cei neajutorați, și că veniturile imense pentru menținerea acestor binefaceri sunt strânse anual prin taxe, aceasta cu siguranță nul va satisface pe muncitor. Ca cetățean inteligent care se respectă el nu vrea pomeni; el n-are nici o dorință de a se folosi de privilegiile unei case pentru săraci, sau când este bolnav să devină un pacient ținut de milă într-un spital; ci el dorește o șansă de a-și câștiga cinstit și onest pâinea cu sudoarea feței sale și de a-și întreține familia cu demnitatea unui muncitor cinstit. Dar, în timp ce se vede pe sine și pe semenii săi muncitori mai dependenți ca niciodată de favoare și de influență pentru a obține și a menține o slujbă, iar pe micii proprietari de magazine, pe micii constructori și pe micii manufacturieri luptându-se mai mult ca niciodată pentru o viață onestă, el citește despre prosperitatea celor bogați, despre creșterea numărului milionarilor, despre uniunile capitalului pentru a controla diferitele industrii — afacerea cuprului, a oțelului, a sticlei, a petrolului, a chibriturilor, a hârtiei, a cărbunelui, a vopselei, a tacâmurilor, a telegrafului și toate celelalte afaceri. El vede de asemenea că aceste combinații controlează mecanismul lumii, și că astfel, în timp ce munca sa se depreciază datorită competiției, bunurile și necesitățile vieții pot fi dezvoltate, sau cel puțin împiedicate de la declinul lor, proporțional cu reducerea costului muncii reprezentat prin îmbunătățirea mașinilor care înlocuiesc creierul și forța umană.

În astfel de împrejurări, ne putem mira că la a treisprezecea convenție anuală a Federației Muncii de la ((293)) Chicago, vice-președintele Adunării Sindicatelor și-a salutat vizitatorii în următorul limbaj sarcastic? El a spus:

„Am dori să vă spunem bun-venit într-un oraș prosper, dar adevărul n-ar justifica afirmația. Aici lucrurile sunt așa cum sunt, dar nu așa cum ar trebui să fie. Vă urăm bun-venit în numele a o sută de monopoliști și a cincizeci de mii de vagabonzi, aici unde mamona ține mare carnaval în palate, în timp ce mamele au inimile zdrobite, copiii sunt înfometați, iar bărbații caută în zadar de lucru. Vă urăm bun-venit în numele a o sută de mii de oameni care nu lucrează, în numele acelor edificii dedicate gloriei lui Dumnezeu, dar ale căror uși sunt închise noaptea pentru cei înfometați și săraci, în numele slujitorilor bisericești care se îngrașă din viile lui Dumnezeu, uitând că copiii lui Dumnezeu sunt flămânzi și n-au un loc unde să-și pună capul; în numele stâlpilor sistemului de stoarcere a sudorii, al milionarilor și al diaconilor, ale căror suflete sunt puse în pericol prin pofta lor după aur; în numele salariaților care transpiră sânge ce este transformat în ducați de aur; în numele azilurilor de nebuni și a caselor pentru săraci, înțesate de oameni înnebuniți de grijă în această țară a belșugului.

Vă vom arăta mostre din Chicago care n-au fost arătate la târg — ale măreției și ale slăbiciunii lui. Deseară vă vom arăta sute de oameni care stau pe pietrele aspre din coridoarele acestei clădiri — fără casă, fără mâncare — oameni capabili și dornici să muncească, dar pentru care nu este de lucru. Este un timp de alarmă — alarmă privind continuarea unui guvern ale cărui drepturi suverane sunt predate magnaților căilor ferate, baronilor cărbunelui și speculanților; alarmă privind continuarea unei guvern federal ale cărui politici financiare sunt întocmite pe Wall Street la ordinul baronilor banului din Europa. Așteptăm să luați măsuri pentru a utiliza privilegiul și a alunga de la putere pe slujitorii necredincioși ai poporului, care sunt răspunzători de condițiile existente”.

Fără nici o îndoială că acest vorbitor greșește mult presupunând că o schimbare a deținătorilor de funcții sau a partidelor ar vindeca răul existent; dar ar fi desigur inutil ((294)) să i se spună lui sau oricărui alt om sănătos la minte că nu-i nimic greșit în această chestiune a aranjamentului social care face posibile asemenea extreme mari de bogăție și săracie. Oricât de mult s-ar deosebi oamenii în privința cauzei și tratamentului, toți sunt de acord că există o boală. Unii caută fără nici un rezultat remedii în direcții greșite, și mulți, vai! nu doresc să se găsească un remediu; până când ei, cel puțin, vor fi avut o șansă să profite de condițiile actuale.

În armonie cu acest gând, George E. McNeill, într-o cuvântare în fața Congresului Mondial al Muncii, a spus:

„Mișcarea sindicală s-a născut din foame — foame după hrană, adăpost, căldură, îmbrăcăminte și plăcere. În mișcarea umanității spre fericire, fiecare individ își caută idealul său, adesea cu o nesocotire stoică a altora. Sistemul industrial se bazează pe regula de fier a diavolului, fiecare pentru sine. Este oare un fenomen inexplicabil, ca aceia care suferă cel mai mult sub această regulă a egoismului și a lăcomiei să se organizeze pentru răsturnarea sistemului de guvernare al diavolului?”

Ziarele abundă în descrieri de nunți mondene, baluri și banchete, la care așa-zisa „clasă de sus” a societății apare în haine costisitoare și cu bijuterii rare. Se spune că recent o doamnă, la un bal din Paris, purta diamante în valoare de 1.600.000 $. New York World din august 1896 a publicat fotografia unei doamne americane îmbrăcată în diamante și alte bijuterii valorând 1.000.000 $; și ea nu aparținea chiar celui mai înalt strat social. Presa zilnică vorbește despre cheltuiala exagerată a mii de dolari pentru aceste banchete — pentru vinuri alese, decorațiuni florale etc. Ele spun despre palatele înălțate pentru cei bogați, multe dintre ele costând 50.000 $, iar altele până la 1.500.000 $. Ele vorbesc despre „serate pentru câini” unde animalele sunt hrănite cu delicatese foarte scumpe, de care se ocupă „doicile” lor. Ele spun despre 10.000 $ plătiți pentru un serviciu de desert, 6.000 $ pentru două ghivece de flori artistice, 50.000 $ pentru două vaze trandafirii. Ele spun că un duce englez a plătit ((295)) 350.000 $ pentru un cal. Ele spun cum o femeie din Boston și-a înmormântat soțul într-un sicriu care a costat 50.000 $. Ele spun că o altă „doamnă” a cheltuit 5.000 $ ca să-și îngroape pudelul. Ele spun că milionarii din New York plătesc 800.000 $ pentru un singur iaht.

Ne poate mira că mulți sunt invidioși, iar unii sunt mânioși și amărâți când compară o astfel de risipă cu lipsa propriei lor familii, sau cel puțin cu economia lor impusă? Știind că nu mulți sunt „creaturi noi” care își îndreaptă afecțiunea spre lucrurile de sus și nu spre cele de pe pământ, și care au învățat că „evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig” în timp ce așteaptă până ce Domnul are să le răzbune cauza, nu ne putem mira că astfel de lucruri trezesc în inimile maselor sentimente de invidie, ură, răutate, ceartă; și aceste sentimente se vor coace în revoltă deschisă, care în cele din urmă va produce toate faptele cărnii și ale diavolului, de-a lungul marelui timp de necaz iminent.

„Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belșug și într-o liniște nepăsătoare ... și nu întărea mâna celui nenorocit și a celui lipsit” etc. Ezec. 16:49, 50.

Christian Advocate din California, comentând asupra unuia dintre balurile mondene din orașul New York, spune:

„Luxul excesiv și extravaganța orbitoare etalate de grecii și romanii bogați din „timpurile vechi” sunt o chestiune de istorie. O asemenea etalare nechibzuită începe să-și facă apariția în ceea ce se numește societatea mondenă din această țară. Un corespondent de-al nostru vorbește despre o doamnă din New York care a cheltuit 125.000 $ într-un singur sezon pentru distracție. Caracterul și valoarea distracțiilor pot fi judecate din faptul că ea a învățat societatea cum ... să înghețe punci roman în cupa lalelelor roșii și galbene, și cum să mănânce broaște țestoase cu linguri de aur din canoe de argint. Alți amatori de distracții și-au împodobit mesele cu trandafiri costisitori, în timp ce unul din „cei patru sute” se spune că a cheltuit 50.000 $ ((296)) pentru o singură distracție. Asemenea cheltuială excesivă pentru un scop așa de sărac este păcătoasă și rușinoasă, indiferent cât de mare este averea pe care o are cineva”.

Messiah's Herald comenta după cum urmează:

„O sută patruzeci și patru de autocrați sociali, în frunte cu un aristocrat, au ținut un bal mare. Regalitatea nu l-a putut eclipsa niciodată. A fost cu totul exclusiv. Vinul a curs ca apa. Frumusețea și-a adus farmecul ei. Nici Marc Antoniu, nici Cleopatra nu s-au învăluit în asemenea splendoare. A fost o colecție de milionari. Bogăția lumii a fost adunată pentru perle și diamante. Coliere de pietre prețioase costând de la 200.000 $ și mai jos împodobeau zeci de gâturi. Dansul a continuat printre splendorile lui Aladin. Bucuria era nelimitată. În timp ce aceasta continua, spune jurnalul, 100.000 de mineri înfometați din Pennsylvania băteau drumurile ca vitele în căutare de furaj, unii dintre ei mâncând pisici și nu puțini dintre ei sinucigânduse pentru a nu-și vedea copiii murind de foame. Totuși un colier de la balul Metropolitan i-ar fi salvat pe toți aceștia de foame. A fost unul dintre „marile evenimente sociale” ale unei națiuni numite creștină; dar ce contrast! Și nu există nici un remediu pentru aceasta! Astfel va fi „până vine El”.

„Până vine El?” Nu, mai degrabă „la fel va fi și în zilele Fiului Omului”, când El este venit, în timp ce El adună pe cei aleși la Sine și astfel Își stabilește Împărăția, a cărei inaugurare va fi urmată de „zdrobirea” în bucăți a actualului sistem social întrun mare timp de necaz și anarhie, pregătitor pentru stabilirea Împărăției dreptății (Apoc. 2:26, 27; 19:15). Cum a fost în zilele lui Lot, la fel va fi și în zilele Fiului Omului. Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi și în îparousiaș prezența Fiului Omului. Mat. 24:37; Luca 17:26, 28.

Sunt cei bogați prea aspru condamnați?

Cităm dintr-un editorial din San Francisco Examiner:

„Uriașul iaht englez cu aburi Valiante, al domnului W. K. Vanderbilt, s-a alăturat în portul New York iahtului englez cu aburi Conqueror al domnului F. W. Vanderbilt. Valiante a costat ((297)) 800.000 $. Această sumă reprezintă profitul dintr-o recoltă de aproximativ 15.000.000 de bușeli de grâu la șaizeci de cenți, sau întreaga producție de pe cel puțin 8.000 de ferme de 160 de acri. Cu alte cuvinte, 8.000 de fermieri, reprezentând 40.000 de bărbați, femei și copii, au muncit pe soare și pe furtună pentru a-i permite domnuluiVanderbilt să-și construiască întrun șantier naval străin o astfel de ambarcațiune de plăcere cum nu posedă nici un suveran din Europa. Construcția acelui vas a necesitat munca a cel puțin 1.000 de mecanici timp de un an. Banii care l-au costat, puși în circulație printre muncitorii noștri, ar fi avut o influență perceptibilă asupra stării timpurilor în unele părți”.

J. R. Buchanan în Arena, vorbind despre extravaganța nemiloasă a celor bogați a spus:

„Criminalitatea ei nu constă așa de mult în motivul ei nemilos, cât în distrugerea nesăbuită a fericirii și vieții pentru a atinge un scop egoist. Că bogăția risipitoare în ostentație și lux este o crimă, devine foarte evident printr-o examinare atentă a faptului. N-ar fi nici un rău în a construi un grajd de 700.000 $ pentru caii săi, cum a făcut un milionar din Syracusa, sau în punerea unui serviciu de 50.000 $ pe masa de cină, cum a făcut un Astor din New York, dacă banii ar fi la îndemână ca aerul și apa; dar fiecare dolar reprezintă media unei zile de muncă. Ca atare, grajdul de 700.000 $ reprezintă munca a 1.000 de oameni timp de doi ani și patru luni. Reprezintă de asemenea 700 de vieți; fiindcă 1.000 $ ar satisface costul primilor zece ani ai unui copil, iar costul următorilor zece ani ar fi complet achitat prin munca sa. De aceea, grajdul elegant reprezintă baza materială a 700 de vieți, și confirmă că proprietarul îl evaluează la mai mult, sau este dispus ca 700 de oameni să moară pentru ca vanitatea lui să poată fi satisfăcută”.

The Literary Digest a spus în editorial:

„Nu de mult un cleric din Noua Anglie a adresat o scrisoare domnului Samuel Gompers, președintele Federației Americane a Muncii, rugându-l să spună de ce, în opinia sa, așa de mulți oameni inteligenți care muncesc nu frecventează biserica. Ca răspuns domnul Gompers a spus că un motiv este acela că ((298)) bisericile nu mai sunt în contact cu speranțele și aspirațiile muncitorilor, și nu simt nefericirea și poverile lor. Pastorii fie nu știu, a spus el, fie nu au curajul să declare de la amvonul lor cele bune și cele rele ale milioanelor care trudesc. Organizațiile găsite a fi cele mai eficiente în asigurarea condițiilor mai bune au fost dezaprobate de biserică. Muncitorilor le-a fost îndreptată atenția spre «dulcele viitor», spre neglijarea totală a condițiilor care derivă din «amarul prezent». Biserica și slujirea au fost «susținătorii și apărătorii greșelilor comise împotriva intereselor oamenilor, pur și simplu fiindcă făptașii sunt posesorii bogăției». Întrebat despre mijloacele pe care le-ar sugera el pentru reconcilierea bisericii și a maselor, domnul Gompers recomandă «o schimbare totală a atitudinii actuale». El încheie cu aceste cuvinte: «Cel care nu simpatizează cu mișcarea muncii, cel care privește cu satisfacție sau cu indiferență rezultatele îngrozitoare ale condițiilor economice și sociale actuale, nu este numai împotrivitor față de cele mai bune interese ale familiei umane, ci este particeps criminis la toate relele aduse asupra bărbaților și femeilor din timpul nostru, asupra copiilor de astăzi, asupra bărbaților și femeilor din viitor»”.

În timp ce observăm astfel opinia publică în condamnarea bogaților ca clasă, și în timp ce observăm și condamnarea din partea Domnului și pedeapsa prezisă a acestei clase ca întreg, nu este decât rezonabil ca poporul lui Dumnezeu să exercite moderație în judecata sau în opiniile sale în privința bogaților ca indivizi. Domnul, a cărui judecată împotriva clasei este atât de aspră, va fi totuși îndurător față de ei ca indivizi; și când în înțelepciunea Sa va fi distrus idolii lor de argint și de aur, le va fi coborât privirile semețe și le va fi umilit mândria, atunci El va fi îndurător să mângâie și să vindece pe cei care vor renunța la egoismul și la mândria lor. Se va observa de asemenea că am citat numai expresiile rezonabile și moderate ale scriitorilor cu judecată, și nu diatribele extreme și adesea nechibzuite ale anarhiștilor și vizionarilor.

((299))

Ca un ajutor spre o moderație sobră în judecată este bine să ne amintim: (1) Că termenul „bogat” este foarte larg și include nu numai pe cei extrem de bogați, ci în mintea multora și pe cei care, comparați cu aceștia, ar putea fi considerați săraci; (2) Că printre aceia pe care cei foarte săraci i-ar numi bogați sunt foarte mulți dintre cei mai buni și mai binevoitori oameni, mulți dintre ei fiind, în măsură considerabilă, activi în acțiuni de binefacere și filantropice; și dacă aceștia nu sunt toți așa până la măsura sacrificiului de sine, ar fi desigur lipsit de amabilitate ca unul care nu sa făcut el însuși sacrificiu viu pentru binecuvântarea altora, să-i condamne pe alții că n-o fac. Și cei care au făcut astfel știu cum să aprecieze fiecare apropiere de un asemenea spirit pe care cineva, bogat sau sărac, ar manifesta-o.

Este bine să ne amintim că mulți dintre bogați nu numai că plătesc pe drept taxe mari pentru școli publice gratuite, pentru sprijinirea guvernului, pentru sprijinirea binefacerilor publice etc, dar de asemenea contribuie cu bucurie și altfel la ajutorarea săracilor și sunt din inimă binevoitori față de aziluri, colegii, spitale etc., și față de bisericile pe care ei le consideră cele mai vrednice. Și cei care fac aceste lucruri din inimi bune și cinstite, și nu (cum trebuie să admitem că este uneori cazul) pentru spectacol și pentru lauda oamenilor, nu-și vor pierde răsplata. Și toți aceștia trebuie să fie apreciați pe drept.

Fiecare poate și este dispus să critice pe milionari, dar ne temem că în unele cazuri judecata este prea aspră. De aceea noi îi îndemnăm pe cititorii noștri să nu gândească despre ei prea necaritabil. Să nu uite că atât ei cât și săracii sunt în unele privințe sub controlul sistemului social actual. Obiceiul a fixat legi și baricade în jurul capetelor și inimilor lor. Falsele concepții ale creștinismului, susținute de întreaga lume — bogată și săracă — timp de secole, au săpat adânc făgașele gândirii și rațiunii în care se mișcă mintea lor încoace și încolo. Ei simt că trebuie să facă așa cum fac și ((300)) alți oameni; adică, trebuie să-și folosească timpul și talentele cât pot de bine și pe ,,principii de afaceri”. Făcând aceasta, banii le vin, deoarece banii și mașinile sunt astăzi creatorii bogăției, munca fiind la preț redus.

Atunci ei fără îndoială cugetă că având bogăție este de datoria lor să nu o stocheze toată, ci să cheltuie o parte din ea. Poate se întreabă dacă ar fi mai bine să o distribuie în acte de caritate sau să o lase să circule prin căile comerțului și a salariilor pentru muncă. Ei conchid în mod potrivit că acest plan din urmă ar fi mai bun. Balurile, banchetele, nunțile, iahturile etc., pot să le apară ca plăceri pentru ei și pentru prietenii lor și un ajutor pentru vecinii lor mai puțin norocoși. Și nu este oare ceva adevăr în acest punct de vedere? De exemplu, banchetul de 10.000 $ pune probabil în circulație 15.000 $ — prin intermediul măcelarilor, brutarilor, florarilor, croitorilor, croitoreselor, bijutierilor etc., etc. Iahtul de 800.000 $, în timp ce este o mare extravaganță personală, a determinat o circulație a acelei sume de bani undeva printre muncitori; și mai mult, va însemna o cheltuială anuală de cel puțin douăzeci și foarte probabil de o sută de mii de dolari pentru ofițeri, ingineri, marinari, alimente etc., și alte cheltuieli curente.

De aceea, în actualele condiții greșite, este extrem de bine pentru clasele de mijloc și pentru cele mai sărace că bogații sunt „nechibzuit de extravaganți” mai degrabă decât zgârciți, cheltuind exagerat o parte din potopul de bogăție care intră în lăzile lor; de exemplu, pentru diamante, care necesită ,,săpare”, șlefuire și montare, dând astfel de lucru la mii de oameni care numai ar crește numărul celor fără lucru, dacă bogații n-ar avea asemenea slăbiciuni sau extravaganțe, ci ar stoca tot ce le-ar intra în posesie. Gândind astfel, bogații pot considera extravaganțele lor ca fiind „acte de caritate”. Și dacă le consideră așa, nu fac decât să urmeze același curs al gândirii false adoptat de unii din clasa de mijloc, când ((301)) organizează „serate bisericești”, târguri și festivaluri „de dragul scumpei carități”.

Noi nu justificăm cursul lor: căutăm numai să arătăm că extravaganțele celor bogați în vremuri de necaz financiar nu implică în mod necesar că ei sunt lipsiți de sentimente pentru cei săraci. Iar atunci când se gândesc să facă acte de caritate pe alte principii decât „principiile de afaceri”, fără îndoială că ei reflectă că s-ar cere o mică armată de bărbați și femei pentru a supraveghea distribuirea profitului lor zilnic și totuși n-ar putea fi siguri că acesta ar ajunge la cei mai nevoiași; deoarece egoismul este așa de general încât nu multora li s-ar putea încredința distribuirea în mod corect a unor cantități mari. O milionară a remarcat că ea nu s-a uitat niciodată pe fereastra trăsurii când trecea prin cartierele sărace, deoarece acestea îi ofensau ochiul. Ne întrebăm dacă n-a fost din cauză că o mustra conștiința din cauza contrastului dintre condiția ei și cea a săracilor. În privința preocupării lor personale de actele de caritate — bărbații sunt prea ocupați cu investițiile lor, iar femeile sunt prea rafinate pentru asemenea lucruri: ele ar vedea scene neplăcute, ar auzi sunete neplăcute și ar simți mirosuri neplăcute. Când erau mai săraci poate au dorit astfel de oportunități pentru bine cum au acum: dar egoismul, mândria, angajamentele sociale și etica anulează sentimentele mai nobile și împiedică roada multă. După cum a spus cineva: Fiindcă Domnul nostru a umblat făcând bine, El a avut milă de slăbiciunile omului.

Făcând aceste sugestii pentru măsura de consolare pe care ele o oferă claselor mai sărace, nu vrem să fim înțeleși că justificăm în vreun sens extravaganța egoistă a celor bogați, care este greșită și pe care Domnul o condamnă ca fiind greșită (Iac. 5:5). Dar în considerarea diferitelor laturi ale acestor întrebări mult controversate, mintea este menținută mai echilibrată, judecata mai sănătoasă, iar ((302)) compătimirea mai tandră față de cei pe care „dumnezeul veacului acestuia” i-a orbit cu bogățiile lui, până când judecățile lor sunt pervertite de la justiție, și care sunt pe cale să primească o mustrare și o pedeapsă atât de aspră de la Domnul. „Dumnezeul veacului acestuia” îi orbește și pe cei săraci cu privire le unele probleme, pentru a justifica un curs greșit. El conduce astfel ambele părți spre „marea bătălie”.

Dar, deși noi putem găsi motive pe care să ne bazăm unele scuze pentru creșterile actuale ale bogăției în mâinile câtorva; deși ne putem da seama că unii dintre cei bogați, mai ales dintre cei moderat bogați, sunt foarte binevoitori; și deși poate fi adevărată susținerea că ei își câștigă averea sub acțiunea acelorași legi care-i guvernează pe toți, și că unii dintre cei săraci sunt mai puțin generoși în mod natural și mai puțin dispuși să fie drepți decât unii dintre cei bogați, și dacă locurile ar fi schimbate ei s-ar dovedi adesea mai stricți și mai tiranici decât cei bogați, totuși Domnul declară că posesorii averilor urmează să fie chemați la judecată pe acest motiv, deoarece, când au văzut tendința lucrurilor, nau căutat pe propria lor cheltuială un plan mai echitabil, mai generos decât obiceiul de astăzi, ca de exemplu, în direcția socialismului.

Spre a arăta opiniile numărului tot mai mare de oameni cu privire la datoria societății, fie de a lăsa deschise tuturor oportunitățile și bogățiile naturii (pământ, aer și apă), fie altfel, dacă acestea sunt monopolizate, să se dea oportunitate de muncă zilnică celor care nu au deloc parte în aceste monopoluri, cităm dintr-un articol următoarele. El spune:

„Foarte rar este povestit în scris un incident mai patetic din viața reală decât cel care urmează, de care este răspunzătoare o educatoare de grădiniță care locuiește în Brooklyn, New York.

O fetiță care frecventează o grădiniță din Cartierul de Est, cel mai sărac cartier al orașului New York, a venit recent ((303)) într-o dimineață la școală, îmbrăcată subțire și arătând slăbită și înfrigurată. După ce a stat în grădinița caldă o vreme, copilul s-a uitat în sus la fața educatoarei și a spus cu seriozitate: «Doamnă C _ _ _, Îl iubiți pe Dumnezeu»?

«Ei, da», a spus educatoarea.

«Ei bine, eu nu», a răspuns repede copilul cu o mare seriozitate și vehemență. «Îl urăsc».

Educatoarea, gândind că era ciudat ca o astfel de expresie să vină de la un copil pe care încercase din greu să-l învețe că era corect să-L iubească pe Dumnezeu, a cerut o explicație.

«Ei bine», a spus copilul, «El face să bată vântul, iar eu nu am haine călduroase; și El face să ningă, iar pantofii mei au găuri în ei; și El face să fie frig, iar noi nu avem foc în casă; și El ne face flămânzi iar mama nu are pâine pentru micul dejun»”.

În comentariu se spune: „Dacă luăm în considerare perfecțiunea darurilor materiale ale lui Dumnezeu pentru copiii pământului, este greu, după citirea acestei întâmplări, să privești cu răbdare satisfacția blasfematorilor bogați care, ca și această fetiță inocentă, pun suferințele sărăciei pe seama lui Dumnezeu”.

Totuși, nu mult trebuie așteptat de la cei lumești; pentru că egoismul este spiritul lumii. Avem mai multe motive să privim spre oamenii mari și bogați care pretind că sunt creștini. Dar aceștia nu-și pun nici viețile nici averile pe altarul lui Dumnezeu în serviciul evangheliei, și nici nu le dau în serviciul binelui material al umanității. Desigur, evanghelia este întâi! Ei ar trebui să i se acorde tot timpul nostru, talentul, influența și mijloacele noastre. Dar acolo unde ea este ascunsă vederii și nu are controlul asupra inimii din cauza concepțiilor false, a învățăturilor false, inima consacrată va găsi desigur multe de făcut pentru semenii decăzuți, în privința cumpătării, a ridicării sociale, a reformei municipale etc. Și într-adevăr mulți sunt angajați astfel, dar în general din clasele sărace sau de mijloc; puțini bogați, ((304)) puțini milionari. Dacă unii dintre milionarii lumii care ar avea atâta din spiritul lui Cristos și ar fi să-și dedice talentele lor mentale și financiare, propriul lor timp și timpul unor ajutoare capabile care ar fi bucuroși să ajute dacă ușa oportunității ar fi deschisă pentru ei, ce reformă socială ar vedea lumea într-un an! Cum ar fi restrânse și recuperate în interesul public privilegiile acordate corporațiilor și trusturilor; legile vicioase ar fi amendate și în general interesele publicului ar fi luate în considerare și apărate, iar clicile financiare și politice ar deveni mai slabe, fiind împotriva intereselor publicului.

Dar a aștepa o astfel de folosire a bogăției nu este rațional; pentru că, deși mulți oameni bogați declară a fi creștini, ei, ca și restul lumii, nu știu nimic despre adevăratul creștinism — credință în Cristos ca Răscumpărător personal și consacrare deplină a fiecărui talent în serviciul Lui. Ei doresc să fie clasificați ca „creștini”, deoarece nu doresc să fie clasificați ca „păgâni” sau „evrei”; deoarece numele lui Cristos este popular acum, chiar dacă adevăratele Lui învățături nu sunt mai populare acum decât atunci când a fost răstignit.

Cu adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu mărturisește că nu mulți mari sau bogați sau înțelepți a ales Dumnezeu pentru a fi moștenitori ai Împărăției; ci mai ales pe cei săraci și disprețuiți potrivit mersului, înțelepciunii și aprecierii acestei lumi. Cât de greu (cu ce dificultate) vor intra cei care au bogății în Împărăția lui Dumnezeu. Este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea acului decât pentru un bogat să intre în Împărăția Cerului*. Mat. 19:23, 24.


*Se spune că „urechea acului” era numele unei porți mici în zidurile vechilor cetăți, folosită după apusul soarelui, după ce porțile mari erau închise, de frica atacurilor din partea inamicilor. După descriere, aceasta era așa de mică încât o cămilă putea trece numai în genunchi, după ce era luată povara de pe ea. Ilustrația aceasta pare să implice că un bogat ar trebui să se descarce și să îngenunchieze înainte de ași putea întări chemarea și alegerea pentru un loc în Împărăție.


((305))

Dar, vai! „Bieții bogați” vor trece prin experiențe teribile. Nu numai că bogăția se va dovedi un obstacol pentru onoarea și gloria viitoare în Împărăția lui Dumnezeu, dar chiar și aici avantajele ei vor fi de scurtă durată. „Ascultați acum, voi, bogaților! Plângeți și strigați din cauza nenorocirilor care vin peste voi! ... V-ați strâns comori în zilele din urmă!” Plânsul și strigătul celor bogați vor fi auzite nu peste mult timp; iar cunoștința despre aceasta ar trebui să îndepărteze toată invidia și lăcomia din toate inimile și să le umple de compătimire pentru „bieții bogați”; o simpatie totuși care nici nu se va strădui și nici nu va dori să schimbe judecata Domnului, recunoscând înțelepciunea și bunătatea Lui, iar rezultatul plânsului și strigătului va fi o corectare a inimii și o deschidere a ochilor la dreptate și dragoste din partea tuturor — bogați și săraci, la fel — dar cea mai severă asupra celor bogați, deoarece schimbarea condiției lor va fi mult mai mare și mai violentă.

Dar de ce nu pot fi schimbate condițiile astfel încât să aducă treptat uniformizarea bogăției și a confortului? Pentru că lumea este guvernată nu de legea regală a iubirii, ci de legea depravării — egoismul.

Egoismul În combinație cu libertatea

Doctrinele creștine promovează libertatea, iar libertatea duce la cunoștință și educație, și le obține. Dar libertatea și cunoștința sunt periculoase pentru binele omului, dacă nu sunt supuse literei și spiritului legii regale a iubirii. De aceea „creștinătatea”, acceptând libertatea creștină și câștigând cunoștință, fără să fi adoptat legea lui Cristos, ci altoind cunoștința și libertatea pe dispoziția decăzută, egoistă, n-a făcut decât să învețe cu atât mai bine cum să-și exercite egoismul. Ca rezultat, creștinătatea este astăzi partea cea mai nemulțumită a pământului; și alte națiuni îi împărtășesc nemulțumirea și dauna în măsura ((306)) în care adoptă cunoștința și libertatea creștinismului fără să adopte spiritul lui Cristos, spiritul iubirii.

Biblia, Vechiul Testament și Noul Testament, a nutrit spiritul libertății — nu direct, ci indirect. Legea într-adevăr prevedea ca slujitorii să fie supuși stăpânilor, dar ea restrângea și pe stăpâni în interesul slujitorilor, asigurândui că nedreptatea va fi în mod sigur răsplătită de marele Stăpân al tuturor — Iehova. Evanghelia, Noul Testament, face același lucru. (Vezi Coloseni 3:22-25; 4:1.) Dar Biblia îi asigură pe toți că în timp ce oamenii diferă în puteri intelectuale, morale și fizice, Dumnezeu a făcut pregătiri pentru o înviere completă — că, prin credință în Cristos, bogații și săracii, robii și liberii, bărbații și femeile, înțelepții și neînțelepții, se pot întoarce toți la favoarea divină, la un nivel comun — „acceptați în Cel preaiubit”.

Atunci, nu este surprinzător că evreii din vechime erau oameni iubitori de libertate și aveau faima de neam răzvrătit — nevrând să stea cuceriți, astfel încât cuceritorii lor au tras concluzia că nu exista alt mod de ai subjuga decât să-i distrugă complet ca națiune. Nici nu este surprinzător că unii oameni de stat capabili (chiar și cei necreștini) au admis că Biblia este „piatra de căpătâi a libertăților noastre” și că experiența dovedește că oriunde a mers Biblia, a mers și libertatea, ducând cu ea educația și în general sentimente mai înalte. Așa a fost în primele două secole ale erei creștine: apoi eroarea (clericalismul și superstiția) a obținut controlul, Biblia a fost ignorată sau suprimată, iar în locul progresului în continuare, politica papalității a atras după sine „Veacurile Întunecate”. Cu reînvierea Bibliei ca instructor public, în Reformele germane și engleze, au apărut din nou printre oameni libertatea, cunoștința și progresul. Este un fapt de necontestat că țările care au Biblia au cea mai multă libertate și iluminare generală, și că în țările unde Biblia este mai la îndemână, oamenii sunt cei ((307)) mai liberi, foarte luminați, în general foarte educați și fac cei mai rapizi pași de progres în orice direcție.

Dar acum remarcați ce am observat mai sus, că influențele luminătoare și eliberatoare ale Bibliei au fost acceptate de creștinătate în timp ce legea sa de iubire (legea libertății perfecte — Iac. 1:25) a fost ignorată în general. Oamenii gânditori tocmai se trezesc în privința faptului că cunoștința și libertatea unite constitue o mare putere care poate fi exercitată fie pentru bine, fie pentru rău; că, asemenea unei pârghii, dacă se mișcă pe pivotul iubirii, rezultatele vor fi puternice pentru bine; dar atunci când se mișcă pe pivotul egoismului, rezultatele sunt rele — puternice și rele cu mare întindere. Aceasta este condiția cu care se confruntă creștinătatea astăzi și care acum pregătește rapid elementele sociale pentru „focul zilei de răzbunare” și pentru răsplătiri.

În chimie se găsește adesea că unele elemente utile și benefice devin dintr-o dată otravă puternică prin schimbarea proporțiilor. Așa este și cu binecuvântările cunoștinței și libertății când se combină cu egoismul. În anumite proporții această combinație a adus serviciu prețios umanității, dar marea creștere recentă a cunoștinței în loc să înalțe cunoștința la locul de putere, a întronat egoismul. Egoismul domină și folosește cunoștința și libertatea ca slujitori ai săi. Această combinație stăpânește acum lumea; și chiar și elementele sale valoroase sunt făcute inamici ai dreptății și păcii din cauză că egoismul este în control. În aceste condiții, cunoștința ca slujitor al egoismului este foarte activă în a servi interesele egoiste, iar libertatea controlată de egoism amenință să devină libertinaj, fără a ține seama de drepturile și libertățile altora. De aceea, în actualele condiții, egoismul (având controlul), cunoștința și libertatea constitue un Triumvirat al puterii rele care stăpânește și zdrobește acum creștinătatea — prin agenții ((308)) și reprezentanții săi, clasa bogată și influentă: și cu toate acestea, va fi același Triumvirat Rău nu peste mult timp, când își va schimba slujitorii și reprezentanții și va accepta masele în această calitate.

Toți oamenii din țările civilizate — bogați și săraci, învățați și neînvățați, întelepți și nechibzuiți, bărbați și femei — (cu rare excepții) sunt mișcați de această combinație puternică în aproape fiecare fapt al vieții. Ele concep în toți supușii lor o frenezie după loc, putere și avantaj, după înălțare de sine. Puținii sfinți, al căror scop este binele prezent și viitor al altora, constituie o minoritate atât de mică, încât de abia este vrednică să fie luată în considerare ca factor în prezent. Ei vor fi lipsiți de puterea de a efectua binele pe care-l doresc până când, glorificați cu Domnul și Învățătorul lor, vor fi atât calificați cât și împuterniciți să binecuvânteze lumea ca Împărăție a lui Dumnezeu. Și în timp ce sunt încă în trup ei vor avea nevoie să vegheze și să se roage ca nu cumva însăși cunoștința lor mai mare și libertatea lor mai mare să devină rele, intrând sub dominația egoismului.

Independența așa cum este văzută de bogați și de săraci

Masele lumii au pășit numai recent afară din robie și iobăgie la libertate și independență. Cunoștința a rupt cu forța cătușele personale și politice: egalitatea politică n-a fost acordată de bună voie, ci încetul cu încetul sub obligație. Și lumea celor egali din punct de vedere politic se împarte acum pe linia mândriei și a egoismului, și o nouă bătălie a început din partea celor bogați și avuți pentru menținerea și creșterea averii și puterii lor, iar din partea claselor de jos pentru dreptul de a munci și a se bucura de comoditățile moderate ale vieții. (Vezi Amos 8:4-8.) Mulți dintre cei bogați sunt dispuși să se gândească și să compătimească cu clasele mai sărace astfel: Ei bine, în cele din urmă masele au obținut dreptul la vot și ((309)) independență! Mult le mai folosește! Cu toate acestea, ei vor afla că inteligența este un factor important în toate afacerile vieții, iar inteligența se află mai ales la aristocrație. Singura noastră preocupare este ca ei să-și folosească libertatea moderat și legal; prin aceasta noi suntem eliberați de multă responsabilitate. Înainte, când masele erau robi, fiecare lord, nobil și duce simțea o anumită responsabilitate pentru cei care erau în grija sa; dar acum suntem liberi să căutăm numai propriile noastre plăceri și averi. Independența lor este cu atât mai bună pentru noi; fiecare „gentleman” este avantajat de schimbare și speră același lucru pentru oameni, care bineînțeles vor face tot ce pot pentru bunăstarea lor în timp ce noi facem pentru a noastră. Făcându-se egali și independenți din punct de vedere politic, ei au schimbat relația noastră — sunt acum egalii noștri din punct de vedere legal, și de aceea sunt concurenții noștri în loc să fie protejații noștri; dar ei vor afla curând că egalitatea politică nu-i face pe oameni egali din punct de vedere fizic sau intelectual: rezultatul va fi aristocrația inteligenței și bogăției în locul fostei aristocrații a eredității.

Unii din așa-zisa „pojghiță inferioară” a societății răspund nepăsător: Noi acceptăm situația; noi suntem independenți și cu prisosință capabili să ne îngrijim de noi înșine. Fiți atenți ca nu cumva să vă întrecem. Viața este un război pentru bogăție și noi avem mulți de partea noastră; vom organiza greve și boicoturi și vom face ce vrem noi.

Dacă premisa ar fi acceptată, ca toți oamenii să fie independenți unul de altul și ca fiecare să facă în mod egoist tot ce poate pentru propriul său interes, neținând seama de interesele și bunăstarea altora, atunci vederile antagoniste sugerate mai sus în privința unui război pentru bogăție n-ar putea fi contestate. Și este sigur că pe acest principiu al egoismului și independenței par să acționeze toate clasele, din ce în ce mai mult. Capitaliștii ((310)) își văd de propriile lor interese, și de obicei (deși sunt unele excepții nobile) ei plătesc cât mai puțin posibil pentru serviciile lor. Iar mecanicii și muncitorii de asemenea (cu unele excepții nobile) își văd numai de ale lor, să obțină cât mai mult posibil pentru serviciile lor. Atunci cum poate vreuna din aceste clase găsi continuu vină la cealaltă, în timp ce ambele recunosc aceleași principii de independență, egoism și forță?

Acesta a devenit în mod atât de general punctul de vedere al publicului, încât vechiul obicei ca aceia cu educație superioară, talente și alte avantaje să viziteze pe cei săraci și să-i ajute cu sfat sau cu alimente a dispărut; și acum fiecare se preocupă de ale sale și-i lasă pe ceilalți în pace, independenți, să aibă grijă de ei înșiși, sau adesea pe seama prevederilor publice generoase — aziluri, spitale, „cămine” etc. Acest lucru poate fi favorabil pentru unii și în unele privințe, dar probabil va aduce greutăți altora și în alte privințe — prin lipsă de experiență, lipsă de prevedere, risipă, indolență, stupiditate și ghinion.

Realitatea este că nici bogații, nici săracii nu-și pot permite să fie în mod egoist independenți unii de alții; și nici n-ar trebui să simtă sau să acționeze ca și cum ar fi. Omenirea este o familie: Dumnezeu „a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge” (Fapt. 17:26). Fiecare membru al familiei umane este frate uman cu fiecare ființă umană. Toți sunt copii ai unui singur tată, Adam, un fiu al lui Dumnezeu (Luca 3:38), în a căror grijă comună Dumnezeu a încredințat pământul cu plinătatea lui ca administrare. Ca atare toți sunt beneficiarii prevederii divine; pentru că totuși „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el”. Căderea în păcat și pedeapsa lui, moartea, îndeplinită printr-un declin treptat — fizic, intelectual și moral — a lăsat pe toți oamenii mai mult sau mai puțin deteriorați, și fiecare are nevoie și ar trebui să aibă compătimirea celorlalți și ajutor în măsura ((311)) gradului său de deteriorare și a dependenței care rezultă, intelectual, moral și fizic.

Dacă iubirea ar fi motivul care stăpânește inimile tuturor oamenilor, fiecare ar fi încântat să-și facă partea sa pentru binele comun și toți ar fi egali în ceea ce privește necesitățile comune și unele din comoditățile vieții. Aceasta ar implica o măsură de socialism. Dar iubirea nu este motivul stăpânitor printre oameni și ca atare un asemenea plan nu poate funcționa acum. Egoismul este principiul stăpânitor, nu numai în partea cea mai mare a creștinătății, ci aproape în toată creștinătatea, și el aduce propriul său rod amar și-l coace rapid acum pentru marea recoltă din Apocalipsa 14:19, 20.

Nimic altceva decât (1) convertirea lumii în masă, sau (2) intervenția puterii supraomenești n-ar putea schimba acum cursul lumii de la calea egoismului la aceea a iubirii. Nici cei mai optimiști nu visează o asemenea convertire; căci, deși creștinismul nominal a reușit să convertească pe dinafară relativ puțini din miliardele pământului, adevărata convertire — de la spiritul egoist al lumii la spiritul iubitor, generos al lui Cristos — poate fi socotită numai în cifre mici. De aceea, speranța din această parte poate fi la fel de bine abandonată. Singura speranță este în intervenția puterii supraomenești, și tocmai asemenea schimbare este ceea ce a promis Dumnezeu în și prin Împărăția Milenară a lui Cristos. Dumnezeu a prevăzut că se va cere o mie de ani pentru a alunga egoismul și a restabili dragostea ca să controleze deplin chiar și pe cei doritori; de aceea s-au prevăzut tocmai astfel de „timpuri ale restabilirii” (Fapt. 3:21). Între timp însă, puținii care apreciază cu adevărat și doresc regula iubirii pot vedea în general imposibilitatea asigurării ei prin mijloace pământești; pentru că cei bogați nu vor renunța de bună voie la avantajele lor și nici masele nu vor produce suficient pentru ele dacă n-ar fi stimulentul, fie al ((312)) necesității fie al invidiei, atât de inerentă este comoditatea egoistă la unii, iar luxul risipitor și nepăsarea la alții.

De ce nu pot continua condițiile favorabile recente

Se poate sugera faptul că bogații și săracii au trăit împreună timp de 6.000 de ani și că acum nu există mai mare pericol de a urma dezastru decât a existat în trecut; nu există mai mare pericol ca bogații să-i strivească pe săraci și să-i lase să moară de foame, nici ca săracii să-i distrugă pe bogați prin anarhie. Dar aceasta este o greșeală; de ambele părți există mai mare pericol ca oricând înainte.

Condițiile maselor s-au schimbat mult din zilele sclaviei; nu numai condițiile fizice, ci și cele intelectuale; și acum, după ce au căpătat gustul civilizației și al educației, s-ar cere secole de opresiune treptată pentru a le face să se supună din nou vechii ordini de lucruri, în care ei au fost vasali nobilimii posesoare de pământuri. Nu s-ar putea face într-un secol — mai degrabă ar muri! Însăși suspiciunea unei tendințe către asemenea viitor pentru copiii lor ar duce la revoluție, și această teamă contribuie la îmboldirea celor săraci la proteste mai puternice decât s-au încercat vreodată.

Dar se poate pune întrebarea: De ce să ne gândim la asemenea tendință? De ce să nu presupunem o continuare și chiar o creștere a prosperității generale din secolul trecut și mai ales din ultimii cincizeci de ani?

Nu putem presupune aceasta, deoarece observația și reflecția arată că asemenea așteptări ar fi neraționale, de fapt imposibile, din câteva motive. Prosperitatea secolului actual a fost — sub supravegherea divină, Daniel 12:4 — rezultatul direct al deșteptării intelectuale a lumii, mijloacele fiind tiparul, aburul, electricitatea și mecanica aplicată. Deșteptarea a adus o cerere crescută de ((313)) necesități și lux din partea unui număr tot mai mare de oameni. Venind brusc, creșterea cererii a depășit producția și astfel salariile în general au crescut. Și cum oferta a ajuns să fie egală sau chiar să depășească cererea piețelor autohtone, alte națiuni, care dormeau de multă vreme, sau deșteptat și ele și au cerut bunuri. Pentru un timp toate clasele au beneficiat și toate națiunile civilizate au devenit dintr-o dată mult mai bogate și mult mai confortabile decât oricând înainte; deoarece producția de mașini a necesitat matrițe, mașiniști și tâmplari, iar acestea au necesitat ajutorul lemnarilor, cărămidarilor și constructorilor de furnale; iar când mașinile au fost gata, multe dintre ele au necesitat cărbune și s-a produs o cerere crescută de mineri, ingineri, fochiști etc. Vapoarele cu aburi și căile ferate au fost cerute în toată lumea, și mii de oameni au fost prompt angajați în construirea, echiparea și funcționarea lor. Astfel clasa muncitoare a fost solicitată, iar salariile au crescut proporțional cu calificarea cerută. În mod indirect și alții au beneficiat la fel ca și cei direct angajați; deoarece, oamenii fiind plătiți mai bine, consumau hrană mai bună, purtau haine mai bune și locuiau în case mai bune, mai confortabil mobilate. Fermierul nu numai că era obligat să plătească mai mult pentru munca pe care o angaja, ci la rândul lui primea în mod proporțional mai mult pentru ceea ce vindea; și la fel era în fiecare ramură a industriei. Astfel, tăbăcarii și pantofarii, tricotorii, ceasornicarii, bijutierii etc. au beneficiat, deoarece cu cât masele erau plătite mai bine, cu atât puteau cheltui mai mult, atât pentru necesități cât și pentru lux. Cei care cândva umblau desculți și-au cumpărat pantofi; cei care cândva umblau fără ciorapi au început să considere ciorapii o necesitate; și astfel toate ramurile comerțului au prosperat. Toată această cerere venind brusc, a fost inevitabilă o prosperitate generală și rapidă.

((314))

Invenția a fost stimulată de cerere și aceasta a împins unul după altul aparatele pentru economisirea forței de muncă în fabrică, în casă, la fermă, peste tot, până când acum este greu ca cineva să câștige cele necesare vieții independent de mașinile moderne. Toate acestea, alături de comerțul cu popoarele din afară, care în mod asemănător se trezesc dar mai târziu, au ținut prosper mersul lucrurilor pentru clasele muncitoare, în timp ce au făcut pe negustorii și pe manufacturierii creștinătății fabulos de bogați.

Dar acum ne apropiem de capătul drumului prosperității. Deja în multe direcții proviziile mondiale depășesc cererile mondiale, sau mai degrabă depășesc capacitatea financiară de a satisface dorințele. China, India și Japonia, după ce au fost clienți excelenți pentru manufacturile din Europa și din Statele Unite, folosesc acum pe scară largă propria lor forță de muncă (de la 6 la 12 cenți pe zi) în copierea a ceea ce au cumpărat deja; și astfel ei vor cere proporțional tot mai puțin în viitor. Țările din America de Sud au fost împinse mai repede decât le permitea inteligența, iar unele dintre ele sunt deja falimentare și trebuie să economisească până când vor ajunge la o stare financiară mai bună.

Deci, în mod evident se apropie o criză; o criză care ar fi culminat mai devreme decât aceasta din Europa, dacă n-ar fi fost prosperitatea fără precedent din această Mare Republică, sub un tarif protector care a adus aici milioane din capitalul european spre a fi investiți, precum și a atras milioane din populația Europei să se împărtășească din beneficiile acelei prosperități, și care în același timp a produs corporațiile și trusturile uriașe care acum amenință bunăstarea publică.

Prosperitatea generală și salariile mai mari au venit și în Europa. Nu numai că clasele muncitoare din Europa au fost ușurate, dar și războaiele au ușurat presiunea competiției ((315)) muncii prin uciderea unui milion de bărbați în floarea vârstei și prin distrugerea bunurilor și întreruperea generală a muncii. Și în cei douăzeci și cinci de ani trecuți, armatele permanente care sunt în creștere constantă ușurează Europa de alte milioane de bărbați pentru armată, care altfel ar fi concurenți; în afară de aceasta, să ne gândim la marele număr al celor angajați în pregătirea armamentelor militare, arme, vase de război etc.

Dacă, în ciuda tuturor acestor condiții atât de favorabile prosperității și cererii de muncitori bine plătiți, aflăm acum că punctul culminant a fost atins și că salariile tind mai degrabă să scadă, suntem îndreptățiți să susținem, atât din punct de vedere uman cât și din punctul de vedere al revelației lui Dumnezeu, că se apropie o criză — criza istoriei acestei lumi.

De asemenea este vrednic de remarcat că în timp ce salariile au ajuns la un nivel fără precedent în ultimii ani, creșterea prețurilor la cele necesare vieții a ținut pasul cu prisosință cu această creștere, exercitând astfel mai mult decât o influență de contrabalansare. Care va fi rezultatul? Și cât timp trebuie să-l așteptăm?

Prăbușirea va veni în grabă. Întocmai cum marinarul care a trudit să urce anevoios până în vârful catargului poate cădea brusc, întocmai cum o piesă grea a unei mașini, ridicată încet cu roți dințate și scripeți, dacă scapă din strânsoare va veni iarăși jos cu o forță zdrobitoare și distrugătoare, cu mult mai rea decât dacă n-ar fi fost ridicată niciodată, tot așa omenirea, ridicată mult deasupra oricărui nivel anterior, prin roțile și pârghiile invenției și îmbunătățirii și prin instrumentele educației și iluminării generale, a ajuns la un loc unde (din cauza egoismului) nu se mai poate ridica — unde ceva cedează. Se va prinde și se va stabiliza pentru un moment (câțiva ani) la un nivel mai jos, înainte ca roțile și pârghiile care nu pot merge mai departe să se rupă sub încordare, și va rezulta ruina completă.

((316))

La început când au fost introduse mașinile a existat temerea că va fi o competiție a rezultatelor cu forța de muncă și calificarea umană; dar mijloacele opuse la care ne-am referit deja (deșteptarea generală din creștinătate și din afara ei, producerea de mașini, războaiele, armatele etc.), până acum au contracarat cu prisosință tendința naturală: în așa măsură încât mulți oameni au tras concluzia că acest lucru acționează împotriva rațiunii și că mașinile care economisesc forța de muncă nu sunt în război cu munca umană. Dar nu este așa; lumea încă funcționează sub legea cererii și ofertei; iar funcționarea acelei legi este sigură și poate fi explicată oricărei minți raționale. Cererea de muncă și de calificare umană a fost numai temporar crescută pregătind o mai abundentă ofertă de mașini care să ia locul forței de muncă, și odată punctul culminant atins, reacția nu poate fi altfel decât bruscă și zdrobitoare pentru cei asupra cărora cade greutatea înlocuită.

Să presupunem că civilizația a mărit cererile mondiale până la de cinci ori pe cât erau acum cincizeci de ani (și desigur aceasta ar trebui considerată o estimare foarte largă), ce se întâmplă cu oferta? Toți vor fi de acord că invențiile și mașinile au crescut oferta la mai mult de zece ori față de cât era cu cincizeci de ani în urmă. Un om orb la minte poate vedea că imediat ce vor fi construite suficiente utilaje pentru a satisface cererile, va trebui să existe după aceea un concurs, o competiție între om și mașină; pentru că nu va fi destul lucru pentru toți, chiar dacă n-ar mai fi deloc o creștere nici la oameni, nici la mașini. Dar competiția crește; populația lumii crește repede, iar mașinile conduse de calificare crescută creează zilnic mașini mai multe și mai bune. Cine nu poate vedea că sub actualul sistem egoist, imediat ce oferta depășește cererea (imediat ce avem un surplus de producție), cursa între oameni și mașini trebuie să fie scurtă și foarte dezavantajoasă pentru oameni. Mașinile sunt în general sclavi de fier, de oțel și de lemn, ((317)) vitalizate de abur, electricitate etc. Ele pot face nu numai mai multă muncă, ci muncă mai bună decât pot face oamenii. Iar ele n-au minte de cultivat, n-au înclinații stricate de stăpânit, n-au soții și familii la care să se gândească și pe care să le întrețină; ele nu sunt ambițioase; ele nu formează sindicate și nu trimit delegați care să se amestece în conducerea afacerilor, nici nu fac greve; și ele sunt gata să muncească ore în plus fără plângeri serioase și fără plată suplimentară. De aceea, ca sclavi, mașinile sunt cu mult mai de dorit decât sclavii umani, albi sau negri, și munca și calificarea umană sunt înlocuite pe cât este posibil; iar cei care au sclavi-mașini sunt bucuroși că sub legile și uzanțele actuale semenii lor sunt liberi și independenți, pentru că sunt astfel eliberați de responsabilitate și grijă față de ei, care ar fi necesare în starea lor de sclavi.

Muncitorii lumii nu sunt orbi. Ei văd, cel puțin vag, la ce trebuie să ducă actualul sistem de egoism pe care trebuie să admită că ei înșiși l-au ajutat să se dezvolte, și sub care ei, precum și toți ceilalți, încă funcționează. Ei încă nu văd cu claritate inevitabilitatea lui și nici starea abjectă la care îi va duce sigur și rapid servitutea față de el dacă nu va fi îndepărtat. Dar ei văd că competiția între ei pentru a fi slujitorii sclavilor-mașini (ca mașiniști, ingineri, fochiști etc.) devine tot mai acerbă în fiecare an.

Mașinile ca factor În pregătirea pentru „foc”
Cei câțiva ani trecuți sunt doar o pregustare a ceea ce trebuie să vină

Cităm pe unii dintre oamenii care se trezesc și își dau seama de posibilitățile viitorului. Un scriitor necunoscut spune:

„Strălucirea democrațiilor vechilor cetăți grecești, sclipind ca punctele de lumină pe fundalul întunecat al barbariei înconjurătoare, a fost o sursă de dispută printre susținătorii moderni ai diferitelor forme de guvernare. Împotrivitorii conducerii populare au susținut că cetățile vechi n-au fost deloc ((318)) democrații adevărate, ci aristocrații, deoarece ele se bazau pe munca sclavilor, singurul lucru care a dat cetățenilor liberi răgazul să se ocupe de politică. Trebuie să existe o clasă de jos, în conformitate cu acești gânditori, pentru a face munca de corvoadă a comunității, și o formă de guvernare care permite muncitorilor obișnuiți o participare la guvernare este una care nu poate dura.

Această gândire plauzibilă a fost ingenios întâmpinată de către d-nul Charles H. Loring în cuvântarea sa prezidențială în fața Societății Americane a Inginerilor Mecanici în 1892, când el a afirmat că civilizația modernă avea toate avantajele sclaviei antice, fără cruzimea ei. «Rușinea civilizației antice», a spus el, «a fost lipsa ei completă de omenie. Justiția, bunăvoința și mila au avut doar puțină stăpânire; forța, frauda și cruzimea le-au luat locul. Nici nu s-ar putea aștepta ceva mai bun de la o organizare bazată pe cel mai rău sistem de sclavie care a șocat vreodată sensibilitatea omului. Atâta timp cât sclavia umană a fost originea și sprijinul civilizației, aceasta din urmă a trebuit să fie brutală, căci șuvoiul nu se poate ridica mai sus decât izvorul lui. O astfel de civilizație, după o culminare rapidă a avut un declin, iar istoria, deși vag, arată căderea ei într-o barbarie tot atât de întunecată ca aceea din care a apărut.

Civilizația modernă de asemenea are la baza ei un sclav de corvoadă, dar unul care se deosebește mult de predecesorul lui dintre cei antici. El nu are nervi și nu știe ce este oboseala. În munca lui nu este pauză, și într-un spațiu mic depășește munca națiunilor de scalvi umani. El este nu numai cu mult mai puternic, ci și cu mult mai ieftin decât ei. El lucrează interminabil, și lucrează la orice; se poate aplica atât la munca cea mai fină cât și la cea mai aspră. El produce toate lucrurile atât de abundent încât omul, eliberat de partea mai mare a muncii lui de sclav, își dă seama pentru prima dată de titlul său de Domn al Creației. Produsele tuturor ramurilor mari ale civilizației noastre, folosirea transportului ieftin și rapid pe uscat și pe apă, tiparul, instrumentele de pace și de război, obținerea cunoștințelor de toate felurile, au devenit o ((319)) posibilitate și o posesie a tuturor prin munca sclavului ascultător pe care noi îl numim motorul cu aburi».

Este literalmente adevărat că mașina modernă este un sclav cu o putere productivă de sute de ori mai mare decât a vechilor sclavi umani, și ca atare, deoarece avem acum bazele materiale pentru o civilizație în care toată populația să constituie o clasă neocupată, corespunzătoare cetățenilor liberi ai Atenei — o clasă nu liberă de fapt să-și petreacă timpul într-o risipă indolentă, ci eliberată de corvoada cea mai grea și capabilă să se întrețină singură în confort, fără mai multă muncă manuală decât este compatibilă cu o sănătate bună, o cultivare a minții și o distracție rezonabilă. Numai în Anglia se estimează că aburul face munca a 156.000.000 de oameni, ceea ce este de cel puțin cinci ori mai mult decât în întreaga lume civilizată în timpurile străvechi, socotind sclavii și oamenii liberi la un loc. În Statele Unite aburul face munca a 230.000.000 de oameni, reprezentând aproape întreaga populație actuală a globului, și noi utilizăm cascadele la motoare electrice într-o proporție care pare posibil a face ca și acea cifră să fie nesemnificativă.

Dar din nefericire, în timp ce avem o bază materială pentru o civilizație de un confort generalizat, timp liber și inteligență, încă n-am învățat cum să profităm de ea. Ne dezvoltăm, dar încă mai avem cetățeni care se consideră norocoși dacă pot găsi oportunitatea să-și petreacă toate orele din zi într-o muncă epuizantă — cetățeni care, după teoria noastră politică, sunt egali cu oricare alți oameni în deciderea politicii guvernului, dar care n-au nici o oportunitate să obțină idei despre vreun alt subiect în afară de cel al perspectivei în privința a ceea ce vor mânca la mesele următoare.

Știința fizicii ne-a dat mijloacele de a construi cea mai mare, cea mai strălucită, cea mai fericită și mai durabilă civilizație de care are cunoștință istoria. Rămâne ca științele sociale să ne învețe cum să folosim aceste materiale. Fiecare experiment în acea direcție, fie că reușește sau eșuează, este valoros. În chimie sunt o mie de experimente fără rezultat la fiecare descoperire. Dacă Kavea și Altruria au eșuat, noi totuși datorăm mulțumiri proiectanților acestora pentru că au ajutat să se marcheze stâncile ascunse în calea progresului”.

((320))

Un jurnal despre afacerea cărbunelui, The Black Diamond, spune:

„Trebuie numai să aruncăm o privire la rapiditatea transportului și a comunicațiilor pe care aceasta a dezvoltat-o pentru a aprecia faptul că într-adevăr și-a asigurat o poziție fără de ajutorul căreia este dificil să înțelegem cum ar putea fi conduse acum afacerile moderne. Un punct despre mineritul mecanic, și care este o chestiune de importanță serioasă, este acela că se poate baza pe mecanică pentru a face muncă constantă. Perspectivele grevelor sunt prin urmare mult diminuate, și este un fapt remarcabil că acum oriunde are loc o grevă, este urmată de extinderea folosirii mașinii și la alte sfere. Aplicarea mai largă a metodelor mecanice în toate direcțiile aliniază treptat relațiile afacerilor înrudite pe o bază de reglare care va continua să tindă spre un punct unde grevele pot deveni aproape imposibile.

Electricitatea este încă în faza de pruncie, dar acolo unde pune stăpânire pe un domeniu, se constată a fi permanentă, iar săpătorii după diamante ascunse se vor confrunta curând cu realitatea crudă că acolo unde n-au fost scoși afară de mâna de lucru ieftină din Europa, vor avea să se confrunte cu un dușman mult mai greu de biruit, și că în câțiva ani acolo unde mii de oameni sunt angajați în minerit, sute vor face aceeași muncă cu ajutorul mașinilor electrice de minerit”.

Oliphant Gazette spune:

„Minunatele progrese ale științei și nenumăratele mecanisme ale acestei epoci inventive elimină rapid munca manuală din multe industrii, și mii de muncitori care acum câțiva ani au găsit un loc de muncă plătit caută în zadar ceva de lucru. Unde sute de oameni au fost angajați într-o uzină sau într-o fabrică, acum douăzeci vor face mai multă muncă, ajutați de utilaje mecanice. Linotipul a făcut șomeri mii de tipografi, și la fel peste tot în diferitele ramuri, mașina face munca mai expeditiv, cu mai puțină cheltuială și mai satisfăcător decât munca manuală.

Perspectivele sunt că în câțiva ani mineritul antracitului va fi făcut în mare măsură cu utilaje electrice, iar omul și catârul ((321)) nu vor fi decât accesoriile unui mecanism electric unde este vorba de o muncă în care se impune o sursă de energie”.

Un alt scriitor notează următoarele ca fapte:

„Un bărbat și doi băieți pot face munca pe care doar cu câțiva ani în urmă o făceau 1.100 de filatori.

Un om face acum munca a cincizeci de țesători de pe vremea bunicului său.

Mașinile de imprimat bumbac au înlocuit o mie cinci sute de muncitori la unul rămas.

O mașină și un om care lucrează la ea face atâtea potcoave pe zi câte făceau cinci sute de oameni în același timp.

Din cinci sute de bărbați angajați înainte la tăierea butucilor, patru sute nouăzeci și nouă și-au pierdut slujba prin introducerea mașinilor moderne.

O mașină de făcut cuie ia locul a 1.100 de oameni.

În producerea hârtiei, 95% din munca manuală a fost înlocuită.

Un om poate face tot atâtea vase de ceramică acum, câte puteau face în același timp 1.000 de oameni înainte de a fi folosite mașinile.

Prin folosirea mașinilor la încărcarea și descărcarea vaselor, un om poate face munca a 2.000 de oameni.

Un ceasornicar cu experiență poate face de la două sute cincizeci la trei sute de ceasuri în fiecare an cu ajutorul mașinilor, 85% din munca manuală dinainte fiind astfel înlocuită”.

Pittsburgh Post, observând acum câțiva ani remarcabilul progres al producerii fierului brut în timpul a două decenii prin îmbunătățirea cuptoarelor, a spus:

„Acum douăzeci de ani, în 1876, producția de fontă în Statele Unite a fost de 2.093.236 de tone. În anul 1895, producția de fontă în districtul Allegheny a fost de 2.054.585 de tone. În 1885, producția totală a țării a fost de 4.144.000 de tone de fontă, în timp ce în 1895 eram în fruntea lumii cu 9.466.000 de tone”.

Canadienii observă aceleași condiții și aceleași efecte. Montreal Times spune:

„Cu cele mai bune mașini din zilele noastre, un om poate produce stofă de bumbac pentru două sute cincizeci de ((322)) oameni. Un om poate produce haine de lână pentru trei sute de oameni. Un om poate produce cizme și pantofi pentru o mie de oameni. Un om poate produce pâine pentru două sute de oameni. Și totuși, mii de oameni nu pot avea haine de bumbac, de lână, cizme sau pantofi sau pâine. Trebuie să existe un motiv pentru această stare de lucruri. Trebuie să existe o modalitate de a remedia această stare rușinoasă de anarhie în care ne aflăm. Atunci, care este remediul?”

Topeka State Journal a spus:

„Profesorul Hertzka, economist și om de stat austriac, a descoperit că funcționarea diferitelor sectoare ale industriei ca să-i aprovizioneze pe cei 22.000.000 de austrieci cu cele necesare vieții, prin metode și utilaje moderne, ar cere munca a numai 615.000 de oameni, care să lucreze un număr obișnuit de ore. Pentru a le oferi tuturor lux, ar trebui numai încă 315.000 de muncitori. În continuare el calculează că actuala populație a Austriei care muncește, incluzând toate femeile și toți bărbații între 16 și 50 de ani, este de 5.000.000 în cifră rotundă. Calculele lui l-au făcut să afirme mai departe că acest număr de muncitori, toți angajați și dotați cu mașini și metode moderne, ar putea furniza întregii populații cele necesare și lux dacă ar munci treizeci și șapte de zile pe an, cu orele de acum. Dacă ei vreau să muncească trei sute de zile pe an, ar trebui să muncească numai o oră și douăzeci de minute pe zi.

Cifrele profesorului Hertzka în privința Austriei, dacă sunt corecte, sunt aplicabile cu mici variații la toate celelalte țări, inclusiv Statele Unite. În California este folosită la lucru o combină cu aburi care seceră și leagă nouăzeci de acri pe zi, sub supravegherea a trei oameni. Cu un șir de pluguri atașate, aparatul cu aburi al acestei mașini poate ara optzeci și opt de acri pe zi. Un brutar din Brooklyn angajează trei sute cincizeci de oameni și scoate 70.000 de pâini pe zi, sau o medie de 200 de pâini pentru fiecare om angajat. În producerea pantofilor cu mașina McKay, un om poate face 300 de perechi de pantofi în același timp în care ar face cinci perechi cu mâna. În fabricile pentru utilaje agricole, 500 de oameni fac acum munca a 2.500 de oameni.

((323))

Înainte de 1879 trebuiau șaptesprezece oameni calificați pentru a face 500 de duzini de mături pe săptămână. Acum nouă oameni pot face 1.200 de duzini de mături în același timp. Un om poate face și finisa 2.500 de cutii metalice de două livre pe zi. O fabrică de ceasuri din New York poate produce peste 1.400 de ceasuri pe zi, 511.000 pe an, sau o medie de două sau trei ceasuri pe minut. În croitorie, un om ajutat de electricitate poate croi 500 de articole de îmbrăcăminte pe zi. În oțelăriile Carnegie, cu ajutorul electricității, opt oameni fac munca a 300 de oameni. O mașină de făcut chibrituri, aprovizionată de un băiat, poate tăia 10.000.000 de bețe pe zi. Cel mai nou război de țesut poate funcționa fără supraveghere în timpul orei de cină și o oră și jumătate după ce se închide fabrica, țesând automat pânza.

Aici se prezintă problema veacului care-și așteaptă soluția: cum să conectăm puterile și necesitățile noastre astfel încât să nu fie nici o risipă de energie și nici o lipsă. Cu această problemă rezolvată în mod corespunzător, este clar că nu trebuie să fie oameni obosiți și peste măsură de munciți; nici sărăcie, nici foamete, nici lipsuri, nici vagabonzi. Au fost propuse nenumărate soluții, dar până acum nici una nu pare aplicabilă fără a face cuiva o nedreptate, reală sau aparentă. Omul care va conduce poporul spre lumină în această problemă, va fi cel mai mare erou și cel mai mare binefăcător al rasei sale, pe care l-a cunoscut lumea vreodată”.

Competiția feminină ca factor

O altă problemă de luat în considerare este competiția feminină. În 1880, conform rapoartelor Recensământului Statelor Unite, erau 2.477.157 de femei angajate în ocupații rentabile în Statele Unite. În 1890, rapoartele au arătat că numărul era de 3.914.711, o creștere de peste 50%. Creșterea mâinii de lucru feminine în contabilitate, dactilografie și stenografie se arată a fi în mod special mare. Recensământul din 1880 a arătat 11.756 de femei angajate astfel; recensământul din 1890 a arătat 168.374. Putem spune liniștiți că numărul total al femeilor angajate acum (1912) în ocupații rentabile este de peste zece milioane. Iar acum ((324)) și acestea sunt înlocuite de mașini. De exemplu, o întreprindere pentru prăjirea cafelei din Pittsburgh, prin instalarea a două mașini de împachetare a cafelei, recent inventate, care sunt mânuite de patru femei, a determinat disponibilizarea a cincizeci și șase de femei.

Competiția devine din ce în ce mai intensă pe zi ce trece, și fiecare invenție valoroasă numai mărește dificultatea. Într-adevăr bărbații și femeile sunt eliberați de multă corvoadă, dar cine îi va întreține pe ei și familiile lor în timp ce sunt fără ocupație?

Opiniile și metodele muncii, raționale și neraționale

Nu putem decât să mărturisim că fiecare indiciu vorbește despre o mai mare presiune pentru muncă, din partea unei mai mari armate de șomeri, și în consecință salarii din ce în ce mai mici. Pentru a evita această situație s-au format sindicatele muncitorești, care desigur că au ajutat cumva la menținerea demnității, a plății și a condiției umane, și la ferirea multora de puterea zdrobitoare a monopolului. Dar acestea au efectele lor atât bune cât și rele. Ele i-au făcut pe oameni să se încreadă în ei înșiși și în sindicatele lor în privința sfatului și a ieșirii din dilemă, în loc să privească spre Dumnezeu și să caute să învețe din Cuvântul Său care este calea Sa, ca să poată merge pe ea și să nu se poticnească. Dacă ar fi urmat calea din urmă, Domnul le-ar fi dat, în calitate de copii ai Săi, „un duh al unei minți sănătoase” și iar fi îndrumat cu sfatul Său. Dar nu acesta a fost rezultatul, ci mai degrabă contrariul; neîncrederea în Dumnezeu, neîncrederea în om, nemulțumirea generală și egoismul necontenit și iritant s-au intensificat. Sindicatele au cultivat sentimentul independenței egoiste și al lăudăroșeniei și iau făcut pe muncitori mai capricioși, și au înstrăinat de ei simpatia angajatorilor mai cumsecade și mai binevoitori, care ajung repede la concluzia că este inutil să se încerce o metodă conciliatoare cu sindicatele și că muncitorii trebuie să învețe prin experiență aspră să fie mai puțin capricioși.

((325))

Teoria muncii este corectă când pretinde că binecuvântările și invențiile legate de aurora dimineții Milenare ar trebui aplicate în beneficiul întregii omeniri, și nu numai pentru bogăția celor a căror avariție, judecăți pătrunzătoare, prevedere și poziții avantajoase le-au asigurat lor și copiilor lor proprietatea mașinilor și a pământului, și bogăția suplimentară pe care acestea o adună zilnic. Ei simt că acești norocoși n-ar trebui să ia în mod egoist tot ce pot obține, ci ar trebui să împartă generos toate avantajele cu ei; nu ca un dar, ci ca un drept; nu sub legea competiției egoiste, ci sub legea divină a iubirii pentru aproapele. Ei își sprijină pretențiile pe învățăturile Domnului Isus și în mod frecvent Îi citează preceptele.

Dar ei par să uite că le cer celor norocoși să trăiască după regula iubirii, în beneficiul celor mai puțin norocoși care încă mai doresc să trăiască după legea egoismului. Este oare rațional să cerem de la alții ceea ce ei nu doresc să le acorde altora? Și oricât de dezirabil și lăudabil ar putea fi aceasta, este oare înțelept s-o așteptăm, dacă sar cere? Desigur că nu. Tocmai oamenii care pretind cel mai tare ca aceia mai norocoși decât ei să împartă cu ei, sunt foarte neînclinați să împartă măsura lor de prosperitate cu cei mai puțin norocoși decât ei.

Un alt rezultat al stăpânirii egoismului în afacerile umane este că o majoritate din oamenii relativ puțini care au judecată bună sunt absorbiți de marile întreprinderi de afaceri, trusturi etc. de astăzi, în timp ce acei care oferă consiliere sindicatelor sunt adesea oameni cu o judecată medie sau slabă. Este puțin probabil și ca sfatul bun, moderat, să fie acceptat când este oferit. Muncitorii au învățat să fie suspicioși și mulți dintre ei presupun acum că aceia care oferă un sfat rațional sunt spioni și emisari care simpatizează cu partida angajatorilor. Majoritatea lor sunt nerezonabili și supuși numai celor șmecheri care satisfac toanele celor mai ignoranți, pentru a fi liderii lor bine plătiți.

((326))

Fie că este din ignoranță, fie dintr-o judecată greșită, jumătate din sfatul acceptat și urmat s-a dovedit a fi rău, neînțelept și nefavorabil celor cărora le-a fost intenționat să le folosească. În mare parte necazul este, fără îndoială, că sprijinindu-se pe brațul puterii umane, reprezentat prin numărul și curajul lor, ei neglijează înțelepciunea care este de sus, care este „mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire și nefățarnică”. Prin urmare, ei n-au „duhul îdispozițiaș unei minți sănătoase” ca să-i conducă. 2 Tim. 1:7 (subsol — n. e.).

Ei își imaginează că prin sindicate, boicoturi etc. pot menține prețul muncii în câteva departamente dublu sau triplu față de cele plătite pentru alte feluri de muncă. Ei nu reușesc să observe că în noile condiții mecanice nu se cer, cum se cereau înainte, ani de zile pentru a învăța o meserie; că, cu educația generală din școala comună și din ziare, mii de oameni pot învăța repede să facă ceea ce înainte numai puțini înțelegeau; și că surplusul forței de muncă, scăzând prețurile într-o ramură sau industrie, va îndrepta cu atât mai mulți oameni să concureze pentru un loc de muncă mai ușor și mai bine plătit în alte direcții, și în cele din urmă cu o astfel de presiune în privința numărului încât să fie irezistibilă. Oamenii nu vor sta deoparte să flămânzească și să-și vadă familiile înfometate, mai degrabă vor accepta pentru unu sau doi dolari pe zi o situație în care acum li se plătește altora trei sau patru dolari pe zi.

Atâta timp cât condițiile sunt favorabile oferta de muncă este mai mică decât cererea, sau cererea de bunuri este mai mare decât oferta — sindicatele muncitorești pot și chiar fac un bine considerabil membrilor lor, prin menținerea salariilor bune, a orelor favorabile și a condițiilor de muncă sănătoase. Dar este o greșeală a judeca viitorul după trecut în această chestiune și a depinde de sindicate pentru a contracara legile cererii și ofertei. Munca să-și îndrepte ((327)) privirile spre singura ei speranță, Domnul, și nu să se sprijine pe brațul de carne.

Legea cererii și ofertei neÎnduplecată asupra tuturor

Baza actuală a afacerilor, la mici și mari, bogați și săraci, după cum am văzut, este lipsită de iubire, zdrobitoare, egoistă. Bunurile produse sunt vândute la cele mai mari prețuri pe care le pot obține pentru ele producătorii și comercianții: ele sunt cumpărate de public la cele mai mici prețuri cu care le pot fi asigurate. Problema valorii reale este arareori chiar și luată în considerare, exceptând latura egoistă. Grânele și produsele agricole sunt vândute la cele mai mari prețuri pe care le pot obține fermierii și sunt cumpărate de către consumatori la cele mai mici prețuri cu care le pot procura. La fel munca și calificarea sunt vândute la cele mai mari prețuri pe care le pot cere proprietarii lor și sunt cumpărate de fermieri, comercianți și producători la cele mai mici prețuri care să le asigure ceea ce au nevoie.

Acțiunile acestei „Legi a cererii și ofertei” sunt absolute: nimeni nu le poate schimba; nimeni nu le poate ignora complet și să trăiască sub aranjamentele sociale actuale. De exemplu, să presupunem că fermierul ar spune: „Voi sfida această lege care acum guvernează lumea. Prețul grâului este de șaizeci de cenți pe bușel; dar ar trebui să fie de un dolar pe bușel pentru a plăti corespunzător munca mea și cea pe care o angajez: numi voi vinde grâul sub un dolar pe bușel”. Rezultatul ar fi că grâul său ar putrezi, familia sa ar avea nevoie de haine, angajații săi ar fi privați de salariu prin capriciul său, iar omul de la care a împrumutat bani ar deveni nerăbdător la neputința lui de a-și respecta angajamentele și i-ar vinde ferma și grâul și totul pentru datoria lui.

Sau să presupunem chestiunea în celălalt mod. Să presupunem că fermierul ar spune: „Le plătesc acum celor ((328)) care mă ajută la fermă treizeci de dolari pe lună; dar am aflat că într-un oraș din apropiere mecanicii care nu muncesc mai greu și fac mai puține ore sunt plătiți cu între cincizeci și o sută de dolari pe lună: sunt hotărât ca de acum încolo să fac ziua de lucru de opt ore și să plătesc șaizeci de dolari pe lună, tot anul. Care ar fi rezultatul unei astfel de încercări de a sfida legea cererii și ofertei? Probabil ar intra curând în datorii. E adevărat, dacă toți fermierii din Statele Unite ar plăti aceleași salarii și dacă toți ar vinde la prețuri corecte, s-ar putea face; dar la încheierea anotimpului magaziile ar fi pline de grâu, fiindcă Europa ar cumpăra din altă parte. Și apoi ce ar urma? Ei bine, știrea ar fi telegrafiată în India, Rusia și America de Sud, iar producătorii de grâu de acolo și-ar trimite grâul aici și ar sparge ceea ce se numește Alianța fermierilor, și ar da săracilor pâine ieftină. Evident, un asemenea aranjament, dacă ar putea fi efectuat, n-ar putea dura mai mult de un an.

Și aceeași lege a ordinii sociale actuale —Legea Cererii și Ofertei — controlează în mod egal oricare alt produs al muncii sau al priceperii umane, deosebindu-se în funcție de împrejurări.

În această Mare Republică, condițiile au fost favorabile unei cereri mari, unor salarii mari și unor profituri bune, datorită unui tarif protector împotriva competiției europene; și tendința a fost ca banii din Europa să vină aici pentru investiție, pentru profituri mai bune; iar forța de muncă și calificarea străină de asemenea au venit pentru plată mai bună decât puteau obține acasă. Acestea nu sunt decât acțiunile aceleiași Legi a Cererii și Ofertei. Iar milioanele de bani pentru investiție în utilaje și căi ferate, și pentru a le da oamenilor case și cele necesare vieții, au făcut din această țară de ani de zile cea mai remarcabilă țară din lume din punctul de vedere al prosperității. Dar punctul cel mai înalt al acestei ((329)) prosperități a trecut și suntem pe panta descendentă. Și nimic n-o poate împiedica decât dacă ar fi război sau alte calamități în celelalte națiuni civilizate, care ar orienta afacerile mondiale pentru o vreme spre națiunile care au pace. Războiul dintre China și Japonia a ușurat puțin presiunea, nu numai datorită armelor și muniției cumpărate de părțile rivale, dar și prin despăgubirea plătită Japoniei de către China, care la rândul ei a fost utilizată de japonezi pentru nave de război construite în diferite țări, mai ales în Marea Britanie. Mai mult, înțelegerea faptului că Japonia este acum „o putere maritimă” a făcut ca guvernele Europei și ale Statelor Unite să-și suplimenteze echipamentele navale. Nimic nar putea fi o mai mare miopie decât mitingul muncitoresc ținut recent în New York, ca protest împotriva cheltuielilor suplimentare pentru apărarea maritimă și de coastă a Statelor Unite. Ei ar trebui să vadă că asemenea cheltuieli ajută la menținerea muncii angajate. Oricât ne-am împotrivi noi la război, nu ne împotrivim mai mai puțin la înfometarea oamenilor din lipsă de muncă; și am risca creșterea pericolului de război. Datoriile lumii să se transforme în obligațiuni. Obligațiunile vor fi la fel de bune ca aurul și argintul în marele timp de strâmtorare care se apropie. Ezech. 7:19; Țef. 1:18.

Mulți pot vedea că pericolul este concurența: ca o consecință, „Actul de excludere a chinezilor” a devenit o lege, nu numai oprind imigrarea milioanelor de chinezi, ci și prevăzând expulzarea din această țară a tuturor celor care nu devin cetățeni. Și pentru a opri imigrarea din Europa, a fost scoasă o lege care interzice debarcarea emigranților care nu pot citi în vreo limbă etc. Mulți văd că sub legea cererii și ofertei, munca va fi în curând la același nivel în toată lumea, și ei doresc să prevină cât se poate de mult, și cât mai mult timp posibil, degradarea muncii în Statele Unite la nivelul european sau asiatic.

((330))

Alții caută să legifereze un remediu — să voteze ca producătorii să plătească salarii mari și să-și vândă produsele cu puțin mai mult decât costul. Ei uită că Capitalul, dacă este nerentabil aici, va merge în altă parte să construiască, să angajeze și să producă — unde condițiile sunt favorabile, unde salariile sunt mai mici sau prețurile mai avantajoase.

Dar perspectiva viitorului imediat în condițiile actuale pare încă mai întunecată, când avem o privire mai largă asupra subiectului. Legea Cererii și Ofertei guvernează atât capitalul cât și munca. Capitalul este tot atât de treaz ca și Munca în căutarea unei angajări rentabile. Acesta, de asemenea, continuă să fie informat și este chemat încoace și încolo în toată lumea. Dar Capitalul și Munca urmează drumuri opuse și sunt conduse de condiții opuse. Munca calificată caută locurile unde salariile sunt cele mai mari; Capitalul caută regiunile unde salariile sunt cele mai mici, pentru ca astfel să-și asigure profituri mai mari.

Mașinile au servit minunat Capitalul și încă îl mai servesc credincios; dar pe măsură ce Capitalul crește iar mașinile se înmulțesc, urmează o „supraproducție”, adică se produce mai mult decât se poate vinde cu profit; și urmează competiția, prețuri mai mici și profituri mai mici. Aceasta în mod natural duce la combinații pentru menținerea prețurilor și a profiturilor, numite Trusturi; dar există îndoiala că acestea pot fi menținute mult timp, cu excepția cazului articolelor brevetate, sau al bunurilor a căror ofertă este foate limitată sau protejată printr-o legislație care mai devreme sau mai târziu va fi corectată.

Perspectiva competiției industriale străine, Îngrozitoare

Dar tocmai la acest punct se deschide un nou câmp pentru întreprindere și Capital, dar nu pentru Muncă. Japonia și China se trezesc dintr-un somn de secole la civilizația apuseană — la o apreciere a aburului, electricității, mașinilor ((331)) și invențiilor moderne în general. Ar trebui să ne amintim că populația Japoniei aproape corespunde cu a Marii Britanii și că populația Chinei este de peste cinci ori mai mare decât a Statelor Unite. De asemenea să ne amintim că aceste milioane de oameni nu sunt sălbatici, ci oameni care în general pot citi și scrie în propria lor limbă; și că civilizația lor, deși diferită, este cu mult mai veche decât aceea a Europei — că ei erau civilizați, producători de porțelan și de articole din mătase când Marea Britanie era populată de sălbatici. De aceea nu trebuie să fim surprinși când aflăm că Capitalul caută contracte în China și mai ales în Japonia — să construiască acolo căi ferate, să transporte utilaje, să ridice mari întreprinderi manufacturiere — pentru ca astfel să poată utiliza priceperea, energia, spiritul de economie, răbdarea și cumpătarea acelor milioane de oameni obișnuiți cu truda și economia.

Capitalul vede mari recompense într-o țară unde munca poate fi obținută la șase până la cincisprezece cenți pe zi pentru fiecare angajat — acceptați fără murmur și cu mulțumiri. Un capital considerabil a mers deja în Japonia și mai mult așteaptă concesionare în China. Cine nu poate vedea că va fi necesar un timp scurt de numai câțiva ani pentru a aduce întreaga lume producătoare într-o competiție cu aceste milioane de oameni îndemânatici și gata să învețe? Dacă salariile actuale din Europa sunt găsite ca insuficiente; și dacă din cauza salariilor generoase din Statele Unite (comparativ cu Europa și Asia) și a ideilor extravagante și a obiceiurilor cultivate aici noi considerăm salariile actuale ca „salarii de înfometare” (deși ele sunt duble față de cele plătite în Europa și de opt ori mai mari față de cele din Asia), care ar fi starea deplorabilă a muncii în toată lumea civilizată după încă treizeci de ani de inventare și de construire a utilajelor care fac economie de forță de muncă, și după ce întreaga forță de muncă a lumii ar fi adusă întro ((332)) competiție strânsă cu forța de muncă ieftină din Orientul îndepărtat? Ar însemna nu numai o plată de cincisprezece cenți pe zi, ci în plus, șase oameni pentru fiecare loc de muncă, chiar la acea plată de mizerie. Acum câțiva ani presa publică a menționat mutarea unei fabrici de bumbac din Connecticut în Japonia, și de atunci alte manufacturi au mers acolo pentru a asigura un câmp de muncă mai ieftină și în consecință cu profituri mai mari.

Împăratul Germaniei evident a văzut acest „război industrial” apropiindu-se; el l-a reprezentat simbolic într-un tablou celebru făcut de un artist sub îndrumarea sa și dăruit țarului Rusiei. Tabloul reprezintă națiunile Europei prin figuri feminine îmbrăcate în armuri, stând în lumina strălucitoare a unei cruci aflate pe cerul de deasupra lor și sub conducerea unei figuri angelice, reprezentându-L pe Mihail care se uită la un nor negru ridicându-se din China și plutind spre ele, din care ies forme și fețe hidoase prin lumina scăpărătoare de fulger. Sub tablou sunt cuvintele: „Națiuni ale Europei! Uniți-vă în apărarea Credinței voastre și a Căminelor voastre!”

Omul galben cu bani albi

Ceea ce urmează a fost extras dintr-un excelent articol din Jurnalul Institutului Colonial Imperial (englez), de domnul Whitehead, membru al Consiliului Legislativ din Hong Kong, China. El a spus:

„Până acum chinezii au făcut numai un început în construcția fabricilor de filat și țesut. Pe râul Yang Tze și în vecinătatea Șanhaiului deja funcționează cam cinci uzine și altele sunt în curs de construire. Se estimează că ele vor avea aproximativ 200.000 de fuse și unele dintre ele au început lucrul. Capitalul angajat este în totalitate local, și cu pacea restabilită în aceste regiuni, cu un management onest, capabil, în timp ce actualul nostru sistem monetar continuă, nu există de fapt nici o limită pentru expansiunea și dezvoltarea industriilor din țările orientale”.

((333))

Aici observăm în aceeași privință o corespondență din Washington D. C., din 1896, care anunță un raport către guvern din partea consulului general Jernigan, la post în Șanhai, China, în sensul că industria bumbacului de acolo se bucură de mare atenție; că fabricile de bumbac sunt introduse din 1890 și ele prosperă; că a fost deschisă o fabrică de ulei din semințe de bumbac; și că, deoarece în China suprafața potrivită pentru cultivarea bumbacului este aproape tot atât de nelimitată ca și oferta de muncă foarte ieftină, „nu poate fi nici un dubiu că în curând China va fi una din cele mai mari țări producătoare de bumbac din lume”.

Domnul Whitehead, discutând despre războiul din 1894 dintre China și Japonia, declară că în el se află speranța principală a renașterii industriale a Chinei. El continuă:

„Rezultatul actualului război poate ajuta la scăparea poporului chinez de plasa mandarinilor. Resursele minerale și alte resurse ale Chinei se știe că sunt enorme, și chiar la ușă au milioane de acri de pământ adaptate în mod admirabil cultivării bumbacului, care, deși cu fibre scurte, este potrivit pentru amestecul cu alte calități. În decembrie 1893, pe râul Șanhai erau o dată nu mai puțin de cinci nave transoceanice încărcate cu bumbac cultivat în China pentru a fi transportat în Japonia, unde să fie transformat de fabricile și de mâinile japoneze în fire și în pânză. Acum japonezii importă bumbac pentru fabricile lor direct din America și din altă parte. După această teribilă trezire, dacă China, cu cei trei sute de milioane de oameni foarte harnici ai ei, și-ar deschide vastele sale provincii interne prin introducerea căilor ferate, a căilor ei de navigație internă pentru traficul cu abur și a resurselor ei nelimitate pentru dezvoltare, este imposibil să facem o estimare a consecințelor. Ar însemna practic descoperirea unei noi emisfere, intens populată cu popoare harnice și prisosind în resurse agricole, minerale și altele; dar deschiderea Chinei, ceea ce noi putem în mod rezonabil spera că va fi unul din rezultatele războiului actual, departe de a fi un beneficiu pentru manufacturierii englezi, dacă nu se face o schimbare în standardul nostru monetar, și aceasta curând, ((334)) Imperiul Celest, care a fost scena atât de multor victorii industriale, va fi numai câmpul celei mai mari înfrângeri ale noastre”.

Punctul de vedere al domnului Whitehead este complet capitalist când vorbește despre „înfrângere” — într-adevăr „înfrângerea” va cădea încă și mai greu asupra forței de muncă engleze. Continuând, el aruncă o privire asupra Japoniei, după cum urmează:

„Împrejurimile orașelor Osaka și Kioto sunt acum un surprinzător spectacol de activitate industrială. Într-o foarte scurtă perioadă de timp nu mai puțin de cincizeci și nouă de filaturi de bumbac și țesătorii au apărut în existență acolo, cu ajutorul a peste douăzeci de milioane de dolari, în întregime capital autohton. Acum ele au 770.874 de fuse de tors, iar în luna mai, autorități competente au estimat producția anuală a acestor fabrici la peste 500.000 de baloturi de fire, evaluat în mare la patruzeci de milioane de dolari, sau la rata actuală de schimb, să spunem patru milioane de lire sterline. Pe scurt, industriile japoneze, nu numai filaturile și țesătoriile, ci toate categoriile, au crescut foarte repede. Ele șiau dus deja succesul până la un punct la care pot nesocoti într-o măsură considerabilă competiția industrială britanică”.

Domnul Whitehead continuă și arată că capitaliștii din Europa și Statele Unite, având argint demonetizat, aproape au dublat valoarea aurului, și aceasta aproape dublează avantajul Chinei și al Japoniei. El spune:

„Dați-mi voie să vă explic faptul că argintul va angaja încă aceeași cantitate de forță de muncă orientală, așa cum a făcut cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă. Caracterul necorespunzător al standardului nostru monetar permite prin urmare țărilor estice să angajeze acum cel puțin cu 100% mai multă forță de muncă pentru o anumită cantitate de aur, decât au putut acum douăzeci și cinci de ani. Pentru a face această declarație importantă cu totul clară, permitețimi să dau următorul exemplu: În 1870, zece rupii erau echivalentul unei lire de aur, sub standardul unit al aurului și argintului, și plăteau douăzeci de oameni pentru o zi. Astăzi douăzeci de rupii sunt cam echivalentul unei lire regale, astfel încât pentru douăzeci de rupii pot fi angajați patruzeci de oameni pentru o zi, în loc de douăzeci de oameni ca în 1870. ((335)) Împotriva unei asemenea incapacități, forța de muncă britanică nu poate concura”.

În țările orientale, argintul încă mai plătește aceeași forță de muncă ca înainte. Dar, cum este măsurat acum în aur, argintul valorează mai puțin de jumătate din aurul pe care-l echivala înainte. De exemplu, în Anglia putea fi angajată o anumită forță de muncă acum douăzeci de ani, să spunem, cu opt șilingi. Acum în Anglia cu opt șilingi nu se poate plăti mai multă forță de muncă decât înainte, salariile fiind cam la fel, și ei au încă după legea noastră exact aceeași valoare monetară ca înainte, deși valoarea lor metalică a fost redusă după aprecierea aurului la mai puțin de șase peni fiecare. Cu doi dolari exact la fel cu cei vechi se poate angaja aceeași forță de muncă ca înainte, dar nu mai multă, totuși la prețul actual al aurului ei sunt egali numai cu patru șilingi. De aceea, acum este posibil să se angajeze în Asia atâta forță de muncă pentru patru șilingi în banii noștri, sau echivalentul lor în argint, câtă putea fi angajată acum douăzeci de ani cu opt șilingi, sau echivalentul lor în argint. Valoarea muncii orientale fiind astfel redusă până la mai bine de cincizeci și cinci la sută în bani de aur comparativ cu ceea ce era înainte, ea va fi capabilă să producă mărfuri și bunuri de larg consum chiar cu acea valoare mai ieftine decât munca din țările cu standard în aur. De aceea, dacă legea noastră monetară nu este amendată, sau dacă forța de muncă engleză nu este pregătită să accepte o reducere mare a salariilor, ramurile industriale britanice vor trebui în mod inevitabil să părăsească țărmurile britanice, deoarece produsele lor vor fi înlăturate prin stabilirea industriilor în țările cu standardul în argint”.

Domnul Whitehead ar fi putut adăuga pe bună dreptate, că în curând țările cu standardul în argint vor fi pregătite nu numai săși satisfacă propriile lor necesități, ci și să invadeze țările cu standardul în aur. De exemplu, Japonia ar putea vinde produse în Anglia la prețuri cu o treime mai mici decât se practică în Japonia; și schimbând în argint banii primiți în aur, pot duce cu ei în Japonia profituri mari. Astfel mecanicii americani și europeni nu numai că vor fi forțați să concureze cu mâna de lucru și cu priceperea asiatică ieftină și răbdătoare, dar în plus, vor fi în ((336)) dezavantaj în această competiție din cauza deosebirii între standardele în aur și în argint ale schimbului financiar.

Comentând asupra cuvântării domnului Whitehead, Daily Chronicle (Londra) atrage atenția asupra faptului că India a înlocuit deja pe scară largă mult din comerțul englez în manufacturile de bumbac. El a spus:

„Cuvântarea distinsului domn T. H. Whitehead de aseară de la Institutul Colonial, a atras atenția asupra unor cifre uimitoare în legătură cu comerțul nostru estic. Faptul că în ultimii patru ani exporturile noastre arată o scădere de 54.000.000 de lire nu are din nefericire nimic disputabil în legătură cu el. Rapoartele a șaizeci și șapte de filaturi din Lancashire pentru 1894 arată un bilanț în deficit total de 411.000 de lire. Față de acesta, creșterea exportului de fire indiene și de țesături către Japonia a fost pur și simplu colosală, iar fabricile de bumbac din Hiogo, Japonia, în 1891, au arătat un profit mediu de șaptesprezece la sută. Domnul Thomas Sutherland a spus că nu peste mult Compania Peninsulară și Orientală își va construi vasele pe Yantze, și domnul Whitehead crede că în curând țările orientale vor concura pe piețele europene. Oricât de mult ne-am putea deosebi în legătură cu remediile propuse, declarații cum sunt acestea din gura experților sunt un subiect serios de gândire”.

Un ziar german, Tageblatt (Berlin), a analizat cu atenție problema victoriei clare a Japoniei asupra Chinei și a fost surprins de știrea pe care a găsit-o. Ziarul îl numea pe Contele Ito, prim-ministrul japonez, un alt Bismark; iar pe japonezi în general foarte civilizați. El încheia cu o remarcă foarte semnificativă în privința războiului industrial la care ne referim, spunând:

„Contele Ito arată mult interes în dezvoltarea industrială a patriei sale. El crede că cei mai mulți străini subestimează șansele Japoniei în lupta internațională pentru supremație industrială. El crede că femeile japoneze sunt egale cu bărbații în fiecare domeniu de activitate și dublează capacitatea de muncă a națiunii”.

Editorul ziarului Economiste Francais (Paris), comentând asupra Japoniei și a afacerilor ei spune în mod semnificativ:

((337))

„Lumea a intrat într-un stadiu nou. Europenii trebuie să țină seama de noii factori ai civilizației. Puterile trebuie să înceteze să se mai certe între ele și trebuie să prezinte un front comun, și trebuie să-și aducă aminte că de acum încolo sutele de milioane de oameni din orientul îndepărtat — muncitori sobri, harnici și iuți — vor fi rivalii noștri”.

Domnul George Jamison, consulul general englez la Șanhai, China, a scris despre subiectul Competiției Orientale, arătând că demonetizarea și deci deprecierea argintului, lăsând aurul ca standard monetar în țările civilizate, este o altă chestiune care deprimă Munca și aduce profit Capitalului. El a spus:

„Creșterea continuă în valoare a aurului, comparativ cu cea a argintului, a schimbat totul. Bunurile engleze au ajuns atât de scumpe în valoarea lor în argint, încât Orientul a fost forțat să și le facă singur, iar declinul în valoarea metalului alb l-a ajutat atât de mult în munca sa, încât nu numai că poate face suficiente bunuri pentru sine, ci poate și să le exporte în mod avantajos. Creșterea valorii în aur a dublat prețul în argint al bunurilor engleze în est și a făcut folosirea lor aproape imposibilă, în timp ce scăderea în valoare a argintului, a scăzut aproape la peste jumătate prețul în aur al bunurilor orientale în țările care folosesc aurul, și cererea pentru ele este în continuă creștere. Condițiile sunt așa de inegale încât pare imposibil ca lupta să continue mult timp. Este ca și cum ai dezavantaja un campion dându-i adversarului său să alerge numai jumătate din distanță.

Imposibilitatea concurenței deschise între europeni și orientali a fost demonstrată în America. Acolo chinezii prin salariile lor mici au monopolizat munca astfel încât a fost nevoie ca ei să fie excluși din țară, altfel muncitorii europeni ar fi flămânzit sau ar fi fost scoși afară. Dar țările europene nu sunt amenințate cu muncitorul în sine, așa cum au fost americanii (el cunoștea prețul muncii europene și a putut afla, înțelege, cât trebuie să primească), ci sunt amenințate cu produsele acelei munci făcute la salarii orientale. Pe lângă aceasta, ar fi destul de ușor să refuzi să angajezi un oriental să-ți facă munca, în timp ce ar fi greu să refuzi să cumperi ((338)) bunuri făcute de el, mai ales că ele cresc în calitate și scad la preț. Tentația de a le cumpăra devine cu atât mai mare cu cât banii câștigați de muncitorul englez sunt mai puțini. El este cu atât mai înclinat să facă astfel, și refuză să cumpere produsele făcute de el însuși, dar mai scumpe. Țările care oferă protecție sunt mai avute. Ele pot impune taxe crescute pe bunurile orientale și astfel să oprească invadarea piețelor. Dar Anglia cu comerțul ei liber n-are nici o apărare, și greul poverii va cădea asupra muncitorilor ei. Răul devine tot mai mare. Fiecare bănuț în plus la prețul aurului comparativ cu cel al argintului face bunurile englezești cu un procent mai scumpe în est, în timp ce fiecare bănuț scăzut la prețul argintului face bunurile orientale cu un procent mai ieftine în țările care folosesc aurul. Aceste industrii noi cresc foarte rapid în Japonia, și ceea ce se face acolo poate fi făcut și va fi făcut în China, India și în alte locuri. Odată stabilite bine, Orientul le va menține în ciuda tuturor împotrivirilor, și dacă nu se găsește în grabă un remediu pentru a schimba sistemul monetar al lumii, produsele lor vor fi răspândite larg în întreaga lume spre ruinarea industriilor britanice și spre dezastrul nespus al miilor și miilor de muncitori”.

Domnul Lafcadio Hearn, care a fost profesor în Japonia câțiva ani, într-un articol din Atlantic Monthly (octombrie 1895) a arătat că unul dintre motivele pentru care concurența japoneză este atât de mare, este că săracii pot trăi, se pot mișca și pot exista confortabil, potrivit ideilor lor de confort, aproape fără nici o cheltuială. El spune că un oraș japonez este făcut din case de lut, bambus și hârtie, construite în cinci zile și intenționate să dureze, cu reparații nesfârșite, numai atâta timp cât proprietarul nu dorește să-și schimbe locuința. De fapt în Japonia nu sunt clădiri mai mari, cu excepția câtorva fortărețe colosale construite de nobili când feudalismul era predominant. Fabricile din Japonia însă, oricât de extinse lear fi afacerile sau oricât de frumoase și de scumpe le-ar fi produsele, nu sunt decât niște cocioabe lunguiețe, și chiar templele, prin obicei imemorial, trebuie să fie tăiate în bucățele la fiecare douăzeci de ani și distribuite pelerinilor. Un muncitor ((339)) japonez nu prinde rădăcini sau nu dorește să prindă rădăcini. Dacă are vreun motiv să schimbe provincia, o schimbă imediat, demontându-și casa, coliba de hârtie și lut care este atât de pitorească și de îngrijită, punând bocceaua cu lucrurile pe umăr, spunând soției și familiei să-l urmeze, și pornește la drum cu pas ușor și cu inimă mai ușoară spre destinația sa depărtată, poate la cinci sute de mile, unde ajunge după ce a cheltuit poate maximum cinci șilingi (1,22 $), își construiește imediat o casă care costă cu câțiva șilingi mai mult, și imediat este iarăși un cetățean respectabil și responsabil. D-nul Hearn spune:

„Toată Japonia este întotdeauna în mișcare în acest fel, și schimbarea este particularitatea civilizației japoneze. În marea competiție industrială a lumii, fluiditatea este secretul puterii japoneze. Muncitorul își mută locuința fără regret în locul unde este căutat cel mai mult. Fabrica poate fi mutată într-o săptămână de la anunț, meșteșugarul într-o jumătate de zi. Nu există lucruri greu de transportat, nu există practic nimic de construit, nu există altă cheltuială care să împiedice călătoria, decât în bănuți.

Bărbatul japonez — muncitorul calificat în stare să întreacă fără efort pe orice meșteșugar occidental din același domeniu industrial — rămâne în mod fericit independent de pantofar și de croitor. Picioarele lui arată bine, corpul lui este sănătos și inima lui este liberă. Dacă dorește să călătorească o mie de mile, poate fi gata de călătorie în cinci minute. Tot echipamentul lui nu trebuie să coste șaptezeci și cinci de cenți; și tot bagajul lui poate fi pus într-o batistă. Cu zece dolari poate călători un an fără a lucra, sau poate călători pur și simplu pe capacitatea sa de a lucra, sau poate călători ca pelerin. Ați putea spune că orice sălbatic poate face același lucru. Da, dar orice om civilizat nu poate; și japonezul este un om foarte civilizat de cel puțin o mie de ani. De aici vine capacitatea lui actuală de a amenința pe manufacturierii apuseni”.

Comentând asupra celor de mai sus, ziarul londonez „Spectator” spune:

„Aceasta este o schiță remarcabilă, și noi recunoaștem deschis, cum am recunoscut întotdeauna, că concurența ((340)) japoneză este un lucru formidabil, care într-o zi poate afecta adânc toate condițiile civilizației industriale europene”.

Caracterul concurenței care este de așteptat din această direcție se va vedea din cele ce urmează, din Literary Digest asupra

„Condiției muncii În Japonia”.

„Japonia a făcut un progres uimitor în dezvoltarea industriilor ei. Aceasta este în bună măsură datorită inteligenței și hărniciei muncitorilor ei, care lucrează adeseori paisprezece ore pe zi fără să se plângă. Din nefericire, patronii lor abuzează în mare măsură de complezența lor, singurul obiectiv al lor părând să fie învingerea concurenței străine. Acesta este cazul în special în industria bumbacului, care angajează un număr mare de brațe de muncă. Un articol din Echo, din Berlin, descrie astfel modul în care sunt conduse fabricile japoneze:

„Timpul obișnuit de începere a lucrului este 6 dimineața, dar muncitorii sunt dispuși să vină la orice oră și nu se plâng dacă li se cere să vină la 4 dimineața. Salariile sunt surprinzător de mici; chiar și în cele mai mari centre industriale, țesătorii și filatorii iau în medie numai cincisprezece cenți pe zi; femeile primesc numai șase cenți. Primele fabrici au fost construite de guvern, care apoi le-au predat companiilor pe acțiuni. Cea mai prosperă industrie este manufactura articolelor de bumbac. Un singur stabiliment, acela din Kanegafuchi, angajează 2.100 de bărbați și 3.700 de femei. Ei sunt împărțiți în schimburi de zi și de noapte și-și întrerup munca de douăsprezece ore numai o dată, timp de patruzeci de minute, să ia masa. Lângă stabiliment se află locuințe, unde muncitorii pot obține și o masă la prețul de sub un cent și jumătate. Filaturile din Osaka sunt asemănătoare. Toate aceste întreprinderi au mașini englezești excelente, munca continuă zi și noapte și se realizează mari dividende. Multe dintre fabrici deschid filiale sau măresc fabrica inițială, pentru că producția nu se ridică încă la nivelul consumului.

((341))

Că manufacturierii au învățat repede să angajeze femei drept concurenți ieftini ai muncitorilor bărbați, este un fapt dovedit de statistici, care arată că treizeci și cinci de filaturi dau de lucru la 16.879 de femei și numai la 5.730 de bărbați. Angajatorii formează un sindicat puternic și adesea abuzează de îngăduința autorităților, care nu doresc să strice industriile. Fetițe de opt sau nouă ani sunt forțate să lucreze nouă până la douăsprezece ore pe zi. Legea cere ca acești copii să fie la școală, și învățătorii se plâng; dar oficialitățile închid ochii la aceste abuzuri. Marea supunere și umilință a muncitorilor a dus la o altă practică, care îi pune complet sub puterea angajatorilor. Nici o fabrică nu va angaja un muncitor de la o altă întreprindere decât dacă prezintă un permis scris de la angajatorul dinainte. Această regulă este aplicată atât de strict, încât o mână nouă de lucru este supravegheată îndeaproape, și dacă se dovedește că deja știe ceva din meserie dar n-are permis, este dat afară imediat”.

British Trade Journal de asemenea a publicat o relatare despre industriile din Osaka, dintr-o scrisoare a unui corespondent pentru Observer, din Adelaide (Australia). Acest corespondent, scriind direct din Osaka, este atât de impresionat de varietatea și vitalitatea industriilor orașului, încât îl numește „Manchesterul Orientului Îndepărtat”:

„Se poate forma o idee despre magnitudinea industriei producătoare din Osaka dacă se cunoaște că sunt zeci de fabrici cu un capital de peste și sub 50.000 de yeni, mai mult de treizeci cu un capital de peste 100.000 de yeni fiecare, patru cu mai mult de 1.000.000 de yeni și una cu 2.000.000 de yeni. Acestea includ: mătasea, lâna, bumbacul, cânepa, iuta, filatul și țesutul, covoarele, chibriturile, hârtia, pielea, sticla, cărămizile, cimentul, tacâmurile, mobila, umbrelele, ceaiul, zahărul, fierul, arama, alama, sakiul, săpunul, periile, pieptenii, podoabele etc. De fapt este un mare stup de activitate și inițiativă, în care geniul imitativ al persistenței neabătute a japonezilor i-a pus să egaleze, și, dacă este posibil, să depășească pe muncitorii și pe meșteșugarii din vechile națiuni civilizate din vest.

((342))

În Osaka funcționează zece fabrici de bumbac, al căror capital combinat este cam 9.000.000 $ în aur, toate echipate cu cele mai recente mașini și complet luminate cu electricitate. Toate sunt conduse de japonezi, și, se spune, toate plătesc dividende frumoase — unele până la optsprezece la sută pe capitalul investit. Din bumbacul în valoare de 19.000.000 de dolari importat în Japonia într-un an, fabricile din Kobe și Osaka au preluat și au prelucrat cam șaptezeci și nouă la sută”.

Un „yen” de argint are acum valoarea a cincizeci de cenți în aur.

Observați de asemenea următoarea telegramă pentru presa publică:

„San Francisco, Cal., 6 iunie — Distinsul Robert P. Porter, editor la World din Cleveland și fost director al recensământului din 1890 al Statelor Unite, s-a întors ieri din Japonia cu vaporul Peru. Vizita domnului Porter în imperiul lui Mikado a fost cu scopul de a investiga condițiile industriale ale acelei țări, în legătură cu efectul concurenței japoneze asupra prosperității americane. După o investigare amănunțită a condițiilor reale din Japonia, el își exprimă credința că aceasta este una din cele mai mari probleme pe care Statele Unite vor fi obligate să le rezolve. Pericolul este aproape, așa cum este dovedit de creșterea enormă a manufacturilor japoneze în ultimii cinci ani și de resursele ei minunate în privința forței de muncă ieftine și calificate. Numai exporturile japoneze de textile au crescut de la 511.000 $ la 23.000.000 $ în ultimii zece ani; și exportul lor total a crescut de la 78.000.000 la 300.000.000 $ în aceeași perioadă, a spus domnul Porter. Anul trecut ei au cumpărat bumbac brut de-al nostru în valoare de 2.500.000 $, dar noi am cumpărat din Japonia diferite bunuri în valoare de 54.000.000 $.

Pentru a ilustra creșterea rapidă, el menționează chibriturile, din care Japonia a fabricat în valoare de 60.000 $ acum zece ani, în special pentru consum casnic, în timp ce anul trecut producția totală a fost în valoare de 4.700.000 $, din care aproape totul a mers în India. Acum zece ani exporturile de rogojini și covoare au fost în valoare de 885 $; anul trecut aceste ((343)) lucruri s-au ridicat la valoarea de 7.000.000 $. Ei sunt ajutați să facă aceasta printr-o combinație de utilaje moderne și cea mai docilă forță de muncă din lume. Nu au legi pentru fabrică și pot angaja copii de orice vârstă. Copii de șapte, opt și nouă ani lucrează toată ziua pentru 1-2 cenți americani pe zi.

Având în vedere creșterea cererii de bumbac de-al nostru și creșterea exporturilor către noi a bunurilor fabricate de ei, în timp ce eu eram acolo s-a format un sindicat, cu un stoc de capital de 5.000.000 $ pentru a construi și a opera trei linii navale noi între Japonia și această țară, porturile desemnate fiind Portland în Oregon, Filadelfia și New York”.

Reporterul l-a văzut și i-a luat un interviu domnului S. Asam din Tokio, Japonia, un reprezentant al sindicatului naval menționat mai sus, care a sosit cu același vapor ca și d-nul Porter, să facă contracte pentru construirea vapoarelor menționate. El a explicat că guvernul japonez a oferit recent un subsidiu mare pentru vase de peste 6.000 de tone încărcătură, între Statele Unite și Japonia, și că sindicatul lor se formase ca să profite de aceasta, și va construi pentru el toate vasele, încă și mai mari — de aproximativ 9.000 de tone capacitate. Sindicatul a propus să facă o afacere foarte grea, și în acest scop va scădea foarte mult tariful la mărfuri și la pasageri. Se intenționează un tarif de 9 dolari la pasageri între Japonia și coasta Pacificului.

Congresul Statelor Unite investighează concurența japoneză

Cele ce urmează, luate dintr-un raport al Comitetului Congresului Statelor Unite, ar trebui considerate cu totul demne de încredere și confirmă pe deplin cele anterioare:

„Washington, 9 iunie 1896 — Președintele Dingley, din Comitetul Camerei pentru Căi și Mijloace, a făcut astăzi un raport asupra amenințării pentru manufacturierii americani din partea temutei invazii a produselor ieftine ale muncii orientale și a efectului diferenței de schimb între țările cu standard în aur și în argint asupra intereselor industriale și agricole ale Statelor Unite, aceste chestiuni fiind investigate de comitet.

((344))

Raportul spune că trezirea bruscă a Japoniei este urmată de o occidentalizare la fel de rapidă a metodelor ei industriale; că, deși japonezii n-au capacitatea inventivă a americanilor, puterile lor imitative sunt minunate. Nivelul lor de viață ar fi privit de către muncitorii din Statele Unite ca fiind practic înfometare, iar orele lor de lucru fiind în medie douăsprezece pe zi. Astfel de muncitori calificați ca: fierari, tâmplari, zidari, zețari, croitori și tencuitori primesc în orașele japoneze numai între 26 și 33 de cenți, iar muncitorii calificați din fabrici între 5 și 20 de cenți pe zi în banii noștri, și aproape dublu în bani de argint japonezi, în timp ce fermierii primesc 1,44 dolari pe lună.

Raportul continuă: Europenii și americanii recunosc câmpul avantajos oferit pentru investiții și fabrici. Sunt în activitate șaizeci și una de fabrici de bumbac controlate aparent de companii japoneze, dar promovate de europeni, și câteva fabrici mici de mătase cu ceva peste o jumătate de milion de fuse. Japonia face cele mai multe din articolele de bumbac cerute să satisfacă nevoile mici ale poporului ei, și începe să exporte țesături și batiste ieftine de mătase.

Recent a fost fondată de americani o fabrică de ceasuri cu mașini americane, deși capitalul este ținut în numele japonezilor, deoarece străinilor nu li se permite să dețină manufacturi pe numele lor până în 1899. Progresul făcut arată că întreprinderea se va dovedi un succes.

Probabil că introducerea rapidă a mașinilor în Japonia va face în câțiva ani bumbacurile, mătăsurile și alte articole fine, la care costul muncii aici este un element important în producție, un concurent mai serios pe piețele noastre decât produsele din Marea Britanie, Franța și Germania.

După d-nul Dingley, concurența se va deosebi de cea europeană, nu în fel, ci în grad. Comitetul nu cunoaște nici un remediu, în afara prohibiției absolute impuse împotriva articolelor făcute cu munca deținuților, cu excepția impunerii de taxe pe mărfurile concurențiale, echivalente cu diferența între cost și distribuție. S-a dat un argument pentru această politică, zicându-se că îndeplinește un scop dublu: colectarea de taxe pentru a sprijini guvernul și plasarea concurenței din ((345)) piețele noastre pe baza salariilor noastre mai mari. Se spune că aceasta nu este în beneficiul producătorului din această țară, căci producătorul trebuie numai să meargă în Anglia sau în Japonia să se plaseze pe aceeași bază pe care este plasat aici, sub taxe pe importurile concurențiale echivalente cu diferența de salarii de aici și de acolo, ci este să se asigure tuturor oamenilor beneficiile care vin din producția de acasă mai degrabă decât din cea străină.

Guvernul japonez nu acordă nici o protecție brevetelor străine. Cele mai valoroase utilaje pentru economisirea forței de muncă din lumea civilizată sunt cumpărate și copiate ieftin de către meșteșugarii ei ieftini care, chiar dacă nu sunt „originali”, sunt imitatori minunați, ca și chinezii. Astfel utilajele ei vor costa mai puțin de jumătate față de cât ar costa în altă parte; și Japonia va fi curând pregătită să vândă creștinătății fie propriile ei mașini brevetate, fie produsele ei manufacturate.

Sub titlul „Concurența japoneză”, San Francisco Chronicle scria:

„Un alt pai care arată de unde bate vântul concurenței japoneze este transferul unei mari fabrici de rogojini din paie, din Milford, Ct., în Kobe, unul dintre centrele industriale ale Japoniei. Cei care discreditează subiectul concurenței japoneze și vorbesc arogant despre superioritatea intelectului occidental, trec cu vederea complet că mobilitatea capitalului este de așa natură că poate fi transferat cu ușurință către țări unde se poate obține forță de muncă ieftină, așa că tot ce e necesar este ca mințile luminate din America și din Europa să inventeze mașini, iar proprietarii de capital le pot cumpăra și transfera în țări unde acestea pot fi puse în funcțiune foarte ieftin”.

Distinsul Robert P. Porter, la care ne-am referit mai sus, a trimis cu câtva timp în urmă un articol la North American Review, în care arată că, în ciuda taxei Statelor Unite pe bunurile fabricate în străinătate, japonezii pătrund rapid în industria Statelor Unite. Ei pot face acest lucru datorită (1) forței de muncă ieftine și răbdătoare și (2) avantajului de sută la sută al standardului lor în argint asupra ((346)) standardului în aur al țărilor civilizate, care depășește cu mult orice taxă protectoare care ar fi considerată posibilă.

Dăm câteva extrase din articolul în discuție, după cum urmează:

„Japonezii, metaforic vorbind, au aruncat mănușa pieței americane și provoacă munca și capitalul nostru cu produse care prin excelență și preț mic par pentru moment să sfideze concurența, chiar cu cele mai recente utilaje pentru economisirea forței de muncă la îndemână”.

După ce prezintă un tabel statistic cu diferitele articole japoneze importate de Statele Unite, el zice:

„În ultimele câteva luni am vizitat districtele din Japonia și am inspectat industriile raportate în tabelul de mai sus. Creșterea exporturilor de textile, care a crescut cu mai mult de patruzeci de ori în zece ani, se datorează faptului că Japonia este o țară de țesători”.

Japonezii, se pare, trimit cantități mari de mătase ieftină și tot felul de produse ieftine în America, dar ceea ce au făcut este ca nimic față de ceea ce au de gând să facă:

„Japonezii fac toate pregătirile, prin formarea de bresle și asociații, ca să îmbunătățească calitatea și să crească uniformitatea produselor lor”.

Cu acea ocazie d-nul Porter a sugerat că filaturile de bumbac din Lancashire, Anglia, care n-au nici o protecție, sunt condamnate. În Japonia, zice el,

„Toarcerea bumbacului a dat de lucru în 1889 la numai 5.394 de femei și 2.539 de bărbați. În 1895 peste 30.000 de femei și 10.000 de bărbați au fost angajați în filaturi care în privința echipamentului și a producției sunt egale celor din oricare țară. Amplasarea viitoare a industriei bumbacului, cel puțin ca să satisfacă comerțul asiatic, este obligată să fie în China și Japonia. Anglia este condamnată în privința acestei ramuri și nimic n-o poate salva — nici chiar bimetalismul, cum își imaginează unii. Fabricile de bumbac se înmulțesc rapid, atât în Osaka cât și în Șanhai, și numai experiența reală timp de câțiva ani va demonstra care din aceste locuri este mai bun. ((347)) Potrivit judecății mele, după o examinare atentă a fiecărui punct din costul de producție, locul mai bun este Japonia.

Dacă Japonia ar prelua industria articolelor de lână și de camgarn cum a făcut cu bumbacul, țesătorii ei ar putea face Europei și Americii unele surprize și i-ar ului pe cei care pretind că concurența japoneză nu este importantă. O ofertă constantă de lână ieftină din Australia face posibil acest lucru, în timp ce mostrele de stofă de lână și de camgarn și articolele de îmbrăcăminte japoneze pe care le-am examinat când eram acolo arată că în această ramură a textilelor japonezii sunt acasă la ei, la fel ca în mătase și bumbac. Ei fac treabă bună și în țesăturile fine de in, chiar dacă până acum cantitățile produse sunt mici.

Afluxul neașteptat de umbrele japoneze, exportate pe an undeva pe la 2.000.000, a produs neliniște printre producătorii de umbrele din Statele Unite”.

Japonezii înșiși nu ezită să se laude cu triumful lor apropiat în „războiul industrial”. D-nul Porter a spus:

„Când am fost în Japonia am avut plăcerea să întâlnesc, printre alți oameni de stat și oficiali, pe d-nul Kaneko, Ministru Adjunct al Agriculturii și Comerțului. L-am găsit a fi un om cu pătrundere și prevedere, și cu mare experiență în problemele economice și statistice. Educat la una din marile universități europene, el este în pas cu spiritul veacului în tot ce este legat de Japonia și de viitorul ei industrial și comercial”.

După aceea d-nul Kaneko a ținut un discurs la Camera de Comerț, în care a spus:

„Se știe că filatorii de bumbac din Manchester îAngliaș au spus că în timp ce anglo-saxonii au trecut prin trei generații înainte să fi devenit mâini îndemânatice și apte pentru toarcerea bumbacului, japonezii au câștigat îndemânarea necesară în această industrie în zece ani, iar acum au avansat la un stadiu unde au întrecut în îndemânare pe cei din Manchester”.

Cităm un comunicat din San Francisco, după cum urmează:

„D-nul Oshima, director tehnic al unei viitoare fabrici de oțel din Japonia, însoțit de patru ingineri japonezi, a sosit ((348)) cu vaporul Rio de Janeiro din Yokohama. Ei sunt într-un turneu de vizitare a marilor fabrici de oțel din America și Europa, și sunt însărcinați să cumpere o uzină la prețul de 2.000.000 $. Ei spun că vor cumpăra acolo unde vor putea cumpăra cea mai bună și cea mai ieftină. Uzina trebuie să aibă o capacitate de 100.000 de tone. Ea va fi construită pe terenurile carbonifere din sudul Japoniei, și vor fi produse atât oțelul Martin, cât și Bessemer.

D-nul Oshima a spus: «Noi vrem să punem națiunea noastră acolo unde îi este locul cuvenit, în frunte, ca o națiune producătoare. Vom avea nevoie de o cantitate mare de oțel și nu vrem să depindem de nici o țară în privința lui»”.

Înaintând aproape după Japonia vine India, cu populația ei de 250.000.000 și cu industriile ei în creștere rapidă; iar apoi vine noua Republică Chineză cu cei 400.000.000 ai ei, trezită prin răzvrătirea ei recentă la o recunoaștere a civilizației apusene, care i-a permis Japoniei cu numai 40.000.000 s-o cucerească. Fostul prim-ministru al Chinei, Li Hung Chang, cu câțiva ani în urmă a făcut un turneu în lume, negociind instructori americani și europeni pentru poporul său, și a exprimat liber intenția sa de a inaugura reforme în fiecare departament. Acesta este omul care l-a impresionat atât de mult pe generalul U. S. Grant în turneul său prin lume, și pe care acesta l-a declarat, după judecata sa, unul din cei mai capabili oameni de stat din lume.

Semnificația acestei apropieri a marginilor pământului este că manufacturierii britanici, americani, germani și francezi vor avea în curând drept concurenți oameni care până recent au fost clienți excelenți; concurenți ale căror facilități superioare, nu numai că-i vor scoate curând afară de pe piețele străine, ci și le vor invada piețele interne; concurenți care vor lua astfel munca din mâinile muncitorilor lor și-i vor lipsi de lux, și chiar le vor lua pâinea de la gură datorită concurenței salariale. În vederea acestora, nu este de mirare că împăratul german a ilustrat națiunile Europei îngrozite de un spectru care se ridică din Orient și amenință cu distrugerea civilizației.

((349))

Dar acesta nu poate fi ținut în frâu. Face parte din inevitabil, pentru că operează sub legea Cererii și Ofertei, care spune: Cumpără ce poți mai bun la cel mai scăzut preț posibil — muncă și mărfuri. Singurul lucru care poate întrerupe, și va întrerupe și va opri presiunea începută acum, și care trebuie să devină mai severă atâta vreme cât continuă legea egoismului, este remediul pe care l-a pregătit Dumnezeu — Împărăția lui Dumnezeu cu legea ei nouă și cu reorganizarea completă a societății pe bazele iubirii și echității.

Dacă cei din Europa și din America au avut ca clienți întreaga lume, nu numai pentru țesături, ci și pentru mașini, și totuși au ajuns la un loc unde oferta să fie mai mare decât cererea și unde milioane din populația lor să caute în zadar de lucru, chiar și cu salarii mici, care este perspectiva lor pentru viitorul apropiat când mai mult decât dublul numărului actual vor fi concurenți? Sporul natural va crește de asemenea dilema. Această perspectivă n-ar fi atât de nefavorabilă, atât de întunecată, atât de fără speranță, dacă n-ar fi faptul că acești aproape șapte sute de milioane de concurenți noi sunt cei mai supuși, mai răbdători și mai economi oameni care se pot găsi în lume. Dacă muncitorii europeni și americani pot fi controlați de Capital, cu mult mai mult pot fi controlați aceștia, care nau cunoscut nimic altceva decât ascultare de stăpâni.

Perspectiva muncii În Anglia

D-nul Justin McCarthy, scriitor englez renumit, a declarat odată într-un articol din Cosmopolis:

„Relele sărăciei și ale lipsei de locuri de muncă ar trebui să dea mai mare alarmă în inima Angliei decât orice alarmă despre invazia străină. Dar oamenii de stat englezi n-au luat niciodată în serios acea eroare, sau nici măcar nu și-au făcut griji în legătură cu ea. Chiar și acel necaz produs de disputele între angajatori și muncitori — greva pe de-o parte și închiderea fabricii pe de alta — a fost permis să continue fără nici o încercare reală de remediere legislativă. Motivul este că se ((350)) permite să ne absoarbă atenția orice subiect, mai degrabă decât cel al stării propriului nostru popor”.

Se raportează că acum câțiva ani Keir Hardie (membru al parlamentului și lider sindical) a spus într-un interviu:

„Sindicalismul este pe o cale rea în Anglia. Uneori mă tem că este practic mort. Noi, muncitorii, aflăm că capitalul își poate folosi banii în organizare, și folosindu-i ne înving. Manufacturierii au învățat un mod de a învinge pe oameni și oamenii sunt neajutorați. Sindicatele de mult n-au câștigat nici o grevă importantă în Londra. Multe din sindicatele care au fost odată mari sunt fără putere. Acest lucru este în special adevărat cu privire la docheri. Vă amintiți marea grevă a docherilor? Ei bine, a ucis sindicatul care a făcut-o și n-a ajutat pe oameni deloc. Situația sindicatelor din Londra este întristătoare.

Partidul Laburist Independent este socialist. Noi nu vom fi satisfăcuți cu altceva decât cu socialismul, socialismul municipal, socialismul național, socialismul industrial. Noi știm ce vrem, și toți îl vrem. Nu vrem să luptăm pentru el, dar dacă nu-l putem obține în alt mod, atunci vom lupta, și când vom lupta, vom lupta cu hotărâre. Obiectivul declarat al Partidului Laburist Independent este să producă o federație industrială, bazată pe socializarea pământului și a capitalului industrial. Noi credem că diviziunile politice naturale trebuie să fie pe criterii economice.

Dintre relele sistemului actual, aș zice că cea mai mare apăsare asupra muncitorilor britanici este neregularitatea și nesiguranța locului de muncă. Poate știți că am făcut din această chestiune una specială și știți că expun fapte când spun că în insulele britanice sunt peste 1.000.000 de adulți apți de muncă, care nu sunt nici bețivi, nici pierde-vară, nici sub inteligența medie, dar care n-au loc de muncă, fără să aibă vreo vină, și care nu pot nicidecum să găsească de lucru. Salariile par să fie mai mari decât cu o jumătate de secol în urmă, dar când se ia în considerare timpul pierdut din lipsa locului de muncă, se constată că starea muncitorului s-a ((351)) deteriorat. Un salariu mic, stabil, aduce mai mare confort decât o sumă mai mare câștigată neregulat. Dacă fiecărui muncitor i s-ar asigura dreptul de a câștiga un salariu cu care să poată trăi, cele mai multe din chestiunile care ne supără ar fi rezolvate prin proces natural. Situația este desigur tristă. În timpul recentei vremi îngrozitor de reci s-au deschis acțiuni de ajutorare în care oamenii puteau lucra patru ore la măturarea străzilor, la șase bănuți pe oră. Mii de oameni s-au adunat la poartă la ora 4 dimineața pentru a fi în față. Au stat acolo tremurând și dârdâind în frig, aproape morți de foame și plini de disperare, până la ora 8 când s-a deschis poarta. Goana care a urmat a fost aproape o răscoală. Oamenii au fost literalmente călcați în picioare în acea oribilă bătaie pentru ocazia de a câștiga doi șilingi (48 de cenți). Locul a fost distrus. Oamenii flămânzi, în masă compactă, împinși de miile din spatele lor, au distrus zidurile și porțile în neliniștea lor pentru a găsi de lucru. Acești oameni nu erau deloc pierde-vară.

Plata medie a muncii necalificate în Londra, chiar și atunci când se menține la standardul sindicatelor, este de numai șase bănuți pe oră. În provincii este mai puțin. Studiul atent a arătat că mai puțin de trei guinee pe săptămână nu va permite unei familii medii (doi adulți și trei copii) să se bucure de confortul obișnuit, fără să mai amintim articolele de lux. Foarte puțini muncitori din Anglia primesc această sumă sau ceva pe aproape. Norocos este muncitorul calificat care primește două guinee pe săptămână tot timpul anului, și norocos este muncitorul necalificat care reușește să câștige 24 de șilingi (5,84 $) la fiecare șapte zile, din care o treime trebuie să meargă pentru chirie. Astfel în clasele celor mai bine plătiți muncitori familia se poate menține numai la limita sărăciei. O perioadă foarte scurtă de inactivitate forțată este invariabil suficientă să-i tragă sub această limită. De aceea avem numărul mare de săraci.

Londra are acum peste 4.300.000 de persoane. Șaizeci de mii de familii (300.000 de persoane) au un venit săptămânal mai mic de 18 șilingi pe familie și trăiesc într-o stare de ((352)) lipsă cronică. Unul la opt din populația totală a Londrei moare în atelierul de lucru sau în infirmeria atelierului. Unul la șaisprezece din populația actuală a Londrei este în acest moment un nevoiaș recunoscut. În fiecare zi 43.000 de copii merg la școli cu internat, fără să mănânce dimineața. Treizeci de mii de persoane n-au alte case decât camerele închiriate la 4 bănuți sau sălile comune”.

Statisticile anterioare arată că vreo câțiva ani ar fi o îngăduință largă pentru extinderea acestei concurențe. Astfel Atotputernicul aduce masele tuturor națiunilor treptat la o înțelegere a faptului că mai curând sau mai târziu interesele uneia trebuie să fie și interesele celeilalte — că fiecare trebuie să fie păzitorul fratelui său dacă vrea să-și mențină bunăstarea.

Nu este înțelept și nici drept a denunța Capitalul pentru că face același lucru pe care Munca îl face și l-a făcut întotdeauna — căutarea propriului avantaj. Într-adevăr, putem vedea că unii dintre săraci sunt tot atât de egoiști în inimă ca unii dintre bogați; ne putem chiar imagina că dacă unora dintre săraci li s-ar da poziții de bogăție, ei ar fi mai pretențioși și mai puțin generoși decât stăpânii lor actuali. De aceea, să nu urâm și să nu denunțăm pe bogați, ci în loc de aceasta să urâm și să denunțăm egoismul general și individual care este răspunzător de condițiile și relele actuale. Și detestând complet egoismul, să hotărască fiecare că prin harul Domnului va omorî (ucide) zilnic egoismul său înnăscut, și va cultiva tot mai mult caracteristica opusă, a iubirii, și astfel va fi conformat după chipul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul și Domnul nostru.

Cuvintele profetice ale distinsului Joseph Chamberlain către muncitorii englezi

Să observăm cuvintele lui Joseph Chamberlain, fost Secretar pentru Colonii al Marii Britanii, și unul dintre cei mai ageri oameni de stat din zilele noastre. Primind o delegație a pantofarilor șomeri care au venit să vorbească ((353)) în favoarea atelierelor municipale, el le-a arătat clar că ceea ce doreau ei nu-i ajuta de fapt decât temporar; că astfel de ateliere n-ar face decât să depășească cererea și ar lăsa fără muncă pe alții care acum o duc destul de bine, și că adevărata politică ar fi să se dezvolte comerțul cu lumea din afară și astfel să se găsească clienți pentru mai multe cizme, care ar aduce în grabă o cerere a serviciilor lor. El a spus:

„Ceea ce vreți să faceți voi nu este să schimbați atelierul în care se fac cizmele, ci să creșteți cererea de cizme. Dacă puteți obține noi cereri de cizme, pot găsi de lucru nu numai cei care lucrează acum, ci și cei care n-au de lucru. Acesta ar trebui să fie marele nostru obiectiv. Pe lângă punctul special la care mă refer, trebuie să vă amintiți că, în general vorbind, marele leac pentru această dificultate a lipsei de lucru este să se găsească piețe noi. Suntem împinși afară din vechile piețe (afară din piețele neutre care obișnuiau să fie aprovizionate de Marea Britanie) de către concurența străină. În același timp, guvernele străine exclud în mod absolut produsele noastre de pe piețele lor, și dacă nu putem mări piețele care sunt sub controlul nostru, sau să găsim unele noi, această problemă a lipsei de lucru, deja foarte serioasă, va deveni de cea mai mare importanță posibilă, și eu văd cele mai grave motive de neliniște în privința complicațiilor care pot urma. Pun problema în fața voastră în acești termeni generali; dar vă rog, când auziți critici în privința conduitei unui sau altui guvern, a unui sau altui comandant, legate de extinderea Imperiului Britanic, vă rog să aveți în minte că nu este o chestiune de șovinism, ceea ce uneori sunteți îndemnați să credeți — nu este o chestiune de agresiune irațională, ci este într-adevăr o chestiune de a continua să se facă ceea ce poporul englez a făcut întotdeauna — să-și extindă piețele și relațiile cu teritoriile pustii de pe pământ; și dacă acest lucru nu se face, și încă în mod continuu, sunt sigur că, grave cum sunt relele acum, va trebui să ne confruntăm nu peste mult timp cu urmări mult mai serioase”.

((354))

Agresiunea națională legată de interesele industriale

Aici avem secretul agresiunii și expansiunii imperialiste britanice. Nu este determinată numai de ideea de a da altor națiuni conducători mai înțelepți și guverne mai bune, nici doar de o dorință după teritorii și putere: este făcută ca parte a războiului comercial, a „războiului industrial”. Națiunile se cuceresc, nu pentru jaf ca în vechime, ci pentru a le servi — pentru a le asigura comerțul. În această luptă Marea Britanie a avut succes; și în consecință avuția ei este enormă, și este investită peste tot. Ca prima națiune care a avut un surplus de producție, ea a căutat mai întâi piețe străine și mult timp a fost fabrica de bumbac și de fier a lumii din afara Europei. Trezirea mecanică ce a urmat războiului civil din 1865 din Statele Unite a făcut această țară pentru un timp centrul atenției și afacerilor lumii. Trezirea mecanică răspândită în toate națiunile civilizate le-a îndreptat atenția spre a găsi cerere din afară. Aceasta este concurența străină la care se referă d-nul Chamberlain. Toți oamenii de stat văd ce arată el, și anume, că piețele lumii sunt repede aprovizionate și că mașinile și civilizația aduc în grabă timpul când nu vor mai fi piețe externe. Și după cum el în mod înțelept a declarat: „Grave cum sunt relele acum, va trebui să ne confruntăm nu peste mult timp cu urmări mult mai serioase”.

În 1896, d-nul Chamberlain, ca Secretar pentru Colonii al Imperiului Britanic, a primit în Londra delegați din coloniile britanice care veniseră de la mii de mile să discute cu el și unii cu alții în privința celor mai bune mijloace de confruntare cu concurența industrială. De când Marea Britanie a aflat că atelierele ei produceau mai multe mărfuri decât putea consuma populația și că trebuia să-și caute piață externă, ea a fost susținătoarea Comerțului Liber și desigur și-a ținut coloniile atât de aproape de politica comerțului ei liber, cât era posibil a fi practicat fără forță. Această conferință a fost în vederea unui aranjament prin care Marea ((355)) Britanie și multele ei colonii să ridice un zid de tarif protector în jurul lor, pentru a opri în mare măsură concurența Statelor Unite, Germaniei, Franței și Japoniei.

Cuceririle Franței, Italiei și Marii Britanii în Africa au însemnat același lucru; acela că ei simt războiul comercial sever, și-l văd crescând, și neapărat ar vrea să aibă niște piețe sub controlul lor. Următorul comunicat de presă este o dovadă cu privire la acest subiect:

„Washington, 9 iunie 1896: Luându-și ca punct de plecare anunțul oficial al anexării Tambuctuului de către Franța, un loc principal din ținutul Djallon, un district mai mare decât statul Pennsylvania și tot atât de fertil, Consulul Statelor Unite, Strickland, la Goree-Dakar, a făcut un raport foarte interesant către Departamentul de Stat asupra pericolelor care amenință comerțul Statelor Unite cu Africa, datorită extinderii rapide a posesiunilor coloniale ale națiunilor europene. El arată cum francezii, prin impunerea unei taxe discriminatorii de șapte procente pe produsele străine, au monopolizat piețele coloniilor franceze, și astfel au zdrobit comerțul avantajos și în creștere de care Statele Unite se bucura deja în acea parte a lumii. El spune că acum a început procesul de fortificare a întregului continent african împotriva noastră prin tarife protectoare; căci, dacă chiar acum o națiune poate face aceasta cu efect, restul vor trebui s-o facă în timp pentru a egaliza situația printre ele”.

Cu adevărat oamenii își dau sufletul de groază în așteptarea celor ce vin pe pământ (în societate); și ei se pregătesc, cum pot mai bine, pentru ceea ce văd venind.

Dar nimeni să nu presupună nici o clipă că maisusamintita „expansiune a Imperiului Britanic” și a altor imperii de pe pământ, și războiul general pentru comerț, sunt introduse sau susținute numai cu scopul asigurării locurilor de muncă pentru muncitorii englezi, italieni și francezi. Nicidecum! Muncitorul este numai o anexă. Aceasta se întâmplă în ((356)) primul rând pentru a le permite capitaliștilor britanici să găsească noi câmpuri unde să-și adune profituri și să-și „strângă comori în zilele din urmă”. Iac. 5:3.

Războiul social și industrial În Germania

Herr Liebknecht, lider al Partidului Social-Democrat din Reichstagul German, care a vizitat Marea Britanie în iulie 1896, a acordat un interviu pentru coloanele londonezului Daily Chronicle, din care extragem cele ce urmează:

„«Partidul nostru Social-Democrat este cel mai puternic partid din Parlamentul German. La ultimele alegeri am avut 1.880.000 de voturi. Așteptăm o divizare asupra chestiunii cheltuielilor pentru o flotă mare, pe care parlamentul n-o va aproba. La acele alegeri ne așteptăm să avem încă un milion de voturi.»

«Șovinismul nu este foarte puternic în Germania?»

«Șovinismul nu există în Germania. Dintre toți oamenii din Europa, germanii sunt cei mai sătui de militarism. Noi, socialiștii, suntem în fruntea mișcării împotriva lui.»

«Și credeți că această mișcare împotriva militarismului se extinde în toată Europa?»

«Sunt sigur de aceasta. În parlamentele Franței, Germaniei, Belgiei, Italiei și Danemarcei, deputații socialiști (și avem destui în fiecare) duc o luptă de moarte împotriva lui. În acest an, când va avea loc Congresul Internațional la Londra, toți deputații socialiști prezenți vor avea o adunare cu scopul stabilirii unei acțiuni comune. În privința Germaniei, ea este total ruinată de sistemul ei militar. Noi suntem o țară nouă. Toate manufacturile noastre sunt noi, și dacă trebuie să concurăm cu Anglia» —

«Atunci și voi aveți a vă plânge împotriva concurenței străine?»

«Desigur că avem, numai că la noi este ceva foarte real. Noi n-avem, după cum vă voi arăta, nici o libertate a presei și nici o libertate a adunărilor publice. Voi, dimpotrivă, le aveți pe ambele, și așa justific eu faptul că sistemul economic actual este mai adânc și mai ferm înrădăcinat în Anglia decât în ((357)) oricare altă parte; și mai presus de orice, noi avem de luptat împotriva doctrinei dreptului divin al regilor, iar voi englezii ați descoperit cu două sute de ani în urmă că dreptul divin al regilor și libertatea politică pentru popor n-ar putea coexista.»

«Atunci așteptați schimbări mari nu peste mult?»

«Da, aștept. Sistemul actual din Germania produce așa o nemulțumire încât ele trebuie să vină.»

«Și acum, puteți să-mi spuneți ceva despre poziția economică a Germaniei? Aveți o chestiune agrară acolo, după cum și noi avem aici.»

«Noi avem în Germania cinci milioane de țărani proprietari și toți aceștia merg spre ruină cât se poate de repede. Fiecare — și eu folosesc cuvântul cum am fost informat — este ipotecat până la sau peste valoarea deplină a proprietății sale. Țărănimea noastră trăiește cu pâine făcută dintr-un amestec de secară și ovăz. De fapt, hrana de orice fel este mai ieftină în Anglia decât în Germania.»

«Și muncitorii voștri industriali?»

«Ca țară industrială suntem numai la început. Sistemul nostru industrial actual datează numai din 1850, dar rezultatele lui ajung deja să fie mai mari decât în țara voastră. Noi ne împărțim rapid în două clase — proletarii și capitaliștii împreună cu moșierii. Clasele noastre de mijloc sunt literalmente eliminate de condițiile economice care există. Ele sunt împinse spre clasele muncitoare, și acestui lucru, mai mult decât oricărui altuia, îi atribui eu extraordinarul succes al partidului nostru.

Trebuie să vă amintiți că noi nu avem două partide clar definite, așa cum aveți voi în Anglia. Noi, social-democrații, lucrăm cu orice partid, dacă putem obține ceva pentru noi. Noi avem numai trei partide mari: celelalte pot fi nesocotite. Este partidul nostru, Conservatorii și Partidul Catolic de Centru. Conservatorii noștri sunt foarte diferiți de-ai voștri. Ei vreau să se întoarcă la feudalism și la reacțiunea de cel mai rău tip. Condițiile economice despart Partidul de Centru, și o parte trece la noi, iar restul merge la Conservatori. Și apoi vom vedea ce se va întâmpla».

((358))

Herr Liebknecht a dat istoria mișcării socialiste. Rapiditatea creșterii social-democrației în Germania a fost cauzată de noutatea comercialismului industrial din acea țară și de concurența feroce cu care a trebuit să se confrunte Germania pentru a ține pasul cu Anglia și cu Franța în lupta pentru supremație comercială”.

Se va observa că problemele care acest om capabil recunoaște că-i apasă pe oameni și cauzează necaz și împărțirea lor în două clase — săracii și bogații — sunt astfel clar declarate: (1) problema Agrară sau a pământului, care îi afectează în special pe agricultori; (2) problema Economică, sau a banilor, cuprinzând relația între Capital și Muncă; (3) problema Industrială, sau a găsirii unui loc de muncă avantajos pentru mecanici — legată de concurența străină și internă, de cerere și ofertă etc. Acestea sunt aceleași probleme care dezorientează pe fiecare națiune civilizată și pregătesc pentru necazul mondial — revoluția, anarhia — care se apropie — pregătitoare pentru Împărăția Milenară.

Herr Liebknecht a fost delegat la Congresul Sindicatelor Muncitorești (din iulie 1896, la Londra). La acea Convenție a fost scoasă următoarea rezoluție:

„Că această adunare internațională a muncitorilor (recunoscând că pacea între națiunile lumii este o temelie esențială a fraternității internaționale și a progresului uman, și crezând că războaiele nu sunt dorite de popoarele de pe pământ, ci ele sunt cauzate de lăcomia și egoismul claselor privilegiate, cu singurul scop de a obține controlul piețelor lumii în interesul lor propriu și împotriva tuturor intereselor reale ale muncitorilor), prin aceasta declară că între muncitorii de diferite naționalități nu există absolut nici o ceartă, și că singurul lor dușman comun este clasa capitalistă și moșierească, și că singurul mod de a preveni războaiele și de a asigura pacea este abolirea sistemului capitalist și moșieresc al societății în care-și au rădăcina războaiele, și de aceea se angajează să lucreze ((359)) pentru singura cale prin care acest sistem poate fi răsturnat — socializarea mijloacelor de producție, de distribuire și de schimb; declară mai departe că până se va realiza aceasta, orice dispută între națiuni să fie rezolvată prin arbitraj în loc de brutalitatea forței armate; mai departe, recunoaște că stabilirea unei Zile Internaționale de Opt Ore pentru toți muncitorii este cel mai apropiat pas spre emanciparea lor finală, și îndeamnă guvernele tuturor țărilor asupra necesității de a legaliza ziua de lucru de opt ore; și, mai departe, considerând că clasa muncitoare poate să-și asigure emanciparea economică și socială numai prin preluarea mecanismului politic actual din mâinile clasei capitaliste; și, considerând că în toate țările un număr mare de bărbați și toate femeile nu au dreptul la vot și nu pot lua parte la acțiunile politice, această adunare a muncitorilor declară și se angajează să depună toată străduința de a obține sufragiul general”.

Omenirea atacată Încă dintr-o parte, uriașii din aceste zile

Un alt rezultat al concurenței a fost organizarea marilor corporații comerciale și industriale. Acestea sunt elemente importante în pregătirea pentru „focul” care vine. În fața acestor corporații uriașe, micile magazine sunt rapid înlăturate, pentru că ele nu pot nici cumpăra nici vinde atât de avantajos ca marile concerne. Aceste concerne mari, la rândul lor, putând face mai multe afaceri decât există pentru ele, formează federații numite Trusturi. Acestea, inițial organizate pentru a împiedica concurența să le distrugă pe toate în afară de cele mai mari de felul lor, se constată că lucrează foarte satisfăcător pentru cei al căror capital și conducere le reprezintă; și planul se răspândește — Marea Republică conducând lumea în această direcțe. Să observăm următoarea listă publicată în New York World, 2 septembrie 1896, sub titlul „Creșterea Trusturilor”.

((360))

„Lista celor 139 de federații pentru a reglementa producția, a fixa prețurile, a monopoliza comerțul și a fura poporul, sfidând legea”

Titlul Capitalul
Trustul cărnii de vită, preparare și desfacere. . . . . . . 100.000.000 $
Trustul zahărului, New York . . . . . . . . . . . . . . . . 75.000.000 $
Trustul plumbului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30.000.000 $
Trustul cauciucului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50.000.000 $
Trustul pânzei fine de cauciuc, New Jersey. . . . . . . . . 12.000.000 $
Uniunea antracitului, Pennsylvania. . . . . . . . . . . . . *85.000.000 $
Trustul topoarelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15.000.000 $
Trustul sârmei ghimpate, Chicago. . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Trustul biscuiților și pișcoturilor . . . . . . . . . . . . 12.000.000 $
Trustul șuruburilor și piulițelor . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Trustul cazanelor, Pittsburgh, Pa . . . . . . . . . . . . . *15.000.000 $
Trustul boraxului, Pennsylvania . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul măturilor, Chicago. . . . . . . . . . . . . . . . . *2.500.000 $
Trustul periilor, Ohio. . . . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul nasturilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *3.000.000 $
Trustul electrozilor de carbon, Cleveland . . . . . . . . . *3.000.000 $
Trustul cartușelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Trustul sicrielor și articolelor funerare . . . . . . . . . *1.000.000 $
Trustul uleiului de ricin, St. Louis. . . . . . . . . . . . 500.000 $
Trustul celuloidului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8.000.000 $
Trustul țigaretelor, New York . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Trustul laptelui condensat, Illinois. . . . . . . . . . . . 15.000.000 $
Trustul lingourilor de aramă. . . . . . . . . . . . . . . . *20.000.000 $
Trustul foilor de cupru . . . . . . . . . . . . . . . . . . *40.000.000 $
Trustul funiilor — New Jersey. . . . . . . . . . . . . 35.000.000 $
Trustul olăriei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *15.000.000 $
Trustul docului de bumbac . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.000.000 $
Trustul uleiului din sămânță de bumbac. . . . . . . . . . . 20.000.000 $
Uniunea aței de bumbac, New Jersey. . . . . . . . . . . . . 7.000.000 $
Trustul articolelor electrice . . . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Trustul sticlei optice, Pennsylvania. . . . . . . . . . . . 8.000.000 $
Trustul borcanelor pentru fructe. . . . . . . . . . . . . . *1.000.000 $
Trustul fier-oțelului galvanizat, Penn. . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul mănușilor, New York . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $


*estimativ


((361))

Trustul secerătoarelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *1.500.000 $
Trustul balamalelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.000.000 $
Trustul fibrelor călite. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 500.000 $
Trustul pergamoidului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *500.000 $
Trustul varului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *3.000.000 $
Trustul uleiului de in . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18.000.000 $
Trustul litografiei, New Jersey. . . . . . . . . . . . . . . 11.500.000 $
Trustul cercurilor pentru roțile de locomotivă . . . . . . . *2.000.000 $
Uniunea marmurei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *20.000.000 $
Trustul chibriturilor, Chicago . . . . . . . . . . . . . . . 8.000.000 $
Trustul marochinului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul fulgilor de ovăz, Ohio . . . . . . . . . . . . . . . *3.500.000 $
Trustul linoleumului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *3.500.000 $
Trustul pungilor de hârtie . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.500.000 $
Trustul smoalei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Trustul sticlei de geam, Pittsburgh, Pa. . . . . . . . . . . *8.000.000 $
Trustul tacâmurilor de buzunar . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul pudrei. . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . 1.500.000 $
Trustul conservanților, Virginia de Vest . . . . . . . . . . *8.000.000 $
Trustul celulozei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *5.000.000 $
Trustul orezului, Chicago. . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.500.000 $
Trustul seifurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.500.000 $
Trustul sării. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *1.000.000 $
Trustul pietrei de nisip, New York . . . . . . . . . . . . . *1.000.000 $
Trustul articolelor sanitare, Trenton, N. J. . . . . . . . . 3.000.000 $
Trustul hârtiei abrazive . . . . . . . . . . . . . . . . . . *250.000 $
Trustul tocurilor, ușilor, jaluzelelor . . . . . . . . . . . *1.500.000 $
Trustul ferăstraielor, Pennsylvania. . . . . . . . . . . . . 5.000.000 $
Trustul manualelor școlare, New York . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul mobilei școlare, Chicago . . . . . . . . . . . . . . 15.000.000 $
Trustul țevii de canalizare. . . . . . . . . . . . . . . . . 2.000.000 $
Trustul fuselor de lemn. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60.000 $
Trustul topitorilor, Michigan. . . . . . . . . . . . . . . . *500.000 $
Trustul săpunului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *500.000 $
Trustul aparatelor pentru sifon, Trenton, N. J . . . . . . . 3.750.000 $
Trustul depănătoarelor, bobinelor și suveicilor. . . . . . . 2.500.000 $
Trustul buretelui. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *500.000 $
Trustul amidonului — Kentucky . . . . . . . . . . . . . 10.000.000 $


*estimativ


((362))

Trustul comercianților de oțel . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Trustul șinelor de oțel. . . . . . . . . . . . . . . . . . . *60.000.000 $
Trustul plitelor pentru sobe, Grand Rapids, Mich . . . . . . 200.000 $
Trustul cartonului din paie, Cleveland, Ohio . . . . . . . . *8.000.000 $
Trustul oțelului structural. . . . . . . . . . . . . . . . . *5.000.000 $
Trustul mașinilor pentru dărăcit . . . . . . . . . . . . . . *200.000 $
Trustul tablei de oțel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul pietrelor de mormânt . . . . . . . . . . . . . . . . 100.000 $
Trustul cuferelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *2.500.000 $
Trustul țevilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.500.000 $
Trustul literelor de tipar . . . . . . . . . . . . . . . . . 6.000.000 $
Trustul umbrelelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *8.000.000 $
Trustul sobelor cu abur. . . . . . . . . . . . . . . . . . . *1.000.000 $
Trustul tapetului de perete, New York. . . . . . . . . . . . 20.000.000 $
Trustul ceasurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30.000.000 $
Trustul roților. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *1.000.000 $
Trustul bicelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *500.000 $
Trustul sticlei de geam. . . . . . . . . . . . . . . . . . . *20.000.000 $
Trustul sârmei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Trustul șuruburilor de lemn. . . . . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Trustul pălăriilor de lână, New Jersey . . . . . . . . . . . *1.500.000 $
Trustul hârtiei de împachetat. . . . . . . . . . . . . . . . *1.000.000 $
Trustul pinului galben . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul pielii lăcuite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.000.000 $
Uniunea vopselelor și chimicalelor . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul cherestelei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Federația sării brute. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.000.000 $
Uniunea antrepozitelor navale. . . . . . . . . . . . . . . . *1.000.000 $
Trustul sticlei verzi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *4.000.000 $
Trustul locomotivelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *5.000.000 $
Uniunea plicurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.000.000 $
Trustul panglicilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *18.000.000 $
Trustul fierului și cărbunelui . . . . . . . . . . . . . . . 10.000.000 $
Trustul presei pentru bumbac . . . . . . . . . . . . . . . . *6.000.000 $
Trustul țintelor metalice. . . . . . . . . . . . . . . . . . *3.000.000 $
Trustul storcătoarelor de rufe . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul lopeților pentru zăpadă. . . . . . . . . . . . . . . *200.000 $
Trustul ligii fierului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *60.000.000 $


*estimativ


((363))

Trustul cutiilor de carton . . . . . . . . . . . . . . . . . *5.000.000 $
Trustul cărbunelui bituminos . . . . . . . . . . . . . . . . *15.000.000 $
Trustul alcoolului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *5.000.000 $
Trustul confecționerilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul gazului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *7.000.000 $
Trustul acizilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul țesăturii de Manilla . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul Carnegie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Trustul oțelului de Illinois . . . . . . . . . . . . . . . . *50.000.000 $
Trustul alamei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.000.000 $
Uniunea hameiului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *500.000 $
Trustul făinii, New York . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7.500.000 $
Trustul culegătorilor americani de porumb. . . . . . . . . . *50.000.000 $
Uniunea cărnii de porc, Missouri . . . . . . . . . . . . . . *20.000.000 $
Uniunea cărbunelui de Colorado . . . . . . . . . . . . . . . 20.000.000 $
Uniunea înălbitorilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Uniunea vopselei, New York . . . . . . . . . . . . . . . . . *2.000.000 $
Trustul hrișcăi, New Jersey. . . . . . . . . . . . . . . . . 5.000.000 $
Uniunea blănurilor, New Jeresey. . . . . . . . . . . . . . . 10.000.000 $
Trustul șervețelelor de hârtie . . . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Trustul mașinilor de înregistrat . . . . . . . . . . . . . . *10.000.000 $
Trustul de vest al făinii. . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.000.000 $
Uniunea oțelului și fierului . . . . . . . . . . . . . . . . 4.000.000 $
Uniunea electrică nr. 2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.800.000 $
Trustul cauciucului nr. 2. . . . . . . . . . . . . . . . . . 7.000.000 $
Federația tutunului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.500.000 $
Capital total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.507.060.000 $

Același număr al aceluiași jurnal remarcă puterea și tendința unuia dintre aceste trusturi în următorul editorial, sub titlul „Ce înseamnă progresul cărbunelui”:

„Creșterea de 1,50 $ a prețului tonei de antracit înseamnă că unsprezece membri ai Trustului Cărbunelui vor pune în buzunar nu mai puțin de cincizeci și poate mai mult de șaizeci de milioane de dolari. Pe baza concurenței din toamna trecută și a prețurilor corecte care au rezultat, acești bani aparțin de drept celor care folosesc cărbune.


*estimativ


((364))

Creșterea enormă a prețului cărbunelui înseamnă că mulți producători care aveau de gând să înceapă iarăși în această toamnă nu pot face astfel fiindcă nu pot adăuga un procent atât de mare la prețul produsului lor și totuși să concureze cu cei care iau cărbune la prețurile naturale. Înseamnă că mulți producători vor tăia din salarii ca să compenseze această creștere a prețului de producție. Înseamnă că fiecare gospodar cu mijloace moderate va tăia ceva din luxul sau din confortul său modest. El trebuie să cumpere cărbune, și deoarece reprezentanții pe care el i-a ajutat să fie aleși nu vor pune legea în aplicare, el va trebui să plătească prețurile trustului. Înseamnă că cei săraci vor trebui să cumpere mai puțin cărbune. Prețurile vechi erau destul de apăsătoare. Prețurile noi sunt extrem de restrictive. Și astfel săracii vor trebui să tremure în iarna viitoare.

Pe de o parte este mai mult lux pentru puțini. Pe de altă parte este disconfort și în mii de cazuri suferință clară pentru cei mulți. Între cele două este legea călcată și dezonorată”.

Să luăm o altă ilustrație a puterii trusturilor. În primăvara lui 1895 s-a format Trustul Legătoarelor de Bumbac. (Legătoarea de bumbac este o bandă simplă de fier folosită pentru legarea bumbacului în baloturi.) Prețul la vremea aceea era de șaptezeci de cenți la o sută. În anul următor trustul s-a gândit să facă ceva profit în plus și a crescut prețul la 1,40 $ la o sută — atât de aproape de timpul balotării bumbacului încât legătoarele străine să nu poată fi importate la timp.

Nu toate trusturile au abuzat de puterea lor; poate că nu li s-au oferit tuturor ocazii favorabile, dar nimeni nu va contesta că „oamenii de rând”, masele, sunt în mare pericol de prejudiciu din partea acestor corporații uriașe. Toți știu pentru ce să se teamă de puterea și egoismul dintr-un individ, și aceste trusturi „uriașe” au nu numai putere și influență imens mai mare decât indivizii, ci în plus, ele n-au conștiință. A devenit proverbial că „corporațiile n-au suflet”.

Extragem ca ilustrație următorul comunicat către Pittsburgh Post:

((365))

Profiturile trusturilor

„New York, 5 noiembrie 1896 — Reprezentanții pentru lichidare a Trustului Standard Oil s-au întâlnit astăzi și au declarat dividendul obișnuit trimestrial de 3 $ pe acțiune și 2 $ pe acțiune în plus, plătibili la 15 decembrie. Emisia totală inițială de certificate a Trustului Standard Oil a fost 97.250.000 $. În timpul anului fiscal care tocmai se încheie a fost declarat 31 % în dividende, totalizând o distribuție a câștigurilor în sumă de 30.149.500 $. În aceeași perioadă, Compania Americană de Rafinare a Zahărului, cunoscută ca Trustul Zahărului, a plătit 7.023.920 $ în dividende. Pe lângă aceste plăți ale câștigurilor către acționari, se spune că trustul are un surplus la zahărul brut, note de încasat și numerar în sumă de aproximativ 30.000.000 $”.

Același ziar, exprimând apoi punctul de vedere al editorilor, a spus după cum urmează:

„Trustul Cuielor și Sârmei a fost probabil una din cele mai ticăloase combinații pentru a jefui și a stoarce bani de la oameni, care a fost vreodată înființată în această țară. El a sfidat legea, a mituit, a intimidat și a ruinat pe concurenți, și a stăpânit cu puteri autocrate comerțul. După ce a făcut aceasta și a ridicat prețurile de la 200 la 300 la sută, a împărțit milioanele printre membrii săi. Nu-i nici o anarhie aici, desigur. De fapt anarhiștii sunt cei care protestează împotriva unui asemenea jaf și sfidare a legii. Cel puțin așa gândește d-nul A. C. Faust din New Jersey, de la Trustul Cuielor, care scrie pentru The World, că expunerea enormităților trustului «alimentează flacăra nemulțumirii populare». Aceasta duce lucrurile la un punct sensibil. Trusturile ilegale și jefuitoare trebuie să fie îngăduite să aibă mână liberă, și încercările de a le ține în frâu nu trebuie să fie tolerate fiindcă ele «alimentează flacăra nemulțumirii populare». Pe de o parte avem poporul țării, iar pe de altă parte avem pe tâlharii autorizați — trusturile. Dar nu trebuie să fie nici o demascare sau protest, altfel «flacăra nemulțumirii populare» va da de furcă trusturilor. Ar putea nerușinarea și aroganța să meargă mai departe?

((366))

Trustul Cărbunelui la produsul antracit jefuiește acum poporul la rata de cincizeci de milioane de dolari pe an printr-un preț ridicat, de 1,50 de dolari la tonă. Rev. Dr. Parkhurst a prezentat omagiile sale acum câteva zile acestei anumite bande prin cuvintele: «Dacă companiile sau uniunile sau trusturile cărbunelui își folosesc puterea în scopul scurgerii în vistieria lor a cât pot sau cât îndrăznesc de mult din banii săracului, spre sărăcirea săracilor, spre reducerea confortului lor sau spre stoarcerea curenților sănătății și vieții, atunci astfel de companii sunt

Posedate de demonul furtului și al crimei.

Și aceasta se aplică la fel de mult atât la negustorii de cărbune cât și la negustorii de orice altă marfă».

În timp ce Rev. Dr. Parkhurst le denunța ca «posedate de demonul furtului și al crimei», un alt predicator din New York, Rev. Dr. Heber Newton, către turma din stranele de catifea și de milionari, a lăudat trusturile ca parte necesară și benefică a civilizației noastre care avansează”.

În ceea ce privește căderea bruscă a prețului șinelor de oțel, de la 25 $ la 17 $ pe tonă, Allegheny Evening Record a spus:

„Marele «Cartel al oțelului», format pentru a menține prețurile ridicate, este practic strivit. Această combinație uriașă de capital și de putere, făcută să controleze producția uneia din cele mai mari industrii din America, să urce sau să coboare prețurile prin simplul ei mandat, să taxeze pe consumatori la buna ei plăcere, și până la limita eficienței, urmează să fie înghițită de o combinație și mai uriașă, și mai puternică, și mai bogată. Rockefeller și Carnegie au pus mâna pe industria oțelului din America. Evenimentul este epocal. Tăierea prețului la șinele de oțel de la 25 $ la 17 $ pe tonă, cea mai mică cifră la care s-au vândut vreodată, marchează o eră în economia țării. Până acum este un caz în care un trust înghite pe altul, iar căile ferate câștigă.

Putem spune liniștiți că nici d-nul Rockefeller, nici d-nul Carnegie n-au fost conduși în marea lor întreprindere de vreun considerent sentimental față de public. Ei au văzut o șansă de a zdrobi concurența și s-au folosit de ea. Acum ei posedă cea mai remarcabilă sursă de aprovizionare din lume, lanțul Mesaba, deasupra ((367)) Duluthului, descris ca regiunea unde nu trebuie să se sape cu mare cheltuială, ci numai să se ia minereul de la suprafață. Rockefeller și-a întărit avantajul prin asigurarea acestei surse de aprovizionare, construind o flotă de barje de capacitate imensă pentru a transporta această materie primă la docurile Lacului Erie. Când și-a completat ciclul prin alianța cu Carnegie, cu furnalele și fabricile lui, „Asociația producătorilor de șine de cale ferată” era la mila sa. Toată afacerea a fost realizată printr-o combinare măiestrită a mijloacelor existente. Rezultatul actual cel puțin, este un beneficiu pentru mulți oameni. Dacă domnii Rockefeller și Carnegie, luând această mare putere în mâinile lor, vor fi mulțumiți să obțină profituri rezonabile și să lase publicul să beneficieze, sau, odată ce vor zdrobi pe împotrivitorii lor își vor folosi puterea pentru o jecmănire nemiloasă, aceasta este o mare problemă. Faptul că ei au puterea este o amenințare în sine”.

Chestiunea următoare a circulat larg pe vremea aceea, dar este vrednică de remarcat aici în analizarea acestui subiect:

„Kansas City, 26 noiembrie 1896 — Fostul guvernator, David R. Francis, acum Secretar la Interne, a trimis următoarea scrisoare unui grup de susținători ai standardului în aur, care au avut un banchet aseară la Hotelul Midland:

«Departamentul de Interne, Washington, D. C., 19 noiembrie 1896

Domnilor: Tocmai am primit invitația voastră din data de 25, și regret că nu pot lua parte la ratificarea în această seară a victoriei banilor siguri. ... Dacă nu se aplică ceva legislație ca să controleze influența crescută a bogăției și să limiteze puterile trusturilor și monopolurilor, va fi o revoltă a poporului înainte de încheierea acestui secol, care va pune în pericol înseși instituțiile noastre.»

David R. Francis”.

Cele ce urmează au fost extrase din Spectator, din Londra:

„Avem în mâna noastră o decizie dată de judecătorul Russell, de la Curtea Supremă din New York, care arată până la ce limită este împins în Statele Unite sistemul «Trust», sau sistemul folosirii capitalului pentru a crea monopoluri. A fost formată o Asociație Națională a Farmaciștilor Angrosiști, care include în Uniune pe aproape fiecare comerciant mare de ((368)) medicamente și care fixează prețul medicamentelor. Dacă vreun comerciant privat vinde sub prețul Asociației, aceasta din urmă previne toată breasla prin scrisoare circulară să nu facă afaceri cu el, și de regulă reușește să ruineze afacerea firmei refractare. Compania John D. Park și Fiii a hotărât să se împotrivească dictatului și a solicitat o impunere judecătorească, ce a fost refuzată în acel anumit caz, dar a fost acceptată ca principiu general, toți oamenii fiind sfătuiți să se abțină de a «conspira» să fie impusă «o constrângere a comerțului». Acest caz este extrem, fiindcă este clar că un Trust de felul acesta se joacă, sau se poate juca, cu viața umană. Nu are mare importanță dacă ei cresc prețul medicamentelor brevetate, ceea ce pare a fi doleanța specifică, cu o guinee la picătură; dar să presupunem că fac inaccesibile celor săraci medicamente precum chinina, opiul sau laxativele. Ne vom aminti că urmașii d-lui Bryan pun sistemul Trusturilor în fruntea acuzațiilor lor împotriva capitalului, iar cazurile ca acestea le dau o bază de argumentare”.

Trusturile În Anglia

Deși trusturile ar putea fi considerate o invenție americană, cităm cele ce urmează din Spectator, din Londra, arătând că ele nu sunt exclusiv americane. Scriitorul spune:

„Trusturile încep să pună stăpânire pe unele din industriile noastre britanice. În prezent există — cu centrul în Birmingham — o federație sau trust pentru producerea paturilor metalice în toată Marea Britanie, care este atât de înțelept aranjată încât este practic imposibil ca unul dinafară să înceapă să producă paturi de alamă sau de fier dacă nu intră în federație, și chiar atunci, el trebuie să ceară să fie admis, ceea ce probabil îi va fi refuzat. Dacă însă ar încerca să înceapă independent, el n-ar putea să-și cumpere materia primă sau să găsească muncitori care cunosc meseria, deoarece toți producătorii de fier și de alamă pentru paturi s-au înțeles să furnizeze numai pentru federație, iar muncitorii sunt obligați de sindicatul lor să lucreze numai pentru producătorii care aparțin la aceasta. Consumatorii trebuie prin urmare să se ((369)) bazeze numai pe concurența străină dacă este ca prețurile să fie menținute mici. Acest trust al paturilor are în prezent succes, de aceea multe industrii locale îi copiază exemplul”.

Controlând capital de sute de milioane de dolari, aceste federații sau trusturi sunt într-adevăr uriași; și dacă lucrurile continuă câțiva ani așa cum au fost în ultimii douăzeci de ani, curând ele vor controla lumea cu pârghia financiară. Curând vor avea puterea, nu numai să dicteze prețurile bunurilor consumate de lume, ci, fiind angajatorii principali ai forței de muncă, ele vor avea controlul salariilor.

Este adevărat, aceste combinații de capital au realizat în trecut mari întreprinderi, pe care persoane individuale nu lear fi putut realiza așa de repede și așa de bine. Într-adevăr, întreprinderile corporative private și-au asumat riscuri și au depășit riscuri pe care publicul le-ar fi condamnat și le-ar fi respins dacă ar fi fost întreprinse de guvern. Să nu fim înțeleși că expunem marile acumulări de capital spre condamnarea generală; dar arătăm că experiența din fiecare an crește nu numai puterea lor financiară, ci și agerimea lor, și că ne apropiem rapid de punctul unde interesele poporului și chiar libertățile îi sunt amenințate, dacă într-adevăr nu suntem deja acolo. Fiecare spune: Trebuie să se facă ceva! Dar ce să se facă nimeni nu știe. Faptul este că omenirea neajutorată este la mila acestor rezultate uriașe ale sistemului social actual egoist și singura speranță este Dumnezeu.

Este adevărat, de asemenea, că acești uriași sunt conduși de obicei de oameni capabili care până acum par dispuși în general să-și folosească puterea cu moderație. Totuși, puterea este concentrată; iar capacitatea, condusă în principal de egoism, este posibil ca din când în când să strângă șuruburile asupra slujitorilor și asupra publicului când ocaziile permit și când împrejurările sunt favorabile.

Acești uriași amenință acum familia umană așa cum uriașii literali au amenințat-o cu mai bine de patru mii de ani în urmă. Acei uriași au fost „oameni cu renume” — oameni cu capacitate și înțelepciune uimitoare, mai presus ((370)) de rasa decăzută a lui Adam; aceștia au fost o rasă hibridă, rezultatul unei noi puteri de viață unite cu tulpina adamică.* Așa este și cu acești uriași moderni asociați: ei sunt mari, puternici și șireți, până la măsura care descurajează ideea că pot fi biruiți fără intervenție divină. Puterile lor uimitoare n-au fost puse încă deplin în serviciu. Și acești uriași sunt hibrizi. Ei sunt concepuți de o înțelepciune care-și datorează existența civilizației și iluminării creștine în combinație cu inimile egoiste ale oamenilor decăzuți.


*Geneza 6:4


Dar necesitatea omului și ocazia lui Dumnezeu se apropie simultan; și după cum uriașii din „lumea care a fost înainte de potop” au fost măturați în potopul de ape, tot așa, acești uriași asociați vor fi măturați în potopul de foc viitor — simbolicul „foc al geloziei lui Dumnezeu” sau al indignării care deja se aprinde; „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. În „focul” acela vor fi nimiciți toți uriașii viciului și egoismului; ei vor cădea și nu se vor mai ridica niciodată. Isa. 26:13, 14; Țef. 3:8, 9.

Sclavia barbară față de robia civilizată

Comparați un moment trecutul cu prezentul și cu viitorul, în privința ofertei și cererii de forță de muncă. Numai în ultimul secol a fost zdrobit în general comerțul cu sclavi și sclavia a fost abolită. Cândva era generală, dar treptat s-a transformat în iobăgie în toată Europa și Asia. Sclavia a fost abolită în Marea Britanie nu mai devreme de 1838, guvernul general plătind deținătorilor de sclavi suma de 20.000.000 de lire, sau aproape 100.000.000 $ despăgubire. Franța și-a emancipat sclavii în 1848. În Statele Unite sclavia a continuat în statele din sud până în 1863. Nu se poate nega că vocile și condeele creștinilor au avut mult de-a face cu oprirea ((371)) scalviei umane; dar pe de altă parte trebuie să se observe că schimbarea condițiilor pieței forței de muncă a lumii a ajutat majoritatea să obțină o nouă vedere asupra acestei chestiuni și prin fondul pentru despăgubire s-a ajutat la împăcarea proprietarilor de scalvi cu noua ordine de lucruri. Vocile și condeele creștinilor numai au grăbit abolirea scalviei; dar ea ar fi venit mai târziu oricum.

Sclavia moare de moarte naturală sub sistemul modern competitiv egoist susținut de invențiile mecanice și de creșterea populației. Cu totul aparte de considerațiile morale și religioase, ar fi imposibil acum să se generalizeze scalvia în țările dens populate, civilizate: n-ar merita din punct de vedere financiar. (1) Fiindcă mașinile, în mare măsură, au luat locul forței de muncă neinteligente și inteligente. (2) Pentru că un slujitor inteligent poate munci mai mult și mai bine decât unul neinteligent. (3) Pentru că a civiliza și a educa chiar și puțin scalvii ar face ca serviciile lor să coste mai mult decât ale muncii libere; pe lângă aceasta, sclavii mai inteligenți și mai eficienți ar fi mai greu de controlat și de folosit în mod avantajos decât cei nominal liberi, dar legați de mâini și de picioare prin necesitate. Într-un cuvânt, cei înțelepți în felul lumii au învățat că războaiele pentru prădarea dușmanilor și pentru sclavi, sunt mai puțin profitabile decât războaiele de concurență comercială ale căror rezultate sunt mai bune, precum și mai mari; și că „sclavii din necesitate” liberi sunt mai ieftini și mai capabili.

Dacă este deja liberă, forța de muncă inteligentă este mai ieftină decât forța de muncă ignorantă în stare de sclavie, și dacă întreaga lume se trezește în privința inteligenței și crește rapid la număr, este evident că sistemul social actual își va produce propria distrugere la fel de sigur cum și-ar produce distrugerea o locomotivă sub presiunea maximă a aburului fără control sau conducător.

((372))

Deoarece societatea este actualmente organizată pe principiul cererii și ofertei, nu există nici un control, nici un conducător asupra concurenței egoiste a lumii. Toată structura este zidită pe acest principiu: presiunea egoistă, forța care presează societatea în jos, care este tot mai puternică pe zi ce trece. În privința maselor lucrurile vor continua astfel, să preseze tot mai tare, pas cu pas, până când se va realiza căderea socială în anarhie.

Omenirea Între două pietre de moară

Pentru masele de oameni este tot mai evident că în ordinea actuală a lucrurilor ele sunt între două pietre de moară a căror rotire rapidă trebuie, și nu va dura mult, să le macine până la o stare de robie mizerabilă și josnică, dacă nu se intervine într-un fel. Aceasta, într-adevăr, este starea reală a lucrurilor: necesitatea umană este conducta de alimentare care presează masele între pietrele de moară; piatra de jos este legea fixă a cererii și ofertei care adună populația în creștere rapidă și tot mai inteligentă a lumii din ce în ce mai aproape de presiunea pietrei de sus a egoismului organizat, mânată de puterea uriașă a sclavilor mecanici, ajutați de roțile, pârghiile și frânghiile combinațiilor financiare, ale trusturilor și monopolurilor. (Este semnificativ că Biroul de Statistică din Berlin a estimat în 1887 că motoarele cu abur (sclavii producători de putere) care funcționau atunci în lume reprezentau o mie de milioane de oameni, sau de trei ori populația lucrătoare a pământului; iar forța aburului și a electricității s-a dublat probabil de atunci încoace. Dar aproape toate aceste motoare se găsesc în țările civilizate, a căror populație reprezintă numai cam a cincea parte din populația totală.) O altă parte a forței motrice a pietrei de sus este volantul ei, încărcat de greutatea bogăției concentrate și până acum nevisate, și de puterea creierului însuflețită și instruită ((373)) în mod egoist. Spre a ilustra parțial rezultatul procesului de măcinare, remarcăm un raport, că în Londra, Anglia, erau 938.293 săraci, 316.834 foarte săraci și 37.610 fără nici un mijloc — un total de 1.292.737, sau aproape o treime din populația celui mai mare oraș din lume trăind în sărăcie. Cifrele oficiale pentru Scoția au arătat că o treime din familii trăiau într-o cameră și mai mult de o treime numai în două camere; că în orașul New York în timpul unei ierni aspre, 21.000 de bărbați, femei și copii au fost evacuați pentru că n-au putut să-și plătească chiria; și că într-un singur an 3.819 dintre locuitorii lui au fost înmormântați în „țarina olarului”, prea săraci ca să trăiască sau să moară decent. Aceasta, să ne amintim, chiar în orașul care a fost deja arătat că numără printre cetățenii lui mii de milionari.

Un scriitor, d-nul J. A. Collins, discuta odată în American Magazine of Civics, subiectul Decăderii Proprietății Caselor Americane, în lumina recensământului din Statele Unite. De la început el ne spune să fim pregătiți pentru fapte uimitoare și pentru indicii amenințătoare și periculoase. Cităm după cum urmează:

„Cu câteva decenii în urmă, cea mai mare parte a populației era formată din proprietari de case, iar casele lor erau libere de datorii; astăzi cea mai mare parte a populației sunt chiriași”.

Deoarece ocupantul unei case ipotecate este virtual numai un chiriaș al celui care deține ipoteca, el află că 84% din familiile națiunii sunt de fapt chiriași, și adaugă:

„Gândiți-vă că acest rezultat uimitor s-a produs în timp atât de scurt, cu vastul domeniu al terenurilor libere din vest deschis pentru coloniști, cu marile câmpuri ale industriei deschise și oferind plată bună; și apoi gândiți-vă care va fi rezultatul cu marele vest ocupat în întregime, sau cu terenurile lui monopolizate în întregime, cu o populație crescută cu milioane, ((374)) atât prin creștere naturală cât și prin imigrare, cu terenurile bogate în minereu și cu minele controlate de sindicatele capitalului străin; cu sistemul de transporturi controlat în interesul câtorva proprietari milionari; cu manufacturile conduse de corporații mari în propriul lor interes; cu terenurile publice epuizate și cu locurile de case monopolizate și ținute de către speculanți inaccesibile maselor industriale”.

Comparând aceste cifre cu statisticile europene, domnul Collins conchide că în cea mai mare Republică de pe pământ condițiile sunt mai puțin favorabile decât în Europa, cu excepția celei mai bogate și mai luminate de acolo — Marea Britanie. Dar cifrele d-lui Collins sunt înșelătoare dacă nu se are în vedere că mii din aceste case ipotecate sunt în proprietatea tinerilor (care în Europa trăiesc împreună cu părinții) și a imigranților care cumpără prin „planul ratelor”. Adevărul adevărat este însă destul de rău. Cu presiunea crescută a timpurilor, puține din multele ipoteci actuale vor fi lichidate, în afară de cele lichidate de către șerif.

Probabil că puțini își dau seama cât de ieftin se vând uneori puterea și timpul uman; iar cei care-și dau seama nu știu cum să remedieze răul și sunt ocupați încercând să evite ei înșiși ghearele lui. În toate orașele mari din lume sunt mii cunoscuți ca „asudători”, care lucrează mai greu și mai mult pentru simplele necesități ale vieții decât majoritatea sclavilor din sud. Cu numele ei au libertate, dar de fapt sunt sclavi, sclavi din necesitate, având libertatea să vrea, dar puțină libertate să facă pentru ei sau pentru alții.

Extragem cele ce urmează din Presbyterian Banner (Pittsburgh) asupra acestui subiect:

„Sistemul de stoarcere a sudorii și-a avut nașterea și creșterea în țările străine înainte de a fi transplantat în solul american, aducând blestemul lui cu el. Nu este limitat la departamentul confecțiilor, ci le include pe toate celelalte care sunt administrate de un intermediar. Intermediarul sau contractorul se angajează să procure bunuri pentru negustor la un anumit preț, și pentru ca marele public cumpărător să fie atras de prețuri și în același ((375)) timp să aducă negustorului și intermediarului profituri, trebuie fixat un preț mic, iar bieții muncitori trebuie să sufere.

În Anglia aproape fiecare afacere funcționează pe această bază. Comerțul cu cizme și pantofi, comerțul cu blănuri, comerțul cu mobilă și tapițerie, și multe altele, au intrat în sfera intermediarului, iar oamenii sunt împinși până la salarii de înfometare. Dar noi vrem să vorbim despre comerțul cu confecții în țara noastră. În 1886 erau numai zece ateliere de asudători în New York, acum sunt multe sute, și același lucru se poate spune și despre orașul Chicago, în timp ce alte orașe își au partea lor. Aceste ateliere sunt în cea mai mare parte în mâinile evreilor, iar cei din Boston și din New York au avantaj asupra fraților lor din vest prin aceea că se pot folosi de străinii proaspăt sosiți care nu știu limba și de aceea pot fi ușor înșelați. Acești angajați sunt luați, îngrămădiți în încăperi mici, prost ventilate, uneori douăzeci sau treizeci într-o încăpere pentru opt muncitori, unde adesea trebuie să gătească, să mănânce și să trăiască, trudind optsprezce și douăzeci de ore pe zi pentru a câștiga destul ca să trăiască.

Prețurile plătite pentru acest fel de muncă sunt o rușine pentru omenire. Bărbații care muncesc din greu pot câștiga între doi și patru dolari pe săptămână. Cifrele care urmează sunt date de către cineva care a făcut un studiu asupra problemei și care a obținut informațiile de la unul dintre „asudătorii-șefi”, care a dat aceste prețuri primite de la negustor:

Pentru confecționarea paltoanelor . . . . . . . . . . 0,76 la 2,50 $

Pentru confecționarea sacourilor . . . . . . . . . . . 0,32 la 1,50 $

Pentru confecționarea pantalonilor . . . . . . . . . 0,25 la 0,75 $

Pentru confecționarea vestelor (la duzină) . . . 1,00 la 3,00 $

Pentru confecționarea pantalonilor până la genunchi (la duzină). . . 0,50 la 0,75 $

Pentru confecționarea cămășilor de pânză (la duzină) . . . . . . 0,30 la 0,45 $

Un procentaj mare din această listă de prețuri este luat de către asudătorul-șef ca profit al său, și după scăderea ((376)) costului de transport, pe care muncitorul îl plătește, se poate imagina ușor ce greu și ce mult trebuie să muncească bărbații și femeile pentru a obține necesarul obișnuit al vieții. Pentru pantaloni scurți, pentru care „șeful” ia șaizeci și cinci de cenți pe duzină de la producător, asudătorul ia numai treizeci și cinci de cenți.

Confecționerul primește zece cenți pentru pantalonii de vară, și pentru a face șase perechi trebuie să lucreze aproape optsprezece ore. Mantalele sunt făcute de cincisprezece persoane, fiecare făcând o anumită parte. Salopetele, șaizeci de cenți la duzina de perechi. Acestea sunt câteva exemple, și orice femeie care știe ceva despre cusut și despre facerea hainelor, știe ce muncă implică.

Dar în toate lucrurile este o răsplată, și uneori cel nevinovat sau cel neatent trebuie să sufere ca și cel vinovat. Aceste haine sunt făcute în cele mai rele condiții de curățenie. Sunt făcute în camere uneori nepotrivite a fi ocupate de oameni și care sunt îmbâcsite de microbi. În Chicago, în acest an, un vizitator a văzut într-unul din aceste ateliere patru oameni care lucrau făcând mantale, toți având scarlatină, iar în alt loc un copil zăcând mort de aceeași boală în timp ce lucrul continua în jurul lui, și inevitabil boala se transmitea”.

„Vai, atât de scump să fie aurul,

Iar sângele și carnea atât de ieftine.”

Numărul celor foarte săraci crește rapid, și, după cum a fost arătat, concurența împinge toată rasa pe pantă în jos, cu excepția puținilor norocoși care și-au asigurat mașinile sau proprietatea funciară; și bogăția și puterea lor avansează în mod corespunzător, până când pare ca și cum ar trebui așteptat să apară curând miliardarii dacă condițiile actuale continuă.

Nu este posibil ca o astfel de stare de lucruri să continue veșnic; chiar acțiunea legii naturale a cauzei și efectului va aduce în final răsplătirea. Nu putem nici aștepta ca dreptatea lui Dumnezeu, care a aranjat acea lege, să permită astfel de condiții veșnic. Dumnezeu, prin Cristos, a răscumpărat și a adoptat cauza umanității noastre nevrednice, iar timpul ((377)) eliberării ei de egoism și de puterea generală a celui rău este aproape. Rom. 8:19-23.

Cele ce urmează, dintr-un jurnal vestic de acum câțiva ani, a prezentat clar situația de atunci, și care astăzi este și mai îngrozitoare. Acesta spunea:

„Numărul șomerilor în acestă țară este acum de două milioane. Numărul celor care depind de ei este probabil de patru ori pe atâta.

Poate că ați auzit acest lucru înainte. Vreau să vă gândiți la el până vă dați seama ce înseamnă. Înseamnă că sub «cel mai bun guvern din lume», cu «cel mai bun sistem bancar pe care la văzut lumea», cu toate celelalte la cel mai înalt nivel, cu producții de hrană neegalate și cu toate celelalte comodități și lux ale vieții, a șaptea parte din populația noastră a fost redusă la cerșetorie absolută, ca singura alternativă ca să nu moară de foame. Oamenii flămânzesc în fața magaziilor și silozurilor pline de grâne care nu pot fi vândute la preț suficient ca să plătească producerea lor. Oamenii tremură aproape goi în umbra magaziilor pline până la refuz cu haine de toate felurile. Oamenilor le este frig și n-au foc, cu sutele de milioane de tone de cărbune ușor accesibil în mii de mine. Iar pantofarii care nau de lucru ar fi bucuroși să meargă la lucru și să facă pantofi pentru oamenii care scot cărbunele primind combustibil în schimb. La fel aceștia din urmă ar fi bucuroși să muncească în mine ca să primească pantofi. Tot așa, fermierul din Kansas lipsit de haine, care nu-și poate vinde grâul pentru a-și plăti seceratul și treieratul, ar fi încântat să-l dea în schimb oamenilor din fabricile din est care torc și țes pânza de care el are nevoie.

Nu lipsa de resurse naturale necăjește țara astăzi. Nu este incapacitatea sau lipsa dorinței de a munci și de a produce lucrurile dorite și folositoare din partea celor două milioane de oameni fără lucru. Este pur și simplu faptul că instrumentele de producție și mijloacele de schimb sunt aglomerate în mâinile celor puțini. Începem să înțelegem ce stare de lucruri nesănătoasă este aceasta; și o vom înțelege tot mai bine pe ((378)) măsură ce aglomerarea devine mai mare. Oamenii sunt inactivi, le este frig și foame fiindcă nu-și pot schimba produsele muncii lor. În vederea acestor rezultate cum este acesta, nu este oare mult lăudata noastră civilizație actuală destul de aproape de un eșec mortal? Șomerii din această țară puși în rânduri de câte patru, și la șase picioare depărtare unul de altul, ar forma un șir lung de șase sute de mile. Cei a căror întreținere depinde de ei, puși în aceeași ordine, ar ajunge la două mii patru sute de mile. Această armată formată astfel sar întinde de la Atlantic la Pacific — de la Sandy Hook la Golden Gate.

Dacă intelectul rasei nu este capabil să întocmească un sistem industrial mai bun decât acesta, am putea admite la fel de bine că omenirea este cel mai mare eșec al universului. (Da, tocmai spre aceasta conduce providența divină: oamenii trebuie să învețe despre neputința lor și despre adevăratul Stăpân, întocmai cum fiecare mânz trebuie „strunit” înainte de a avea valoare.) Cel mai rușinos și mai crud lucru din toate veacurile este încercarea actuală de a menține o armată industrială pentru a duce luptele regilor noștri plutocrați, fără să se facă nici o pregătire pentru menținerea ei în perioadele în care serviciile ei nu sunt necesare”.

Cele de mai sus au fost scrise în perioada celei mai serioase depresiuni legate de „joaca cu tarifele”, și din fericire nu este starea normală. Totuși, nu se poate ști când se va repeta. Cu toate acestea, Harrisburg Patriot, din același an, a dat următoarele cifre sub titlul „Numărul șomerilor”:

„În Boston sunt 10.000 de muncitori fără lucru; în Worchester sunt 7.000; în New Haven 7.000; în Providence 9.600; în orașul New York 100.000. Utica este un oraș mic, dar numărul șomerilor este de 16.000; în Paterson, New Jersey, jumătate din populație este neangajată; în Filadelfia 15.000; în Baltimore 10.000; în Wheeling 3.000; în Cincinnati 6.000; în Cleveland 8.000; în Columbus 4.000; în Indianapolis 5.000; în Terre Haute 2.500; în Chicago 200.000; în Detriot 25.000; în Milwaukee 20.000; în Minneapolis 6.000; în St. Louis 80.000; în St. Joseph 2.000; în Omaha 2.000; în Butte City, Mont. 5.000; în San Francisco 15.000”.

((379))

Dăm mai jos un extras din Coming Nation, intitulat „O problemă pe care voi trebuie s-o rezolvați”. El arată cât de clar văd unii oameni situația actuală. Toate aceste voci prevenitoare nu fac decât să repete sfatul solemn al profetului inspirat: „Acum, împărați îtoți care sunt în vreo măsură de autoritate și putereș, fiți înțelepți! Luați învățătură, judecătorii pământului!” Acesta spune:

„Veți admite că noile mașini înlocuiesc rapid muncitorii. Pretenția că producerea și îngrijirea acestor mașini noi angajează numărul celor dați afară nu este valabilă; căci dacă lucrul acesta ar fi adevărat, n-ar fi nici un câștig în folosirea mașinilor. Faptul că sute de mii de oameni sunt acum neangajați fiindcă mașinile fac acum munca pe care o făceau ei înainte, este atât de proeminent încât fiecare om trebuie săl recunoască, dacă se va gândi măcar un moment. Acești oameni fără lucru nu cumpără atâtea produse ca atunci când erau angajați, și aceasta scade cererea de produse și astfel împiedică angajarea mai multor muncitori, crește numărul celor fără lucru și oprește cumpărarea mai departe.

Ce este de făcut cu acești șomeri? Faptul că prețurile produselor în ansamblu se ieftinesc nu le dă acestor oameni locuri de muncă. Nu sunt locuri de muncă la îndemâna lor, fiindcă toate locurile de muncă sunt tixite de oameni, pentru același motiv. Nu pot fi omorâți (decât dacă fac grevă), și nau unde merge. Întreb cu toată seriozitatea, ce este de făcut cu ei? Fermierii calificați dau faliment, așa că la ce rezultat ar ajunge acești oameni, chiar dacă ar avea pământ?

Acești oameni se înmulțesc asemenea frunzelor din pădure. Numărul este estimat la milioane. Nu există vreo perspectivă ca mulți dintre ei să fie angajați, și dacă sunt angajați este numai ca să ia locurile altora angajați acum, dar care atunci vor crește numărul celor neangajați. Gândești, poate, că nu este treaba ta ce se va întâmpla cu ei; dar, domnule dragă, este treaba ta, și îți vei da seama nu peste mult timp. Este un subiect care nu poate fi închis făcând stânga-mprejur și refuzând să asculți. Odată francezii au gândit așa, dar ei au învățat altfel, chiar dacă generația ((380)) actuală a uitat lecția. Generația actuală din Statele Unite trebuie să rezolve această chestiune și o va rezolva cumva. Poate în pace, în iubire și dreptate, sau poate printr-un om călare călcând în picioare drepturile tuturor, cum vedeți acum călcate nepăsător în picioare drepturile unora. Repetăm, veți răspunde la aceste întrebări în foarte puțini ani de acum.

Francezii au fost preveniți, dar ei n-au putut asculta din cauza veseliei putreziciunii regale. Voi veți asculta? Sau cursul actual va fi permis să se desfășoare necontrolat până când cinci sau șase milioane vor cere zgomotos pâine sau oxid de fier? Necazul, când va veni, va fi intensificat în Statele Unite de o sută de ori, din cauza condițiilor sociale care au predominat aici de un secol. Iubirea de libertate s-a întărit, nutrită de ura față de regi, tirani și asupritori. În nici o armată sau flotă formate din mase nu se poate avea încredere că vor trage cu arma în părinții sau în frații lor la gestul sau la ordinul regilor cu sau fără titlu. Văzând ce trebuie să rezulte dintr-o inactivitate prea prelungită a milioanelor, ale căror condiții vor cimenta curând o legătură de tovărășie, nu credeți că aveți ceva interes față de condițiile pe care le produc ei? N-ar fi mai bine să se găsească și să se aplice un remediu, să fie angajați acești oameni, chiar în atelierele publice, decât să avem finala?

Știm ce fac capitaliștii: îi vedem pregătind munițiile de război ca să stăpânească masele prin forța armelor. Dar sunt nechibzuiți. Se cred singuri înțelepți. Adoptă tacticile regilor și vor fi ca pleava în fața vântului, curând. Toți sorții sunt împotriva tacticilor lor. Regii, cu armate mai mari decât pot fi adunate aici să lupte pentru capitalism, tremură în fața creșterii constante a civilizației mai înalte în popor, grăbită de necazul acestei armate de șomeri în creștere rapidă. Dreptatea nu lezează pe nimeni, chiar dacă ea poate opri privilegiile tâlharilor. Haideți, ca cetățeni, să rezolvăm și să stabilim problema legal, nu ca partizani, ci ca cetățeni care se gândesc mai mult la țară decât la partid, și mai mult la dreptate decât la aurul regilor”.

((381))

Acestea sunt cuvinte tari din partea unuia care evident simte intens, și ca el sunt mulți. Nimeni nu poate nega că există cel puțin ceva adevăr în aceste acuzații.

Condițiile sunt generale Și reglementarea lor nu stă În puterea umană

Aceste condiții nu sunt specifice pentru America și Europa: milioanele din Asia n-au cunoscut nimic altceva de secole. O misionară americană în India scrie că a durut-o inima când a fost întrebată de băștinași dacă era adevărat că oamenii de acasă aveau pâine câtă doreau să mănânce, de trei ori pe zi. Ea spune că în India majoritatea arareori are hrană suficientă să-și satisfacă dorințele naturale.

Se raportează că guvernatorul Bengalului, India, a spus nu demult: „Jumătate din populația noastră agrară nu știe de la un an la altul ce înseamnă să fii sătul pe deplin”. Cei care cultivă cerealele nu pot mânca ceea ce natura lor le cere: din aceasta trebuie plătite mai întâi taxele. Zece milioane din populația Indiei sunt țăsători manuali de bumbac, iar acum mașinile de pe coastă le-au distrus afacerea și nu le-au lăsat nimic în afară de agricultură în condițiile grele arătate mai sus.

În Africa de Sud, de asemenea, unde milioane de dolari au fost investite fără rezerve în timpul a ceea ce se cunoaște ca „goana africană după aur”, timpurile sunt „grele” pentru foarte mulți, și unii dintre cei educați o duc cel mai rău. Cele ce urmează, dintr-un jurnal din Natal, Africa de Sud, dau o idee despre condiții:

„Cei care nu vin direct în contact cu imigranții europeni în căutare de lucru nu prea pot avea o idee despre starea de sărăcie care predomină în sânul acestei clase din Durban. Este însă mulțumitor să aflăm că Comitetul de Ajutorare al Consiliului Orășenesc își dă seama că, din motive umanitare, are o datorie față de nefericiții care au fost aduși de val aici. În această săptămână, în cursul unei discuții cu d-nul R. Jameson, ((382)) neobositul organizator care a intrat cu trup și suflet în această mișcare filantropică, am constatat că faptele de ajutor de la Punct permit o angajare temporară cam pentru cincizeci de oameni. Este dureros să afli că oameni care au fost pregătiți pentru ocupații clericale, precum și meșteșugari calificați, să fie atât de „ghinioniști” încât să fie prea bucuroși să accepte alocația Corporației de 3 s. pe zi și adăpost, în schimbul săpării nisipului cu lopata sub un soare arzător.

Între timp nu există locuri libere și desele cereri trebuie să fie refuzate. Din când în când președintele comitetului, prin anunțuri și prin alte mijloace, găsește de lucru pentru aceia dintre oameni care au ceva cunoștințe despre o meserie sau meșteșug. Locurile vacante astfel create în echipă sunt completate din rândurile celor care au făcut cerere înainte fără succes. Pe lângă cei care servesc în echipă, se află un număr considerabil de oameni care umblă în zadar prin oraș în căutare de lucru. Curând aceștia își fac drum până la simpaticul reprezentant al primarului, și el face tot ce poate pentru ei, care, din nefericire, adesea se sfârșește cu eșec. Dacă angajatorii care au locuri libere vor căuta pe d-nul Jameson, vor putea obține informații complete în privința șomerilor de pe lista sa. Trebuie să fie înțeles că nici unul dintre acești oameni nu sunt rezidenți propriu-ziși ai Durbanului, ci au fost mânați acolo din diferite părți ale Africii de Sud în căutare de lucru. Durbanul nu este în nici un caz unic în experiența sa; sunt dovezi prea clare că asemenea condiții deplorabile există și în altă parte.

După cum a fost indicat deja, mulți dintre cei care cer locuri în echipa pentru ajutor sunt oameni obișnuiți numai cu munca clericală. Nu poate fi accentuat destul de des sau destul de tare că pentru aceștia nu există absolut nici o șansă în Natal, piața fiind întotdeauna supraaglomerată. Dacă nu era acțiunea Corporației de a furniza muncă temporară, ar fi fost mult mai multă sărăcie în oraș. În ansamblu, conduita oamenilor din echipa pentru ajutor a fost exemplară și îndreptățește continuarea politicii adoptate de consiliu. Dar, se poate întreba, ce face Societatea de Binefacere? Acea ((383)) instituție excelentă permite ajutor numai rezidenților și familiilor lor, și, ca întotdeauna, are de lucru până peste cap — dacă nu cu bani, în orice caz cu dosare care așteaptă”.

Dar oamenii inteligenți care văd aceste lucruri nu vor lua oare măsuri să împiedice strivirea semenilor lor mai puțin favorizați sau mai puțin inteligenți? Nu văd ei că piatra de sus se apropie foarte periculos de piatra de jos, și că masele care trebuie să treacă printre ele în competiție simt grav presiunea și trebuie s-o simtă încă și mai grav? Inimile generoase nu vor da ajutor?

Nu; majoritatea celor favorizați fie prin noroc fie prin iscusință sunt atât de ocupați să facă pentru ei, „să facă bani”, îndreptând cât se poate de mult din „grăunțe” spre sacul lor, încât nu-și dau seama de adevărata situație. Ei aud gemetele celor mai puțin norocoși și dau adesea generos pentru ajutorarea lor, dar deoarece numărul nefericiților crește rapid, mulți ajung să simtă că ușurarea generală este fără speranță; se obișnuiesc cu condițiile prezente și se instalează ca să se bucure de confortul și de privilegiile lor speciale, și pentru moment cel puțin uită sau ignoră necazurile semenilor lor.

Dar sunt câțiva care au condiții bune și care văd situația reală mai mult sau mai puțin clar. Unii dintre aceștia sunt fără îndoială industriași, proprietari de mine etc. Ei pot vedea greutățile și doresc ca lucrurile să fie altfel și vor să ajute la schimbarea lor; dar ce pot face? Pot face foarte puțin, în afară de ajutorul pe care-l pot da la ușurarea celor mai rele cazuri de nefericire printre vecinii și rudele lor. Ei nu pot să schimbe constituirea actuală a societății și să distrugă în parte sistemul concurențial, și își dau seama că lumea ar fi lezată prin abolirea totală a concurenței fără ca o altă putere să-i ia locul pentru a obliga la energie pe cei nepăsători din punct de vedere natural.

Este evident că nici un om singur sau grup de oameni nu poate schimba ordinea prezentă a societății; dar prin puterea Domnului și în felul Domnului, cum este arătat în Scripturi, ((384)) ea poate și va fi schimbată curând cu un sistem perfect, bazat nu pe egoism, ci pe iubire și dreptate. Și pentru a-l introduce pe acesta, condițiile actuale trebuie răsturnate în întregime. Vinul nou nu va fi pus în burdufuri vechi, nici un petec nou pe o haină veche. Ca atare, având compătimire atât pentru bogați cât și pentru săraci în necazurile care se apropie, ne putem ruga: „Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”, chiar dacă ea este introdusă prin „focul geloziei lui Dumnezeu”, ale cărui „elemente” le vedem pregătindu-se deja.

Vine dimineața

O zi mai bună vine, o dimineață promisă de mult,
Când adevărul și dreptul cu sfântă putere vor răsturna ce-i rău.
Când Cristos Domnul va asculta fiecare suspin
Și cu dreptate mâna-Și va întinde pe mare și pe uscat curând.

Laudele mândrilor tirani nu vor mai răsuna,
Cei vârstnici și cei tineri iubi-vor adevărul și-l vor răspândi.
De lipsă și tristețe nimeni nu va plânge,
Războiul va-nceta, iar pacea cea perfectă curând va triumfa.

Valul seismic vine, anul de jubileu;
Cu cânt și strigăt mare năvălește, ca valul mării când izbește.
Jubileul popoarelor va răsuna pe pământ și sub cer.
Aurora de har se apropie-n grabă — da, vine curând.

O, pentru ce auroră slăvită veghem, așteptăm, ne rugăm!
Până ce lumina dimineții întunericul risipește de pe vârfuri de munți;
Și când slava cerească pământul și văzduhul va inunda,
Vom binecuvânta pe Domnul curând pentru toate lucrările Sale și-L vom lăuda.”