((413))

Bătălia Armaghedonului - Studiul IX
Conflictul este imposibil de stăpânit mărturia celor înțelepți în felul lumii

Inteligența generală un factor nou în toate socotelile — Opiniile senatorului Ingalls — Opiniile Rev. Lyman Abbot — Opiniile episcopului Newman (M. E.) — Opiniile unui jurist renumit — Opiniile col. Robert Ingersoll — Distinsul J. L. Thomas despre legislația muncii — Opinia lui Wendell Phillips — Prezicerea istoricului Macaulay — Speranțele distinsului Chauncey Depew — Episcopul Worthington (P. E.) intervievat — Răspunsul lui W. J. Bryan — O opinie englezească — Declarația lui Edward Bellamy despre situație — Opinia Rev. J. T. McGlynn — Perspectiva Prof. Graham — Opiniile unui judecător de la Curtea Supremă — O opinie franceză, o „Învălmășeala Socială”

„Oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea celor ce vor veni pe pământ [în societate], căci puterile cerurilor [guvernământ — eclesiastic și civil] vor fi zguduite.” Luca 21:26.

OAMENII înțelepți din toată lumea recunosc faptul că se apropie un mare conflict social și că acesta este imposibil de stăpânit — că nu se poate face nimic pentru a-l evita. Ei au căutat remedii, dar n-au găsit nici unul adecvat bolii, și renunțând la speranță au tras concluzia că sugestia Evoluției trebuie să fie corectă; și anume, că „toată natura operează sub o lege a supraviețuirii celui mai tare ca fiind cel mai potrivit, și a distrugerii celui mai slab ca fiind nepotrivit să trăiască”. Filosofii le spun că „ceea ce este a mai fost”, că civilizația noastră nu este decât o repetare a civilizațiilor Greciei și Romei, și că în mod asemănător ea se va desface ((414)) în bucăți în ceea ce privește masele, și că avuția și guvernarea vor gravita iarăși în mâinile câtorva, în timp ce masele, ca și civilizațiile timpurii ale răsăritului, doar că vor exista.

De obicei ei nu observă noul element în conflictul nemaiîntâlnit vreodată; și anume, răspândirea mai generală a inteligenței în toată lumea, în special în toată creștinătatea. Acest lucru, pe care mulți oameni îl uită, este adus în atenția celor destul de înțelepți ca să caute adevărata înțelepciune la izvor — Cuvântul lui Dumnezeu. Aceștia sunt informați că „la timpul sfârșitului, mulți vor alerga încoace și încolo și cunoștința va crește ... căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Dan. 12:1-4). Ei văd prezisa alergare a omenirii încoace și încolo uimitor împlinită; ei văd de asemenea creșterea generală a cunoștinței; și pentru aceștia timpul de strâmtorare prezis în același context înseamnă, nu o repetare a istoriei, nu o supunere a maselor la câțiva favorizați, ci o extraordinară inversare a sensului istoriei produsă de noile condiții observate. Iar declarația aceluiași profet, în același context, că „în timpul acela se va scula marele prinț Mihail [Cristos]” și-și va lua puterea glorioasă și va domni, este în armonie cu ideea că strâmtorarea care vine va pune capăt stăpânirii egoismului de sub „stăpânitorul lumii acesteia” [Satan], și va introduce Împărăția de binecuvântare a lui Emanuel. Dar să-i auzim pe unii dintre oamenii înțelepți ai lumii spunându-ne ce văd ei!

O opinie largă și o declarație deschisă și foarte nepărtinitoare despre lupta pentru bogăție și strivirea consecutivă a claselor de jos a fost furnizată presei de către distinsul J. J. Ingalls, un om cu sentimente largi, cu avuție moderată și fost senator al Statelor Unite. Dăm extrase generoase din ea, fiindcă este o declarație moderată a cazului, și fiindcă arată că nici chiar oamenii de stat cu totul treji, care văd dificultatea, nu cunosc nici un remediu care să poată fi aplicat pentru vindecarea maladiei și pentru salvarea victimelor.

Senatorul Ingalls a scris:

„Libertatea este ceva mai mult decât un nume. Cel care depinde de voința altuia pentru adăpost, îmbrăcăminte și ((415)) hrană, nu poate fi om liber în sensul larg, deplin al acestui cuvânt. Omul a cărui pâine zilnică pentru sine și pentru familie depinde de salariile pe care un angajator le poate da sau reține după plăcerea sa, nu este liber. Alternativa între înfometare și supunere la un orar este sclavie.

Libertatea nu constă în definiții. Declarația că viața, libertatea și căutarea fericirii sunt drepturile inalienabile ale fiecărei ființe umane nu face pe nimeni independent. Dreptul la libertate este o parodie goală și o înșelare dacă nu există și puterea de a fi liber. Libertatea nu este numai îndepărtarea restricțiilor legale, a permisiunii de a pleca și a veni. La aceasta trebuie adăugate capacitatea și oportunitatea, pe care numai scutirea de necesitatea muncii zilnice necontenite le poate aduce. Ca să-l parafrazăm pe Shakespeare, Puterea și Libertatea sunt o pereche nepotrivită. Libertatea și dependența sunt incompatibile. Abolirea sărăciei a fost visul vizionarilor și speranța filantropilor din zorii timpului.

Inegalitatea sorții și evidenta nedreptate a distribuirii inegale a avuției printre oameni a fost nedumerirea filosofilor. Este enigma nerezolvată a economiei politice! Civilizația nu are nici un paradox atât de misterios ca existența foamei când există exces de hrană — a lipsei în mijlocul abundenței. Ca un om să aibă posesiuni care-i depășesc capacitatea extravaganței de a risipi, iar altul, capabil și dornic să lucreze, să piară din lipsă de jăratic să se încălzească, de zdrențe să se învelească și de o coajă de pâine să se hrănească, face societatea de neînțeles. Face carta drepturilor omului un rebus. Atâta vreme cât astfel de condiții continuă, cheia cifrului în care este scris destinul nu este revelată — fraternitatea oamenilor este o frază, dreptatea este o formulă, iar codul divin este indescifrabil.

Exasperarea săracilor la ostentația insolentă a bogaților a răsturnat imperii. Ușurarea săracilor a fost obiectivul legilor umane și divine. Plângerile nenorociților sunt povara istoriei. Iov a fost milionar. Fie că acea incomparabilă producție care-i poartă numele este o pildă, fie că este o biografie, ea este de un interes profund, fiindcă arată că patriarhul s-a preocupat de aceleași chestiuni care ne tulbură ((416)) pe noi acum. El descrie ca un Populist pe aceia care iau măgarul orfanului și vaca văduvei, mută semnele de hotar, seceră câmpul și adună recolta celui sărac, pe care-l lipsesc de hainele sale și-l lasă gol în ploile munților și în adăpostul stâncilor.

Profeții evrei au rezervat cele mai deosebite blesteme pentru jecmănirile și luxul bogaților, iar Moise a prescris reglementări pentru iertarea datoriilor, pentru redistribuirea pământurilor și restrângerea averilor private. Timp de secole în Roma proprietatea funciară era limitată la 300 de acri pentru fiecare cetățean și numărul de vite și de sclavi era restrâns la aria cultivată. Dar legile date evreilor de către Atotputernicul prin Moise au fost la fel de inoperante ca și codurile lui Licurg și ale lui Licinius împotriva energiilor refractare ale omului și împotriva condițiilor organice ale ființei sale.

Pe vremea lui Cezar, 2.000 de plutocrați posedau practic Imperiul Roman și mai mult de 100.000 de capi de familie erau cerșetori, întreținuți prin donații din vistieria publică. Aceeași luptă a continuat de-a lungul Evului Mediu până în secolul al nouăsprezecelea. Astăzi nu se prescrie nici un remediu care să nu fi fost administrat înainte ineficient nenumăraților pacienți: în finanțe și în economia politică na fost propus nici un experiment care să nu fi fost încercat în mod repetat, fără vreun alt rezultat decât dezastru individual și ruină națională.

În sfârșit, după multă bâjbâială la întâmplare și după multe lupte sângeroase și disperate cu regi și dinastii, privilegiu, castă și prerogative, cu vechile abuzuri, cu ordine, titluri și clase formidabil înrădăcinate, idealul final de guvern a fost realizat și poporul este suveran. Săracii, truditorii, muncitorii sunt conducătorii. Ei fac legile, ei formează instituțiile. Ludovic al XIV-lea a spus: «Eu sunt statul». Aici muncitorii plătiți, fermierii, fierarii, pescarii și artizanii spun: «Noi suntem statul». Confiscarea și jaful și îmbogățirea favoriților regali sunt necunoscute. Fiecare om, oricare i-ar fi originea, aptitudinile, educația sau moralitatea, are șanse egale cu ceilalți în cursa vieții. Legislația, fie că este bună sau rea, este impusă de majoritate.

((417))

Cu mai puțin de un secol în urmă, starea socială din Statele Unite a fost aceea de egalitate practică. La primul nostru recensământ n-a fost în țară nici un milionar, nici unul foarte sărac, nici un neisprăvit. Primul cetățean american care a trecut ținta de un milion de dolari a fost primul Astor, cam pe la 1806, care emigrase din Germania nu cu mulți ani înainte, fiul unui măcelar, cu un pachet de piei neprelucrate ca bază a averii sale. Cel mai mare domeniu înainte de timpul acela ia aparținut lui George Washington, care la moartea sa, în 1799, a fost evaluat la cam 650.000 $.

Masa oamenilor era formată din fermieri și pescari care trăiau cu mulțumire din produsele muncii lor. Dezvoltarea continentului prin introducerea căilor ferate, a mașinilor agricole și a aplicațiilor științifice ale vieții moderne ne-au făcut cea mai bogată națiune de pe pământ. Posesiunile totale ale țării depășesc probabil 100.000.000.000 $, din care o jumătate se spune că sunt sub controlul direct a mai puțin de 30.000 de persoane și corporații. Cele mai mari averi private din lume au fost acumulate în Statele Unite în ultima jumătate de secol.

Și resursele noastre materiale încă de abia sunt atinse. Mai puțin decât a patra parte din suprafața noastră arabilă a fost arată. Minele noastre ascund comori mai bogate decât cele din Ofir și Potosi. Manufacturile și comerțul nostru sunt adolescente, dar ele au stabilit deja o aristocrație a bogăției care nu poartă nici jartieră nici coroană și nu este anunțată de nici un herald, dar adesea este primită în curțile prinților și în palatele regilor.

Dacă distribuția inegală a poverilor și a beneficiilor societății depinde de legislație, instituții și guvern, atunci sub un sistem ca al nostru echilibrul ar trebui să fie restabilit. Dacă bogăția rezultă din legi nejuste, iar sărăcia din opresiune legislativă, remediul este în mâinile victimelor. Dacă ele suferă, este din cauza rănilor pe care singure și le-au făcut. Noi n-avem drepturi feudale, nici de primogenitură, nici de limitare a dreptului de succesiune; nici o oportunitate care să nu fie deschisă tuturor. Dreptatea, egalitatea, libertatea și fraternitatea sunt temeliile statului. Votul este în mâna fiecărui om. Școala oferă educație tuturor. Presa este liberă. Cuvântul, gândirea și conștiința sunt neîncătușate.

((418))

Dar votul universal nu s-a dovedit un panaceu pentru relele societății. Sărăcia nu este abolită. Deși bogăția s-a acumulat depășind visele avariției, inegalitatea distribuirii este tot atât de mare ca pe timpul lui Iov, al lui Solomon și al lui Agis. Nu numai că vechea problemă este nerezolvată, dar și condițiile ei sunt complicate și intensificate. Mai mare putere politică este consolidată în mâinile celor puțini și mai imense bogății sunt câștigate de către indivizi sub o republică decât sub o monarhie.

Marea prăpastie dintre bogați și săraci se cască tot mai mult zi de zi. Forțele muncii și ale capitalului, care ar trebui să fie aliate, auxiliarii și prietenii sunt desfășurați unii împotriva celorlalți ca armate ostile în tabere fortificate, pregătindu-se de asediu sau de bătălie. Bani cu milioanele se pierd în salarii, în distrugerea proprietății perisabile, în deterioarea uzinelor și în descreșterea profiturilor prin greve și închideri de fabrici care au devenit starea normală a războiului dintre angajați și angajatori.

Utopia este încă o țară nedescoperită. Perfecțiunea ideală în societate, ca mirajul în deșert, se retrage pe măsură ce te apropii de ea. Natura umană rămâne neschimbată în fiecare mediu de viață.

Starea maselor este nemăsurat îmbunătățită prin avansarea civilizației. Cel mai sărac meșteșugar de astăzi se bucură în voie de confortul și comoditățile pe care monarhii cu bogățiile lor nu le puteau cumpăra cu cinci secole în urmă. Dar De Toqueville a observat ciudata anomalie că pe măsură ce starea maselor se îmbunătățește, ele o găsesc mai intolerabilă și nemulțumirea crește. Lipsurile și dorințele se înmulțesc mai rapid decât mijloacele de satisfacere a lor. Educația, presa zilnică, călătoriile, bibliotecile, parcurile, galeriile și vitrinele au lărgit orizontul bărbaților muncitori și a femeilor muncitoare, le-au crescut capacitatea de a se bucura, i-au familiarizat cu luxul și cu avantajele bogăției. Instruirea politică i-a învățat egalitatea omului și i-a familiarizat cu puterea votului. Învățătorii falși i-au convins că toată bogăția este creată de muncă și că fiecare om care are mai mult decât poate câștiga cu mâinile sale prin plată zilnică este hoț, că capitalistul este ((419)) vrăjmaș, iar milionarul un inamic public care ar trebui scos în afara legii și împușcat imediat.

Marile averi private sunt inseparabile de civilizația înaltă. Cea mai bogată comunitate din lume, pe cap de locuitor, este acum tribul indienilor Osage. Bogăția lor totală este de zece ori mai mare, proporțional, decât aceea a Statelor Unite. Este deținută în comun. Faptul că este comună poate să nu fie cauza barbariei, dar în fiecare stat, când se ajunge la egalitate socială și economică și la bogăție «creată de muncă» fără intervenția capitalului, ca în China și în India, salariile sunt mici, muncitorul este degradat și progresul este imposibil. Dacă bogăția Statelor Unite ar fi egal distribuită acum printre locuitori, suma pe care ar avea-o fiecare, potrivit recensământului, ar fi cam 1.000 $.

Dacă această egalizare ar fi să continue, evident progresul ar înceta. Dacă aceasta ar fi fost starea predominantă de la început, ar fi trebuit să rămânem staționari. Numai când bogăția ajunge să fie concentrată, poate fi subjugată natura iar forțele ei pot fi supuse civilizației. Până când capitalul, prin mașini, nu valorifică aburul, electricitatea și gravitația, și nu scutește pe om de necesitatea muncii constante pentru a-și procura subzistența, umanitatea stă nemișcată sau degenerează. Căile ferate, telegrafele, flotele, orașele, bibliotecile, muzeele, universitățile, catedralele, spitalele — toate întreprinderile mari care înalță și înfrumusețează existența și ameliorează condițiile vieții umane — vin de la concentrarea banilor în mâinile celor puțini.

Chiar dacă ar fi de dorit să se limiteze acumulările, societatea nu are nici un mijloc prin care să se poată face aceasta. Mintea este de necucerit. Deosebirile dintre oameni sunt organice și fundamentale. Ele sunt stabilite prin reglementări de către Puterea Supremă și nu pot fi abrogate prin act de către Congres. În concursul dintre creier și număr, creierul a câștigat întotdeauna și va câștiga întotdeauna.

Maladia socială este gravă și amenințătoare, dar boala nu este atât de periculoasă ca doctorii și medicamentele. Vracii politici, cu tincturile, cataplasmele și hapurile lor, tratează ((420)) simptomele în locul bolii. Fabricarea liberă a banilor de argint, creșterea venitului pe cap de locuitor, restrângerea imigrării, votul australian și dreptul de vot condiționat sunt chestiuni importante, dar toate ar putea fi realizate fără a se efectua nici cea mai ușoară ameliorare a stării marilor mase de muncitori salariați din Statele Unite. În loc de a-i priva pe bieții ignoranți de drepturi, ar fi bine să li se mărească avutul și inteligența și să fie făcuți potriviți să voteze. O clasă proscrisă devine inevitabil o clasă de conspiratori, iar instituțiile libere pot fi făcute sigure numai prin educația, prosperitatea și mulțumirea celor de care depinde existența lor”.

Iată o declarare a faptelor; dar unde este declararea remediului? Nu este nici una. Totuși scriitorul nu privește cu simpatie faptele asupra cărora atrage atenția: el ar prefera, dacă ar putea, să atragă atenția asupra căii de scăpare din ceea ce el vede că este inevitabil. Așa ar vrea toți oamenii care sunt vrednici de forma și de natura umană. În ceea ce-l privește pe d-nul Ingalls, acest lucru este dovedit de următorul extras dintr-una din luările sale de cuvânt în Senatul Statelor Unite.* El a spus:

„Nu putem ascunde adevărul că ne aflăm în pragul unei revoluții iminente. Vechile probleme sunt moarte. Oamenii se așează fie de o parte fie de alta a unui concurs neobișnuit. De o parte este capitalul, formidabil fortificat în privilegiu, arogant din pricina triumfului continuu, conservator, persistent în vechile teorii, cerând noi concesii, îmbogățit de impozitul intern și de comerțul extern, și străduindu-se să-și adapteze toate valorile vechi la standardul său în aur. De cealaltă parte este munca, cerând angajare, străduindu-se să dezvolte industriile interne, luptându-se cu forțele naturii și supunând pustietatea. Munca, flămândă și supărată în orașe, a hotărât ferm să răstoarne un sistem sub care cei bogați devin mai bogați, iar cei săraci devin mai săraci — un sistem care le dă lui Vanderbilt și lui Gould bogăție care depășește chiar și visele avariției, și condamnă pe săraci la sărăcie din care nu este altă scăpare sau refugiu decât mormântul. Cererile după dreptate au fost întâmpinate cu indiferență și dispreț. Muncitorii țării, care cer angajare, sunt tratați ca cerșetori nerușinați care cerșesc pâine”.


*Consemnare din Congres, Vol. 7, pag. 1054-55.


((421))

Astfel el declară limpede că nu poate vedea nici o speranță. Nu cunoaște nici un remediu pentru boala îngrozitoare — egoismul.

Rev. dr. Abbott despre situație

Într-un număr vechi al lui Literary Digest găsim următorul rezumat al opiniei doctorului Abbott, celebrul predicator, editor și colaborator al lui Theodore Roosevelt, despre Relația între Capital și Muncă:

„Dr. Abbott susține că întrebarea dacă sistemul salarizării este mai bun decât feudalismul sau sclavagismul a fost rezolvată; dar împotriva faptului că sistemul industrial actual este final sau adevărat, el face aceste remarci: (1) Că nu dă angajare stabilă și permanentă tuturor muncitorilor care doresc. (2) Că nu reușește să dea tuturor celor angajați salarii adecvate pentru un mijloc de trai adevărat. (3) Că nu este suficient de educativ prin el însuși și nu permite timp liber adecvat pentru procesul educativ. (4) Că în multe cazuri în condițiile actuale este imposibil a se obține case curate, bune. Dr. Abbott crede că preceptele lui Isus Cristos și principiile unei economii politice sănătoase coincid; el insistă că este ruinător ca bărbații, femeile și copiii să se macine pentru a face mărfuri ieftine. Munca nu este o «marfă», declară el. Pentru a-l cita:

«Eu cred că sistemul care împarte societatea în două clase, capitaliștii și muncitorii, este numai temporar, și că neliniștea industrială din timpul nostru este rezultatul unei străduințe oarbe spre o democrație a bogăției, în care cei care folosesc uneltele vor fi și proprietarii lor, în care munca va angaja capital, nu capitalul muncă; în care oamenii, nu banii, vor avea controlul în industrie, cum au acum controlul în guvern. Dar doctrina că munca este o marfă și că capitalul trebuie să cumpere pe piața cea mai ieftină, nu este nici măcar temporar sănătoasă; din punct de vedere economic este falsă și din punct de vedere etic este nejustă.

Nu există astfel de marfă ca munca; nu există. Când un muncitor vine la fabrică într-o luni dimineața, el n-are nimic de vânzare, este cu mâinile goale; a venit să producă ceva prin efortul său, și când acel ceva este produs, va trebui vândut și o ((422)) parte din beneficiile acelei vânzări îi vor aparține de drept lui, fiindcă el a ajutat să fie produs. Și deoarece munca nu este o marfă să fie vândută, nu este nici o piață a muncii în care să fie vândută. O piață liberă presupune o varietate de vânzători cu diferite mărfuri și o varietate de cumpărători cu diferite nevoi, vânzătorul în perfectă libertate să vândă sau să nu vândă, cumpărătorul în perfectă libertate să cumpere sau să nu cumpere. Pentru muncă nu există o astfel de piață. Muncitorii sunt în marea majoritate a cazurilor tot atât de strâns legați de orașul lor prin prejudecată, prin ignoranță în privința lumii din afară și a nevoilor ei, prin considerentele căminului, prin puținele lor posesiuni — mica lor casă și puținul lor pământ — și prin legături religioase, ca și cum ar avea rădăcini în pământ. Ei n-au mai multe talente de oferit; în general muncitorul știe cum să facă bine numai un lucru, să folosească bine numai o unealtă, și trebuie să găsească un proprietar care are acea unealtă și care dorește ca muncitorul s-o folosească, sau trebuie să stea inactiv. «Un comerciant», spune Frederick Harrison, «stă în biroul său și prin câteva scrisori sau formulare transportă și distribuie conținutul unui oraș întreg de pe un continent pe altul. În alte cazuri, cum ar fi al comerciantului, fluxul și refluxul mulțimilor în trecere satisfac nevoia de mișcare a mărfurilor lui. Clienții săi fac mișcarea pentru el. Aceasta este o piață adevărată. Aici competiția acționează rapid, deplin, simplu, corect. Este cu totul altfel în cazul unui muncitor cu ziua, care nare nici o marfă de vânzare. El trebuie să fie prezent el însuși în fiecare piață, ceea ce înseamnă mișcare personală, scumpă. El nu poate coresponda cu angajatorul său; el nu poate trimite o mostră din puterea sa; nici angajatorii nu bat la ușa căsuței sale». Nu există nici o marfă de vânzare în muncă, nici o piață a muncii de vânzare. Ambele sunt ficțiuni ale economiei politice. Faptele reale sunt după cum urmează:

«Cele mai multe mărfuri din timpul nostru — chiar și mărfurile agricole vin treptat sub aceste condiții — sunt produse de un corp organizat de muncitori, care-și realizează munca sub supravegherea unui «magnat al industriei» și prin folosirea de unelte scumpe. Aceasta cere cooperarea a trei clase — proprietarul de unelte sau capitalistul, directorul sau managerul, și cel care ((423)) folosește uneltele sau muncitorul. Rezultatul este produsul unit al industriei lor — căci unealta în sine este numai un produs stocat al industriei — și de aceea le aparține lor în comun. Este treaba economiei politice să recunoască cum pot fi împărțite echitabil valorile între parteneri într-o întreprindere comună. Aceasta este într-o frază chestiunea muncii. Nu este adevărat că muncitorul este îndreptățit la tot, nici nu cere tot, orice se poate să fi pretins pentru el unii dintre susținătorii fanteziști ai cauzei sale. Directorul este îndreptățit la partea sa, și o parte mare. A conduce o astfel de industrie, a ști ce produse sunt necesare în lume, a găsi un cumpărător pentru ele la un preț care să aducă un profit corect pentru munca de producere a lor, cere ea însăși o muncă de calitate înaltă, și una care merită o compensare generoasă. Proprietarul uneltelor este îndreptățit la o remunerare. Probabil el, sau cineva de la care a primit unealta, a economisit banii pe care tovarășii săi i-au cheltuit fie pe confortul actual, fie pe plăceri îndoielnice, și el este îndreptățit la o răsplată pentru economia și cumpătarea sa, deși poate fi o întrebare dacă sistemul nostru industrial modern nu dă uneori o răsplată prea mare pentru virtutea achiziției, și astfel să transforme virtutea în viciu. Muncitorul este îndreptățit la o compensație. De la abolirea sclaviei nimeni nu neagă acest drept. A stabili cum să fie făcută împărțirea produsului acestei industrii unite este dificil. Dar este cert că nu trebuie făcută de un sistem care-l invită pe capitalist să plătească salarii cât se poate de mici pentru serviciile făcute, iar pe muncitor să facă serviciu cât se poate de puțin pentru salariul primit. Oricare ar fi calea corectă, aceasta este calea greșită»”.

Dr. Abbott pare să aibă o inimă caldă, simțitoare pentru mase și să înțeleagă clar situația lor. El pune diagnosticul bolii politico-social-financiare, dar nu găsește un remediu. El face de fapt aluzie la ceea ce ar fi un remediu dacă s-ar putea ajunge la el, dar nu sugerează nici o cale de a-l obține — și anume, el gândește că vede în progres,

„O străduință oarbă spre o democrație a bogăției în care cei care folosesc uneltele se fie proprietarii uneltelor; în care munca să angajeze capital”.

((424))

Această frază sună ca și cum scriitorul ei ar fi citit recent povestea despre Lampa lui Aladin din O mie și una de Nopți și ar fi sperat să găsească și să folosească o „baghetă magică”. Ea arată că acest domn, fie are o cunoștință limitată despre finanțe, fie altfel, așteaptă o revoluție în care cei care folosesc unelte vor lua uneltele cu forța de la capital, și aceasta prin încălcarea tuturor legilor societății recunoscute în prezent. Și dacă un astfel de transfer al uneltelor din stăpânirea proprietarilor actuali în proprietatea celor care le folosesc ar fi efectuat într-un fel, nu pot toți vedea că noii proprietari ai uneltelor, datorită acelei proprietăți, ar deveni imediat capitaliști? Avem vreun motiv să presupunem că noii proprietari ai uneltelor ar fi mai generoși sau mai puțin egoiști decât actualii proprietari ai uneltelor? Avem vreun motiv să presupunem că inima naturală s-a schimbat mai mult în proprietarii uneltelor decât în cei care le folosesc, sau că toată munca ar invita pe noii utilizatori ai uneltelor să aibă parte egală la beneficiile mașinilor? Toată experiența cu natura umană spune, nu! Maladia este văzută, necesitatea unei vindecări prompte este văzută, dar nici un remediu nu poate vindeca „creația care suspină”. Suspinul și suferința trebuie să continue și să crească, după cum indică apostolul, până la manifestarea fiilor lui Dumnezeu — Împărăția lui Dumnezeu. Rom. 8:22, 19.

Negarea unui necaz nu-l vindecă. Afirmația că „munca nu este o marfă” nu va corecta sau schimba faptul trist că munca este o marfă și nu poate fi nimic altceva sub legile și condițiile noastre sociale actuale. Sclavia, într-un timp și la anumite popoare, poate să fi fost o instituție folositoare sub stăpâni blânzi și atenți. Iobăgia în sistemul feudal de semicivilizație poate să fi avut aspecte bune adaptate timpului și condițiilor lui; și la fel sistemul salariilor. Munca în calitate de marfă, supusă cumpărării și vânzării, are unele aspecte excelente și a făcut mult ca să dezvolte iscusința intelectuală și fizică, și a fost într-adevăr un dar prețios pentru Muncă în trecut. N-ar fi înțelept să se distrugă acest aspect al mărfii chiar acum, pentru ((425)) că acei muncitori care posedă și-și folosesc creierul și priceperea și energia merită să aibă mai bună căutare și să poată dispune de munca lor la prețuri mai bune decât cei nepricepuți și stupizi: acest lucru este de asemenea necesar pentru îmboldirea celor stupizi și indolenți. Nevoia este — de un guvern just, înțelept, părintesc, unul care să continue restrângerile și stimulentele sănătoase și să mai adauge la ele, și în același în timp să protejeze fiecare clasă a muncii de aroganța clasei imediat deasupra ei și să le apere pe toate de puterea herculeană a Capitalului din prezent cu armata lui mare și crescândă de sclavi mecanici; și în cele din urmă, după deplină și completă instruire practică în dreptate, sub legea iubirii, să distrugă toată simpatia pentru egoism și păcat. Un astfel de guvern nu este sugerat nicăieri decât în Biblie, și acolo este corect descris și clar promis și așteaptă numai alegerea Bisericii lui Dumnezeu — să fie regii și preoții lui ca moștenitori împreună cu Emanuel. Apoc. 5:10; 20:6.

Perspectiva fostului episcop J. P. Newman

Conflictul de nestăpânit între Capital și Muncă a fost văzut de episcopul Newman, de la Biserica Metodistă Episcopală. El a văzut cele drepte și cele nedrepte de ambele părți ale chestiunii. Într-un articol publicat odată în jurnalele denominației sale, el prezintă următoarele propuneri și sugestii:

„Este o necuviință să fii bogat? Este sărăcia esențială pentru evlavie? Sunt cerșetorii singurii sfinți? Este cerul un azil de săraci? Ce vom face atunci cu Avraam, care a fost foarte bogat în vite, în argint și în aur? Ce vom face atunci cu Iov, care a avut 7.000 de oi, 3.000 de cămile, 4.000 de boi, 500 de asini; care a avut 30.000 de acri și 3.000 de servitori? ...

Câștigarea bogăției este un dar divin. Hărnicia și economia sunt legi ale prosperității. Să aduni averi mari este o înzestrare specială. După cum poeții, filosofii și oratorii se nasc astfel, tot așa financiarul are înzestrare pentru bogăție. Prin intuiție el este familiar cu legile cererii și ofertei; el pare înzestrat cu viziunea unui văzător al schimbărilor care ((426)) vin pe piață; știe când să cumpere și când să vândă și când să țină ferm ce are. El anticipează fluxul populației și efectele lui asupra proprietății funciare. După cum poetul trebuie să cânte fiindcă muza se află în el, tot așa financiarul trebuie să facă bani. Nu se poate abține. Înzestrarea cu acest dar este anunțată în Scriptură: «Domnul Dumnezeul tău ... îți va da putere să te îmbogățești» (Deut. 8:18). Și toate aceste făgăduințe sunt ilustrate în starea financiară actuală a națiunilor creștinătății, care controlează finanțele lumii.

Împotriva acestor drepturi naturale și legale la posedarea proprietății este vociferarea pentru distribuirea proprietății printre cei care n-au obținut-o nici prin moștenire, nici prin pricepere sau hărnicie. Acesta este un comunism care n-are bază nici în constituția naturii, nici în ordinea socială a omenirii. Este strigătul nestăpânit, irațional al Muncii împotriva Capitalului, între care, în economia naturii și în economia politică, nu trebuie să fie nici un antagonism comun”.

Episcopul afirmă că „angajatorul și angajatul au drepturi inviolabile; primul să angajeze pe cine poate cu cât poate, iar cel din urmă să răspundă când poate”. Episcopul susține că invidia și gelozia claselor muncitoare nu sunt stârnite împotriva celor care posedă averi mari, ci împotriva ușurinței supreme și indiferenței supreme a celor bogați. El continuă:

„Bogăția are cea mai nobilă misiune. Nu este dată nici să adune, nici să mulțumească, nici pentru etalarea pompei și puterii. Bogații sunt împărțitorii de pomeni ai Atotputernicului. Ei sunt agenții Săi de plată. Ei sunt păzitorii celor săraci. Ei trebuie să inaugureze acele întreprinderi mari care vor aduce prosperitate maselor; nu cele mai mari dividende, ci cea mai mare prosperitate. Capitalul face posibil ca muncitorul să se bucure de o fericire care rezultă dintr-o industrie onestă. Bogații trebuie să amelioreze casele săracilor, dar multe din grajdurile bogaților sunt palate în comparație cu locuința unui mecanic onest și inteligent.

„Când bogații vor fi patronii acelor reforme sociale care ridică societatea, atunci ei vor primi binecuvântarea ((427)) săracilor. Ei trebuie să dea îndrumare legislatorului, esențială pentru protecția tuturor drepturilor și intereselor comunității. Când construiesc biblioteci pentru învățare, muzee de artă și temple de pietate, ei sunt apreciați ca binefăcători ai speciei lor. Când bogăția capitalului își va uni mâinile cu bogăția intelectului, cu bogăția puterii și cu bogăția bunătății pentru binele comun, atunci Munca și Capitalul vor fi apreciate ca factori egali în a da fiecărui om viață, libertate și căutarea fericirii”.

Evident că episcopul s-a străduit să privească în mod corect ambele laturi ale controversei actuale și ale luptei care se apropie, dar asocierea cu bogăția și dependența de ea au dat părtinire, fără îndoială inconștient, judecății lui. Este un fapt că mulți dintre cei din vechime au fost foarte bogați; Avraam, de exemplu. Totuși povestea șederii lui Avraam, a lui Isaac și a lui Iacov în țara Canaanului arată că deși exista proprietate asupra pământului, acesta nu avea garduri, ci era deschis pentru cei care-l foloseau. Acești trei patriarhi cu slujitorii, cu turmele și cu cirezile lor, au umblat în voie prin țara canaaniților aproape două secole, și totuși n-au pretins nici o palmă din el (Fapt. 7:5). Și în Israel, împărăția tipică a lui Dumnezeu, codul de legi se îngrijea de sărac, băștinaș și străin. Nimeni nu trebuia să moară de foame: câmpurile nu trebuiau să fie spicuite complet, ci colțurile trebuiau lăsate să fie spicuite de sărac. Cel flămând să poată intra într-o livadă, într-o vie sau într-un lan și să mănânce acolo pe săturate. Și când Palestina a fost împărțită printre semințiile și familiile lui Israel, prevederea specială pentru anularea ipotecilor pe toate pământurile și pe toate datoriile, la fiecare cincizeci de ani, a împiedicat sărăcirea și înrobirea practică a poporului în ansamblu de către puținii bogați.

Episcopul pare să uite că legile și aranjamentele creștinătății nu sunt un cod aranjat divin; că, asemenea tuturor întocmirilor minților și inimilor imperfecte, aceste legi nu sunt infailibile; că deși în trecut n-au putut fi ((428)) întocmite altele mai bune, schimbările condițiilor sociale și financiare au făcut necesare schimbările mai recente; că acum alte schimbări sunt recunoscute ca potrivite, deși ele au suferit împotrivire din partea egoismului și a ultraconservatorismului în zilele lor. Dacă deci se admite că legile noastre sunt numai umane și pot greși, și dacă ele au fost deja schimbate și amendate pentru a se potrivi condițiilor schimbate, nu este oare nepotrivit ca episcopul să le trateze acum ca sacre, incontestabile, invariabile; și a pretinde că drepturile odată recunoscute sunt de aceea „inviolabile”, „naturale” și incontestabile „fie în ordinea naturii, fie în constituția omenirii”; și că însăși sugestia unei modificări a legilor și reglementărilor sociale, pentru a le adapta mai bine condițiilor actuale, este „fantezistă” și „irațională”?

Se va observa că episcopul a luat o poziție opusă celei luate de dr. Abbott asupra chestiunii muncii ca marfă, supusă condițiilor cererii și ofertei. El a văzut în aceasta legea sistemului nostru social actual și a spus că acesta trebuie să continue. A văzut corect că Munca trebuie să continue ca marfă (să fie cumpărată pe cât de ieftin o poate cumpăra Capitalul și să fie vândută la un preț pe cât de mare poate obține Munca pentru ea) atâta vreme cât continuă sistemul social actual. Aceasta însă nu va continua mulți ani, cum este indicat de profeție și cum observă și alte minți capabile care sunt în contact mai strâns cu poporul și cu neliniștea lui.

Din punctul de vedere al episcopului, singura speranță a unei soluționări pașnice a diferențelor dintre Capital și Muncă este (1) o întoarcere a tuturor bogaților la condițiile iubitoare și binevoitoare specificate în ultimele două paragrafe citate mai sus; și (2) o întoarcere a tuturor săracilor și a claselor de mijloc la acea evlavie și mulțumire unde ei pot accepta cu mulțumiri orice le-ar plăcea bogaților să-i lase să aibă din pământ și din plinătatea lui, și să strige: ((429)) „Ferice de noi, săracilor!” Noi admitem că aceasta ar rezolva Problema Muncii, repede și complet; dar nici un om sănătos la minte nu caută astfel de soluție în viitorul apropiat; nici Scripturile nu înfățișează așa. Nu putem presupune că acest episcop inteligent își oferă de fapt sugestiile ca remediu; mai degrabă presupunem că vrea să spună că nu vede decât această soluție care este imposibilă, și că prin urmare civilizația va fi lovită în curând cu blestemul Anarhiei. Dear putea vedea acest domn remediul lui Dumnezeu pentru care Domnul nostru ne-a învățat să sperăm și să ne rugăm — „Vie împărăția Ta” — și modul în care acea Împărăție va fi stabilită în putere și stăpânire. Dan. 2:44, 45; 7:22, 27; Apoc. 2:27.

Vederile unui jurist învățat

Un jurist de faimă mondială, adresându-se unei grupe care absolvea dreptul la un colegiu proeminent din Statele Unite, s-a exprimat după cum urmează, așa cum a fost raportat de Journal din Kansas City:

„Istoria rasei arogante și rapace căreia îi aparținem a fost mărturia luptelor necontenite și sângeroase pentru libertate personală. Au fost duse războaie, au fost răsturnate dinastii și au fost decapitate monarhii, nu pentru cucerire, pentru ambiție, pentru glorie, ci pentru ca omul să poată fi liber. De-a lungul multor secole însângerate, privilegiul și prerogativa au fost cu încăpățânare și cu părere de rău cedate patimii neîmblânzite pentru libertate individuală. De la Magna Carta la Appomattox este o cale lungă; dar în cei 652 de ani n-a existat nici un moment în care rasa a încetat sau a ezitat în bătălia ei hotărâtă și neclintită pentru egalitatea tuturor oamenilor în fața legii. Pentru aceasta lau intimidat baronii pe regele John; a fost ars Latimer; a căzut Hampden; a fost formulat acordul în cabina vasului Mayflower; a fost promulgată Declarația de Independență; ((430)) a murit John Brown, din Osawatomie; legiunile lui Grant și ale lui Sheridan au mărșăluit și au cucerit, dispuse să cedeze viața și toate posesiunile mai degrabă decât să predea drepturile la libertate.

«La ce mai folosește un plug, o corabie,
O viață, un pământ, dacă n-ai libertate?»

Visul de secole a fost în sfârșit realizat. Din tumultul brutal și sângeros al istoriei, omul a ieșit în sfârșit domn al lui însuși; dar enigmele credinței care dezorientează rămân. Oamenii sunt egali dar nu există nici o egalitate. Votul este universal, dar puterea politică este exercitată de puțini; sărăcia n-a fost abolită. Poverile și privilegiile societății sunt purtate inegal. Unii au bogăție care depășește capacitatea extravaganței de a o cheltui, iar alții se roagă în zadar pentru pâinea zilnică. Nedumeriți și împiedicați de aceste nepotriviri, exasperați poate de suferință și lipsă, dezamăgiți de efectele libertății politice asupra fericirii și prosperității individuale, mulți au cedat unei neliniști atât de pătrunzătoare și profunde încât să indice necesitatea coaliției active a forțelor conservatoare din societatea noastră.

Mișcarea evolutivă în care a intrat societatea Statelor Unite nu are precedente în istorie, deoarece condițiile sunt anormale și o soluție științifică este prin urmare imposibilă. În timp ce condițiile maselor poporului au fost enorm îmbunătățite prin progres social, prin aplicarea științei în industrie și prin inventarea mașinilor, nu poate fi nici o îndoială că sărăcia este mai ostilă societății, mai periculoasă instituțiilor autoguvernării și libertății personale câștigate după atâtea secole de conflict, decât oricând înainte. Motivele sunt evidente. Muncitorul este liber; el votează; respectul de sine a crescut; sensibilitatea lui s-a ascuțit; nevoile lui s-au înmulțit mai rapid decât mijloacele de satisfacere a lor; educația l-a ridicat deasupra condiției muncii de jos. Presa zilnică l-a familiarizat cu avantajele pe care bogăția le dă posesorilor ei. El a fost învățat că toți oamenii au fost creați egali și el crede că deși drepturile sunt egale, ((431)) oportunitățile nu sunt. Știința modernă l-a înarmat cu arme formidabile, și când vine foamea nimic nu este atât de sacru ca necesitățile soției și ale copiilor.

Criza socială din toate țările civilizate, și în special din a noastră, devine mai mare. Tunetul îndepărtat al nemulțumirii apăsătoare se apropie tot mai mult ceas de ceas. În timp ce eu cred că geniul senin și hotărât al rasei anglo-saxone se va dovedi pe măsura acestui caz, cum s-a dovedit în fiecare caz de urgență, și că nu va ceda posesiunile pe care le-a câștigat prin sacrificii incredibile, totuși este evident că bătălia nu sa sfârșit; că omul nu mai este mulțumit cu egalitatea drepturilor și cu egalitatea oportunităților, ci el va cere egalitatea condițiilor ca lege a statului ideal.

Este evident de asemenea că degradarea socială este neconcordantă cu autoguvernarea și că sărăcia disperată și neajutorată este incompatibilă cu libertatea personală. Omul care este absolut dependent de altul în privința mijloacelor de existență pentru sine și pentru familie, care pot fi luate cu totul de către angajator după plăcerea lui, nu este liber în nici un sens just. Într-o sută de ani am devenit cea mai bogată dintre toate națiunile. Resursele noastre sunt enorme. Statisticile câștigurilor și acumulărilor noastre uimesc chiar și credulitatea. Banii sunt abundenți, hrana este îmbelșugată; materialele și munca sunt în ofertă mare; dar în pofida acestei abundențe, paradoxul civilizației rămâne: majoritatea oamenilor se luptă pentru existență, iar o fracțiune subzistă în sărăcie abjectă și deprimantă.

Faptul că există astfel de condiții pare să acuze Suprema Înțelepciune. A admite că lipsa, mizeria și ignoranța sunt o moștenire inevitabilă, face ca fraternitatea omului să fie o ironie sardonică și codul universului moral neinteligibil. Dezamăgirea generată de aceste condiții se adâncește în neîncrederea în principiile pe care este fondată societatea și într-o dispoziție de a schimba baza pe care stă ea. Cea mai importantă misiune a voastră este să potoliți această neîncredere, iar cea mai importantă datorie este să vă împotriviți acestei revoluții.

((432))

Remediile populare propuse pentru reformarea relelor, defectelor și infirmităților societății moderne pot fi clasificate în mare în două grupe, prima dintre ele propunându-și să repare nedreptatea prin schimbarea instituțiilor politice. Această metodă este eronată și trebuie să fie ineficientă, fiindcă se bazează pe înșelarea că prosperitatea materială este un rezultat al libertății, adevărul fiind acela că libertatea politică este consecința și nu cauza progresului material. S-a scris mult de către poeți și visători spre lauda sărăciei, și iubirea de bani a fost denunțată ca rădăcina întregului rău, dar rămâne faptul că dacă aceștia sunt câștigați onest și sunt folosiți înțelept, nu există nici o formă de putere atât de substanțială, pozitivă și palpabilă ca aceea care însoțește posedarea banilor.

Nu există nici o condiție atât de deplorabilă, atât de deprimantă, atât de distructivă a tot ce este mai nobil în om, a tot ce este mai înălțător în viața domestică, a tot ce este mai inspirator în destin, ca sărăcia deznădăjduită, sordidă, fără speranță, lipsa, foamea, salariul exploataților, tăciunii pentru încălzire, zdrențele pentru îmbrăcăminte și cojile de pâine pentru hrană. Deoarece inteligența voastră instruită este îndreptată spre investigarea problemelor timpurilor, nu veți putea să nu observați că acest element al societății crește constant”.

Aici avem o declarație de fapte clară și competentă, după cum toți, bogați și săraci, trebuie să recunoască. Dar nu conține nici un remediu; nici măcar sugestia că noua serie de avocați și politicieni ar trebui să caute un remediu. Ei sunt numai sfătuiți să potolească neîncrederea în alții, oricât de mult ar simți-o ei înșiși, și să se împotrivească oricărei schimbări a sistemului actual în timp ce caută să se mențină ei înșiși deasupra punctului de măcinare a lui.

De ce acest sfat? Fiindcă acest om capabil disprețuiește pe fratele său mai umil? În nici un caz; ci fiindcă el vede operarea inevitabilă a libertății — „individualismul” — egoismul — cu libertatea lui implicată de a concura și de a face fiecare tot ce poate pentru sine. Privind în trecut el spune: „Ce a fost va mai fi”. El nu vede că ne aflăm la sfârșitul veacului actual, în aurora ((433)) Mileniului, că numai puterea Împăratului Uns al Domnului întregului pământ poate scoate ordine din toată această confuzie; și că, în providența înțeleaptă a lui Dumnezeu, oamenii sunt puși acum față în față cu aceste probleme care dezorientează, pe care nici o înțelepciune umană nu le poate rezolva, și cu condițiile dezastruoase pe care nici o prevedere sau politică umană nu le poate evita sau risipi, așa încât la timpul potrivit, în situația lor extremă și în pericolul lor, ei vor fi bucuroși să recunoască și să se supună intervenției divine, să se odihnească de propriile lor fapte și să fie învățați de Dumnezeu. Cel care are dreptul la împărăție este pe cale să-și „ia puterea Sa cea mare și să înceapă să împărățească”, să scoată ordine din haos, să-și glorifice Biserica, „mireasa” Sa, și cu ea și prin ea să sfârșească necazurile creației suspinânde încărcate de păcat și să binecuvânteze toate familiile pământului. Numai cei care au „adevărata lumină” pot vedea rezultatul glorios al acestui timp întunecos actual, care îi frământă pe cei înțelepți.

D-nul Robert G. Ingersoll, asemenea altora, a văzut starea lucrurilor și a deplâns-o, dar n-a sugerat nici un remediu

Col. Ingersoll a fost cunoscut ca om înțelept potrivit mersului acestei lumi. Deși necredincios recunoscut, el era un om cu o capacitate însemnată și cu o judecată sănătoasă peste cea obișnuită, în afară de chestiunile religioase, unde judecata nici unui om nu este sănătoasă decât dacă este informat și îndrumat de Cuvântul și Spiritul Domnului. Ca avocat, sfatul d-nului Ingersoll era așa de apreciat încât era un lucru cunoscut că primea 250 $ pentru treizeci de minute de consiliere. Acest creier activ a fost de asemenea angajat în încleștarea cu marile probleme ale acestui timp uluitor; totuși, nici el n-a avut nici un remediu de sugerat. El și-a exprimat vederile asupra situației într-un articol lung din Twentieth Century, din care dăm un scurt extras. El a spus:

„Invenția a umplut lumea de concurenți, nu numai de muncitori, ci și de mecanici — mecanici cu înaltă calificare. ((434)) Astăzi muncitorul obișnuit, în cea mai mare parte, este un dinte la roată. El lucrează cu cea care nu obosește, alimentează pe cea care nu se satură. Când monstrul se oprește, omul este fără slujbă — fără pâine. El n-a economisit nimic. Mașina pe care a alimentat-o nu l-a alimentat pe el — invenția n-a fost pentru beneficiul său. Mai zilele trecute am auzit pe un om zicând că patru mii de mecanici buni cu nici un chip n-au putut obține angajare și că după judecata lui guvernul ar trebui să dea slujbe oamenilor. După câteva minute l-am auzit pe altul zicând că el vindea un patent pentru croirea hainelor; că una dintre mașini putea face munca a douăzeci de croitori, și că numai cu o săptămână înainte vânduse două unei case mari din New York și că peste patruzeci dintre cei care croiesc fuseseră concediați. Capitalistul vine în față cu specificul său. El le spune muncitorilor că trebuie să fie economi — și totuși, sub sistemul actual, economia numai va scădea salariile. Sub marea lege a cererii și ofertei, fiecare muncitor econom, cumpătat, plin de abnegație, face în mod inconștient puținul pe care-l poate face ca să reducă salariul său și al tovarășilor săi. Mecanicul econom este un certificat că salariile sunt destul de mari.

Capitalul a pretins întotdeauna, și încă mai pretinde, dreptul de a se asocia. Manufacturierii se întâlnesc și hotărăsc prețurile, chiar în pofida marii legi a cererii și ofertei. Au muncitorii același drept de a se consulta și a se asocia? Bogații se întâlnesc la bancă, la club sau în salon. Muncitorii, când se asociază, se adună în stradă. Toate forțele organizate ale societății sunt împotriva lor. Capitalul are armata și marina, departamentele legislativ, juridic și executiv. Când bogații se asociază, o fac cu scopul de a «schimba idei». Când săracii se asociază, este o «conspirație». Dacă acționează concertat, dacă într-adevăr fac ceva, sunt o «gloată». Dacă se apără, este o «trădare». Cum se face că bogații controlează departamentele guvernului? Sunt cazuri în care cerșetorii devin revoluționari — când o zdreanță devine un drapel sub care cei mai nobili și mai curajoși luptă pentru drept.

Cum să rezolvăm întrecerea inegală între om și mașină? Vor intra în final mașinile în parteneriat cu muncitorul? Pot fi controlate aceste forțe ale naturii în folosul copiilor suferinzi ((435)) ai naturii? Va ține extravaganța pasul cu ingeniozitatea? Vor deveni muncitorii destul de inteligenți și destul de puternici ca să devină proprietarii mașinilor? Poate deveni omul destul de inteligent ca să fie generos, să fie just; sau îl stăpânește aceeași lege sau același fapt care stăpânește lumea animală sau vegetală? În zilele canibalismului, cei tari îi devorau pe cei slabi — de fapt le mâncau carnea. În ciuda tuturor legilor pe care le-a făcut omul, în ciuda tuturor progreselor în știință, cei tari, cei fără inimă, trăiesc încă pe seama celor slabi, a celor nefericiți și a celor nechibzuiți. Când iau în considerare agonia vieții civilizate — eșecurile, anxietățile, lacrimile, speranțele veștejite, realitățile amare, foamea, crima, umilirea, rușinea — sunt aproape forțat să spun că, la urma urmei, canibalismul este cea mai milostivă formă în care a trăit vreodată omul pe seama semenului său.

Este imposibil ca un om cu inimă bună să fie mulțumit cu lumea care este acum. Nici unul nu se poate bucura cu adevărat nici măcar de ceea ce câștigă — ceea ce știe că este al său — știind că milioane de semeni ai săi sunt în mizerie și lipsă. Când ne gândim la cei înfometați, simțim că este aproape lipsit de inimă să mâncăm. Să întâlnești pe unii zdrențăroși și pe unii care tremură de frig te face aproape să-ți fie rușine că ești bine îmbrăcat și îți este cald — simți ca și cum inima ți-ar fi rece precum corpurile lor.

Nu va fi nici o schimbare? Vor fi oare «legile cererii și ofertei», ale invenției și științei, ale monopolului și competiției, ale capitalului și legislației întotdeauna vrăjmașii celor care muncesc? Vor fi muncitorii întotdeauna destul de ignoranți și destul de stupizi ca să-și dea câștigurile pentru cei inutili? Vor întreține ei milioanele de soldați ca să ucidă pe fiii altor muncitori? Vor construi întotdeauna temple, iar ei vor trăi în vizuini și colibe? Vor îngădui ei pentru totdeauna paraziților și vampirilor să trăiască din sângele lor? Vor rămâne ei sclavii cerșetorilor pe care-i întrețin? Vor înceta oamenii onești săși scoată pălăriile în fața înșelătorilor de succes? Va cădea hărnicia întotdeauna în genunchi în fața lenei încoronate? Vor înțelege ei că cerșetorii ((436)) nu pot fi generoși, și că orice om sănătos trebuie să-și câștige dreptul de a trăi? Vor spune ei în final că omul care are privilegii egale cu toți ceilalți n-are dreptul să se plângă, sau vor urma exemplul lăsat de asupritorii lor? Vor învăța ei că forța de a reuși trebuie să aibă gândire în spatele ei, și că orice este făcut ca să dureze trebuie să stea pe piatra de temelie a dreptății?”

Argumentul prezentat aici este sărac, slab, fără speranță și fără sugestii; și venind de la un om înțelept și un logician fin, arată numai că oamenii înțelepți din această lume văd boala dar nu pot vedea nici un remediu. Acest domn învățat arată destul de clar cauzele dificultății și că ele sunt inevitabile, și apoi practic le spune muncitorilor — „Nu lăsați (invenția, știința, competiția etc.) să vă împingă în jos și să vă facă rău!” Dar el nu sugerează nici un mijloc de eliberare, decât dacă este în întrebarea, „Vor deveni muncitorii destul de inteligenți și destul de tari ca să fie proprietarii mașinilor?”

Dar să presupunem că ei ar avea mașini și capital suficient ca să le pună în funcțiune! Ar putea astfel de fabrici și de mașini funcționa cu mai mare succes decât altele? Ar putea ele funcționa cu succes multă vreme în calitate de concerne binevoitoare și nu pentru profit? Nu și-ar face ele partea lor ca să crească „supraproducția” și să cauzeze „închideri”, lăsândui pe muncitorii lor și pe alții fără lucru? Nu știm noi că dacă uzina sau atelierul ar fi conduse pe principiul plății egale pentru toți angajații, acestea fie ar deveni în grabă falimentare fiindcă ar plăti prea mult pentru salarii, fie altfel, cei mai calificați ar fi atrași prin plată mai bună spre alte situații, sau spre activități private, pe cont propriu? Într-un cuvânt, interesul de sine, egoismul este atât de înrădăcinat în natura umană decăzută și face parte atât de mult din structura socială actuală, încât oricine nu-l va lua în calcul își va constata neîntârziat greșeala.

Propoziția de încheiere citată este foarte blândă, dar foarte lipsită de ajutor pentru urgență. Este ca un ou de sticlă pus la clocit. El servește ca o soluție până când îl spargi și încerci să-l mănânci. „Vor învăța ei [muncitorii] că forța pentru succes trebuie să aibă gândire în spatele ei?” Da; toți știu aceasta; și că gândirea trebuie să aibă ((437)) creier; și că creierul trebuie să fie de calitate și aranjament bune. Toți pot vedea că dacă toți ar avea creier de calibru și forță egale, lupta între om și om ar fi atât de egală încât ar fi aranjat în grabă un armistițiu și ar fi prevăzute drepturile și interesele fiecăruia; sau, mai probabil, lupta ar fi venit mai repede și ar fi fost mai severă. Dar nimeni nu știe mai bine decât d-nul Ingersoll că nici o putere pământească n-ar putea produce o astfel de stare a egalității mentale.

Al patrulea paragraf citat este foarte lăudabil pentru marele om. Găsește un ecou în fiecare suflet nobil, de care noi credem că sunt multe. Dar alții, în situație moderată, sau chiar bogați ca d-nul Ingersoll, decid fără îndoială cum a decis el, că sunt tot atât de neajutorați în a obstrua sau a schimba curentul social care trece prin canalul naturii umane decăzute, aruncând în el banii și influența lor, cum ar fi să oprească cascada Niagara aruncându-se ei înșiși în ea. Un pleoscăit și o agitație de moment ar fi tot ce s-ar petrece în fiecare caz.

Dist. J. L. Thomas asupra legislației muncii

Se ridică adeseori pretenția că s-a făcut discriminare împotriva muncii prin legislație care favoriza pe cei bogați și leza interesele celor săraci; și că o inversare a acesteia ar fi un remediu care ar îndrepta totul. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr, și suntem bucuroși să avem un rezumat al legislației Muncii Statelor Unite din partea unui domn atât de competent ca fostul Procuror General Adjunct al Statelor Unite, Thomas, în Tribune din New York, din 17 octombrie 1896, după cum urmează:

«Să se scrie istoria legislației din ultimii cincizeci de ani pentru ameliorarea condițiilor claselor mai sărace și muncitoare ar cere volume, dar s-ar putea face un rezumat astfel:

A fost abolită închisoarea pentru datorie.

Au fost aprobate legi care scutesc gospodăriile și o mare parte din proprietatea personală de executare împotriva datornicilor care sunt capi de familie, a văduvelor și orfanilor lor.

((438))

Au fost date prin lege mecanicilor și muncitorilor garanții asupra pământului sau lucrului pe care ei prestează muncă în schimbul salariului.

Persoanelor sărace li se permite să dea în judecată, la curtea de justiție a statului sau la cea națională, fără să plătească costurile sau să dea asigurare pentru costuri.

Curțile de justiție, ale statului și cele naționale, numesc pe avocați să apere persoanele sărace fără compensație, în curțile penale de justiție și în unele cazuri în curțile civile.

Curțile în multe cazuri sunt îndrumate să admită judecata în favoarea unui muncitor care trebuie să intenteze proces pentru a-și recupera salariul sau a-și impune drepturile împotriva unei corporații, pentru o sumă declarată ca să acopere taxa avocatului său.

Legea a declarat ziua de lucru de șapte ore, în unele cazuri, și de opt sau nouă în altele, pentru serviciu public sau pentru lucrări publice.

În administrarea proprietăților insolvabile salariile pentru muncă sunt revendicările prioritare, iar în unele cazuri salariile sunt făcute revendicări prioritare în general.

Au fost aprobate legi care reglementează taxele pentru pasageri și pentru mărfuri pe căile ferate și pe alte linii de transport, și de asemenea la depozitele publice de mărfuri și la elevatoare, și au fost create comisii naționale și ale statelor ca să supravegheze traficul pe căile ferate, prin care taxele au fost reduse la două treimi sau mai mult.

În aproape toate statele au fost aprobate legi care reduc rata dobânzii, și s-a prelungit timpul pentru răscumpărare după ce ipotecile sau procurile au fost declarate prescrise.

Căilor ferate li se cere să-și îngrădească liniile sau să plătească dublu pentru pagubele rezultate din nerespectarea acestei legi; de asemenea li se cere să pună la dispoziție locuri și instalații sigure pentru muncitorii lor.

Manufacturierilor și operatorilor de mine li se cere să se îngrijească de locuri și de mașini pentru siguranța și confortul angajaților lor.

((439))

Încorporarea organizațiilor de muncă a fost autorizată prin lege.

Ziua Muncii a fost făcută sărbătoare națională.

Sunt stabiliți Comisari ai Muncii, ai Statului și ai Națiunii să adune statistici și, în măsura posibilului, să amelioreze condițiile clasei muncitoare.

A fost înființat Departamentul Agriculturii și șeful lui a fost făcut membru al Cabinetului.

Se distribuie gratuit oamenilor semințe care costă anual 150.000 $.

Este declarată infracțiune în multe state punerea pe lista neagră a unui om care a fost concediat din serviciu sau nu șia plătit datoriile, și este declarată infracțiune amenințarea prin carte poștală, prin poștă, cu darea în judecată a unui datornic, sau folosirea vreunui procedeu care să-i aducă atingere.

Pentru a proteja pe cei imprudenți sau creduli, este interzisă folosirea poștei pentru cei care vreau să pună în aplicare aranjamente frauduloase sau de loterie prin acest mijloc.

Taxele poștale au fost reduse, atrăgând după sine o pierdere pentru guvern de 8.000.000 $ anual la distribuirea poștei, sub această acțiune oamenii primesc ziarele țării fără taxe, și cele mai bune reviste și periodice au fost făcute atât de ieftine încât să fie la îndemâna celor săraci.

Polițele de asigurare a vieții și acțiunile la asociațiile de construcții și împrumut sunt declarate nepierdute prin neplata primelor sau taxelor după un timp limitat.

Băncile, fie ale statului fie naționale, sunt supuse supravegherii publice, iar conturile lor inspecției publice.

Angajaților în serviciul public li se permite concediu plătit treizeci de zile în unele cazuri și cincisprezece în altele, și treizeci de zile în plus pentru boală în cazul lor sau al familiilor.

Comerțul cu culi, importul de muncitori cu contract, munca cu deținuții din Statele Unite, imigrarea în continuare a chinezilor, importul de mărfuri făcute de deținuți și sistemul de muncă cu deținuți și datornici au fost interzise prin lege.

Au fost create Consilii de Arbitraj, ale statelor și naționale, pentru rezolvarea conflictelor de muncă.

((440))

Celor angajați în serviciu public li se admite plată pentru sărbătorile legale — 1 ianuarie, 22 februarie, Ziua Comemorării, 4 iulie, Ziua Muncii, Ziua Recunoștinței și 25 decembrie.

Fermele destinate coloniștilor au fost date celor care vreau să meargă și să se stabilească pe ele, iar alte terenuri au fost date celor care vreau să planteze și să cultive pomi pe ele.

Au fost aprobate votul australian și alte legi pentru protecția oamenilor în privința dreptului lor de a vota nesiliți și neintimidați.

Au fost eliberați patru milioane de sclavi, prin care au fost sărăciți sute de mii de proprietari.

Au fost deschise biblioteci publice pe cheltuială publică.

S-au înmulțit spitalele publice pentru îngrijirea celor bolnavi și săraci.

Se plătesc anual o sută patruzeci de milioane de dolari din trezoreria publică soldaților din războaiele noastre, văduvelor și orfanilor lor.

Ultima măsură, dar nu cea din urmă, au fost stabilite școlile publice, așa încât acum cheltuiala anuală numai pentru instruirea în ele este mai mare de 160.000.000 $, iar pentru clădiri, dobânzi pe împrumuturi și alte

cheltuieli, probabil în plus suma de 40.000.000 $ sau mai mult.

Nenumărate alte legi de mai mică importanță, care privesc în aceeași direcție ca și cele de mai sus, și care se extind la detaliile cele mai mărunte ale relațiilor între angajatorii muncii, fie corporații, fie parteneriat sau individuali, și angajați, au fost aprobate de Congres și de Legislativele diferitelor State.

Toate aceste legi au fost aprobate și aceste binefaceri au fost acordate de bogați ca și de săraci. Într-adevăr, istoria acestei țări în ultimul sfert de secol arată că bărbații și femeile din toate clasele deopotrivă și-au încordat ingeniozitatea până la limita maximă ca să întocmească legi pentru beneficiul, educația și ridicarea maselor poporului, și acest lucru a fost dus atât de departe, încât mulți oameni gânditori se tem că va sfârși în socialism de stat, dacă acest curs continuă. Nu este nici o ((441)) îndoială că tendința opiniei publice a fost de mulți ani în acea direcție”.

Așadar, dacă tot ce se poate face a fost făcut prin legislație și totuși neliniștea continuă, în mod evident nu este nici o speranță să se caute un remediu în acea direcție. Evident și d-nul Thomas a ajuns la concluzia că acest conflict este imposibil de stăpânit.

Să observăm cuvintele prin care acest om capabil și nobil,

Wendell Phillips, și-a exprimat opinia.

„Nici o reformă, morală sau intelectuală, n-a venit nici o dată de la clasa de sus a societății. Toate au venit de la protestul martirului și victimei. Emanciparea muncitorilor trebuie să fie realizată de muncitori înșiși.”

Foarte adevărat; foarte înțelept; dar nici d-nul Phillips n-a oferit nici o sugestie practică în privința felului în care muncitorii să se emancipeze singuri din rezultatul sigur al principiilor egoiste ale Legii Cererii și Ofertei (sprijinită de inegalități fizice și mentale), inexorabilă ca legea gravitației. El n-a știut ce să recomande. Revoluția, după cum știu toți, ar putea produce schimbări locale și temporare, folositoare ori altfel, dar la ce ar folosi revoluția împotriva condițiilor și competiției generale? Tot atât de bine am putea să ne revoltăm împotriva creșterii fluxului oceanic și să încercăm să-l dăm înapoi cu mătura sau să adunăm surplusul în butoaie.

Prezicerea lui Macaulay

Le Figaro din Paris citează următoarele extrase dintr-o scrisoare scrisă în 1857 de către d-nul Macaulay, marele istoric englez, unui prieten din Statele Unite:

„Este clar ca lumina zilei că guvernul vostru nu va fi niciodată în stare să țină sub control o majoritate suferindă și mânioasă, fiindcă în țara voastră guvernarea este în mâinile maselor, iar bogații, care sunt în minoritate, sunt absolut la mila lor. Va veni o zi când în statul New York mulțimea, între o jumătate de mic dejun și speranța unei ((442)) jumătăți de cină, va alege pe legiuitorii voștri. Se poate să avem vreo îndoială în privința felului de legiuitori care vor fi aleși?

Veți fi obligați să faceți acele lucruri care fac imposibilă prosperitatea. Atunci un Cezar sau un Napoleon va lua frâiele guvernului în mână. Republica voastră va fi jefuită și devastată în secolul al douăzecilea, întocmai cum a fost imperiul roman de către barbarii din secolul al cincilea, cu această deosebire, că devastatorii imperiului roman, hunii și vandalii, au venit din afară, în timp ce barbarii voștri vor fi băștinași, din propria voastră țară, și produsul propriilor voastre instituții”.

Nu s-a gândit acest om, mare cunoscător al naturii umane, atât a bogaților cât și a săracilor, să sugereze ca probabilitate că bogații ar putea în mod neegoist îmbrățișa cauza majorității și ar putea consimți la adoptarea unor legi așa de largi și de binevoitoare, încât să ridice treptat masele la competență și să facă imposibil ca cineva să adune bogăție de o valoare mai mare de o jumătate de milion de dolari. Nu; d-nul Macaulay a știut că o astfel de propunere nu era vrednică de considerație și de aici vine prezicerea lui, care este în armonie cu mărturia lui Dumnezeu în privința rezultatelor egoismului, un mare timp de strâmtorare.

Mai mult, de când a scris el astfel, votul a fost cerut chiar de către concetățenii d-nului Macaulay, publicul britanic, și li s-a satisfăcut cererea. A fost cerut de către belgieni și de către germani și li s-a acordat. A fost cerut și luat cu forța de către francezi. Este cerut de către Austro-Ungaria și va fi exercitat curând de către italieni. Așa încât chiar catastrofa prezisă cu atâta încredere în legătură cu Statele Unite plutește și asupra „Creștinătății” întregi. Macaulay n-a văzut nici o speranță și n-a avut de oferit nici o sugestie, decât ce au oferit și alții, și anume, că cei bogați și influenți iau controlul cu forța și stau pe supapa de siguranță cât se poate de mult timp — până are loc explozia.

((443))

Speranțele d-nului Chauncey M. Depew

Printre gânditorii capabili și cu orizont larg ai lumii de astăzi este și distinsul Chauncey M. Depew, LL. D. Ca om înțelept, el dă adesea sfat bun; și noi suntem bucuroși să-i avem opiniile despre situația actuală. Vorbind clasei de absolvenți ai Universității din Chicago și altora, ca orator la a Zecea Adunare a ei, a spus printre altele:

„Educația nu numai că a făcut posibilă minunata dezvoltare a țării noastre și minunata oportunitate pe care ea o permite pentru angajare și bogăție, dar ea a și ridicat poporul nostru din metodele și obiceiurile trecutului și noi nu mai putem trăi cum au trăit părinții noștri.

Școala generală și liceul, cu avantajele lor superioare, neau cultivat așa încât rafinamentele vieții fac pe bărbați mai toleranți și mai inteligenți și pe femei mai deștepte, mai frumoase și cu suflet mai larg. Îi ridică deasupra planului țăranului european. În timp ce educația și libertatea au făcut pe americani un popor fenomenal, ele de asemenea au ridicat într-o măsură standardele de viață și cerințele ei în țările mai vechi ale Europei. Muncitorul indian poate trăi sub un acoperiș de stuf într-o singură încăpere cu o pânză în jurul șoldurilor ca îmbrăcăminte și cu o tigaie de orez ca hrană. Dar mecanicul american își vrea casa cu câteva camere. El a aflat și copiii lui au aflat valoarea lucrărilor de artă. Cu toții s-au obișnuit cu mâncarea mai bună și cu îmbrăcămintea mai bună și cu viața mai bună care constituie nu lux, ci confort, și care formează și ar trebui să formeze pe cetățenii republicii noastre.

Oamenii iscusiți cu mare prevedere și curaj s-au folosit de oportunitatea americană pentru a acumula averi mari. Masele, care n-au fost la fel de norocoase, se uită la ei și spun: «Noi n-avem parte egală în aceste oportunități». Acesta nu este locul și nici n-am timp să fac măcar aluzie la soluția acestor dificultăți sau la soluționarea acestor probleme. Că geniul există printre noi pentru a le satisface dacă va fi nevoie prin legislație, dacă va fi nevoie prin alte procese, nici un ((444)) om rațional nu se poate îndoi. Noi cerem pentru timpul nostru mai multă educație, mai mulți studenți la colegiu, mai multe oportunități de a intra la colegiu. Orice tânăr care iese în lume de pe aceste temelii, iese ca misionar al luminii și cunoștinței. El va fi în comunitatea unde se va stabili un exemplu de apreciere inteligentă, largă și patriotică a situației din țară și din zona sa. Absolvenții a patru sute de universități din țară sunt locotenenții și căpitanii, coloneii și generalii de brigadă și generalii majori ai acelei armate a progresului american căreia îi aparținem cu toții.

Lumea în care intră astăzi tânărul nostru este foarte diferită de cea despre care a știut ceva tatăl, sau bunicii sau străbunicii lui acum o sută de ani. Acum cincizeci de ani el ar fi absolvit un colegiu denominațional și ar fi rămas în biserica părinților săi și a facultății sale. Acum cincizeci de ani ar fi rămas în partidul căruia îi aparținea tatăl său. El ar fi acceptat crezul religios de la pastorul din satul său și principiile politice de la platforma națională a partidului tatălui său. Dar astăzi este absolventul unui colegiu unde liniile denominaționale sunt trasate larg și află că membrii familiei sale au fost duși de vânt în toate bisericile și mărturisesc toate crezurile, iar el trebuie să-și aleagă singur biserica în care-și va găsi casa și doctrinele pe care-și va baza credința. El descoperă că legăturile de partid au fost slăbite de conducători falși sau incompetenți și de neputința organizațiilor de partid de a satisface exigențele țării și cerințele dezvoltării extraordinare din aceste timpuri. Cei care ar trebui să-i fie consilieri îi spun: «Fiule, judecă tu însuți pentru tine și pentru țara ta”. Astfel, tocmai în prag, el cere un echipament de care tatăl său n-a avut nevoie pentru datoriile sale ca cetățean sau pentru temeliile credinței și pricipiilor sale. La încheierea minunatului secol al nouăsprezecelea începe să i se spună de la amvon, de pe platformă și prin presă, și să vadă din propriile sale observații, că în lumea politică, financiară și industrială există condiții revoluționare care amenință stabilitatea statului, poziția bisericii, temeliile societății și siguranța proprietății. Dar deși preceptul și profeția sunt despre dezastru, el să nu dispere. ((445)) Fiecare tânăr ar trebui să fie optimist. Fiecare tânăr ar trebui să creadă că mâine va fi mai bine decât astăzi, și să privească înainte cu o speranță neșovăielnică spre ziua de mâine, în timp ce-și face datoria deplină pentru astăzi.

Că problemele sunt dificile și situația este acută, cu toții admitem. Dar este de domeniul educației să rezolve problemele și să îndepărteze condițiile acute. Perioada noastră este paradoxul civilizației. Până acum cursul nostru a fost o chestiune de interpretare ușoară și de navigare simplă după cărțile de navigație din trecut. Dar acum suntem cu cinci ani înainte de secolul al douăzecilea, confruntândune cu condiții care sunt aproape la fel de neașteptate ca și cum o mare convulsie ne-ar fi aruncat prin spațiu și ne-am găsit șezând lângă unul din canalele lui Marte.

Aburul și electricitatea au făcut ca secolele erei creștine și până la a noastră să nu conteze. Ele au produs o unitate a producției și a piețelor care răstoarnă toate calculele și toate principiile de acțiune din trecut. Ele au unit lumea într-o comunicare instantanee care a răsturnat limitele controlate înainte de timp și distanță, sau care puteau fi fixate prin legislație. Prețurile bumbacului din această dimineață, pe Gange sau pe Amazon, ale grâului pe platourile Himalaiei sau în Delta Nilului sau în Argentina, cu toți factorii de valută, de climă și de salarii care controlează costul producției lor, la amiazi sunt reflectate instantaneu la Liverpool, la New Orleans, la Savanna, la Mobile, la Chicago și la New York. Ele trimit o emoție sau un fior de gheață prin plantațiile din sud și prin gospodăriile din vest. Fermierii din Europa și din America se plâng pe drept de condițiile lor. Populațiile rurale se grăbesc spre orașe și cresc infinit greutățile guvernului municipal. Capitaliștii se străduiesc să formeze combinații care vor curge cu valul sau îl vor opri, iar organizațiile de muncă, cu succes limitat, se străduiesc să creeze o situație care, cred ei, va fi cea mai bună pentru ei înșiși. Progresul extraordinar din ultimii cincizeci de ani, revoluțiile care au fost produse prin abur, electricitate și invenție, corelarea forțelor care lucrează întro parte a globului și care produc efecte instantanee în cealaltă, ((446)) au schimbat în așa măsură relațiile popoarelor și industriilor, încât lumea nu s-a acomodat lor. Prezentul și viitorul trebuie să se bazeze pe educație, așa încât inteligența supremă să poată scoate ordine din haosul produs de acest cutremur al oportunităților și puterilor secolului al nouăsprezecelea.

În lume au existat întotdeauna crize. Ele au fost eforturile și aspirațiile omenirii după ceva mai bun și mai înalt, și au culminat în cele din urmă în ceva mișcare extraordinară pentru libertate. Aceste revoluții au fost însoțite de infinită suferință, de măcelărire a milioanelor de oameni și de devastare a provinciilor și împărățiilor. Cruciadele au ridicat Europa din sclavia feudalismului, revoluția franceză a rupt cătușele de castă. Napoleon a fost conducătorul și făcătorul de minuni, deși din egoism, al votului general modern și al guvernării parlamentare. Aspirația în toate secolele a fost după libertate și după mai multă libertate. Așteptarea a fost că atunci când se va câștiga libertatea, va fi fericire și pace universală. Oamenii vorbitori de limbă engleză au dobândit libertatea în sensul ei cel mai larg și mai deplin; acea libertate în care oamenii sunt propriii lor guvernatori, legislatori și stăpâni. Paradoxul acesteia este că odată cu libertatea pe care toți o considerăm ca cea mai mare binecuvântare, a venit o nemulțumire mai mare decât a cunoscut lumea vreodată. Mișcarea socialistă din Germania crește de la o sută de mii de voturi acum zece ani la câteva milioane în 1894. Elementele republicane din Franța devin mai radicale și mai amenințătoare lună de lună. Tulburările agrare și muncitorești din Marea Britanie depășesc orice capacitate a oamenilor de stat de a le ține piept altfel decât prin soluții provizorii, de pe o zi pe alta. În Chicago a fost o răzvrătire anarhistă când numai curajul disciplinat al unui corp mic de polițiști a salvat marele oraș de ororile jafului și prăzii. Un singur om a creat în câteva luni o organizație a angajaților căilor ferate, atât de puternică încât sub comanda lui douăzeci de milioane de oameni au fost paralizați în întreprinderile și în mișcarea lor, și toate elementele care constituie suportul comunităților au fost temporar suspendate.

((447))

Așa potențial a avut revolta încât doi guvernatori s-au predat, iar primarul metropolei noastre vestice a primit ordine de la conducătorul revoltei. Pierderi industriale și comerciale de o mărime incalculabilă au fost evitate numai prin brațul puternic al guvernului federal.

Un alt paradox al sfertului nostru de secol este că astăzi, cu mai puține ore de muncă, orice meșteșugar și mecanic și muncitor din oricare departament primește cu douăzeci și cinci de procente și în multe cazuri cu cincizeci de procente mai mult decât a primit acum treizeci de ani. În timp ce primește astfel cu treizeci de procente mai mult decât acum treizeci de ani, cu dolarul lui va cumpăra îmbrăcăminte și hrană de două ori pe cât cumpăra acum treizeci de ani. Cineva s-ar putea gândi că muncitorul ar trebui să fie extrem de fericit când compară trecutul cu prezentul, și că în afară de traiul său ar trebui să adune la banca de economii fondul care să-l facă în grabă capitalist. Și totuși el simte o nemulțumire pe care tatăl său acum treizeci de ani, cu o treime din salariu și cu dolarul său cu care cumpăra pe jumătate, niciodată n-a cunoscut-o. Toate acestea vin din educație!”

[D-nul Depew nu observă faptul că acum treizeci de ani era muncă din abundență. Oferta de calificare și de forță umană fiind cu mult mai mică decât cererea, oamenii erau îndemnați să lucreze „tură dublă” la căile ferate precum și în uzine și fabrici; în timp ce și emigranții veneau cu milioanele și găseau prompt de lucru. Dar acum oferta de muncă depășește mult cererea în fiecare direcție, fiind înlocuită de mașini. Acum, deși salariile nu sunt rele, oamenii, masele, nu-și pot asigura cerere și angajare stabilă pentru serviciile lor; și inevitabil salariile scad.]

Noi luptăm luptele nu numai de astăzi, ci pentru totdeauna; noi dezvoltăm această țară nu numai pentru noi înșine, ci și pentru urmași. Am biruit sclavia, am extirpat poligamia, și singurul vrăjmaș care a rămas este ignoranța.

[Dar dacă distrugerea parțială a ignoranței prin educație a adus toată nemulțumirea și relele enumerate mai sus, câtă ((448)) anarhie și cât necaz îngrozitor ar costa o educație completă! D-nul Depew declară că el nu discută aici remediul pentru toate aceste rele și nemulțumire, dar neîndoielnic el ar fi fost bucuros să facă astfel dacă ar fi cunoscut un remediu; și aici el declară că situația va fi remediată „într-un fel sau altul”, ceea ce este o admitere tacită că nu are de sugerat nici un remediu specific.]

Oamenii care sunt nemulțumiți sunt guvernatorii și conducătorii, și ei trebuie să-și rezolve singuri problemele. Își pot alege propriul lor congres și propriii lor președinți. Nu se pot revolta împotriva lor înșiși, nici nu-și pot tăia propriul gât. Mai curând sau mai târziu, și într-un fel sau altul, ei își vor rezolva problemele, dar va fi de către lege și prin lege. Va fi prin metode distructive sau constructive.

Este naturală întrebarea: «Cu toată prosperitatea și progresul lumii, de ce există această nemulțumire?» Rapiditatea invenției și oportunitățile oferite de electricitate și de abur au distrus în ultimii douăzeci și cinci de ani șaizeci la sută din capitalul lumii și au scos din serviciu patruzeci la sută din forța ei de muncă. Motorul cu trei cilindri, inventarea unui nou motor, redublarea forțelor printr-o nouă aplicare a mașinilor le face nefolositoare pe toate cele vechi. Face mai mult, îl obligă pe meseriașul calificat, prin pierderea uneltei cu care și-a câștigat traiul și care nu mai este de folos, să recadă în marea masă a muncitorilor obișnuiți. În același timp, chiar aceste forțe care astfel au distrus majoritatea valorilor și care au scos din serviciu atât de mulți oameni, au creat noi condiții care au crescut peste putința de a calcula bogăția lumii și oportunitățile poporului ei pentru trai, confort și fericire. Dar ca să te bucuri de oportunitățile ei, de confortul și de fericirea ei, devine necesară o educație mai bună”.

Este foarte evident că d-nul Depew este bine informat în chestiunile muncii și că el a făcut un studiu al condițiilor care au dus până la starea cu care se confruntă acum lumea. Dar ce remediu oferă el? Poate că numai curtoazia și un simț al bunei-cuviințe au fost cele care l-au condus pe acest ((449)) domn când s-a adresat unei clase de la colegiu, să sugereze că ignoranța este „vrăjmașul” care cauzează relele actuale și care amenință viitorul. Dar că educația nu se poate dovedi un remediu, nimeni nu trebuie să știe mai bine decât d-nul Depew. Foarte puțini dintre milionarii de astăzi au primit o educație la colegiu. Cornelius Vanderbilt a fost needucat, a fost barcagiu, ale cărui instincte ascuțite pentru afaceri lau îndrumat spre bogăție. El a prevăzut înmulțirea călătoriilor și a investit în vapoare cu abur și în căi ferate. Primul John Jacob Astor a fost needucat, a fost negustor de blănuri și piei. Prevăzând creșterea orașului New York, a investit în proprietate funciară și astfel a pus bazele averilor generațiilor actuale de Astori.

Următoarea listă de milionari americani care au donat colegiilor un milion de dolari sau mai mult, a făcut ocolul presei, împreună cu declarația că nici unul dintre acești oameni bogați și inteligenți nu s-a bucurat de o educație la colegiu:

„Stephen Girard, Colegiului Girard, 8.000.000 $; John D. Rockefeller, Universității Chicago, 7.000.000 $; George Peabody, la diferite fundații, 6.000.000 $; Leland Stanford, Universității Stanford, 5.000.000 $; Asa Parker, Universității Lehigh, 3.500.000 $; Paul Tulane, Universității Tulane, New Orleans, 2.500.000 $; Isaac Rich, Universității Boston, 2.000.000 $; Jonas G. Clark, Universității Clark, Worchester, Mass., 2.000.000 $; cei din familia Vanderbilt, Universității Vanderbilt, cel puțin 1.775.000 $; James Lick, Universității din California, 1.600.000 $; John C. Green, la Princeton, 1.500.000 $; William C. DePauw, la Asbury, acum Universitatea DePauw, 1.500.000 $; A. J. Drexel, Școlii Industriale Drexel, 1.500.000 $; Leonard Case, Școlii de Științe Aplicate Cleveland, 1.500.000 $; Peter Cooper, Uniunii Cooper, 1.200.000 $; Ezra Cornell și Henry W. Sage, Universității Cornell, câte 1.100.000 fiecare; Charles Pratt, Institutului Pratt din Brooklyn, 2.700.000 $”.

Ca și cum ar dovedi excepția de la această regulă, d-nul Seth Low, absolvent și președinte de colegiu, o dată a donat Colegiului Columbia un milion de dolari pentru o bibliotecă.

((450))

Deși o educație la colegiu este valoroasă, nu este în nici un caz un remediu pentru condițiile actuale. Într-adevăr, dacă fiecare om din Europa și din America ar fi astăzi absolvent de colegiu, condițiile ar fi mai rele în loc să fie mai bune decât sunt acum. D-nul Depew admite aceasta în citatele de mai sus, când spune că mecanicul „simte o nemulțumire pe care tatăl său, acum treizeci de ani, cu o treime din acest salariu și cu dolarul său cu care cumpăra de două ori pe atâta, n-a cunoscut-o. Toate acestea vin de la educație”. Da, într-adevăr, și cu cât educația este mai generală, cu atât nemulțumirea este mai generală. Educația este excelentă și este mult de dorit; dar nu este remediul. În timp ce este adevărat că unii oameni drepți, nobili, au fost bogați, este de asemenea adevărat că unii dintre cei mai răi oameni au fost oameni educați și unii dintre cei mai sfinți oameni au fost „neînvățați”, ca apostolii. Un om rău, cu cât are mai multă educație, cu atât este mai mare nemulțumirea lui și cu atât este mai mare puterea lui pentru rău. Lumea are nevoie de inimi noi — „Crează în mine o inimă curată, Dumnezeule, și reînnoiește înăuntrul meu un duh statornic” (Ps. 51:10). Astfel, nevoia lumii este declarată profetic, și demonstrațiile că pentru fericire și pace este necesar mai mult decât educație și inteligență vin, și în cele din urmă vor fi în mod general recunoscute. „Evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig”; și numai dacă întâi este pusă această temelie se poate garanta că educația este o mare binecuvântare. Inimile egoiste și spiritul lumii sunt în contradicție cu spiritul iubirii, și orice compromis va fi zadarnic. Educația, „creșterea cunoștinței” în mase aduce criză socială și rezultatul ei final, anarhia.

Interviul luat episcopului Worthington

În timp ce era la o adunare a Bisericii Protestante Episcopale în New York City, vederile episcopului Worthington în privința agitației sociale au fost spicuite de un reporter și publicate larg pe 25 octombrie 1896. Se raportează că el ar fi spus:

((451))

„Necazul în privința fermierului, după judecata mea, este că noi am dus sistemul nostru educațional gratuit cu totul prea departe. Desigur, știu că această vedere va fi considerată o erezie, dar eu totuși o cred. Fiii fermierului — mulți dintre ei — care n-au absolut nici o capacitate de a se ridica, primesc gustul educației și îl urmează. Ei nu vor ajunge niciodată la nimic — adică mulți dintre ei — și vor deveni nesatisfăcuți să urmeze calea vieții pe care Dumnezeu a intenționat-o pentru ei, și vor fi duși de curent spre orașe. Educația prea mare a celor care nu sunt calificați s-o primească este cea care umple orașele noastre în timp ce fermele stau nefolosite”.

Episcopul are o vedere opusă celei susținute de d-nul Depew. El este mai mult de acord cu Directorul General al Educației din Rusia, la a cărui declarație împotriva educării claselor mai sărace ne-am referit deja. Suntem de acord cu ambii în privința faptului că educația în general crește ambițiile și nemulțumirea necontenită. Dar desigur că episcopul va încuviința că lucrurile au mers deja prea departe în această țară a libertății și educației ca să mai fie speranță de a înăbuși nemulțumirea crescândă prin stingerea luminii educației. Bună sau rea, educația și nemulțumirea sunt aici și nu pot și nu vor fi ignorate.

Răspunsul distinsului W. J. Bryan

În ceea ce privește justețea sugestiei episcopului, lăsăm să răspundă d-nul W. J. Bryan, citând din răspunsul său raportat de presă după cum urmează:

„A vorbi despre educația prea mare a fiilor fermierilor și a atribui educației prea mari dificultățile care ne înconjoară astăzi, este după mine unul dintre cele mai crude lucruri pe care le-a rostit omul vreodată. Ce idee, că fiii fermierilor, care nu sunt capabili să se ridice în viață, capătă un gust al educației și le place gustul atât de mult încât îl urmează și devin nemulțumiți de fermă și sunt duși de curent în orașe! Ce idee, că printre fiii fermierilor noștri este prea multă educație! Prieteni, știți ce înseamnă aceste cuvinte? ((452)) Înseamnă o inversare a progresului civilizației și un marș înapoi spre Evul Mediu.

Cum puteți spune care dintre fiii fermierilor se va dovedi un mare om până când nu-i educați pe toți? Trebuie oare să alegem o comisie care să umble peste tot și să aleagă pe cei care trebuie să fie educați?

O, prieteni, există alt motiv pentru care oamenii au mers în orașe și au lăsat fermele. Este așa fiindcă legislația voastră justifică prescrierea ipotecilor pe fermele fermierilor. Fiindcă legislația voastră a făcut viața fermierilor mai grea; fiindcă clasele neproductive au produs legile și au făcut să fie mai profitabil să pună ca miză la jocurile de noroc produse agricole mai degrabă decât să le producă.

Ce idee, de a plasa vina pentru condițiile actuale la ușa fermierului! Ce idee, de a sugera ca remediu închiderea școlilor pentru ca oamenii să nu devină nesatisfăcuți! Ei bine, prieteni, va fi nemulțumire atâta vreme cât există cauze de nemulțumire. În loc de a încerca să-i împiedice pe oameni săși dea seama de condițiile lor, de ce nu încearcă acești critici să îmbunătățească starea fermierilor din această țară?”

Un ziar engelz, The Rock, a vrut să vadă lumină dar n-a găsit deloc. Cităm:

„În toată lumea neliniștea care fierbe, interesele care se ciocnesc și curentele care se încrucișează țin lumea civilizată într-o stare continuă de tulburare. Tensiunea nervilor și minții devine mai intensă aproape săptămână de săptămână; la intervale scurte ceva eveniment uluitor clatină lumea politică și comercială cu forță seismică, și oamenii își dau seama ce acumulare de elemente ale dezastrului se ivește sub suprafața societății. Politicienii, în timp ce se străduiesc să modifice cursul acestor forțe, admit deschis că nu le pot controla cu totul sau să le prezică rezultatele.

În confuzia nesfârșitelor teorii, propuneri, experimente și profeții, cei mai mari gânditori sunt de acord asupra a două puncte. Pe de o parte ei văd amenințând o mare catastrofă care va zgudui toată lumea și va nărui structura prezentă a vieții politice și sociale, forțele distrugătoare trebuind să se ((453)) epuizeze înainte ca cele formative să poată reconstrui structura socială pe o temelie mai sigură. Pe de altă parte, ei sunt de acord că niciodată națiunile n-au tânjit mai mult după pace, sau n-au văzut mai clar datoria și avantajele cultivării unității și înțelegerii frățești, decât în momentul actual”.

Așa este în toată lumea civilizată. Toți oamenii inteligenți văd dilema mai mult sau mai puțin clar, dar puțini au ceva de sugerat ca remediu. Nu toți însă: unii oameni bine intenționați gândesc că ei pot rezolva problema, dar numai fiindcă nu reușesc să aibă situația clar schițată în fața vederii lor mentale. Acestea vor fi examinate într-un capitol ulterior.

Declarația d-nului Bellamy despre situație

Cele ce urmează, culese dintr-o cuvântare a domnului Edward Bellamy, în Boston, vor fi citite cu interes. El a spus:

„Dacă vreți să vă formați o concepție vie despre absurditatea economică a sistemului competitiv din industrie, gândiți-vă numai la faptul că singura lui metodă de îmbunătățire a calității sau de reducere a prețului la bunuri este printr-o supraproducție a lor. Cu alte cuvinte, sub competiție prețul mic poate rezulta numai din dublare și risipă de efort. Dar lucrurile care sunt produse cu risipă de efort sunt cu adevărat scumpe, oricum ar putea fi ele numite. De aceea, bunurile produse sub competiție sunt făcute ieftine numai prin aceea că sunt făcute scump. Astfel este reductio ad absurdum a sistemului. Este un fapt adeseori adevărat că bunurile pentru care plătim cel mai puțin sunt la urmă cele mai scumpe pentru națiune datorită competiției risipitoare care ține prețul scăzut. Orice risipă trebuie să însemne pierdere la sfârșit, și de aceea cam o dată la șapte ani țara trebuie să intre în insolvabilitate ca rezultat al unui sistem care pune trei oameni să lupte pentru munca pe care ar putea-o face unul.

A vorbi despre nelegiuirile morale ale competiției ar fi să intrăm într-o temă prea mare pentru acest timp, și mă refer numai în treacăt la un aspect al sistemului nostru industrial actual, în care ar fi greu de spus dacă a predominat neomenia sau nechibzuința economică, și mă refer la modul grotesc în ((454)) care este distribuită povara muncii. Echipa de presiune industrială jefuiește leagănul și mormântul, ia pe soție și pe mamă de lângă foc și pe bătrâni de la colțul șemineului, pe când, în același timp, sute de mii de bărbați puternici umple țara de proteste zgomotoase pentru o oportunitate de a munci. Femeile și copiii sunt predați supraveghetorilor, în timp ce bărbații nu pot găsi nimic de făcut. Nu este de lucru pentru tați, dar este din belșug pentru prunci.

Care este deci secretul acestei alarme legate de condamnarea care se apropie, a unui sistem sub care nimic nu se poate face cum se cuvine fără a face de două ori, care nu poate face nici o afacere fără a întrece măsura, care nu poate produce nimic fără supraproducție, care într-o lume plină de lipsă nu poate găsi de lucru pentru mâini puternice și dornice, și în final care se descurcă cumva numai cu prețul unui colaps total la fiecare câțiva ani, urmat de o convalescență lentă?

Când un rege rău este jelit de poporul său, concluzia trebuie să fie că moștenitorul tronului este un caz încă și mai rău. Aceasta pare să fie de fapt explicația necazului actual în legătură cu decăderea sistemului concurențial. Fiindcă există frica de a merge din rău în mai rău, și că degetul mic al combinației va fi mai gros decât coapsele concurenței; că în timp ce sistemul din urmă a pedepsit pe oameni cu nuiele, trusturile îi vor biciui cu scorpioni. Asemenea copiilor lui Israel în deșert, acest pericol nou și ciudat face ca cei timizi să ofteze chiar după toiagul de fier al lui faraon. Să vedem dacă nu există și în acest caz o țară făgăduită, de a cărei perspectivă pot fi încurajate inimile slabe.

Să întrebăm întâi dacă o întoarcere la vechea ordine a lucrurilor, sistemul concurențial liber, este posibilă. O scurtă analiză a cauzelor care au dus la actuala mișcare mondială pentru substituirea combinației în afaceri cu concurența, va convinge desigur pe oricine că dintre toate revoluțiile, aceasta este cel mai puțin probabil că va merge îndărăt. Este un rezultat al creșterii eficienței capitalului în mase mari, ca urmare a invențiilor din ultimele și din actualele generații. În epocile trecute mărimea și sfera întreprinderilor de afaceri au fost ((455)) supuse restricțiilor naturale. Au existat limite în privința mărimii capitalului care putea fi folosit avantajos de către o administrație. Astăzi nu există nici o limită, în afară de limitele Pământului, în privința sferei de întreprindere a unei afaceri; și nici o limită nu numai pentru mărimea capitalului care poate fi folosit de un concern, ci și pentru o creștere în eficiența și securitatea afacerii proporțională cu mărimea capitalului ei. Economia managementului care rezultă din unificare, precum și controlul asupra pieței care rezultă din monopolul unui produs, sunt de asemenea considerente solide de afaceri pentru apariția Trustului. Nu trebuie să presupunem însă că principiul combinației a fost extins numai la acele afaceri care se numesc Trusturi. Aceasta ar însemna să subestimăm mult mișcarea. Există multe forme de combinații mai puțin strânse decât Trustul, și relativ puține afaceri sunt acum conduse fără o înțelegere care să se apropie de o combinație cu foștii ei concurenți — o combinație care tinde constant să devină mai strânsă.

De când aceste condiții noi au început să predomine, afacerile mici dispar în fața celor mai mari; procesul n-a fost atât de rapid cum își imaginează oamenii cărora numai recent le-a fost atrasă atenția asupra lui. În ultimii douăzeci de ani marile corporații au dus un război de exterminare a roiului de întreprinderi industriale mici, care sunt corpusculii roșii ai sângelui unui sistem competitiv și cu a căror decădere acesta moare. În timp ce economiștii discutau cu înțelepciune dacă noi ne-am putea dispensa de principiul inițiativei personale în afaceri, acel principiu a trecut, iar acum aparține istoriei. În afara câtorva colțuri obscure ale lumii afacerilor, în prezent nu există nici o oportunitate de inițiativă personală în afaceri dacă nu este sprijinită de un capital mare; și mărimea capitalului necesar crește rapid. Între timp, aceeași creștere în eficiență a maselor de capital care a distrus micile afaceri, a redus giganții care le-au distrus până la necesitatea de a ajunge la o înțelegere unul cu altul. După cum în feeria lui Bulwer Layton despre rasa viitoare oamenii din Vril-ya au trebuit să renunțe la război pentru că armele lor au devenit atât de distrugătoare încât să amenințe cu anihilarea reciprocă, tot așa, lumea modernă a ((456)) afacerilor găsește că creșterea în mărime și putere a organizațiilor de capital cere o suprimare a competiției dintre ele pentru autoconservare.

Primul grup mare de întreprinderi în afaceri care a adoptat principiul combinării în locul concurenței a făcut necesar ca toate celelalte grupuri, mai devreme sau mai târziu, să facă la fel sau să piară. Fiindcă, așa cum corporația este mai puternică decât individul, tot așa sindicatul este deasupra corporației. Acțiunea guvernelor de a controla această necesitate logică a evoluției economice nu poate produce nimic mai mult decât vârtejuri într-un curent pe care nimic nu-l poate controla. Fiecare săptămână vede un nou traiect din ceea ce odată era marea cea mare deschisă a competiției, pe care negustorii aventuroși obișnuiau să călătorească departe cu puțin capital alături de curajul lor și să vină acasă încărcați — fiecare săptămână vede acum un nou traiect din această mare odată deschisă, îl vede închis, zăgăzuit și transformat într-un eleșteu al unui sindicat. A spune că din perspectiva actuală a lucrurilor unificarea substanțială a diferitelor grupe de industrie din țară, sub câteva zeci de sindicate mari, este posibil să fie completă în cincisprezece ani (1889-1905) nu înseamnă desigur a risca o declarație cu totul imprudentă.

O schimbare economică atât de mare cum este implicată în preluarea conducerii industriilor țării din mâinile oamenilor și concentrarea acestora în administrarea câtorva Trusturi mari, n-ar putea desigur să fie fără o reacție socială importantă; și aceasta este o reacție care va afecta în mod special ceea ce numim clasa mijlocie. Nu mai este o chestiune doar pentru săraci și needucați, ce vor face ei cu munca lor; ci și pentru cei educați și înstăriți, unde vor găsi să facă afaceri și unde să facă investiții în afaceri. Această dificultate nu poate să nu crească constant, pe măsură ce traiect după traiect din câmpurile mai înainte libere ale competiției este închis de către un nou sindicat. Clasa de mijloc, clasa de afaceri, este transformată în clasă proletară.

Nu este greu să se prezică punctul final al concentrării industriei dacă se realizează pe liniile indicate în prezent. ((457)) În cele din urmă, și nu într-o perioadă foarte îndepărtată, societatea trebuie să fie împărțită în câteva sute de familii cu avere mare pe de o parte, o clasă profesionistă dependentă de favoarea lor dar exclusă de la egalitate cu ei și redusă la starea de lachei, și, dedesubt, o populație mare de bărbați și femei muncitori, absolut fără speranța de a îmbunătăți o condiție care se adâncește în sclavie an de an tot mai fără speranță. Aceasta nu este o imagine plăcută, dar sunt sigur că nu este o declarație exagerată a consecințelor sociale ale sistemului sindical”.

D-nul Bellamy sugerează Naționalismul ca leac pentru toate aceste rele. Îl vom examina mai târziu.

Opinia rev. dr. Edward McGlynn

Ne vom aminti că acum câțiva ani dr. McGlynn a intrat în conflict cu superiorii lui eclesiastici din Biserica RomanoCatolică, din cauza susținerii Reformei Muncii și în special a teoriilor Taxei Unice. Deși împăcat cu Biserica Romei, el a rămas adept al Taxei Unice. Extrasele următoare sunt dintr-un articol ieșit de sub pana sa, din Donahoe's Magazine (Boston, iulie 1895). Prezentând subiectul său „Prevenirea marilor averi și creșterea standardului oamenilor care muncesc”, el a spus:

„Este posibil ca oamenii să facă în mod onest, cum vede lumea în prezent onestitatea în afaceri, averi cum are familia Vanderbilt sau Astor, care ajung la sute de milioane. Nu fiindcă acești oameni nu sunt onești le cresc averile, ci fiindcă conducătorii oamenilor sunt fie ignoranți, fie indiferenți la supravegherea canalelor prin care curge bogăția de la muncitorul individual în vistieria comună. Mașinăria distribuirii este greșită. Prin urmare, după ce munca și-a adus contribuția zilnică la sprijinirea lumii, dacă procesele acelei contribuții sunt studiate cu grijă, din momentul când muncitorul atinge materia primă pe care el trebuie s-o transforme în bogăție până când produsul finit este plasat în mâinile celui care-l folosește, se va vedea că creatorii averilor colosale, sub acoperirea legii și obiceiului, au luat ((458)) în stăpânire fiecare punct important al procesului și transformă bogăția care ar trebui să cadă în vistieriile a milioane, în bogăția lor proprie”.

Dr. McGlynn îndeamnă ca, în căutarea de a justifica marile averi și salariile mici, să fie studiate cu grijă trei lucruri: (1) pământul și alte daruri naturale asupra căruia omul își exercită aptitudinile; (2) mijloacele de transport; și (3) banii, mijlocul care facilitează schimburile produselor. Se va găsi, spune el, că oamenii au fost indiferenți la aceste puncte, la care cei care fac bani au fost peste măsură de atenți. Cităm:

„Să ia în stăpânire aceste daruri naturale, să le monopolizeze sub acoperirea legii și obiceiului, și să-i facă pe toți oamenii care le folosesc să plătească înainte pentru acest privilegiu, a fost de la începutul lumii scopul celor care fac bani. Este o chestiune ușoară să sporești o avere de o sută de milioane când poți taxa timp de două sau trei decenii milioanele care trebuie să cumpere pâine și carne, lemn și cărbune, bumbac și lână, care vin toate de la pământ. Aceasta s-a făcut în mod direct în țările europene, unde, ca în națiunea britanică și în Irlanda, milioane de acri au fost luați de către cei puțini sub acoperirea legii și oamenii au fost obligați să plătească întâi pentru permisiunea de a ajunge la pământ, apoi pentru permisiunea de a continua să-l lucreze.

Același lucru s-a întâmplat indirect în această țară, când milioane de acri au fost dați marilor căi ferate, iar capitaliștilor li s-a permis să ia în stăpânire alte milioane prin diferite subterfugii, pentru ca totul să fie ținut strâns în ghiare până când valul imigrării a umflat aceste proprietăți la valori nespuse, când au fost vândute la prețuri care au făcut milionarii tot atât de obișnuiți în această țară și în Europa ca și cavalerii în Anglia. Cititorii ziarelor sunt familiari cu cariera și cu metodele baronilor cărbunelui din Pennsylvania și din altă parte, care au luat în stăpânire marile districte producătoare de cărbune sub acoperirea legii, și timp de patruzeci de ani au perceput tribut de la consumatori și de la mineri, fără deosebire, prin orice metodă pe care ingeniozitatea umană ar putea-o inventa, fără a ține seama de justiție. ...

((459))

Întocmai cum cei puțini obțin control, control aproape absolut asupra darurilor naturale, tot așa ei obțin control și asupra mijloacelor de transport într-o țară. Ce înseamnă aceasta se înțelege mai bine prin declarația că societatea nu face nici o înaintare fără un schimb cuvenit de mărfuri; pentru ca civilizația să se îmbunătățească în toate părțile, oamenii trebuie să aibă cele mai mari facilități pentru a schimba lucrul mâinilor lor. ... Ușurința transportului este, prin urmare, tot atât de vital necesară pentru muncitor ca și ușurința în ajungerea la darurile naturale; și cum toți oamenii sunt muncitori în sensul adevărat al cuvântului, cei puțini care și-au luat ei înșiși responsabilitatea facilităților de transport ale unei națiuni ajung incredibil de bogați în cel mai scurt timp, fiindcă ei taxează mai amănunțit și mai absolut decât guvernul fiecare ființă umană din jurisdicția lor.

Familia Vanderbilt are poate o treime de miliard astăzi. Cum a obținut-o? Prin muncă grea? Nu. Prin folosirea privilegiilor acordate lor în mod nechibzuit de către oamenii nechibzuiți: dreptul de trecere prin statul New York; dreptul de a fixa taxele de transport și de trecere pe care trebuie să le plătească cetățenii comunității ca să folosească propriile lor drumuri; dreptul de a deține imensele domenii ale Statului ca și cum ar fi creația mâinilor lor. ... Nici o persoană sau corporație n-ar trebui îngăduite să adune miliarde din aceste proprietăți publice. ...

Același lucru se poate spune despre mijlocul de schimb — banii. Aici iarăși lumea pare să fie cu totul încurcată în privința principiilor elementare ale acestei probleme; numai cei care dau bani cu împrumut au principii fixe și rentabile care le permit să taxeze fiecare ființă umană care folosește bani, pentru folosirea și pentru continuarea favorii de a-i folosi. Ei s-au plasat între oameni și mijlocul de schimb, întocmai cum alții s-au plasat între oameni și darurile naturale, între oameni și facilitățile de transport al mărfurilor la piață. Cum să se abțină ei să nu adune milioane așa cum au făcut Rothschilzii; milioane care iarăși ar trebui să treacă în mai mare parte în vistieria comunității”.

((460))

Dr. McGlynn își rezumă concluziile astfel:

„Organizarea este bună ca să mențină prețul muncii, să asigure o legislație sănătoasă, să forțeze pe angajatori să adăpostească bine pe muncitorii lor, pe proprietarii de pământ să se îngrijească de arendare bună și așa mai departe; dar rădăcina tuturor dificultăților noastre, explicația condițiilor noastre sociale inegale și cauza averilor mari și a salariilor mici, va fi găsită în indiferența comună față de cele trei necesități ale vieții sociale și civilizate. Înainte de a putea crește salariile permanent și a putea face averile lui Vanderbilt și Carnegie pe atât de imposibile pe cât sunt de inutile, trebuie să învățăm cum să păstrăm darurile naturale, mijlocul de schimb și mediul de schimb fără taxa speculantului, fără amestecul lui, fără tirania lui”.

Remediul doctorului McGlynn este „Taxa Unică”, pe care o vom examina în capitolul care urmează. Nu este decât potrivit aici să atragem totuși atenția asupra faptului că familiile Astor și Vanderbilt și-au câștigat bogăția sub aceleași legi care-i controlează pe concetățenii lor, și care până acum au fost considerate cele mai juste și mai echitabile pe care le-a cunoscut vreodată lumea. Trebuie să se observe și aceea că milioanele lui Vanderbilt au fost câștigate în legătură cu un mare serviciu public și cu un mare beneficiu public; chiar dacă propriul interes și nu interesul pentru binele public a fot motivul care l-a inspirat. Punctul important de observat este că știința și invenția au făurit o revoluție completă în echilibrul social, prin care atât creierul cât și mușchii sunt nesocotite prin posesia pământului, a mașinilor, a avuției. Este necesar un cod nou de legi adaptate cum se cuvine, potrivite noilor condiții. Dar aici zace dificultatea; o adaptare satisfăcătoare nu poate fi făcută fiindcă părțile interesate — Capitalul și Munca — nu vor lua un punct de vedere moderat, rezonabil asupra situației. Se poate spune într-adevăr că nici unul nu poate privi situația drept fiindcă ambii sunt conduși de egoism, care în general este complet orb față de echitate până când este obligat s-o vadă. Noile condiții cer o reajustare a afacerilor pe baza iubirii; ((461)) și fiindcă această calitate este posedată doar de o mică minoritate de ambele părți ale controversei, de aceea va veni necazul, care nu numai va ruina ordinea socială actuală bazată pe egoism, ci și va pregăti toate clasele prin experiență să aprecieze noua ordine socială, „cerurile noi și pământul nou”, care vor fi stabilite sub stăpânirea lui Mesia.

Perspectiva profesorului W. Graham

Un alt scriitor, prof. W. Graham, în The Nineteenth Century (februarie 1895), a discutat chestiunea socială din punctul de vedere cunoscut în Anglia ca „Colectivism” — doctrina că oamenii în ansamblu ar trebui să posede sau să controleze materialul și mijloacele de producție: opus individualismului. Concluzia profesorului Graham este că, deoarece transformarea inimii oamenilor nu poate fi presupusă, metoda poate fi introdusă numai într-un grad limitat și după un timp îndelungat. El a spus:

„Este impracticabilă, cel puțin, dacă natura umană în esența și dorințele ei fundamentale, fie înnăscute din eternitate, fie adânc înrădăcinate ca rezultat al miilor de ani de evoluție socială lentă care ajută la intensificarea lor, nu este simultan schimbată în majoritatea oamenilor printrun fel de miracol general. Mai departe, cred că dacă s-ar încerca vreodată să se stabilească în această țară ceva asemănător Colectivismului în plinătatea lui, chiar de către o presupusă majoritate într-un nou parlament „nebun” care ar reprezenta o majoritate de votanți, acela ar avea o împotrivire puternică din partea minorității, care, mergând chiar pe cea mai îndrăzneață presupunere, n-ar putea fi niciodată una mică; și ar avea împotrivire fiindcă ar implica în mod necesar confiscare și revoluție: politică, economică și socială. Dacă în final, prin vreun concurs extraordinar de întâmplări, ar fi vreodată stabilit pe moment, cum se presupune că ar putea fi într-o țară ca Franța, care are o mare înclinație spre acesta, precum și unele amintiri colectiviste, n-ar fi posibil să dureze. N-ar putea fi nici măcar ((462)) pus în practică decât nominal, datorită impracticabilității lui inerente; pe când, atâta timp cât ar exista, chiar și parțial sau nominal, după prima mare diviziune generală, ale cărei părți ar fi curând risipite, ar aduce, pe lângă haos social general, rele care ar include sărăcie pentru toate clasele, și mai mare sărăcie decât predomină acum”.

Profesorul a continuat să ofere dovezi de corectitudine ale acestor vederi și apoi a întrebat: Ar opera Colectivismul satisfăcător chiar dacă ar fi instalat cumva și pus în mișcare? El răspunde negativ. El spune:

„Ar fi o încetinire a efortului peste tot, la inventatori, la organizatori, la supraveghetori, chiar și în clasa mai bună a muncitorilor, dacă n-ar fi stimulați prin remunerare în plus ca să depună cele mai mari și mai bune eforturi ale lor; pe scurt, dacă stimulentul actual enorm și extins al interesului privat ar fi îndepărtat sau serios micșorat, rezultatul inevitabil ar fi o producție mult redusă în cantitate și inferioară în fel. Ar trebui să fie date cel puțin „prime de producție”, și atâta vreme cât oamenii sunt așa cum sunt, și probabil multă vreme vor rămâne așa, ei vor trebui să fie pe o scară liberală — adică, egalitatea remunerației în privința acestor muncitori mai buni va trebui să fie îndepărtată. Altfel ar fi sărăcie în care toți ar avea parte egală, și muncitorii obișnuiți ar trebui să pună împotriva sărăciei lor numai sărmana satisfacție că fostele clase bogate au fost date jos ca s-o împartă cu ei”.

Pentru a preveni declinul civilizației și o întoarcere la barbarie, a continuat profesorul, ar fi necesar curând să fie reintrodusă inegalitatea salariilor și inițiativa privată. Ar trebui să fie îngăduite concurența treptată, împrumuturile private, schimbul, dobânda, și la urmă s-ar găsi că noul sistem se deosebește numai puțin de ordinea actuală. El a încheiat:

„Lucrurile ar fi modificate din ce în ce mai mult în vechea direcție, până când, în final, ar fi inevitabila contrarevoluție, probabil fără un nou război civil, pentru care clasa guvernatoare n-ar mai avea tragere de inimă în fața scăderii ((463)) susținătorilor ei și a slăbirii propriului ei fanatism. Ar fi o mare restaurare, nu a unei dinastii, ci a unui Sistem Social; vechiul sistem bazat pe proprietatea privată și pe contracte, care s-a format ca o evoluție lentă sub fiecare civilizație, ca sistemul cel mai potrivit pentru natura umană într-o stare de conglomerat, și care este încă mai potrivit și mai necesar în împrejurările fizice și sociale ale civilizației noastre moderne complexe”.

Noi credem că s-a făcut deja considerabil pentru mase prin Colectivism, cum ar fi în sistemul școlar public al Statelor Unite, în sistemele poștale ale lumii civilizate, în proprietatea municipală a sistemului de alimentare cu apă etc., și că s-ar putea realiza încă mai mult în această direcție. Dar toți oamenii raționali trebuie să consimtă la argumentul că dacă tendoanele egoismului, care acum mișcă lumea, ar fi tăiate, punând pe toți oamenii la același nivel, o nouă putere de mișcare (Iubirea) ar trebui să ia locul egoismului, altfel afacerile lumii s-ar opri brusc: lenea ar lua locul hărniciei, iar sărăcia și lipsa ar înlocui confortul și bogăția.

Dar noi prezentăm aceste dificultăți nu pentru că avem o teorie „ingenioasă” a noastră proprie pe care s-o susținem, ci pentru ca aceia care caută înțelepciunea care vine de sus, prin Biblie, să poată vedea mai clar neajutorarea omenirii în criza prezentă, și pentru ca ei să se poată prinde mai încrezător și mai ferm prin credință de Domnul și de remediul pe care El îl va aplica la vremea potrivită.

Opiniile unor membri ai Curții Supreme

Judecătorul Henry B. Brown, adresându-se absolvenților Departamentului Juridic al Colegiului Yale, și-a luat ca temă „Secolul al douăzecilea”. El a arătat că schimbările secolului al douăzecilea promit să fie sociale mai degrabă decât politice sau juridice, și apoi a numit cele trei pericole mai proeminente care amenință viitorul apropiat al Statelor Unite: (1) Corupția municipală, (2) lăcomia corporațiilor și (3) tirania muncii. Printre alte lucruri a spus:

((464))

„Probabil că în nici o altă țară din lume nu este influența bogăției mai puternică decât în aceasta, și în nici o perioadă din istoria noastră n-a fost mai puternică decât acum. Gloatele nu sunt niciodată logice și sunt înclinate să sară la pretexte mai degrabă decât la rațiune ca să-și reverse răzbunarea peste clasele întregii societăți. Probabil că niciodată n-a existat o scuză mai slabă pentru o mare răscoală decât greva de simpatie din vara trecută [1895], dar în spatele ei au fost revendicări substanțiale. Dacă bogăția nu va respecta regulile simplei onestități în folosirea puterii ei, nu va avea nici un motiv să aștepte moderație sau discreție din partea celor care se împotrivesc încălcărilor ei.

Am vorbit despre lăcomia corporațiilor ca fiind încă o sursă a pericolului pentru stat. Ușurința cu care sunt obținute concesiile a produs mari abuzuri. Corporațiile sunt formate sub legile unui stat cu singurul scop de a face afaceri în altul, iar căile ferate sunt construite în California sub concesii acordate de statele de la est de Mississippi cu scopul de a îndepărta litigiile la curțile federale. Cele mai mari fraude sunt făcute în construcția acestui fel de drumuri chiar de către directori, sub masca unei companii de construcții, a unei alte corporații, căreia i se predau toate obligațiunile, ipotecile și alte garanții, indiferent de costul real al drumului. Drumul este echipat în același mod de către altă corporație, formată din directori, care cumpără materialul rulant și-l concensionează drumului, așa încât atunci când vine inevitabila prescriere, acționarii constată că au fost înșelați în beneficiul deținătorilor de ipoteci, iar aceștia înșelați în beneficiul directorilor. Proprietatea astfel câștigată în sfidarea onestității și moralității nu stă în poziție favorabilă ca să invoce ajutorul legii pentru protecția ei.

Mai rău decât aceasta însă este combinarea corporațiilor în așa-zisele trusturi, ca să limiteze producția, să sugrume concurența și să monopolizeze cele necesare vieții. Măsura în care s-a făcut aceasta este alarmantă; măsura în care poate fi ((465)) făcută mai târziu este revoluționară. Adevărul este că întreaga legislație a corporațiilor are mare nevoie de revizuire, dar dificultatea de a asigura o acțiune simultană din partea celor patruzeci și patru de state este după cât se pare de neînvins.

Dintr-o parte complet diferită vine al treilea și cel mai imediat pericol asupra căruia v-am atras atenția — tirania muncii. Acesta se naște din incapacitatea evidentă a muncitorului de a observa că drepturile pe care le cere trebuie să le cedeze și el. Muncitorii pot sfida legile țării și pot să-și dărâme casele lor și pe cele ale patronilor lor, dar ei n-au putere să controleze legile naturii — acea mare lege a cererii și ofertei, de a cărei ascultare industriile se ridică, înfloresc o perioadă și apoi se descompun, iar capitalul și munca își primesc răsplățile cuvenite”.

Judecătorul Brown nu vede nici o speranță de reconciliere între Capital și Muncă, având o minte prea logică să presupună că acele corpuri care se mișcă în direcții opuse se vor întâlni vreodată. El spune mai departe:

„Conflictul dintre ele a continuat și a crescut în amărăciune mii de ani și o aplanare pare mai îndepărtată ca oricând. Arbitrajul obligatoriu este un termen impropriu — o contradicție de termeni. La fel s-ar putea vorbi despre o crimă amicală sau despre un război prietenesc. Este posibil ca un compromis să poată fi efectuat în final pe baza cooperării sau a împărțirii profitului, sub care fiecare muncitor să devină într-o anumită măsură capitalist. Probabil, cu educație superioară, cu experiență mai largă și cu inteligență mai mare, muncitorul din secolul al douăzecilea poate atinge punctul culminant al ambiției sale în capacitatea sa de a pretinde toate profiturile muncii sale”.

Referindu-se la neliniștea socială care se naște din relele comune menționate, el propune ca paliativ, dar nu ca remediu, proprietatea publică a ceea ce se cheamă „monopoluri naturale”. El gândește că aceste privilegii trebuie să fie exercitate direct de către stat sau de către ((466)) municipalitate, mai degrabă decât să fie lăsate corporațiile să concureze și să se certe pentru privilegii cu mituiri. El spune:

„Nu pare să fie nici un motiv serios ca astfel de privilegii, care sunt pentru presupusul beneficiu al publicului, să nu fie exercitate direct de către public. Cel puțin aceasta este tendința în legislația modernă din aproape fiecare stat foarte civilizat în afară de al nostru. Aici marile interese corporatiste, făcând paradă de pericolele paternalismului și socialismului, au reușit să-și asigure privilegiile care în mod cuvenit aparțin publicului”.

Evident acest domn își prezintă nestingherit convingerile sale oneste — calitatea de membru al Curții Supreme a Statelor Unite fiind deținută pe viață. Prin urmare el putea sugera, și probabil a și sugerat, toate de câte avea cunoștință ca remedii pentru condițiile pe care le deplânge. Dar care este ușurarea temporară sugerată? Numai un punct al socialismului (proprietatea publică a „monopolurilor naționale”), pe care cu excepția bancherilor și a acționarilor corporațiilor toți oamenii îl admit, va fi un beneficiu temporar — nimic mai mult; și chiar și acesta, pare el să admită, este sub semnul îndoielii că se va realiza, atât de puternic înrădăcinat este Capitalul.

„Învălmășeala socială” a lui Clemenceau

Editorul lui La Justice, Paris, a publicat o carte cu câtva timp în urmă, Le Melee Sociale, care s-a bucurat de mare atenție datorită proeminenței autorului ei ca legiuitor și editor. Ea se ocupă viguros de problema socială, susținând că lupta crudă, nemiloasă pentru existență este la fel de caracteristică societății umane ca și în regnurile animal și vegetal, și că așazisa civilizație nu este decât o spoială subțire care ascunde brutalitatea esențială a omului. El vede întreaga istorie a societății simbolizată prin Cain, primul ucigaș, și pretinde că deși modernul Cain nu-și ucide direct fratele, el se străduiește sistematic să-și zdrobească fratele, asupra căruia a câștigat prin forță sau fraudă un avantaj de putere. Dăm câteva extrase remarcabile din această carte, după cum urmează:

((467))

„Mi se pare remarcabil ca omenirea să fi avut nevoie de o meditație de secole și de o investigație făcută de cele mai mari minți ca să descopere faptul simplu și evident că omul a fost întotdeauna în război cu omul și că acest război a durat de când a început rasa umană. Într-adevăr, imaginația nu reușește să evoce complet o viziune a măcelului enorm, sângeros și universal care s-a desfășurat pe acest pământ de când a ieșit din haos.

Munca forțată a sclavului înlănțuit și osteneala liberă a muncitorului plătit, ambele stau pe baza comună a înfrângerii celui mai slab și a exploatării lui de către cel mai tare. Evoluția a schimbat condițiile bătăliei, dar lupta de moarte continuă încă sub o înfățișare mai pașnică. A pune stăpânire pe viața și pe corpul altora pentru a le folosi în scopuri proprii — acesta a fost țelul și scopul fix al majorității oamenilor, de la canibalul sălbatic, la baronul feudal, la proprietarul de sclavi și la angajatorul din zilele noastre”.

Problema principală a civilizației este declarată astfel de către d-nul Clemenceau:

„Foamea este vrăjmașul rasei umane. Atâta vreme cât omul nu va fi cucerit acest crud și degradant vrăjmaș, descoperirile științei vor apărea numai ca o ironie la adresa sorții lui triste. Este ca și cum i-ai da omului articole de lux când el nu este aprovizionat nici măcar cu cele necesare vieții. Este legea naturii, și cea mai crudă din toate legile ei. Ea forțează omenirea să plănuiască, să se tortureze și să se distrugă, să păstreze cu orice preț acel bine sau rău suprem numit viață.

Alte vieți contestă dreptul omului la viață. El se apără organizându-se în comunități. La slăbiciunea sa fizică, prima cauză a înfrângerii sale, se adaugă acum slăbiciunea sa socială. Și acum se poate pune întrebarea: Am ajuns noi la un asemenea grad de civilizație încât putem concepe și stabili o organizare socială în care posibilitatea morții prin sărăcie sau foame poate fi eliminată? Economiștii nu ezită. Ei răspund cu îndrăzneală la negativ”.

((468))

Este datoria statului și a membrilor bogați ai comunității, în opinia domnului Clemenceau, să elimine foamea și să recunoască „dreptul de a trăi”. Nu numai ca o chestiune de drept, ci și de folos, comunitatea ar trebui să aibă grijă de nefericiți și de incapabili. Cităm din nou:

„Nu este datoria bogaților să sprijine pe nefericiți? Va veni ziua când spectacolul unui om care moare [de foame], în timp ce altul are mai multe milioane decât știe ce să facă cu ele, va fi insuportabil pentru toate comunitățile civilizate — la fel de insuportabil, de fapt, cum ar fi instituția sclaviei în această comunitate astăzi. Necazurile proletariatului nu sunt în nici un caz restrânse la Europa. Ele par să fie tot atât de rele în America cea «liberă», paradisul fiecărui biet nenorocit de această parte a Atlanticului”.

Opinia anterioară este franceză. Ea poate să implice sau să nu implice faptul că lucrurile stau mai rău în Franța decât în Statele Unite. Pentru un lucru cel puțin suntem mulțumitori — că aici, prin taxare largă și prin contribuții generoase, moartea prin înfometare nu este inevitabilă. Ceea ce se dorește este mai mult decât simpla existență. Fericirea este necesară pentru a face existența de dorit.

D-nul Clemenceau vede și denunță greșelile sistemului social actual, dar el nu oferă nici o soluție rezonabilă pentru ele; ca atare, cartea sa nu este decât o torță aprinsă și un agitator. Este destul de ușor să ne facă pe noi și pe alții mai nemulțumiți și mai incomodați; și orice carte sau articol care nu oferă nici un balsam vindecător, nici o teorie sau speranță de scăpare din necazuri, ar fi mai bine să nu fie scrisă, publicată. Scripturile, mulțumim lui Dumnezeu, dau nu numai un balsam mângâietor, ci și leacul unic și infailibil pentru boala lumii, păcatul, degradarea egoistă și moartea, prin marele Mijlocitor, Medicul Bun și Dătătorul de viață. Și chiar acest volum se străduiește să atragă atenția asupra acestor remedii cerești. Dar în același timp prezentăm și caracterul disperat al bolii și lipsa de speranță a remediilor disponibile ale lumii.