((469))

Bătălia Armaghedonului - Studiul X
Remedii propuse - sociale și financiare

Prohibiția și votul femeilor — Argintul liber și tariful protector — „Comunismul” — „Aveau toate lucrurile în comun” — „Anarhismul” — „Socialismul” sau „Colectivismul” — babbitt și edificarea socială — Herbert Spencer despre socialism — Exemplele a două comunități socialiste — „Naționalismul” — Educația mecanică generală ca remediu — remediul „Taxei Unice” — Răspunsul lui Henry George către Papa Leon al XIII-lea cu privire la muncă — Dr. Lyman Abbott despre această situație — Sugestiile unui episcop m. e. — Alte speranțe și temeri — Singura speranță — „Fericita speranță” — Atitudinea potrivită pentru poporul lui Dumnezeu care vede aceste lucruri — În lume dar nu din lume

„Nu este nici un balsam în Galaad? Nu este nici un doctor acolo?” „Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiți-l și hai fiecare în țara noastră, căci pedeapsa lui a ajuns până la ceruri.” Ier. 8:22; 51:7-9.

MULTE sunt remediile propuse ca „leacuri universale” pentru alinarea creației gemânde în actuala ei stare, care se admite că este gravă; și toți care au compătimire pentru corpul politic suferind trebuie să aibă compătimire și pentru străduințele diferiților lui doctori, care, după ce au diagnosticat cazul, sunt nerăbdători, fiecare la rândul lui, ca pacientul să le încerce prescripțiile. Încercările de a găsi un leac și de a-l aplica sunt cu siguranță lăudabile și au aprecierea tuturor oamenilor buni la inimă. Cu toate acestea, judecata serioasă, iluminată de Cuvântul lui Dumnezeu, ne spune că nici unul din remediile propuse nu va vindeca boala. ((470)) Se va cere prezența și serviciile Marelui Medic cu remediile Lui — medicamente, atele, bandaje, corsete și bisturie; și nimic altceva decât utilizarea lor eficientă și constantă nu va aduce vindecarea bolnavului de egoismul și depravarea umană. Dar să examinăm pe scurt prescripțiile altor doctori, ca să putem observa cum unii dintre ei aproximează înțelepciunea lui Dumnezeu și totuși cât sunt de deficitari în aceasta cu toții — nu de dragul disputei, ci pentru ca toți să poată vedea mai clar acea direcție, și unica direcție de unde trebuie așteptat ajutorul.

Prohibiția alcoolului și votul femeilor ca remedii

Cele două remedii sunt de obicei combinate, fiind recunoscut faptul că prohibiția nu poate obține niciodată sprijinul majorității decât dacă femeile au dreptul la vot — și chiar și atunci este îndoielnic. Susținătorii acestui remediu arată statistici ca să dovedească faptul că mare parte din necazul și sărăcia creștinătății își are cauza în comerțul cu alcool, și ei susțin cu tărie că dacă acesta ar fi eliminat, pacea și belșugul ar fi regula și nu excepția.

Noi suntem sincer de acord cu mare parte din ceea ce se susține în această privință: beția este cu certitudine unul din cele mai nocive roade ale civilizației; ea se răspândește rapid și printre cei semicivilizați și printre barbari. Ne-am bucura să o vedem eliminatăacum și pentru totdeauna. Suntem dispuși să admitem de asemenea că eliminarea ei ar îndepărta mare parte din sărăcia actuală, și că prin ea o avuție în valoare de sute de milioane este mai rău decât risipită în fiecare an. Dar acesta nu este remediul pentru vindecarea relelor care provin din condițiile sociale egoiste din prezent, și pentru preîntâmpinarea și evitarea presiunii chinuitoare a „Legii Cererii și Ofertei”, care ar progresa tot atât de necruțător ca întotdeauna, storcând vitalitatea din masele de oameni.

De fapt, cine risipește milioanele de bani cheltuiți anual pe alcool? — cei săraci? Nu, nicidecum; cei bogați! Bogații în ((471)) special, și apoi clasa de mijloc. Dacă traficul cu alcool ar fi abolit mâine, departe de a ușura presiunea financiară care este asupra celor foarte săraci, ar avea efectul contrar. Mii de fermieri care cultivă acum milioane de bușeli de orz și de secară și de struguri și de hamei, folosite în fabricarea băuturilor alcoolice, ar fi obligați să cultive alte plante și astfel ar scădea mai mult prețurile la produsele agricole în general. Marea armată a zecilor de mii de distilatori, dogari, ambalatori, sticlari, căruțași, cârciumari și barmani, angajați acum în acest trafic, ar fi obligați să-și găsească altă slujbă și ar adânci criza pieței muncii și în consecință balanța de plată zilnică. Milioane și milioane de capital investit acum în acest trafic ar intra în alte ramuri și ar forța concurența în afaceri.

Toate acestea n-ar trebui să ne împiedice a dori îndepărtarea blestemului, dacă ar fi posibil să se obțină o majoritate care să consimtă la aceasta. Dar niciodată nu se va găsi o majoritate (decât în localități excepționale). Majoritatea este formată din robi ai acestei patimi și din cei interesați financiar în aceasta, direct sau indirect. Prohibiția nu va fi stabilită până când va fi stabilită Împărăția lui Dumnezeu. Noi doar arătăm aici că îndepărtarea acestui blestem, chiar dacă ar fi realizabilă, n-ar vindeca boala socialfinanciară actuală.

Argintul liber și tariful protector ca remedii

Noi admitem fără rezerve că demonetizarea argintului de către creștinătate a fost o lovitură de maestru în politica egoistă a cămătarilor, pentru a scădea volumul banilor standard și astfel a crește valoarea împrumuturilor lor; pentru a le permite menținerea unor rate ridicate a dobânzilor la astfel de datorii din cauza reducerii banilor legali, în timp ce toate celelalte investiții în afaceri, precum și munca, suferă depreciere continuă ca rezultat al cererii și concurenței în creștere. Mulți bancheri și cămătari sunt ((472)) oameni „cinstiți” potrivit standardului legal de cinste; dar, vai! standardul unora este prea jos. El spune: Noi bancherii și cămătarii să ne vedem de interesele noastre, iar fermierii, nu atât de ageri, să-și vadă de ale lor. Să-i înșelăm pe cei mai săraci și mai puțin ageri, numind aurul „bani cinstiți” și argintul „bani necinstiți”. Mulți dintre cei săraci doresc să fie cinstiți, și astfel pot fi intimidați și amăgiți spre a ne susține planurile, care însă vor merge greu cu „secerătorii”. Influențați de ceea ce spunem noi despre „banii cinstiți” și de prestigiul nostru ca oameni onorabili, de poziția noastră ca oameni ai finanțelor și ai bogăției, ei vor trage concluzia că orice vederi contrare cu ale noastre trebuie să fie greșite; vor uita că banii de argint au fost etalonul lumii din cele mai vechi timpuri, și că aurul, ca și pietrele prețioase, a fost înainte marfă, până când a fost adăugat la argint ca să satisfacă cererea crescândă de bani suficient pentru a susține afacerile lumii. Așa cum este acum, rata dobânzii scade în centrele noastre monetare; cu cât mai mică ar fi rata dobânzii dacă tot argintul ar avea valoare monetară și banii ar fi astfel mai din belșug! Următoarea noastră mișcare trebuie să fie retragerea tuturor banilor de hârtie și astfel sprijinirea ratei dobânzii.

Sub legea cererii și ofertei, fiecare debitor este interesat să aibă mulți bani — de argint, de aur și de hârtie; sub aceeași lege fiecare bancher și cămătar este interesat în desființarea banilor de hârtie și în discreditarea argintului; pentru că, cu cât sunt mai puțini bani de o valoare care să anuleze o datorie, cu atât sunt ceruți mai mult. De aceea, în vreme ce munca și valorile comerciale scad, cererea de bani există și dobânda se menține aproape constant.

După cum s-a arătat deja, profeția pare să indice că argintul nu va fi restabilit la privilegii egale cu aurul ca etalon pentru bani în lumea civilizată. Dar, chiar dacă ar fi pe deplin restabilit, este clar că ușurarea n-ar fi decât ((473)) temporară: ar îndepărta imboldul deosebit dat acum fabricanților din Japonia, India, China și Mexic; ar ușura elementul agricol al creștinătății și astfel ar îndepărta o parte din presiunea actuală sub care fiecare trudește „s-o scoată cumva la capăt”; și astfel s-ar putea amâna căderea pentru o vreme. Dar se pare că Dumnezeu nu vrea să amâne astfel „ziua cea rea”; și ca atare egoismul uman, orb față de orice rațiune, va stăpâni și va ruina cu atât mai repede; după cum este scris: „înțelepciunea înțelepților lui va pieri” și „argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua mâniei Domnului”. Țef. 1:18; Ezec. 7:19; Isa. 14:4-7; 29:14.

Protecția, dirijată cu înțelepciune așa încât să evite crearea monopolurilor și să dezvolte toate resursele naturale ale unei țări, are fără îndoială un avantaj în prevenirea nivelării rapide a muncii din toată lumea. Totuși, în cel mai bun caz nu este decât un plan înclinat pe care salariile vor merge până la nivelul cel mai de jos, în loc să fie o zdruncinătură mai violentă ca să cadă în prăpastie. Mai curând sau mai târziu, sub sistemul competitiv care stăpânește acum, bunurile și salariile vor fi forțate până la un nivel aproape egal în toată lumea.

Prin urmare, nici „Argintul Liber”, nici Tariful Protector nu pot pretinde a fi remedii pentru relele actuale și iminente, ci numai paleative.

Comunismul ca remediu

Comunismul propune un sistem social în care bunurile să fie în comun; în care toată proprietatea să fie comună și să fie administrată în interesul general, și toate profiturile muncii să fie dedicate binelui general — „fiecăruia potrivit cu nevoile lui”. Tendința comunismului a fost ilustrată în Comuna din Franța. Definiția lui, dată de Rev. Joseph Cook, este: „Comunismul înseamnă abolirea moștenirii, abolirea familiei, abolirea naționalităților, abolirea religiei, abolirea proprietății”.

((474))

Noi am aproba anumite aspecte ale comunismului (vezi Socialismul), dar ca întreg este irealizabil. Un astfel de aranjament ar fi probabil foarte bun în cer, unde toate sunt perfecte, curate și bune, și unde domnește dragostea; dar o clipă de gândire ar dovedi oricărui om cu judecată și cu experiență că un astfel de plan este cu totul irealizabil în starea prezentă a inimilor oamenilor. Înclinația ar fi ca toți să devină niște trântori. Curând am avea o întrecere cine să lucreze mai puțin și mai prost; și societatea ar cădea degrabă în barbarie și imoralitate, tinzând spre stingerea rapidă a speciei.

Dar unii își imaginează că comunismul este învățat de Biblie și ca atare trebuie să fie adevăratul remediu — remediul lui Dumnezeu. Pentru mulți, acesta este cel mai puternic argument în favoarea lui. Este foarte comună presupunerea că acesta a fost instituit de Domnul nostru și de apostoli, și că de atunci încoace ar fi trebuit să fie regula și practica printre creștini. De aceea prezentăm în cele ce urmează un articol din revista noastră, Turnul de Veghere, asupra acestui punct al subiectului:

„Aveau toate în comun”

„Toți cei care credeau erau împreună și aveau toate în comun. Își vindeau bunurile și averile și le împărțeau între toți, după nevoile fiecăruia. Toți împreună erau nelipsiți de la templu în fiecare zi; și frângând pâinea acasă, își luau hrana cu bucurie și curăție de inimă, lăudând pe Dumnezeu și fiind plăcuți înaintea întregului popor.” Fapt. 2:44-47.

Acesta era sentimentul spontan al Bisericii timpurii: egoismul a dat locul iubirii și interesului general. Binecuvântată experiență! Și fără îndoială că un sentiment asemănător, mai mult sau mai puțin clar definit, vine în inima tuturor acelora care sunt cu adevărat convertiți. La început când am înțeles dragostea și mântuirea lui Dumnezeu, când ne-am predat complet Domnului și ne-am dat seama de darurile Lui pentru noi, care aparțin nu numai vieții de acum ci și celei viitoare — am simțit o exuberanță a bucuriei, care a găsit în fiecare peregrin spre Canaanul ceresc un frate sau o soră în ((475)) care am avut încredere, fiindcă erau înrudiți cu Domnul și aveau spiritul Lui; și am fost dispuși să tratăm cu toți ca și cum am trata cu Domnul și să împărțim cu ei tot ce aveam ca și cum am împărți cu Răscumpărătorul nostru. Și în multe cazuri am fost treziți de un șoc aspru la faptul că nici noi, nici alții nu suntem perfecți în carne; și că, indiferent cât de mult din spiritul Învățătorului posedă acum poporul Său, ei „poartă această comoară în vasele de lut” ale slăbiciunii și defecțiunii umane.

Apoi am aflat nu numai că trebuie să ținem seama de slăbiciunile cărnii altor oameni, ci și că slăbiciunile cărnii noastre necesită supraveghere constantă. Am aflat că deși toți au fost părtași decăderii lui Adam, nu toți au decăzut la fel, sau exact în aceleași amănunte. Toți au decăzut de la asemănarea cu Dumnezeu și de la spiritul iubirii, la asemănarea cu Satan și la spiritul egoismului; și după cum iubirea are o varietate de moduri de a acționa, tot așa are și egoismul. Prin urmare, egoismul care lucrează a produs într-unul o dorință după tihnă, lene, nepăsare; într-altul a produs energie, străduință după plăcerile acestei vieți, mulțumire de sine etc.

Printre egoiștii activi, unii sunt mulțumiți de ei înșiși atunci când strâng avere și se spune despre ei, este bogat; alții își satisfac egoismul căutând onoarea oamenilor; alții în îmbrăcăminte, alții în călătorii, alții în desfrâu și în cele mai josnice și mai ordinare forme ale egoismului.

Fiecare conceput la viața nouă în Cristos, cu noul ei spirit de iubire, află că a început un conflict, lupte interioare și exterioare; pentru că spiritul nou se luptă cu orice formă de egoism și depravare care ne stăpânea înainte. Noua „gândire a lui Hristos”, ale cărei principii sunt dreptatea și iubirea, se afirmă cu putere; și îi reamintește voinței că a consimțit și s-a obligat la această schimbare. Dorințele cărnii (dorințele egoiste, oricare ar fi tendința lor), ajutate de influența exterioară a prietenilor, dispută și discută chestiunea, insistând că nu trebuie luată nici o măsură radicală — că un astfel de curs ar fi nechibzuit, nebunesc, imposibil. Carnea insistă că vechiul curs nu poate fi schimbat, dar va fi de acord cu unele modificări și să nu facă nimic atât de radical ca înainte.

((476))

Marea majoritate a poporului Domnului pare să fie de acord cu acest parteneriat, care de fapt este tot domnia egoismului. Dar alții insistă ca spiritul sau mintea lui Cristos să aibă stăpânirea. Lupta care urmează este grea (Gal. 5:16, 17); dar voința nouă trebuie să cucerească, iar eul împreună cu egoismul lui, sau cu dorințele lui depravate, să fie socotit mort. Col. 2:20; 3:3; Rom. 6:2-8.

Dar oare aceasta sfârșește lupta pentru totdeauna? Nu —

„Nu gândi că ai biruința
Și nu-ți înceta silința;
Lucrarea terminată nu-ți va fi
Până când coroana ți-o vei dobândi.”

O, da, noi trebuie să ne reînnoim zilnic lupta, să implorăm și să primim ajutorul divin, ca să ne putem încheia cursul cu bucurie. Noi trebuie nu doar să ne cucerim eul, ci, așa cum a făcut apostolul, trebuie să ne ținem corpul în stăpânire (1 Cor. 9:27). Și această experiență a noastră, că trebuie să fim continuu în alertă împotriva spiritului egoismului și să susținem și să promovăm în noi înșine spiritul iubirii, este experiența tuturor acelora care „s-au îmbrăcat cu Hristos” și au luat voința Lui ca să fie a lor. De aici vine temeiul remarcii apostolului: „De acum încolo nu mai cunoaștem pe nimeni îîn Cristosș după starea firească”. Noi îi cunoaștem pe cei în Cristos după spiritul lor nou, și nu după carnea lor decăzută. Și dacă uneori, sau întotdeauna într-o anumită măsură, îi vedem greșind, și totuși vedem dovezi că mintea cea nouă se luptă pentru supremație, în mod cuvenit suntem dispuși să simpatizăm cu ei mai degrabă decât să-i mustrăm pentru micile neajunsuri; „luând seama la noi înșine, ca să nu fim ispitiți și noi [de vechea noastră natură spre încălcarea unora dintre cerințele legii desăvârșite ale iubirii]”.

De aceea, sub „strâmtorarea de acum”, în timp ce fiecare trebuie, cât poate de mult, să-și țină corpul supus și spiritul iubirii în control, judecata sănătoasă, precum și experiența și Biblia ne spun că am face mai bine să nu complicăm lucrurile încercând planuri comuniste; ci fiecare să facă pentru picioarele sale cărări cât se poate de drepte, pentru ca ceea ce șchioapătă în carnea noastră decăzută să nu fie pe de-a-ntregul scos de pe cale, ci să fie vindecat.

((477))

(1) Judecata sănătoasă spune că dacă sfinții care primesc ajutor divin au o luptă constantă pentru a menține egoismul supus iubirii, o colonie sau o comunitate amestecată desigur nu va reuși să se conducă după o lege cu totul străină spiritului majorității membrilor ei. Și ar fi imposibil să se stabilească un comunism numai din sfinți, pentru că noi nu putem citi inimile — numai „Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi”. Și dacă o astfel de colonie de sfinți ar putea fi formată, și dacă aceasta ar prospera cu toate lucrurile în comun, tot felul de persoane rele ar căuta să le ia posesiunile sau să se împărtășească din ele; și dacă ar reuși să excludă acele persoane, ele ar spune tot felul de lucruri rele împotriva lor; și astfel, dacă ar rezista cumva, inițiativa n-ar fi un succes real.

Unii sfinți, precum și mulți din lume, sunt atât de căzuți în nepăsare egoistă încât numai necesitatea îi va ajuta să nu fie „leneși în activitate”, ci să fie „fierbinți în duh, slujind Domnului”. Și mulți alții sunt atât de ambițioși într-un mod egoist, încât au nevoie de loviturile eșecului și împotrivirii ca să-i înmoaie și să-i facă în stare să simpatizeze cu alții, sau chiar să-i facă să trateze drept pe alții. Pentru amândouă aceste clase „comunitatea” ar servi numai să împiedice învățarea lecțiilor potrivite și necesare.

Astfel de comunități, dacă ar fi lăsate să fie stăpânite de majoritate, ar coborî la nivelul majorității; pentru că minoritatea progresistă, activă, aflând că prin energie și cumpătare nu se poate câștiga mai mult decât prin nepăsare și lene, ar ajunge și ea nepăsătoare și indolentă. Dacă ar fi conduse de organizatori cu voință puternică, în calitate de Împuterniciți și Manageri ai vieții, după un principiu paternal, rezultatul ar fi mai favorabil din punct de vedere financiar; dar masele, lipsite de responsabilitate personală, ar degenera în simple unelte și sclavi ai Împuterniciților.

După judecata sănătoasă reiese deci că metoda individualismului, cu libertatea și responsabilitatea ei, este cea mai bună pentru dezvoltarea ființelor inteligente; chiar dacă de multe ori ea poate produce greutăți pentru toți, și uneori pentru mulți.

Judecata sănătoasă poate vedea că dacă Împărăția Milenară ar fi stabilită pe pământ, cu stăpânitorii divini făgăduiți, susținuți de ((478)) înțelepciunea infailibilă și de putere deplină pentru a o folosi, făcând din „judecată o linie și din dreptate un fir cu plumb” și stăpânind nu prin consensul majorității, ci prin judecată dreaptă, cum ar fi cu un „toiag de fier” — atunci comunismul ar putea reuși; probabil că ar fi cea mai bună condiție, și dacă e așa, aceasta va fi metoda aleasă de Împăratul împăraților. Dar noi așteptăm aceasta; și neavând puterea sau înțelepciunea să folosim o astfel de putere teocratică, spiritul unei minți sănătoase așteaptă pur și simplu timpul Domnului, rugându-se între timp: „Vie Împărăția Ta, facăse voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. Și, după ce Împărăția lui Cristos va fi adus pe toți cei doritori înapoi la Dumnezeu și la dreptate, și va fi nimicit pe toți cei nesupuși, atunci, Iubirea fiind regula pământului așa cum este a cerului, putem presupune că oamenii se vor împărtăși în comun din binecuvântările pământului, așa cum îngerii se împărtășesc din darurile cerului.

(2) Experiența dovedește eșecul metodelor comuniste în prezent. Au existat câteva astfel de comunități; și rezultatul a fost întotdeauna un eșec. Comunitatea Oneida din New York a fost una al cărei eșec a fost recunoscut de mult. Alta, Societatea Armonia din Pennsylvania, a dezamăgit repede speranțele fondatorilor ei, pentru că atât de multă discordie domnea încât s-a dezbinat. Filiala cunoscută ca Economiții, așezată lângă Pittsburgh, Pennsylvania, a înflorit o vreme, într-un anumit fel, dar acum este foarte slabă; și posesiunea proprietății ei este acum disputată în Societate și în tribunale.

Acum încep alte comunități de tip comunist, care vor avea mult mai puțin succes decât acestea pentru că timpurile sunt diferite; independența este mai mare, respectul și reverența sunt mai mici, majoritățile vor conduce și fără conducători supraomenești eșecul va fi sigur. Conducătorii înțelepți lumești își văd de ale lor, în vreme ce creștinii înțelepți sunt ocupați în alte direcții — ascultând porunca Domnului: „Duceți-vă ... și predicați Evanghelia”.

(3) Biblia nu învață comunismul, ci învață individualismul iubitor, plin de considerație, cu excepția comunismului din familie — fiecare familie acționând ca o unitate, în care tatăl este capul, iar soția una cu el, moștenitoare împreună cu el ((479)) a harului vieții, partenera lui în fiecare bucurie și beneficiu, precum și în fiecare adversitate și necaz.

Este adevărat, Dumnezeu a permis un aranjament comunist în Biserica primară, la care ne-am referit la începutul acestui articol; dar acesta se poate să fi fost cu scopul de a ne ilustra neînțelepciunea acestei metode; și ca nu cumva unii, gândindu-se acum la acest plan, să tragă concluzia că apostolii n-au poruncit și n-au organizat comunități din cauză că le-a lipsit înțelpciunea de a întocmi și a duce la bun sfârșit astfel de metode; căci nu poate fi citat nici un cuvânt din partea Domnului nostru sau din partea apostolilor care să susțină principiile comuniste, dar multe pot fi citate care susțin contrariul.

Este adevărat, apostolul Petru (și probabil și alți apostoli) a știut despre acel prim aranjament comunist și a cooperat la el, chiar dacă n-a învățat pe alții acest sistem. S-a dedus de asemenea că moartea lui Anania și a Safirei a fost un indiciu că predarea tuturor bunurilor credincioșilor era obligatorie; dar nu este așa: păcatul lor a fost păcatul minciunii, după cum a declarat Petru recapitulând cazul. Fiindcă aveau bucata de pământ, n-ar fi fost nimic rău în a o păstra dacă au obținut-o onest; și chiar după ce au vândut-o nau făcut nici un rău: greșeala a fost în prezentarea falsă că suma de bani predată era tot ce aveau, când nu aceasta era tot ce aveau. Ei au încercat să-i înșele pe ceilalți luând o parte din tot ce era al altora, fără ca ei să dea tot ce era al lor.

De fapt, comunitatea creștină din Ierusalim a fost un eșec. „Murmurau ... pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărțirea ajutoarelor de toate zilele.” Deși la inspecția apostolică Biserica era curată, fără „neghină”, și toți aveau comoara spiritului nou sau „gândirea lui Hristos”, totuși era clar că această comoară se afla doar în vase deformate și strâmbe care nu puteau merge bine împreună.

Apostolii au aflat repede că lucrarea de conducere a comunității împiedica adevărata lor lucrare — propovăduirea Evangheliei. Așa că au lăsat altora acele lucruri. Apostolul Pavel și alții călătoreau din cetate în cetate propovăduindu-L pe Cristos și pe El răstignit; dar, după cum arată relatarea, ei n-au menționat niciodată comunismul și n-au organizat niciodată o comunitate; și totuși sf. ((480)) Pavel declară: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”. Aceasta dovedește că comunismul nu este parte din Evanghelie, nici din planul lui Dumnezeu pentru acest veac.

Dimpotrivă, apostolul Pavel a îndemnat și a învățat Biserica să facă lucruri care ar fi fost imposibil să fie făcute în calitate de membri ai unei societăți comuniste — fiecare „să poarte grijă de ai săi”; „în ziua întâi a săptămânii, fiecare să pună deoparte” bani pentru serviciul Domnului, după cum i-a favorizat Domnul; ca robii să asculte de stăpânii lor, făcând slujba cu bunăvoință îndoită dacă stăpânul ar fi și frate în Cristos; și cum ar trebui stăpânii săși trateaze robii, ca unii care trebuie să dea și ei socoteală marelui Stăpân, Cristos. 1 Tim. 5:8; 6:1; 1 Cor. 16:2; Efes. 6:5-9.

Domnul nostru Isus nu numai că n-a întemeiat o comunitate în timpul vieții Sale, dar nici n-a învățat vreodată că ar trebui întemeiat așa ceva. Dimpotrivă, în pildele Sale El a învățat că nu tuturor li s-a dat același număr de mine sau de talanți, ci fiecare este un administrator și trebuie în mod individual (nu colectiv, ca o comunitate) să-și conducă propriile sale afaceri și să dea propria sa socoteală (Mat. 25:14-28; Luca 19:12-24. Vezi și Iacov 4:13, 15). Când a murit, Domnul nostru Și-a încredințat mama în grija ucenicului Său Ioan, și relatarea lui Ioan (19:27) este: „Și, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă”. Prin urmare, Ioan avea o casă, tot așa aveau și Marta, Maria și Lazăr. Dacă Domnul nostru ar fi întemeiat o comunitate, fără îndoială ar fi încredințat-o pe mama Sa acestei comunități în loc să i-o încredințeze lui Ioan.

Mai mult, formarea unei comunități de credincioși este contrară scopului și metodelor Veacului Evanghelic. Scopul acestui veac este de a-L mărturisi lumii pe Cristos și astfel „să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”; și în acest scop toți credincioșii sunt îndemnați să fie o lumină arzândă și strălucitoare înaintea oamenilor — a lumii în general — și nu numai unul înaintea celuilalt și unul către altul. Așadar, după ce a permis întemeierea primei comunități creștine, pentru a arăta că eșecul întemeierii comunităților în general n-a fost o neglijență, Domnul a deființat-o și a împrăștiat pe credincioși pretutindeni, ca să propovăduiască Evanghelia fiecărei creaturi. Citim: „În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva ((481)) bisericii care era la Ierusalim. Și toți, în afară de apostoli, s-au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei”, și s-au dus pretutindeni ca să propovăduiască Evanghelia. Fapt. 8:1, 4; 11:19.

Și acum lucrarea poporului lui Dumnezeu este să lumineze în calitate de lumini în mijlocul lumii, și nu să se închidă în mănăstiri și sihăstrii sau în comunități. Promisiunile Paradisului nu se vor realiza intrând în astfel de comunități. Dorința de a intra în astfel de „confederații” nu este decât spiritul general al zilelor noastre, împotriva căruia suntem preveniți (Isa. 8:12). „Taci înaintea Domnului și așteaptă-L cu răbdare.” „Vegheați deci tot timpul și rugați-vă ca să fiți socotiți vrednici să scăpați de toate acestea care se vor întâmpla și să stați în picioare înaintea Fiului Omului.” Luca 21:36.

Anarhia ca remediu

Anarhiștii doresc libertatea până la măsura lipsei de lege. Se pare că ei au ajuns la concluzia că toate metodele de cooperare umană s-au dovedit a fi un eșec, și ei își propun să nimicească orice constrângeri de cooperare umană. Anarhia este așadar exact opusul comunismului, deși unii le confundă. În vreme ce comunismul ar nimici orice Individualism și ar obliga întreaga lume să aibă parte egală, Anarhia ar nimici toate legile și constrângerile sociale, astfel încât fiecare individ să poată face ceea ce-i place. Anarhismul este numai distructiv: după câte putem noi înțelege, nu are trăsături constructive. El consideră probabil că acum are pe mâini o sarcină suficientă în nimicirea lumii, iar bătălia sa în ceea ce privește reconstrucția s-o lase mai bine pentru viitor.

Extrasele care urmează, dintr-o broșură de șaisprezece pagini publicată de anarhiștii londonezi și distribuită la marea lor paradă din mai, ne dă o idee despre concepțiile lor sălbatice și disperate:

„Credința că trebuie să existe undeva autoritate și supunere la autoritate stă la rădăcina întregii noastre nefericiri. Ca remediu, noi sfătuim o luptă pe viață și pe moarte contra oricărei autorități — autoritate fizică, așa cum este întruchipată de Stat, sau doctrinară, rezultatul secolelor de ignoranță și ((482)) superstiție, cum este religia, patriotismul, supunerea la legi, credința în utilitatea guvernării, supunerea față de bogați și de cei în funcție — pe scurt, o luptă împotriva tuturor și a oricărei înșelătorii făcute să buimăcească și să înrobească pe muncitori. Muncitorii trebuie neapărat să nimicească autoritatea: cei care beneficiază de pe urma ei în mod sigur n-o vor face. Patriotismul și religia sunt sanctuare și bastioane ale ticăloșilor; religia este cel mai mare blestem al rasei umane. Dar se vor găsi oameni care pângăresc nobilul cuvânt «muncă», combinându-l cu termenul dezgustător «biserică» în expresia «Biserica Muncii». La fel de bine s-ar putea vorbi despre «Poliția Muncii».

Noi nu împărtășim aceste vederi ale celor care cred că Statul poate fi convertit într-o instituție benefică. Schimbarea ar fi tot atât de dificilă ca și cum ai converti un lup în miel. Nici nu credem în centralizarea întregii producții și a consumului, spre care țintesc socialiștii. Aceasta n-ar fi nimic altceva decât Statul din prezent sub o altă formă, cu autoritate crescută, o adevărată monstruozitate de tiranie și robie.

Ceea ce doresc anarhiștii este libertate egală pentru toți. Talentele și înclinațiile tuturor oamenilor diferă de la unul la altul. Fiecare știe mai bine ce poate face el și ce vrea el; legile și reglementările sunt numai piedici, iar munca forțată nu este niciodată plăcută. În statul dorit de anarhiști, fiecare va face munca pe care o va agrea mai mult și își va satisface nevoile din magazia comună așa cum îi place mai mult”.

S-ar părea că până și cea mai slabă judecată și cea mai mică experiență n-ar vedea în această propunere decât cea mai mare nebunie. În ea nu există nici un remediu, nici propus, nici așteptat: nu este decât scrâșnirea din dinți a celor lipsiți de speranță și disperați; totuși este extrema spre care sunt mânate mulțimile prin forța împrejurărilor, stimulate de egoism.

Socialismul sau colectivismul ca remediu

Socialismul ca guvernare civilă propune asigurarea reconstrucției societății, creșterea bogăției și o distribuire mai egală a produselor muncii prin proprietatea colectivă, publică a pământului și a capitalului (altă bogăție decât ((483)) proprietățile imobiliare), și conducerea tuturor industriilor de către public în mod colectiv. Deviza sa este: „Fiecăruia după faptele sale”.

Se deosebește de „naționalism” prin aceea că nu-și propune să răsplătească la fel pe toți indivizii. Se deosebește de „comunism” prin aceea că nu susține o comunitate de bunuri sau de proprietate. Astfel, după părerea noastră, acesta evită erorile ambelor și ar fi o teorie foarte practică dacă ar putea fi introdusă treptat și de către oameni înțelepți, moderați, lipsiți de egoism. Acest principiu a realizat deja mult la o scară mică în diferite localități. În multe orașe din Statele Unite aprovizionarea cu apă, îmbunătățirea străzilor, școlile și departamentele de pompieri și de poliție sunt conduse în acest mod, spre binele general. Dar Europa este înaintea noastră în aceste privințe; căci multe din căile ferate și telegrafele lor sunt conduse astfel. În Franța, industria tutunului cu toate profiturile ei aparține guvernului, poporului. În Rusia, industria băuturilor alcoolice a fost confiscată de guvern și de acum încolo va fi condusă de acesta spre beneficiul public din punct de vedere financiar, și se susține că și moral.

Următoarele statistici sunt din

„Edificarea socială”

de E. D. Babbitt, LL. D., de la College of Fine Forces, New Jersey:

„Șaizeci și opt de guverne au în proprietate liniile lor de telegraf.

Cincizeci și patru de guverne au în proprietate căile ferate în întregime sau în parte, în timp ce numai nouăsprezece nu au, printre care și Statele Unite.

În Australia o persoană poate călători o mie de mile (la clasa întâi) de-a curmezișul țării pentru 5,50 $, sau șase mile pentru 2 cenți, iar muncitorii de la căile ferate sunt plătiți pentru opt ore de muncă mai bine decât în Statele Unite pentru zece ore. Oare aceasta sărăcește țara? În Victoria, unde predomină aceste rate, venitul net pentru 1894 a fost suficient pentru a plăti taxele federale.

((484))

În Ungaria, unde căile ferate sunt în proprietatea statului, o persoană poate călători șase mile pentru un cent, și de când guvernul a cumpărat căile ferate, salariile s-au dublat.

În Belgia, taxele de călătorie și de transport au fost micșorate la jumătate și salariile s-au dublat. Dar cu toate acestea, căile ferate aduc la guvern un venit anual de 4.000.000 $.

În Germania, administrația guvernamentală a căilor ferate transportă o persoană patru mile pentru un cent, în vreme ce salariile angajaților sunt cu 120 de procente mai mari decât atunci când erau în proprietatea corporațiilor. Sa dovedit falimentar un astfel de sistem? Nu. În timpul ultimilor zece ani profiturile nete au crescut cu 41 de procente. Anul trecut (1894), căile ferate au adus guvernului german un profit net de 25.000.000 $.

S-a estimat că deținerea căilor ferate de către guvern ar scuti populația Statelor Unite de un miliard de dolari în bani și ar da salarii mai bune angajaților, care atunci fără îndoială ar fi necesari 2.000.000 în loc de 700.000 câți sunt în prezent.

Berlinul, în Germania, este numit cel mai curat, cel mai bine pavat și cel mai bine administrat oraș din lume. Are în proprietate gazul, lumina electrică, uzinele de apă, liniile de tramvai, telefoanele și chiar și asigurarea împotriva incendiilor, și scoate astfel un profit anual de 5.000.000 de mărci sau 1.250.000 $, peste toate cheltuielile. În acest oraș cetățenii pot călători cinci mile de câte ori vreau pe zi, tot timpul anului, pentru 4,50 $, în timp ce două călătorii pe zi cu tramvaiul suspendat costă în New York 36,50 $.

D-nul F. G. R. Gordon a dat în The Twentieth Century statisticile cu privire la iluminatul unui număr de orașe americane și a aflat că prețul mediu al fiecărui arc electric pe an, dacă este sub control municipal, este de 52,125 $, în timp ce prețul mediu plătit de către diferite orașe companiilor private este de 105,13 $ pe sursă de lumină anual, sau cu puțin mai mult decât dublul sumei plătite când este administrat de către orașe.

Prețul mediu pentru telegrame în Statele Unite în 1891 a fost de 32,5 cenți. În Germania, unde telegraful este în proprietatea ((485)) guvernului, trimiterea mesajelor de câte zece cuvinte în toată țara costă cinci cenți. Aici, din cauza distanțelor mai mari și a prețurilor mai mari pentru muncă, ar trebui să plătim probabil de la cinci la douăzeci de cenți, după distanță. Avantajul remarcabil ca fiecare municipalitate să aibă sub control gazul, apa, cărbunele și liniile de tramvai, a fost demonstrat de Birmingham, Glasgow și alte orașe din Marea Britanie”.

Până aici foarte bine, răspundem noi. Dar nici un om normal n-ar susține totuși că săracii Europei se bucură de binecuvântările milenare, chiar cu toate aceste teorii socialiste care sunt în acțiune în mijlocul lor. Nici un om bine informat nu va încerca să spună că clasele muncitoare din Europa sunt măcar pe aproape la același nivel cu muncitorii din Statele Unite în general. Acesta este totuși Paradisul lor, și chiar acum sunt formulate legi pentru a limita miile de oameni care doresc să vină să aibă parte de acest Paradis.

Dar în timp ce ne bucurăm de orice ameliorare a condițiilor săracilor din Europa, să nu uităm că mișcarea de naționalizare, cu excepția Marii Britanii, rezultă nu dintr-o mai mare înțelepciune din partea oamenilor, nici din bunăvoință sau nepăsare din partea capitalului, ci dintr-o altă cauză care nu operează în Statele Unite — chiar de la guverne. Ele le-au luat pe acestea în stăpânire pentru a evita falimentul. Ele sunt sub cheltuieli uriașe pentru a susține armatele, marina, fortărețele etc., și trebuie să aibă o sursă de venit. Prețurile mici pentru călătorii sunt pentru a plăcea oamenilor și pentru a încuraja afacerile; pentru că, dacă prețurile n-ar fi mici, cei mulți care au salarii mici n-ar putea călători. Așa cum este, vagoanele de categoria a patra din Germania sunt numai vagoane de marfă, fără nici un fel de scaune.

În lumina deplină a acestor fapte, să nu ne înșelăm presupunând că astfel de măsuri ar rezolva Problema Muncii, sau măcar ar ușura lucrurile pentru un timp mai lung de șase ani, și aceasta doar în mică măsură.

Avem motive să credem că Socialismul va face un mare progres în următorii câțiva ani. Dar adesea nu va fi promovat ((486)) cu înțelepciune și moderație: succesul va îmbăta pe unii dintre susținătorii lui, iar eșecul va duce pe alții la disperare, și ca rezultat nerăbdarea va duce la nenorocire. Capitalismul și monarhismul văd în Socialism un dușman, și deja i se opun în măsura în care îndrăznesc, având în vedere opinia publică. Biserica nominală, deși plină de neghină și de spirit lumesc, rămâne un factor important în acest caz; pentru că ea reprezintă și controlează în mare parte clasele de mijloc în ale căror mâini se află echilibrul puterii între clasele de sus și cele de jos ale societății. Acestora Socialismul le-a fost prezentat până acum în mod considerabil într-o lumină falsă de către prietenii lui, care până acum au fost în general necredincioși. Conducătorii, capitaliștii și clerul, cu puține excepții, se vor repezi la primele extreme ale Socialismului ca să-l asalteze și să-l stigmatizeze cu infamie, și să-l sufoce temporar, încurajându-se cu argumentele ipocrite pe care propriul interes și frica le vor sugera.

Noi nu putem decât să ne bucurăm văzând principiile echității puse în acțiune, chiar dacă numai temporar și parțial. Și toți cei ale căror interese vor fi afectate de aceasta ar trebui să se străduiască să adopte o vedere largă și să renunțe la o parte din avantajele personale pentru binele general.

Așa cum am sugerat, mișcarea va fi zdrobită sub puterea unită a Bisericii, a Statului și a Capitalului, și mai târziu va duce la marea explozie a anarhiei, în care, așa cum se arată în Scripturi, toate instituțiile actuale se vor prăbuși — „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”.

Dar chiar dacă Socialismul ar face în întregime ce ar vrea, s-ar dovedi a fi doar o alinare temporară, atâta timp cât egoismul este principiul conducător în inimile majorității oamenilor. Există „uneltitori înnăscuți” care ar găsi repede mijloace de a lua pentru ei crema din activitățile și compensațiile publice; paraziții structurii sociale s-ar înmulți și ar înflori, și „grupurile de interes” ar fi pretutindeni. Atâta timp cât oamenii vor recunoaște și vor venera un principiu, ei se vor conforma lui mai mult sau mai puțin: de aceea, ((487)) Socialismul ar putea fi la început relativ curat și reprezentanții lui în funcție ar putea fi slujitori credincioși ai publicului pentru binele public. Dar numai să ajungă Socialismul popular, și aceiași uneltitori șmecheri, egoiști, care acum i se împotrivesc, vor intra și îl vor controla pentru propriile lor scopuri egoiste.

Comuniștii și naționaliștii văd că atât timp cât vor fi permise diferențe de compensație, egoismul va denatura și va perverti adevărul și dreptatea; și pentru a mulțumi mândria și ambiția, acesta va trece peste orice barieră împotriva sărăciei pe care oamenii ar putea-o ridica. Ca să rezolve această dificultate, ei merg la extremele nepractice pe care le prezintă pretențiile lor — nepractice pentru că oamenii sunt păcătoși, nu sfinți; egoiști, nu iubitori.

Opinia lui Herbert Spencer asupra socialismului

D-nul Herbert Spencer, renumitul filosof și economist englez, observând declarația că socialistul italian Ferri îi sprijină teoriile, a scris: „Afirmația că vreuna din vederile mele favorizează Socialismul îmi produce mare iritare. Cred că venirea Socialismului este cel mai mare dezastru pe care l-a cunoscut lumea vreodată”.

În timp ce marii gânditori sunt de acord că competiția sau „individualismul” își are relele sale care cer remedii drastice, ei critică aspru înrobirea individului organizației sociale: sau mai degrabă îngroparea întregii individualități în Socialism, ca fiind în cele din urmă un dezastru și mai mare; deoarece va crea armate de funcționari publici, va face guvernarea încă mai negociabilă decât în prezent, și ca urmare va deschide calea mai mult decât oricând spre grupuri de interes și corupție generală.

Cele ce urmează, din Literary Digest (10 aug., 1895), au legătură cu subiectul în curs, arătând că principiile socialiste nu vor rezista decât dacă vor fi susținute de un oarecare fel de forță — atât de puternic este egoismul în toată omenirea:

((488))

„Două comunități socialiste”

„Două încercări practice ale socialismului atrag atenția studenților economiei sociale de peste tot. În ambele cazuri promotorii inițiali ai comunităților socialiste o duc destul de bine, în una din ele sunt chiar prosperi. Dar încercarea de a trăi la înălțimea învățăturilor teoriilor socialiste a eșuat în ambele cazuri. Foștii comuniști s-au întors la metode care nu prea diferă de cele ale burghezilor din jurul lor. Cu ceva mai bine de doi ani în urmă, un partid al muncitorilor australieni, sătui de o viață de robi salariați ușurată numai de greutățile unei inactivități forțate, au pornit spre Paraguay, unde au obținut pământ potrivit pentru fermierii care nu au mașini mari la dispoziție. Ei au numit proaspăta lor așezare Noua Australie și au sperat s-o transforme într-o Utopie pentru muncitori. Ministerul de Externe britanic, în ultimul raport oficial, dă o istorie scurtă a mișcării care a făcut pe mulți oameni să schimbe Australia, «Eldorado-ul muncitorilor», cu America de Sud. Luăm cele ce urmează din raportul menționat:

Scopurile coloniei au fost stabilite în constituție, în care unul dintre articole sună după cum urmează: «Intenția noastră este să formăm o comunitate în care întreaga muncă va fi spre beneficiul fiecărui membru și în care va fi imposibil ca unul să tiranizeze pe altul. Datoria fiecărui individ va fi să privească bunăstarea comunității ca scopul său principal, asigurând astfel un nivel de confort, fericire și educație care este imposibil întrun tip de societate unde nimeni nu este sigur că nu va muri de foame».

Acest ideal n-a fost realizat. Optzeci și cinci de coloniști s-au săturat repede de restricțiile impuse asupra lor de majoritate și au refuzat să se supună. Noi sosiri din Australia au completat pierderea produsă de această separare; dar noii-sosiți, nemulțumiți de liderul mișcării, și-au ales un conducător propriu, așa încât acum erau trei partide în colonie. Împărțirea egală a câștigului muncii lor i-a nemulțumit curând pe unii dintre muncitori, care, contrar regulilor socialiste, au cerut o parte proporțională cu munca pe care o făcuseră. Impunerea strictă a prohibiției a fost o altă cauză de nemulțumire, mai ales că încălcarea ei se pedepsea cu expulzarea fără șansa de a ((489)) recupera capitalul inițial pus în întreprindere. Colonia era pe punctul de a se prăbuși, când conducătorul de dinainte al mișcării a reușit să fie numit judecător de către autoritățile paraguaiene, și s-a înconjurat de o forță polițienească. Există speranța ca această colonie să devină acum prosperă, dar s-a renunțat la reglementările socialiste.

Experiența minerilor din Monthieux este cumva diferită. În cazul lor prosperitatea a făcut să fie puse deoparte teoriile socialiste. Gewerbe Zeitung, din Berlin, ne spune povestea lor după cum urmează:

«La Monthieux, lângă St. Etienne, există o mină care a fost părăsită de compania care o avea în proprietate cu doi ani în urmă, și minerii au fost concediați. Deoarece nu erau șanse de angajare prin împrejurimi, muncitorii au cerut companiei să le dea lor mina, și fiindcă proprietarii n-au crezut că mina poate deveni rentabilă, au acceptat. Minerii n-aveau mașini, dar au lucrat cu hotărâre și au reușit să găsească noi filoane. Au făcut eforturi aproape supraomenești și au reușit să economisească suficient din câștiguri ca să cumpere mașini, și minele părăsite din Monthieux au devenit o sursă de bogăție pentru noii proprietari. Foștii proprietari s-au străduit atunci să-și recâștige proprietatea, dar au pierdut procesul, și presa muncii n-a scăpat ocazia de a pune în contrast avariția capitaliștilor și noblețea minerilor care au împărțit în mod egal câștigurile muncii lor. Minele din Monthieux au fost arătate ca un exemplu de triumf al colectivismului asupra exploatării capitalului privat.

Între timp minerii și-au extins operațiunile până când nau mai putut face toată munca fără ajutor. Au fost chemați și alți mineri și s-au străduit să continue munca. Dar oamenii care preluaseră mina la început și o făcuseră rentabilă au refuzat să împartă în mod egal cu cei nou-veniți. Ei știau că bogăția de sub picioarele lor fusese descoperită de ei cu eforturi aproape supraomenești; ei făcuseră, ca să zicem așa, ceva din nimic, atunci de ce ar împărți rezultatele muncii lor cu cei nou-veniți, care de fapt lucraseră în tot acest timp, dar în altă parte? De ce le-ar da noilor tovarăși de seceriș ceva ce ei nu semănaseră? Cei nou-veniți ar trebui să fie ((490)) bine plătiți, mai bine decât în alte mine, dar n-ar trebui să devină coproprietari. Și când cei nou-veniți au creat dezordine, muncitorii «capitaliști» au adus poliția și i-au dat afară din sala de consiliu».”

Naționalismul ca remediu

Naționalismul este o dezvoltare mai târzie a teoriei în privința socialismului. El pretinde că toate industriile trebuie conduse de națiune, în baza obligației comune de a lucra și a garantării generale a mijloacelor de trai; toți muncitorii să facă același volum de muncă și să primească aceleași salarii.

Naționaliștii pretind că:

„Federațiile, trusturile și sindicatele, de care se plâng oamenii în prezent, demonstrează posibilitatea realizării principiului nostru de bază în privința asocierii. Noi căutăm doar să împingem ceva mai departe acest principiu și să facem ca toate industriile să funcționeze în interesul tuturor, prin națiune — prin poporul organizat — unitatea organică a întregului popor.

Sistemul industrial actual se dovedește greșit prin greșelile imense pe care le produce; se dovedește absurd prin risipa imensă de energie și material care se admite că-l însoțește. Împotriva acestui sistem ridicăm protestul nostru; pentru abolirea sclaviei pe care el a produs-o și vrea s-o continue, promitem eforturile noastre cele mai bune”.

Anumite puncte favorabile, comune ambelor, au fost menționate de noi în mod favorabil sub titlul „Socialismul sau Colectivismul ca remediu”; totuși, ca întreg, Naționalismul nu poate fi practicat; obiecțiile la acesta fiind în general aceleași cu cele pe care le-am arătat mai înainte împotriva comunismului. Deși Naționalismul nu amenință, asemenea comunismului, în mod direct cu distrugerea familiei, tendința lui ar fi desigur în acea direcție. Printre susținătorii lui sunt multe minți luminate, suflete filantropice, dintre care unii au ajutat, fără nădejdea vreunui avantaj personal, la fondarea coloniilor unde principiile ((491)) Naționalismului urmau să se realizeze ca exemple publice. Unele dintre acestea au fost eșecuri totale, iar cele care practic au avut succes au fost forțate să ignore principiile naționaliste când au avut de-a face cu lumea din afara coloniilor lor: și, după cum s-ar putea aștepta, toate au avut destule frecușuri interne. Dacă având „un singur Domn, o singură credință, un singur botez” sfinții lui Dumnezeu găsesc dificilă „păstrarea unirii Duhului în legătura păcii”, și au nevoie să fie îndemnați să se îngăduie unii pe alții în iubire, cum s-ar putea aștepta ca grupe amestecate, care nu pretind un astfel de spirit ca legătură, să reușească în învingerea spiritului egoist al lumii, al cărnii și al diavolului?

Pe acest plan naționalist au început și au eșuat câteva colonii în Statele Unite în ultimii câțiva ani. Unul dintre cele mai remarcabile eșecuri este cel cunoscut sub numele de Colonia Altruria, din California, fondată de Rev. E. B. Payne, în baza teoriei „Unu pentru toți și toți pentru unu”. A avut multe avantaje asupra altor colonii prin aceea că șia ales membrii și n-a acceptat toate soiurile. Mai mult, a avut ca formă de conducere Loja, cu un control foarte amănunțit. Fondatorul ei, arătând motivele eșecului în San Francisco Examiner din 10 decembrie 1896, a spus:

„Altruria n-a fost un eșec total; ... noi am demonstrat că încrederea, bunăvoința și sinceritatea — care au predominat un timp — au făcut o viață comunitară fericită, și că, pe de altă parte, motivele de suspiciune, invidie și egoism înrăiesc natura umană și fac ca viața să nu aibă valoare. ... N-am continuat să avem încredere și să ne considerăm unul pe altul ca la început, ci am căzut înapoi în căile restului lumii”.

Ceea ce unii oameni demonstrează prin experiență, alții cunosc prin gândire inductivă, bazată pe cunoașterea naturii umane. Oricine dorește o lecție despre zădărnicia speranței venite din astfel de sursă atâta timp cât egoismul controlează inima oamenilor, își poate primi experiența ieftin, stând câte o săptămână la trei sau patru „pensiuni” de clasa a doua.

((492))

Educația generală a mecanicilor ca remediu

În The Forum cu câțiva ani în urmă a apărut un articol de dnul Henry Holt, în care el s-a străduit să arate că educația ar trebui să fie în mare măsură industrială ca să-l facă potrivit pe un mecanic să poată schimba repede un loc de muncă cu altul — că el ar trebui „să învețe o duzină” de meserii. Deși aceasta ar putea ajuta pentru un timp câteva persoane, este clar că o astfel de măsură n-ar rezolva problema. Este destul de rău așa cum este, când tencuitorii și zidarii pot fi ocupați, în vreme ce pantofarii și țesătorii sunt fără lucru; dar care ar fi efectul dacă și aceștia din urmă ar cunoaște tencuitul și zidăria? Ar crește concurența în fiecare meserie dacă toți șomerii ar putea concura pentru locurile de muncă ocupate. Domnul susmenționat tratează bine două adevăruri cuprinzătoare, în privința cărora este necesară educația. El a spus:

„Adevărul mai simplu dintre acestea este inevitabil, chiar dacă este crud — necesitatea Selecției Naturale. Eu nu spun că este dreptate. Natura nu știe nimic despre dreptate. Mecanismul ei continuă să funcționeze necruțător într-un grup de condiții grele, dar la urma urmei scoate din acele condiții ceea ce vor da ele mai bun. Adevărat, ea a dezvoltat în noi inteligență ca să-i îndreptăm puțin cursul; și folosind-o apare funcția dreptății. Dar noi o putem îndrepta numai în canale potrivite propriilor ei curenți; altfel suntem copleșiți. Ei bine, nici una din căile naturii nu este mai largă și mai clar marcată decât cea a Selecției Naturale, și în exercitarea micilor noastre libertăți și alegeri nu suntem niciodată atât de înțelepți ca și atunci când ne aliniem ei — când, de exemplu, ridicăm un Lincoln din casa lui. Dar până acum suntem cu mult mai apți să preferăm demagogul și apoi să suferim. Socialismul propune să extindă pericolul acestei suferințe la câmpul producției. Magnații industriei sunt aleși acum doar prin selecție naturală — cel puțin cu o foarte moderată abatere în acțiunea eredității, care se vindecă rapid: dacă fiul nu moștenește sănătatea, încetează curând să supraviețuiască. Dar cu libertatea crescândă a competiției și cu facilitățile crescânde acordate ((493)) oamenilor capabili să poată împrumuta capital dacă nu au, este substanțial adevărat că industria este în prezent condusă de Selecția Naturală. Pentru aceasta, socialistul propune să înlocuiască selecția artificială, și aceasta prin vot popular. O cunoaștere generală a superiorității căii Naturii ar vindeca această nebunie.

Celălalt adevăr atât de greu de împărtășit clar, dar nu imposibil a se da o anumită concepție despre el, este cel mai important. Este dificil, nu atât de mult pentru că necesită o anumită educație preliminară, cât pentru că dogma a luptat împotriva lui mii de ani și încă mai luptă. Pentru cei mai mulți care citesc acestea, fiecare din aceste afirmații li se va părea probabil ciudată, când adevărul este numit în expresia familiară — Domnia Universală a Legii. Totuși există faptul că mulțimile de oameni care gândesc că cred în aceasta, se roagă zilnic să nu fie așa — să se facă excepții în cazurile lor. Oamenii în general — și legiuitorii în general — într-o chestiune fiziologică ar trimite după doctor; sau într-o chestiune mecanică după inginer; sau în chimie după chimist; și ar urma opinia lui cu credința unui copil; dar în economie nu vor alte opinii decât ale lor proprii. Habar n-au că astfel de chestiuni sunt, asemenea celor fizice, sub controlul legilor naturale — că, pentru a descoperi acele legi sau a le învăța pe cele deja descoperite, se cere studiu deosebit; și a merge contra lor, în ignoranță, trebuie să aducă dezastru la fel de fatal ca și în corupție. ...

Așa că muncitorii au nevoie nu numai de instruire în școlile de meserii și în anumite fapte economice, ci și de felul de instruire în științe și istorie care să le dea o anumită concepție despre Legea Naturală. Pe baza astfel dată, ar putea fi construită o anumită noțiune despre controlul ei în lumea socială și în cea materială; precum și o înțelegere că legea umană este zadarnică, sau mai rău, afară de cazul când prin studiu atent și printr-un experiment precaut este făcută să se conformeze Legii Naturale. De aici vine credința că nici o lege omenească nu poate să-l facă pe cel necorespunzător să supraviețuiască, decât pe cheltuiala ((494)) altcuiva; și că singura modalitate de a-l face în stare să supraviețuiască pe cont propriu este să-l facă sănătos”.

Da, este bine ca toți să afle că aceste două legi controlează sistemul nostru social din prezent, și că nu este în puterea omului să schimbe natura sau legile naturii; și de aceea este imposibil ca el să facă mai mult decât să cârpească condițiile sociale prezente și temporar să le îmbunătățească puțin. Legile noi și mai de dorit, necesare societății perfecte, ideale, vor cere puteri supranaturale pentru introducerea lor. Învățarea acestei lecții va ajuta la aducerea „evlaviei însoțite de mulțumire” (în locul nemulțumirii care se agravează), în timp ce așteptăm Împărăția lui Dumnezeu și ne rugăm: „Vie Împărăția Ta; facăse voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”.

Remediul taxei unice

Fără îndoială, fiindcă a văzut efectele Comunismului, Naționalismului și Socialismului, așa cum sunt arătate mai sus, d-nul Henry George a întocmit un plan care are oarecare merit, cunoscut ca „Teoria Taxei Unice”. Se poate spune că acesta este reversul Socialismului în anumite privințe. Este Individualism în multe aspecte importante. Lasă individul pe seama resurselor propriului său caracter, a propriilor sale eforturi și mediu; decât că ar rezerva pentru fiecare un drept inalienabil de a folosi în comun aerul, apa și pământul — ca binecuvântări comune ale Creatorului. Planul propune o foarte mică schimbare de la sistemul social actual. Pretinzând că inegalitățile actuale în privința averii, în măsura în care acestea sunt opresive și dăunătoare, sunt cu totul rezultatele proprietății private asupra pământului, această teorie propune ca tot pământul să devină încă o dată proprietatea rasei lui Adam în ansamblu; și pretinde că în acest fel relele sistemului nostru social din prezent se vor îndrepta rapid. Propune ca această redistribuire a pământului să fie îndeplinită, nu împărțindu-l proporțional în familia umană, ci considerându-l ca un ((495)) vast domeniu și permițându-i fiecărei persoane ca arendaș să folosească atât cât dorește din ceea ce posedă acum, și să se colecteze o taxă pentru pământ sau o chirie de la fiecare ocupant, proporțională cu valoarea pământului (afară de valoarea clădirilor sau a altor amenajări de pe el). Astfel, un lot neocupat ar fi evaluat la o chirie sau taxă la fel de mare ca și un lot alăturat pe care s-a construit, și un câmp nelucrat ca și unul rodnic învecinat. Taxa astfel colectată ar constitui un fond pentru toate scopurile în vederea bunăstării generale — pentru școli, străzi, drumuri, apă etc., și pentru guvernul local și general; de aceea și numele de teoria „Taxei Unice”.

Efectul ar fi desigur să se deschidă pentru o locuire reală mii de loturi intravilane și terenuri virane ținute acum pentru scopuri speculative; deoarece, toate taxele fiind contopite întruna, și fiind desființate taxele pe vite, mașini, afaceri și amenajări de toate felurile, și toate concentrate asupra pământului, ar face taxa pe pământ foarte importantă; gradată însă așa încât să nu arate nici un favoritism, terenurile agricole sărace sau departe de mijloacele de transport fiind taxate proporțional mai puțin decât terenurile mai bune și decât cele mai aproape de mijloacele de transport. Loturile intravilane ar fi la fel evaluate potrivit valorii, așezării și împrejurimilor luate în considerare.

O astfel de lege, făcută să devină operativă după zece ani de la adoptarea ei, ar avea ca efect imediat reducerea valorii proprietăților imobiliare, și până la timpul când ar deveni operativă, milioane de acri și mii de loturi intravilane ar fi la îndemâna oricui le-ar putea folosi și ar putea plăti chiriile stabilite. D-nul Henry George a profitat de faptul că Papa Leon al XIII-lea a emis o enciclică privind Munca, pentru a publica o broșură ca răspuns, intitulată: „O scrisoare deschisă către Papa Leon al XIII-lea” etc. Deoarece aceasta conține unele idei bune în privința subiectului nostru, și pe lângă aceasta este încă o declarație a teoriei în discuție, extragem pe larg următoarele:

((496))

Un extras din scrisoarea deschisă a d-lui Henry George către Papa Leon al XIII-lea, ca răspuns la ultima enciclică privind chestiunea complicată a muncii

„Nouă ni se pare că Sfinției Voastre îi scapă semnificația reală atunci când sugerați că Cristos, devenind fiul tâmplarului și El Însuși lucrând ca tâmplar, a arătat doar că «nu este nimic rușinos în a-ți câștiga pâinea prin muncă». A spune aceasta este aproape ca și cum ai spune că prin faptul că n-a jefuit poporul, a arătat că în onestitate nu este nimic rușinos. Dacă v-ați gândi cât de adevărată este, într-o viziune oricât de largă, clasificarea tuturor oamenilor în muncitori, cerșetori și hoți, ați înțelege că era imposibil din punct de vedere moral ca Cristos, în timpul șederii Sale pe pământ, să fie altceva decât un muncitor, deoarece Acela care a venit să împlinească legea trebuia prin faptă și prin cuvânt să Se supună legii lui Dumnezeu privind munca.

Vedeți cât de deplin și de frumos a ilustrat viața lui Cristos pe pământ această lege. Intrând în viața noastră pământească în slăbiciunea copilăriei, așa cum este stabilit că trebuie să intrăm cu toții, El a preluat iubitor ceea ce se face în ordinea naturală, întreținerea, asigurată prin muncă, pe care o generație o datorează urmașilor ei imediați. Ajuns la maturitate, El Și-a câștigat existența prin acea muncă obișnuită prin care majoritatea oamenilor trebuie să o câștige și o câștigă. Apoi, trecând la o mai înaltă — la cea mai înaltă — sferă de muncă, El Și-a câștigat existența învățând pe alții adevărurile morale și spirituale, primind răsplata materială prin ofertele iubitoare ale ascultătorilor recunoscători și nerefuzând parfumul scump cu care Maria I-a uns picioarele. Așa că, atunci când Și-a ales ucenicii, El nu S-a dus la proprietarii de pământ sau la alți monopoliști care trăiau din munca altora, ci la muncitorii de rând. Și când i-a chemat la o sferă de muncă mai înaltă și i-a trimis să învețe adevăruri morale și spirituale, lea spus să ia, fără condescendență pe de o parte, sau în sensul înjosirii pe de altă parte, răsplata iubitoare a unei astfel de munci, spunându-le că „vrednic este lucrătorul de plata lui”, arătând astfel, ceea ce noi susținem, că nu toată munca constă în ceea ce noi numim muncă manuală, dar că oricine ajută la ((497)) împlinirea vieții materiale, intelectuale, morale sau spirituale este de asemenea un lucrător.*


*„Nu trebuie să fie uitat că cercetătorul, filosoful, profesorul, artistul, poetul, preotul, deși nu sunt angajați în producerea bogăției, sunt nu numai angajați în producerea serviciilor și a satisfacțiilor pentru care producerea bunurilor este doar un mijloc, dar prin dobândirea și difuzarea cunoștinței, prin stimularea puterilor mentale și prin înălțarea simțului moral, pot face să crească mult capacitatea de a produce bogăție. Pentru că omul nu trăiește numai cu pâine. ... Cel care prin efortul minții sau al trupului adaugă la cantitatea de bogăție plăcută, crește cantitatea cunoștințelor umane, sau dă vieții umane un sens mai înalt și o împlinire mai mare — acela este, în sensul larg al cuvântului, «un producător», «un muncitor», «un lucrător», și în mod cinstit își câștigă o plată cinstită. Dar cel care fără să facă ceva pentru ca lumea să fie mai bogată, mai înțeleaptă, mai bună, mai fericită, trăiește din truda altora — acesta, indiferent cu ce nume de onoare este numit, sau cu câtă pasiune preoții lui Mamon își cădelnițează tămâia în fața lui, nu este în ultimă analiză decât un cerșetor sau un hoț.”


Susținând că muncitorii, chiar muncitorii manuali obișnuiți, sunt săraci din punct de vedere natural, ignorați faptul că munca este producătorul bogăției și atribuiți legii naturale a Creatorului o nedreptate care vine din încălcarea necuviincioasă de către om a intenției Sale binevoitoare. În starea cea mai simplă a meșteșugurilor este posibil, unde domnește dreptatea, ca toți oamenii sănătoși să-și câștige existența. Cu mijloacele mecanice de muncă ar fi posibil ca toți să câștige mult mai mult. Și astfel, spunând că sărăcia nu este o rușine, transmiteți o implicație nerațională. Pentru că sărăcia ar trebui să fie o rușine, deoarece într-o stare de dreptate socială ea ar implica, acolo unde nu este impusă de condiții potrivnice de neînlăturat, nechibzuință sau lene.

Compătimirea Sfinției Voastre pare îndreptată exclusiv către săraci, către muncitori. Ar trebui să fie așa? Oare leneșii bogați nu trebuie și ei deplânși? După cuvântul Evangheliei, bogatul, mai degrabă decât săracul, are nevoie de milă. Și pentru oricine care crede într-o viață viitoare, condiția celui care se trezește să-și afle îndrăgitele sale milioane lăsate în urma sa trebuie să pară vrednică de milă. Dar chiar și în această viață, ce vrednici de milă sunt într-adevăr bogații. Răul nu constă în bogăția propriu-zisă — în stăpânirea lucrurilor materiale; constă în posedarea bogăției în timp ce alții sunt afundați în sărăcie; în ((498)) a fi ridicat deasupra contactului cu viața omenirii, de la munca și străduințele ei, de la speranțele și temerile ei, și mai presus de toate, de la iubirea care îndulcește viața, și de la blânda simpatie și faptele generoase care întăresc credința în om și încrederea în Dumnezeu. Gândiți-vă la modul în care văd bogații latura mai slabă a naturii umane; cum sunt înconjurați de lingușitori și paraziți; cum găsesc imediat instrumente gata nu numai să le mulțumească impulsurile vicioase, dar și să le trezească și să le stimuleze; cum trebuie să fie tot timpul în alertă ca nu cumva să fie trași pe sfoară; cât de adesea trebuie să suspecteze un motiv ascuns în spatele unei fapte amabile sau a unui cuvânt prietenos; cum, dacă încearcă să fie generoși, sunt asaltați de cerșetori nerușinați și de impostori uneltitori; cât de adesea sentimentele familiale au răcit față de ei, iar moartea lor este anticipată cu bucuria prost ascunsă în așteptarea averii. Cel mai mare rău al sărăciei nu constă în lipsa lucrurilor materiale, ci în nedezvoltarea și distorsionarea calităților mai înalte. Astfel, chiar dacă în alt mod, posedarea bogăției necâștigate de asemenea împiedică și distorsionează ceea ce este mai nobil în om.

Poruncile lui Dumnezeu nu pot fi ocolite fără pericol de consecințe. Dacă este porunca lui Dumnezeu ca omul să-și câștige pâinea prin muncă, bogatul trândav trebuie să sufere. Și suferă. Uitați-vă la vidul total din viețile celor care trăiesc pentru plăcere; uitați-vă la viciile detestabile care se nasc într-o clasă care, înconjurată de sărăcie, este sătulă de bogăție. Uitați-vă la teribila pedeapsă a plictiselii, despre care săracul știe atât de puțin încât n-o poate înțelege; uitați-vă la pesimismul care crește printre clasele bogate — care exclude pe Dumnezeu, care disprețuiește pe oameni, care consideră existența în sine un rău, și temându-se de moarte tânjește totuși după anihilare.

Când Cristos i-a spus tânărului bogat care-L căutase, să vândă tot ce are și să dea săracilor, El nu Se gândea la săraci, ci la tânăr. Și nu mă îndoiesc că printre bogați, și mai ales printre bogații care s-au îmbogățit prin propriile puteri, sunt mulți care uneori, cel puțin, simt puternic nebunia bogățiilor lor și se tem de pericolele și ispitele la care își expun copiii. Dar puterea obiceiului îndelungat, impulsurile mândriei, plăcerea de a face și a deține ceea ce pentru ei au devenit piese într-un joc de cărți, așteptările familiei care și-a ((499)) asumat rolul drepturilor și dificultatea reală pe care o întâmpină în a-și folosi bine bogăția, îi leagă de povara lor, asemenea unui măgar ostenit de povara lui, până când se prăbușesc în prăpastia care limitează această viață.

Oamenii care sunt siguri că primesc mâncare atunci când au nevoie de ea, mănâncă doar ceea ce le dictează apetitul. Dar pentru triburile răzlețe care există până la marginea globului locuit, viața este fie o foamete fie un ospăț. Îndurând foamea zile întregi, frica de ea îi face să înfulece ca anacondele atunci când reușesc în căutarea vânatului. Și astfel, ceea ce dă bogăției blestemul ei este ceea ce-i împinge pe oameni s-o caute, ceea ce o face atât de invidiată și admirată — frica de lipsă. După cum bogații pe nedrept sunt corolarul săracilor pe nedrept, tot așa și însușirea distrugătoare de suflet a bogățiilor nu este decât reflexul lipsei care abrutizează și degradează. Răul adevărat zace în nedreptatea din care izvorăște atât posesiunea cât și lipsa nenaturală.

Dar această nedreptate cu greu poate fi pusă în sarcina indivizilor sau claselor. Existența proprietății private asupra pământului este o mare greșeală socială de care suferă societatea în ansamblu, și ale cărei victime sunt cei foarte bogați și cei foarte săraci deopotrivă, chiar dacă sunt la extreme opuse. Văzând aceasta, nouă ni se pare ca o încălcare a carității creștine a vorbi despre bogați ca și cum ei ca indivizi ar fi răspunzători de suferințele săracilor. Totuși, în timp ce faceți aceasta, dumneavoastră insistați să nu se aducă atingere cauzei monstruoasei bogății și degradantei sărăcii. Să luăm un om cu o umflătură care-l desfigurează și care este periculoasă. Un medic ar scoate-o cu blândețe, cu atenție, dar cu fermitate. Un altul ar insista că nu trebuie scoasă, dar în același timp ar expune biata victimă urii și ridicolului. Care are dreptate?

Căutând să restabilim pe toți oamenii la drepturile lor egale și naturale, noi nu căutăm beneficiul unei clase, ci al tuturor. Pentru că amândoi știm prin credință și vedem prin fapt că nedreptatea nu poate folosi nimănui și că dreptatea trebuie să folosească tuturor.

Noi nu căutăm nici o «egalitate inutilă și ridicolă». ... Egalitatea pe care vrem s-o realizăm nu este egalitatea norocului, ci egalitatea oportunității naturale...

((500))

Și luând pentru foloasele societății ceea ce vedem clar că în ordinea divină este marele fond destinat societății, nu vom percepe nici cea mai mică taxă de la posesorii bogăției, indiferent cât de bogați ar putea fi ei. Nu numai că socotim astfel de taxe o violare a dreptului de proprietate, dar vedem că în virtutea frumoasei adaptări la legile economice ale Creatorului este imposibil ca cineva să dobândească bogăție în mod cinstit, fără ca în același timp să adauge la bogăția lumii. ...

Sfinția Voastră dă un astfel de exemplu în Enciclică. Negând egalitatea dreptului la baza materială a vieții și fiind totuși conștient că există dreptul de a trăi, susțineți dreptul muncitorilor la un loc de muncă și dreptul lor de a primi de la angajatori un anumit salariu nedefinit. Nu există astfel de drepturi. Nimeni nu are dreptul să ceară angajarea altuia, sau să ceară salarii mai mari decât este dispus celălalt să dea, sau în vreun fel să facă presiuni asupra altuia ca să-l facă să crească salariul împotriva voinței sale. Nu poate fi mai bună justificare morală pentru astfel de cereri din partea muncitorilor către angajatori, decât ar fi ca angajatorii să ceară ca muncitorii să fie obligați să lucreze pentru ei când aceștia nu vreau și să accepte salarii mai mici decât sunt dispuși să primească. Orice astfel de justificare izvorăște dintr-un rău anterior, privarea muncitorilor de drepturile lor naturale. ...

Cristos l-a îndreptățit pe David, care, împins de foame, a comis ceea ce în mod obișnuit era un sacrilegiu, luând din templu pâinile pentru punere înainte. Dar prin aceasta era departe de a spune că jefuirea templelor ar fi un mod potrivit de a-ți câștiga existența.

Totuși, în Enciclică, dumneavoastră lăudați aplicarea în relațiile obișnuite ale vieții, în condiții normale, a principiilor care în etică trebuie să fie tolerate numai în condiții excepționale. Sunteți mânat spre această susținere a drepturilor false de negarea drepturilor adevărate. Dreptul natural pe care-l are fiecare om nu este acela de a cere loc de muncă sau salariu de la alt om; ci acela de a se angaja singur — acela de a recurge prin propria sa muncă la magazia inepuizabilă pe care Creatorul o are în pământul pregătit pentru toți oamenii. Dacă acea magazie ar fi deschisă, așa cum am deschide-o noi prin taxa unică, cererea naturală de muncă ar ține pasul cu oferta, omul care ar vinde munca și omul care ar cumpăra-o ar face schimb liber pentru avantaj reciproc, și orice ((501)) pricină de dispută între muncitor și angajator ar dispărea. Pentru că atunci, toți fiind liberi să se angajeze, simpla ocazie de a munci ar înceta să fie un dar; și fiindcă nimeni n-ar munci pentru altul, toate lucrurile fiind luate în considerare, pentru mai puțin decât ar putea el câștiga muncind pentru sine, salariile ar crește obligatoriu la valoarea lor adevărată, și relațiile dintre muncitor și angajator s-ar regla pe bază de interes reciproc și de comun acord.

Acesta este singurul mod în care acestea pot fi reglementate în mod satisfăcător.

Sfinția Voastră pare să presupună că există o anumită rată justă a salariilor pe care angajatorii ar trebui să fie dispuși s-o plătească și pe care muncitorii ar trebui să fie mulțumiți s-o primească, și pare să-și închipuie că dacă aceasta ar fi asigurată s-ar pune capăt conflictului. Această rată la care evident vă gândiți ar fi aceea care ar da muncitorilor un trai modest și poate le-ar permite prin muncă grea și economie strictă să pună ceva deoparte.

Dar cum poate fi fixată o rată justă a salariului fără „tocmeala pieței”, mai mult decât poate fi fixat prețul just al porumbului sau al porcilor sau al vapoarelor sau al tablourilor? Și oare reglementarea arbitrară într-un caz ca și în celălalt nu controlează această interdependență care promovează în modul cel mai eficient ajustarea economică a forțelor de producție? De ce să li se ceară cumpărătorilor forței de muncă mai mult decât cumpărătorilor confortului să plătească prețuri mai mari decât sunt obligați să plătească pe o piață liberă? De ce să fie mulțumiți vânzătorii forței de muncă cu mai puțin decât pot obține pe o piață liberă? De ce să fie mulțumiți muncitorii cu o plată modestă când lumea este atât de bogată? De ce să fie satisfăcuți cu o viață întreagă de trudă și economie când lumea este atât de îmbelșugată? De ce să nu dorească și ei să-și satisfacă instinctele mai înalte, gusturile mai rafinate? De ce să fie mulțumiți pentru totdeauna să călătorească la comun când alții găsesc mai plăcută cabina?

Nici nu se vor mulțumi. Fermentul timpului nostru nu provine doar din faptul că muncitorii găsesc că este mai greu să trăiască la același nivel de confort. Se datorește de asemenea, și poate chiar mai mult, creșterii dorinței lor după un grad mai ridicat de confort. Această creștere a dorinței trebuie să continue; pentru că muncitorii sunt oameni, iar omul este animalul nemulțumit.

((502))

El nu este bou, despre care se poate spune: atâta iarbă, atâtea cereale, atâta apă și puțină sare, și va fi mulțumit. Dimpotrivă, omul, cu cât primește mai mult, cu atâta râvnește mai mult. Când are hrană destulă, dorește hrană mai bună. Când obține un adăpost, atunci dorește unul mai comod și mai cu gust. Când îi sunt satisfăcute nevoile animale, atunci se trezesc dorințele mentale și spirituale.

Această nemulțumire continuă se găsește în natura omului — în acea natură mai nobilă care îl ridică mai sus de animale printr-o prăpastie atât de nemăsurată și arată că a fost creat cu adevărat în asemănarea lui Dumnezeu. Nu poți să i te împotrivești, deoarece este motorul întregului progres. Ea este aceea care a înălțat domul Sf. Petru, iar pe pânza simplă, neînsuflețită, a făcut să strălucească chipul angelic al Madonei; ea este aceea care a comparat sori și a analizat stele, și a deschis, pagină după pagină, lucrările minunate ale inteligenței creatoare; ea este aceea care a îngustat Atlanticul până la un feribot oceanic și a dresat fulgerul ca să ne ducă mesajele până în cele mai îndepărtate țări; ea este aceea care ne deschide posibilități alături de care tot ceea ce a realizat până acum civilizația noastră modernă pare neînsemnat. Nici nu poate fi reprimată decât degradând și abrutizând pe oameni; reducând Europa la Asia.

De aceea, în afară de salariile care pot fi câștigate când toate restricțiile asupra muncii sunt îndepărtate, iar accesul la oportunitățile naturale asigurat în termeni egali pentru toți, este imposibil a se fixa o cotă a salariilor care să fie socotită dreaptă, sau o cotă a salariilor care să-i poată împiedica pe muncitori să lupte pentru mai mult. Departe de a-i face pe muncitori mai mulțumiți că li s-ar îmbunătăți puțin starea, este sigur că i-ar face mai nemulțumiți.

Nu cereți dreptate când cereți patronilor să plătească muncitorilor mai mult decât sunt obligați să plătească — mai mult decât altora pe care i-ar putea găsi să facă acea muncă. Dumneavoastră cereți caritate. Pentru că surplusul pe carel dă astfel patronul bogat nu este în realitate salariu, este de fapt pomană.

Vorbind despre măsurile practice pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă pe care le sugerează Sfinția Voastră, ((503)) n-am menționat-o pe aceea pe care puneți mare accent — caritatea. Dar în astfel de recomandări nu se află nimic practic ca tratament pentru sărăcie, și nimeni nu le va considera astfel. Dacă ar fi posibil ca darea pomenilor să elimine sărăcia, n-ar mai fi sărăcie în creștinătate.

Caritatea este într-adevăr o virtute nobilă și frumoasă, apreciată de om și aprobată de Dumnezeu. Dar caritatea trebuie să fie zidită pe dreptate. Ea nu poate înlocui dreptatea.

Ceea ce este greșit în condiția muncii din lumea creștină este faptul că munca este jefuită. Și în timp ce dumneavoastră justificați continuarea acestui jaf, este inutil să îndemnați la caritate. A face astfel — a recomanda caritatea ca înlocuitor al dreptății, este într-adevăr ceva înrudit în esență cu acele erezii, condamnate de predecesorii dumneavoastră, care învățau că Evanghelia a înlocuit legea și că iubirea lui Dumnezeu i-a scutit pe oameni de obligații morale.

Tot ce poate face caritatea acolo unde există nedreptate este să îndulcească pe ici pe colo efectele nedreptății. Ea nu le poate vindeca. Și nici chiar acest puțin pe care-l poate face ca să îndulcească efectele nedreptății nu este lipsit de rău. Pentru că ceea ce s-ar putea numi virtuți secundare, suprapuse, ca în cazul acesta, lucrează spre rău acolo unde lipsesc virtuțile fundamentale sau primare. Astfel seriozitatea este o virtute și hărnicia este o virtute. Dar un hoț serios și harnic este cu atât mai periculos. Astfel răbdarea este o virtute. Dar răbdarea sub rău înseamnă scuzarea răului. Astfel este o virtute a căuta cunoștința și a te strădui să cultivi puterile mentale. Dar omul rău devine mai capabil de rău datorită inteligenței sale. Despre diavoli ne gândim întotdeauna că sunt inteligenți.

Și astfel, această pseudocaritate care înlătură și neagă dreptatea produce rău. Pe de o parte ea demoralizează pe primitorii ei, ultragiind demnitatea umană, pe care, așa cum d-voastră spuneți, «Dumnezeu Însuși o tratează cu respect», și transformă în cerșetori și calici oameni care, pentru a deveni independenți, cetățeni respectabili, au nevoie numai de restituirea a ceea ce le-a dat Dumnezeu. Pe de altă parte acționează ca un anestezic asupra conștiințelor acelora care trăiesc din jefuirea semenilor, și nutrește acea înșelăciune morală și mândrie spirituală ((504)) pe care fără îndoială a avut-o Cristos în minte atunci când a spus că este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea acului decât pentru un bogat să intre în împărăția cerurilor. Pentru că ea îi face pe oameni, afundați în nedreptate și folosindu-le banii și influența ca să sprijine nedreptatea, să creadă că dând pomeni fac ceva mai mult decât ar fi datoria lor față de oameni și merită să fie văzuți bine de Dumnezeu, și într-un sens vag să atribuie propriei lor bunătăți ceea ce aparține de fapt bunătății lui Dumnezeu. Pentru că, gândiți-vă: Cine este Atotdătătorul? Cine este Cel care, așa cum spuneți d-voastră, «îi datorează omului o magazie care nu se epuizează niciodată» și pe care «el o găsește doar în inepuizabila fertilitate a pământului»? Nu este Dumnezeu? Și prin urmare, când oamenii, privați de bunătatea lui Dumnezeu, sunt făcuți dependenți de bunătatea semenilor lor, nu sunt oare acești semeni, cum ar fi, puși în locul lui Dumnezeu, să-și ia cinstea pentru împlinirea obligațiilor, cinste care, chiar dumneavoastră spuneți, o datorează lui Dumnezeu?

Dar poate și mai rău decât toate celelalte, este modul în care această substituire a cerințelor clare ale dreptății cu îndemnurile neclare spre caritate deschide o cale ușoară pentru învățătorii pretinși ai religiei creștine din toate ramurile și comuniunile, să împace pe Mamona în timp ce ei se conving pe ei înșiși că servesc lui Dumnezeu. ...

Nu, Sfinția Voastră, așa cum credința fără fapte este moartă, deoarece omul nu-I poate da lui Dumnezeu ceea ce-I datorează în vreme ce refuză să le dea semenilor săi drepturile pe care le-au primit de la El, tot așa caritatea, nesusținută de dreptate, nu poate face nimic pentru a rezolva problema stării actuale a muncii. Chiar dacă bogații ar fi «să-și împartă toată averea pentru hrana săracilor ... și și-ar da trupul să fie ars», sărăcia ar continua atâta timp cât ar continua proprietatea asupra pământului.

Luați cazul unui om bogat din prezent care este sincer doritor să-și dăruiască averea pentru a îmbunătăți condiția muncii. Ce poate face el?

Să-și dea averea celor care au nevoie de ea? Ar putea ajuta pe unii care merită, dar nu va îmbunătăți condițiile generale. Și împotriva binelui pe care l-ar putea face, ar fi pericolul de a face rău.

((505))

Să construiască biserici? La umbra bisericilor sărăcia macină, iar viciul care se naște din ea crește.

Să construiască școli și colegii? Cu excepția că poate duce pe oameni să vadă inechitatea proprietății private asupra pământului, creșterea educației nu poate face nimic pentru muncitorii simpli, pentru că pe măsură ce educația se răspândește, plata pentru educație scade.

Să fondeze spitale? Ei bine, muncitorilor deja li se pare că există prea mulți care caută de lucru, iar a salva și a prelungi viața înseamnă a crește presiunea.

Să construiască apartamente model? Dacă nu ieftinește locuințele nu face decât să îndepărteze clasa care ar vrea să beneficieze, iar dacă ieftinește locuințele aduce mai mulți care caută lucru și scad salariile.

Să înființeze laboratoare, școli științifice, ateliere pentru experimente fizice? Nu face decât să stimuleze invențiile și descoperirile, chiar forțele care, acționând asupra unei societăți bazate pe proprietatea privată asupra pământului, zdrobesc munca așa cum ar fi între două pietre de moară.

Să promoveze emigrarea din locurile unde salariile sunt mici spre locuri unde acestea sunt cu ceva mai mari? Dacă face acest lucru, chiar aceia pe care i-a ajutat prima dată să emigreze se vor întoarce curând asupra lui să-i ceară să oprească emigrarea, deoarece le reduce salariile.

Să renunțe la pământul pe care-l are, sau să refuze să ia chirie pentru el, sau să-l lase la chirie mai mică decât prețul pieței? Va face pur și simplu noi proprietari de pământ sau proprietari parțiali; i-ar putea îmbogăți pe unii, dar n-ar face nimic pentru îmbunătățirea condiției generale a muncii.

Sau amintindu-și de acei cetățeni preocupați de binele obștesc din timpurile clasice care au cheltuit mari sume pentru îmbunătățirea orașelor lor natale, să încerce să înfrumusețeze orașul lui natal sau pe cel care l-a adoptat? Să lărgească și să îndrepte străzile înguste și strâmbe, să construiască parcuri și să înalțe fântâni, să deschidă linii de tramvai și să aducă în el căi ferate, sau în vreun fel să facă frumos și atractiv orașul pe care și l-a ales, și care ar fi rezultatul? Oare cei care și-au însușit darul lui Dumnezeu nu-l vor lua și pe al lui? Nu va urca valoarea ((506)) pământului, iar rezultatul net al binefacerilor sale nu va fi o creștere a chiriilor și un dar pentru proprietarii de pământ? Ei bine, până și simplul anunț că urmează să facă astfel de lucruri va porni speculația și va urca valoarea pământului în salturi.

Ce poate face atunci bogatul ca să îmbunătățească condiția muncii?

Nu poate face absolut nimic decât să-și folosească puterea pentru abolirea marelui rău primar care-i jefuiește pe oameni de dreptul lor prin naștere. Dreptatea lui Dumnezeu râde de încercările oamenilor de a pune orice altceva în locul lui”.

* * *

„Deși în limite înguste sindicalismul promovează ideea intereselor mutuale și adesea ajută la creșterea curajului și la promovarea educației politice, și deși a ajutat corpuri limitate de muncitori să-și îmbunătățească într-un fel starea și să câștige timp să respire, ca să zicem așa, totuși acesta nu observă cauzele generale care determină condițiile de muncă, și se străduiește pentru ridicarea doar a unei părți mici din marele corp, prin mijloace care nu pot ajuta restul. Având drept scop limitarea competiției — limitarea dreptului la muncă, metodele lui sunt ca și cele ale unei armate, care, chiar și într-o cauză dreaptă sunt subversive pentru libertate și predispuse la abuz, în timp ce arma lui, greva, este distructivă prin natura ei, atât pentru combatanți cât și pentru necombatanți, fiind o formă de război pasiv. Ca să aplici principiul sindicatelor la toată industria, după cum visează unii să facă, ar însemna să subjugi oamenii unui sistem de castă.

Sau să luăm chiar astfel de măsuri moderate cum ar fi limitarea orelor de muncă și a muncii femeilor și copiilor. Ele sunt superficiale prin aceea că nu privesc mai departe de dorința bărbaților, a femeilor și a copiilor mici de a lucra peste ceea ce prevede legea, și că își propun să restrângă prin forță exploatarea, în timp ce ignoră cu totul cauza ei, ghimpele sărăciei care obligă ființele umane la ea. Iar metodele prin care aceste restricții trebuie să fie impuse înmulțesc oficialitățile, vin în opoziție cu libertatea personală, tind spre corupție și sunt expuse abuzului.

Cât privește întreprinzătorul socialism, care este cu atât mai demn de onoare fiindcă are curajul propriilor convingeri, ar duce ((507)) aceste vicii la expresia lor deplină. Sărind la concluzii fără efortul de a descoperi cauzele, nu reușește să vadă că opresiunea nu vine de la natura capitalului, ci de la răul care jefuiește munca de capital despărțindu-l de pământ, și care crează un capital fictiv care este de fapt monopol capitalizat. Nu vede că acelui capital i-ar fi imposibil să asuprească munca dacă munca ar avea acces la resursele naturale de producție; că sistemul de salarizare în sine izvorăște din înțelegerea mutuală, fiind o formă de cooperare în care una din părți preferă un rezultat cert unuia probabil; și că ceea ce el numește «legea de fier a salarizării» nu este legea naturală a salarizării, ci doar legea salarizării în acea stare nenaturală în care oamenii ajung să fie neajutorați, fiind privați de resursele necesare vieții și muncii. Nu vede că ceea ce ia drept rele ale competiției sunt de fapt relele competiției limitate — datorate unei competiții unilaterale la care oamenii sunt obligați când sunt privați de pământ; în timp ce metodele lui, organizarea oamenilor în armate industriale, dirijarea și controlul întregii producții și al întregului schimb de către birourile guvernamentale sau semiguvernamentale, ar însemna, dacă ar fi duse la expresia lor deplină, despotism egiptean.

Noi ne deosebim de socialiști în diagnosticarea răului, și ne deosebim de ei și în privința remediilor. Nu ne temem de capital, privindu-l ca sluga naturală a muncii; noi privim dobânda în sine ca naturală și justă; nu vom pune limite acumulării, nici nu vom pune asupra bogaților o sarcină care să nu fie pusă în egală măsură asupra săracilor; nu vedem nici un rău în concurență, ci socotim că o concurență nelimitată este la fel de necesară pentru sănătatea organismului social și industrial cum este libera circulație a sângelui pentru sănătatea organismului fizic — că este mijlocul prin care să se asigure cea mai deplină cooperare. Noi doar vom lua pentru comunitate ceea ce aparține comunității; valoarea care i se atribuie pământului prin creșterea comunității; vom lăsa cu sfințenie individului tot ce-i aparține individului; și, tratând monopolurile necesare ca funcțiuni ale statului, vom aboli orice restricții și prohibiții, afară de cele cerute pentru sănătatea, siguranța, moralitatea și conveniența publică.

Dar deosebirea fundamentală — deosebirea pe care eu cer Sfinției Voastre s-o remarce în special, este aceasta: ((508)) Socialismul în toate fazele lui privește relele civilizației noastre ca avându-și originea în nepotrivirea sau nearmonia relațiilor naturale, care trebuie să fie organizate artificial sau îmbunătățite. Ideea lui este că statului îi revine sarcina organizării în mod inteligent a relațiilor industriale ale oamenilor; construirea, cum sar zice, a unei mașinării uriașe ale cărei părți complicate să lucreze împreună cum se cuvine sub conducerea inteligenței umane. Acesta este motivul pentru care socialismul tinde spre ateism. Nevăzând ordinea și simetria legii naturale, nu-L recunoaște pe Dumnezeu.

Pe de altă parte, noi care ne autointitulăm Adepții Taxei Unice (un nume care exprimă doar propunerile noastre practice) vedem în relațiile sociale și industriale ale oamenilor nu o mașină care necesită construire, ci un organism care are nevoie doar să fie lăsat să crească. Vedem în legile naturale, sociale și industriale o armonie pe care o vedem în adaptările din corpul uman, și este în așa măsură în afara puterii de inteligență a omului să le ordoneze și să le îndrume, cum este în afara inteligenței omului să ordoneze și să îndrume mișcările vitale ale organismului său. Vedem în aceste legi sociale și industriale o relație atât de apropiată cu legea morală încât ele trebuie să vină de la același Autor, și aceasta dovedește că legea morală este îndrumătorul sigur al omului, acolo unde inteligența lui s-ar rătăci și ar apuca pe căi greșite. Astfel, în ceea ce ne privește, tot ce este necesar pentru remedierea relelor din timpul nostru este să se facă dreptate și să se dea libertate. Acesta este motivul pentru care concepțiile noastre tind, ba mai mult, sunt de fapt singurele concepții compatibile cu o credință fermă și reverențioasă în Dumnezeu, și cu recunoașterea legii Sale ca lege supremă pe care oamenii trebuie s-o urmeze dacă vreau să-și asigure prosperitatea și să evite nimicirea. Acesta este pentru noi motivul pentru care economia politică servește numai ca să arate adâncimea înțelepciunii din adevărurile simple pe care oamenii simpli le-au auzit de pe buzele Celui despre care s-a spus cu mirare: «Nu este acesta Tâmplarul din Nazaret»?

Și fiindcă în ceea ce ne propunem — asigurarea pentru toți oamenii a unor șanse naturale egale în exercitarea puterilor lor și îndepărtarea tuturor restricțiilor legale în privința exercitării legitime a acestor puteri — vedem conformarea legii umane după legea morală, pe care o susținem cu încredere, nu ((509)) numai pentru că acesta este remediul suficient pentru toate relele pe care d-voastră le înfățișați atât de remarcabil, ci pentru că acesta este singurul remediu posibil.

Și nici nu există altul. Organizarea omului este astfel, relațiile lui cu lumea în care se găsește sunt astfel — adică, legile neschimbătoare ale lui Dumnezeu sunt astfel — încât este peste puterea ingeniozității omenești să întocmească o cale prin care relele născute din nedreptatea care jefuiește pe oameni de dreptul lor prin naștere să poată fi îndepărtată altfel decât făcând dreptate, deschizându-le tuturor darul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru toți.

Deoarece omul poate trăi numai pe pământ și din pământ, deoarece pământul este rezervorul materiei și forței din care este luat însuși corpul omului, și pe care trebuie să scoată tot ce poate el produce, nu înseamnă aceasta în mod evident că a da pământul în proprietatea unor oameni și a le nega altora orice drept la el înseamnă a împărți omenirea în bogați și săraci, în privilegiați și neajutorați? Nu înseamnă aceasta că acei care n-au drepturi de folosire a pământului pot trăi numai vânzându-și puterea de muncă acelora care posedă pământul? Nu înseamnă aceasta că ceea ce socialiștii numesc «legea de fier a salarizării», ceea ce economiștii politici numesc «tendința spre minimum a salariilor», trebuie să ia de la masele fără pământ — muncitorii simpli, care de la ei înșiși nu au putere să-și folosească munca — toate beneficiile oricărei posibile înaintări sau îmbunătățiri care nu schimbă această împărțire nedreaptă a pământului? Deoarece, neavând nici o putere să se angajeze pe ei înșiși, ei trebuie, fie ca vânzători ai muncii fie ca arendași ai pământului, să concureze unul cu altul pentru permisiunea de a munci. Această concurență a oamenilor unul cu altul, excluși de la magazia inepuizabilă a lui Dumnezeu, nu are nici o limită decât înfometarea, și trebuie în cele din urmă să forțeze salariile până la cel mai jos punct, punctul la care viața poate fi doar menținută și reproducerea continuată.

Aceasta nu vrea să spună că toate salariile trebuie să scadă până la acel punct, ci că salariile acelui strat de muncitori, fără îndoială cel mai mare care au numai cunoștință, pregătire și aptitudini obișnuite, trebuie să scadă astfel. Salariile claselor speciale, care sunt în afara competiției prin cunoștință ((510)) deosebită, pricepere sau alte cauze, pot rămâne deasupra acelui nivel obișnuit. Astfel, unde abilitatea de a citi și a scrie este rară, posesiunea ei îi permite unui om să obțină salariu mai mare decât muncitorul obișnuit. Dar pe măsură ce răspândirea educației generalizează abilitatea de a citi și a scrie, acest avantaj se pierde. Deci, când o vocație cere pregătire sau calificare specială, sau este greu accesibilă prin restricții artificiale, controlul concurenței tinde să păstreze salariile la un nivel mai înalt. Dar pe măsură ce progresul invenției nu mai are nevoie de calificare specială, sau restricțiile artificiale sunt înlăturate, aceste salarii mai mari scad la nivelul obișnuit. Și astfel, numai atâta timp cât astfel de calități ca hărnicia, chibzuiala și cumpătarea sunt speciale, pot permite muncitorului obișnuit să-și mențină o stare peste cea care permite doar supraviețuirea. Unde acestea devin generale, legea concurenței trebuie să reducă la nivelul general câștigurile sau economiile de pe urma unor astfel de calități — nivel care, pământul fiind monopolizat și munca neajutorată, poate fi numai urmat de punctul cel mai de jos, încetarea vieții.

Sau, ca să spunem același lucru în alt mod: pământul fiind necesar vieții și muncii, proprietarii lui vor putea, în schimbul permisiunii de a-l folosi, să obțină de la muncitorii simpli tot ceea ce poate produce munca, în afară de suficient cât să le permită acelora dintre ei care sunt doriți de proprietari și celor dependenți de ei să-și mențină viața.

Astfel, unde proprietatea privată asupra pământului a divizat societatea în clasa proprietarilor de pământ și a celor fără pământ, nu există nici o invenție sau mijloc posibil de îmbunătățire, fie ele industriale, sociale sau morale, care, atâta timp cât nu afectează proprietatea pământului, să poată împiedica sărăcia sau ușura condiția generală a muncitorilor simpli. Căci, fie că efectul oricărei invenții sau îmbunătățiri este să crească ceea ce poate produce munca, sau să descrească ceea ce se cere pentru a sprijini pe muncitor, acesta, imediat ce devine general, poate duce numai la creșterea profitului proprietarilor de pământ, fără ca muncitorii simpli să aibă vreun beneficiu. În nici un caz nu pot cei care posedă doar puterea obișnuită de a munci, o putere cu totul nefolositoare fără mijloacele necesare muncii, să păstreze din câștigurile lor mai mult decât le este de ajuns ca să le permită să trăiască.

((511))

Cât de adevărat este acest lucru putem vedea din faptele de astăzi. În timpul nostru invenția și descoperirea au crescut enorm puterea productivă a muncii și în același timp au redus mult costul multor lucruri necesare întreținerii muncitorului. Aceste îmbunătățiri au crescut undeva câștigurile muncitorului simplu? N-au mers beneficiile lor în principal la proprietarii de pământ — crescând enorm valoarea pământului?

Spun în principal, pentru că o parte din beneficiu a intrat în costul enormelor armate permanente și al pregătirilor de război, în plătirea dobânzii pe marile datorii publice, și în mare măsură mascat ca dobândă pe capital fictiv, către alți proprietari de monopoluri afară de cel asupra pământului. Dar de îmbunătățirile care ar elimina aceste pierderi n-ar beneficia munca; ele ar crește pur și simplu profiturile proprietarilor de pământ. Dacă toate armatele permanente și tot ceea ce ține de ele ar fi desființate, dacă s-ar pune capăt tuturor monopolurilor afară de cel asupra pământului, dacă guvernele ar deveni modele de economie, dacă profiturile speculanților, ale intermediarilor, ale agenților de schimb de tot felul ar fi reținute, dacă fiecare ar deveni atât de cinstit încât să nu mai fie necesare nici polițist, nici tribunal, nici închisoare, și nici o măsură împotriva necinstei n-ar fi de trebuință — rezultatul nu s-ar deosebi de cel care a urmat creșterii puterii de producție.

Ba mai mult, chiar aceste binecuvântări n-ar aduce oare foametea pentru mulți din cei care acum reușesc să supraviețuiască? Nu este oare adevărat că dacă s-ar propune astăzi, ceea ce toți creștinii ar trebui să ceară în rugăciune, dizolvarea completă a tuturor armatelor Europei, cele mai mari temeri ar fi stârnite de consecințele aruncării atâtor șomeri pe piața muncii?

Explicația acestui paradox și a altora asemănătoare care în timpul nostru produc nedumerire în toate părțile poate fi ușor văzută. Efectul tuturor invențiilor și mijloacelor care cresc puterea de producție, care elimină risipa și scutesc de efort, este diminuarea muncii necesare pentru un rezultat dat și astfel economisirea forței de muncă, așa că noi vorbim despre acestea ca despre invenții sau mijloace care economisesc forța de muncă. Într-o stare naturală a societății unde drepturile tuturor la folosirea pământului sunt recunoscute, mijloacele pentru economisirea forței de muncă ar putea merge oricât de departe se poate imagina, fără a diminua ((512)) cererea de oameni, deoarece în astfel de condiții naturale cererea de oameni rezidă în propria lor plăcere de a trăi și în instinctele puternice pe care Creatorul le-a sădit în pieptul omului. Dar în starea nenaturală a societății, în care masele de oameni sunt dezmoștenite de tot în afară de puterea de a munci, când ocazia de a munci le este dată de alții, acolo cererea pentru ei devine pur și simplu cerere pentru serviciile lor de către cei care dețin această oportunitate, și omul însuși devine o marfă. Așadar, deși efectul natural al mijloacelor de economisire a forței de muncă este să crească salariile, totuși în condiția nenaturală pe care o crează proprietatea privată asupra pământului, efectul, chiar și al acelor mijloace morale cum ar fi desființarea armatelor și recuperarea forței de muncă cerute de acel viciu, este, prin diminuarea cererii comerciale, să scadă salariile și să reducă pe muncitorii simpli la foamete sau pauperizare. Dacă invențiile și mijloacele pentru economisirea forței de muncă ar putea fi duse până la abolirea necesității muncii, care ar fi rezultatul? N-ar fi acela că proprietarii de pământ ar putea să obțină toată bogăția pe care o poate produce pământul și n-ar avea deloc nevoie de muncitori, care ar trebui atunci fie să moară de foame, fie să trăiască ca întreținuți din mărinimia proprietarilor de pământ?

Astfel, atâta timp cât proprietatea privată asupra pământului continuă — atâta timp cât unii oameni sunt tratați ca proprietari ai pământului, iar alți oameni pot trăi din el numai prin îngăduința lor — înțelepciunea umană nu poate născoci nici un mijloc prin care relele stării noastre actuale să poată fi evitate”.

Această teorie a pământului liber (afară de taxele de pe el) este o teorie largă și dreaptă pe care am dori s-o vedem pusă în aplicare imediat, chiar dacă noi personal n-am profita de ea. Fără îndoială s-ar dovedi o ușurare temporară pentru societate, deși distrugerea valorii pământului ar crea un șoc tot atât de mare, dacă nu mai mare decât propunerile socialiste, afară de cazul că sar introduce treptat, așa cum s-a sugerat mai sus, prin înștiințare prealabilă. Ea s-ar combina imediat cu aspectele mai moderate ale Socialismului și le-ar da o calitate mai durabilă; pentru că pământul, o sursă de bogăție, fiind în mâinile tuturor oamenilor în astfel de condiții, n-ar trebui niciodată ca oamenii sănătoși, harnici să flămânzească: toți ar putea cel puțin să producă suficient ((513)) ca să se hrănească. Deși aceasta, credem noi, ar fi o măsură înțeleaptă și dreaptă și în acord cu legea divină, așa cum a arătat foarte bine d-nul George, totuși n-ar fi leacul universal pentru toate relele omenirii. Creația gemândă ar continua să geamă până când dreptatea și adevărul ar fi pe deplin stabilite pe pământ și toate inimile ar fi aduse în acord cu ele, iar egoismul ar continua să găsească ocazia să ia toată smântâna și să lase lapte smântânit numai cât să fie destul pentru cele mai stricte necesități ale altora.

Ca dovadă că numai taxa unică pentru pământ nu va satisface exigențele strâmtorării sociale și financiare, nici nu va evita dezastrul care vine și naufragiul social, cităm un exemplu de eșec vizibil al ei. India, de secole, a avut taxă unică, o taxă numai pe pământ — terenul fiind deținut în comun și lucrat sub controlul satului. Ca rezultat, aproape două treimi din populația ei sunt agricultori — o proporție mai mare decât a oricărui alt popor din lume. Numai în ultimii ani a fost introdusă acolo de către englezi proprietatea privată asupra pământului, și până acum numai pe o zonă foarte limitată. Despre oamenii din India se poate spune că sunt mulțumiți și tihniți; dar cu siguranță nu fiindcă sunt bogați și aprovizionați cu lux și comodități. Mașinile moderne revoluționează rapid afacerile lor și reduc deja slabele lor economii și îi obligă să trăiască din mai puțin, sau să moară de foame. Am citat deja o bună autoritate care arată că masele sărace își pot permite numai arareori să mănânce chiar cea mai simplă mâncare ca să se sature. Vezi pagina 381.

Când admitem că propunerea taxei unice sau a pământului liber s-ar dovedi a fi numai un factor de ușurare temporară, aceasta este tot ce putem admite; deoarece dacă te împotrivești egoismului într-o direcție, va izbucni într-alta: nimic nu va folosi în mod eficient decât „inimi noi” și „spirite drepte”; iar acestea nu le poate produce nici teoria Taxei Unice, nici vreo altă teorie umană.

Să presupunem, de exemplu, că oamenii ar avea pământul; ar fi o chestiune ușoară ca o combinație de capital să nu accepte să cumpere produsele agricole decât la propriile lor prețuri — abia suficient pentru a permite producătorilor să trăiască — și pe de altă parte să controleze și să fixeze prețuri mari la tot ce este necesar agricultorilor să cumpere — de la îngrășăminte și unelte agricole la îmbrăcămintea familiei sale și la mobilarea casei.

((514))

Cu siguranță că tocmai această stare de lucruri se apropie — Legea Cererii și Ofertei operează prea încet ca să satisfacă astăzi lăcomia după bogăție. Munca nu poate opri acțiunea acestei legi și este presată atât de mecanizare cât și de populația în creștere; dar Capitalul o poate contracara cel puțin parțial, formând Trusturi, Uniuni, Sindicate etc., controlând parțial sau total stocurile și prețurile. Uniunea Cărbunelui este un exemplu.

Noi întrebăm, ce va putea face Taxa Unică împotriva acestui spirit al egoismului? Va fi neputincioasă!

Dar să presupunem că propunerea pământului liber și a taxei unice ar urma să fie pusă în aplicare mâine; să presupunem că pământurile lucrate ar fi scutite de orice taxă; că fiecare fermă ar fi prevăzută cu o casă, un cal, o vacă, un plug și alte necesități; să presupunem că aceasta ar înseamna dublarea ariei cultivate din prezent și dublarea recoltelor actuale. S-ar asigura din belșug porumb, grâu și legume ca hrană pentru cei sănătoși și chibzuiți; dar marele surplus ar aduce un preț atât de mic încât n-ar merita să-l trimită pe piață, decât în condiții favorabile. Uneori este așa chiar în condițiile actuale: mii de bușeli de cartofi și de varză fiind lăsate să putrezească, pentru că nu merită să te ocupi de ele. Primul an ar putea atrage de la orașe la fermele mai sus menționate mii de oameni puternici și doritori, nerăbdători să lucreze: aceasta ar elibera piața muncii din orașe și ar ridica temporar salariile acelora care ar rămâne în orașe, dar ar dura numai un an. Fermierii, aflând că nu-și pot asigura din porumb și din cartofi, direct sau prin schimb, îmbrăcămintea și cele necesare într-o gospodărie, ar părăsi agricultura și s-ar întoarce în orașe și ar concura cu dârzenie pentru orice ar putea obține, care să le asigure mai mult decât simpla supraviețuire; pentru orice le-ar acorda o parte din comoditățile și luxul vieții.

Nu; pământul liber este bun pentru a preveni foametea, și este o condiție potrivită având în vedere faptul că bunul nostru Creator a dat pământul lui Adam și familiei sale ca moștenire comună; și ar fi de mare ajutor în greutățile noastre actuale dacă toată lumea ar avea un Jubileu de restabilire a pământului și de iertare a datoriilor la fiecare cincizeci de ani, așa cum au ((515)) avut evreii. Dar astfel de lucruri ar fi numai paliative acum, așa cum au fost și pentru evrei și cum sunt încă în India. Singurul leac adevărat este marele Jubileu antitipic, care va fi stabilit de către viitorul Împărat al pământului — Emanuel.

Alte speranțe și temeri

Am urmărit în fugă principalele teorii propuse pentru îmbunătățirea condițiilor actuale, dar este evident că nici una din ele nu este potrivită pentru necesitățile cazului în speță. În afară de acestea, există mulți oameni care propovăduiesc și se roagă necontenit în legătură cu ceea ce văd ei că este greșit, și care vreau ca cineva să oprească mersul lumii, dar care nici nu văd, nici nu propun nimic ce ar imita măcar ceea ce este realizabil.

Dar în legătură cu aceasta să nu uităm să menționăm unele suflete oneste dar în întregime nerealiste care își imaginează în zadar că bisericile, dacă ar fi trezite în legătură cu situația, ar putea evita catastrofa socială iminentă, ar putea revoluționa societatea și ar putea-o reașeza pe baze noi și mai bune. Ei spun: numai dacă bisericile ar putea fi trezite, ele ar putea cuceri lumea pentru Cristos și ar putea stabili pe pământ o Împărăție a lui Dumnezeu pe baza iubirii și loialității față de Dumnezeu și a iubirii egale față de semeni. Unii dintre ei chiar pretind că acesta, spiritul lui Cristos în biserici, ar fi a doua venire a lui Cristos.

Cât de imposibil de realizat este această teorie, nu prea trebuie arătat. Ceea ce consideră ei a fi puterea acesteia este de fapt slăbiciunea ei — numărul. Ei se uită la cifra de 300.000.000 de creștini și spun: Ce putere! Noi ne uităm la aceleași cifre și spunem: Ce slăbiciune!

Dacă acest număr mare ar fi sfinți, mișcați și stăpâniți de iubire, ar exista într-adevăr forță în spatele argumentului și ar părea cu totul practic a spune că dacă aceștia ar fi treziți în privința adevăratei situații, ar putea și chiar ar revoluționa imediat societatea. Dar, vai! „neghina” și „pleava” predomină, iar clasa „grâului” este mică. După cum a spus ((516)) marele Păstor, turma Lui este numai o „turmă mică”, asemenea Învățătorului lor, „fără faimă” sau influență, iar printre ei „nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales” (1 Cor. 1:26). „Ascultați, preaiubiții mei frați: n-a ales Dumnezeu pe cei care sunt săraci față de lume, ca să fie bogați în credință și moștenitori ai Împărăției pe care a făgăduito celor care Îl iubesc?” Iac. 2:5.

Nu, nu! Spiritul lui Cristos din turma Sa mică nu este suficient ca să le dea Împărăția! Biserica n-a fost niciodată fără de aceia care au avut acest spirit. Cum a spus Domnul nostru înainte de a ne părăsi, că El va fi cu noi până la sfârșitul veacului, așa s-a împlinit. Dar El a făgăduit și aceea că, așa cum a plecat (personal) la sfârșitul Veacului Iudeu, tot așa va veni iarăși (personal) la sfârșitul acestui veac. El ne-a asigurat că în timpul absenței Sale toți aceia care Îi vor fi credincioși vor „fi persecutați” — că moștenitorii împreună cu El în Împărăția Sa vor „suferi violență” până când El va veni iarăși și-i va primi la Sine. Atunci El le va răsplăti credincioșia și suferințele cu slavă, cinste și nemurire, și cu o parte la tronul Său și la puterea Sa de a binecuvânta lumea cu un guvern drept și cu cunoștința adevărului, și în cele din urmă de a nimici pe făcătorii nelegiuirii dintre făcătorii dreptății. Pentru aceasta nu numai creația gemândă, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale spiritului (Rom. 8:23) trebuie să suspinăm și să așteptăm — timpul Tatălui și felul de răsplată al Tatălui. El a arătat în mod clar că timpul pentru aceste binecuvântări este acum aproape, și că ele vor fi introduse prin pedepsirea lumii cu un timp de strâmtorare îngrozitor, de care sfinții, turma mică, vor scăpa fiind schimbați și glorificați în Împărăție.

Dar ca nu cumva unii să spună vreodată că avantajele bogăției și educației le-ar fi permis să cucerească lumea, Dumnezeu i-a dat bisericii nominale — „creștinătății” — tocmai aceste avantaje. Totuși se pare că aceste oportunități operează invers, cultivând mândria, aerul de superioritate ((517)) și necredința numită „critica radicală” — și se va sfârși prin naufragiul societății. „Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare îunicaș credință pe pământ?”

Singura nădejde — „fericita noastră nădejde”

„Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos.” „îNădejdeș pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită.” „De aceea, încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji și puneți-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos.” Tit 2:13; Evr. 6:19; 1 Pet. 1:13.

Analizând această controversată chestiune a Cererii și Ofertei care face atât de mult ca să împartă omenirea în două clase, bogații și săracii, noi am evitat pe cât posibil criticarea aspră a ambelor părți; crezând cu tărie, așa cum ne-am străduit să arătăm, că aceste condiții actuale sunt rezultatele legii organice a egoismului (rezultatul căderii adamice) care domină marea majoritate a familiei umane, bogați și săraci deopotrivă. Aceste legi adânc înrădăcinate ale egoismului organic sunt detestate de un număr mic de oameni (în special de săraci) care, găsindu-L pe Cristos și venind cu sinceritate sub spiritul și sub legea Lui de iubire, ar lepăda bucuroși tot egoismul, dar nu pot. Aceste legi îi presează adesea pe micii comercianți și antreprenori, precum și pe angajați. Totuși, atât de sigură este acțiunea lor, încât dacă astăzi ar muri toți bogații și bogăția lor s-ar împărți proporțional, aceste legi ar reproduce în câțiva ani chiar condițiile de astăzi. Într-adevăr, mulți dintre milionarii de astăzi au fost băieți săraci. Și orice sistem de legi pe care majoritatea oamenilor l-ar putea adopta, care i-ar priva pe oameni de oportunitățile exercitării înclinațiilor spre acaparare și egoism, ar stoarce viața de progres și ar întoarce rapid civilizația înapoi la nechibzuință, indolență și barbarie.

Singura speranță pentru lume este Împărăția Domnului nostru Isus Cristos — Împărăția Milenară. Ea este remediul ((518)) de mult făgăduit al lui Dumnezeu, amânat până la timpul cuvenit, și, slavă Domnului, acum aproape, chiar la ușă. Încă o dată situația extremă a omului va fi ocazia lui Dumnezeu — „Va veni dorința tuturor neamurilor”, la un punct când ingeniozitatea și priceperea umană se vor fi epuizat căutând zadarnic ajutor. Într-adevăr, metoda divină ar părea să fie aceea de a învăța lecții mari în școlile experienței. Astfel evreii în mod direct (iar noi și ceilalți oameni în mod indirect) au fost învățați de Legământul Legii lor marea lecție că prin faptele Legii nici o ființă de carne (decăzută) n-ar putea fi îndreptățită înaintea lui Dumnezeu. Astfel le-a indicat Domnul elevilor Săi spre Noul Legământ al Harului, mai bun, prin Cristos.

Timpul de necaz, „ziua răzbunării”, cu care se va încheia acest veac și se va deschide Veacul Milenar, nu numai că va fi o răsplătire dreaptă pentru privilegiile folosite greșit, ci și va lucra spre a umili aroganța oamenilor și ai face „săraci în duh”, și gata pentru marile binecuvântări pe care Dumnezeu este gata să le reverse peste toată carnea (Ioel 2:28). Astfel El rănește ca să vindece.

Dar unul care nu este familiar cu programul divin ar putea întreba: Cum poate fi stabilită Împărăția lui Dumnezeu dacă toate aceste metode umane eșuează? Ce plan diferit propune ea? Dacă planul ei este menționat în Cuvântul lui Dumnezeu, de ce oamenii n-o pot pune în aplicare imediat și astfel să evite strâmtorarea?

Noi răspundem: Împărăția lui Dumnezeu nu va fi stabilită prin votul poporului, nici prin votul aristocrației și al stăpânitorilor. La timpul cuvenit, Cel „care are dreptul la ea”, Cel care a cumpărat-o cu sângele Său prețios, va „lua Împărăția”. El „Își va lua puterea Sa cea mare și va începe să împărățească”. Va fi folosită forța: „Le va păstori îpe națiuniș cu un toiag de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut” (Apoc. 2:27). El va „strânge popoarele, va aduna ((519)) împărățiile, ca să-Și verse ... aprinderea mâniei Sale; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Sale. Atunci îdupă ce vor fi umilite și pregătite să asculte și să ia aminte la sfatul Luiș va da popoarelor buze curate, ca toți să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând”. Țef. 3:8, 9.

Nu numai că Împărăția va fi stabilită prin forță și va fi o putere căreia omul nu i se va putea împotrivi, ci ea va și continua astfel de-a lungul întregului Veac Milenar; deoarece întreaga domnie are ca scop specific învingerea vrăjmașilor dreptății. „Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale.” „Vrăjmașii lui vor linge țărâna.” „Și oricine nu va asculta înu se va supuneș de Prorocul acela îCristosul glorificat — Moise cel antitipicș, va fi nimicit din mijlocul poporului”, în Moartea a Doua.

Satan va fi legat — orice influență amăgitoare și înșelătoare a lui va fi restrânsă — așa încât răul nu-i va mai apărea omului ca bun, nici binele nu-i va apărea ca indezirabil, rău; adevărul nu-i va mai apărea omului neadevărat, nici minciunile nu vor fi făcute să pară adevărate. Apoc. 20:2.

Dar așa cum s-a arătat până acum, domnia nu va fi doar o domnie a forței; alături de forță va fi ramura de măslin a milei și păcii pentru toți locuitorii lumii, care, atunci când judecățile Domnului vor fi pe pământ, vor învăța dreptatea (Isa. 26:9). Ochii orbiți de păcat se vor deschide; și lumea va vedea ce este corect și greșit, ce este drept și nedrept, într-o lumină foarte diferită de acum — o lumină „de șapte ori mai mare” (Isa. 30:26; 29:18-20). Ispitele exterioare ale prezentului vor fi înlăturate în mare măsură, relele nu vor fi nici autorizate nici permise: ci o pedeapsă sigură și rapidă va cădea asupra răufăcătorilor, aplicată cu dreptate exactă de către judecătorii glorificați și competenți din acel timp, care vor avea și compasiune față de cei slabi. 1 Cor. 6:2; Ps. 96:13; Fapt. 17:31.

((520))

Judecătorii nu vor judeca după auzul cu urechea, nici după văzul cu ochiul, ci vor exercita o judecată dreaptă (Isa. 11:3). Nu se va face nici o greșeală; nici o faptă rea nu va scăpa de dreapta ei răsplătire: chiar și încercările de a comite nelegiuiri vor trebui să înceteze rapid în astfel de condiții. Fiecare genunchi se va pleca (puterii atunci conducătoare) și fiecare limbă va mărturisi (dreptatea acelui aranjament) (Fil. 2:10, 11). Apoi, probabil treptat în cazul multora, noua ordine de lucruri va începe să atragă inimile unora, și ceea ce la început a fost ascultare prin forță va deveni ascultare din iubire și din apreciere a dreptății. Și în cele din urmă toți ceilalți — toți cei care s-au supus numai fiindcă au fost obligați prin forță — vor fi îndepărtați în Moartea a Doua. Apoc. 20:7-9; Fapt. 3:23.

Domnia și legea Iubirii vor fi astfel întărite; nu prin consensul majorității, ci contrar acestuia. Va fi întoarcerea civilizației înapoi de la ideile ei republicane și punerea omenirii temporar sub o guvernare autocrată — pentru o mie de ani. O astfel de putere autocrată ar fi îngrozitoare în mâinile unui conducător vicios sau incompetent; dar Dumnezeu ne eliberează de orice temere când ne informează că Dictatorul din acel veac va fi Prințul Păcii, Domnul nostru Isus Cristos, care așa de mult ține la binele omului, încât Și-a dat viața ca prețul nostru de răscumpărare, ca să poată avea autoritatea de a ne ridica din contaminarea păcatului și a restabili la perfecțiune și favoare divină pe toți cei care vor accepta harul Său prin supunere față de Noul Legământ.

Devreme în Mileniu, tuturor le va deveni clar că acest curs pe care l-a schițat Dumnezeu este singurul potrivit exigențelor cazului lumii bolnave de păcat, egoiste. Întradevăr, unii văd deja că lumea are mare nevoie de un guvern puternic și drept: ei încep să vadă tot mai mult că singurele persoane cărora li se poate încredința fără risc libertate absolută sunt aceia care au fost convertiți complet — care au voință reînnoită, inimă reînnoită, spiritul lui Cristos.

((521))

Atitudinea potrivită pentru poporul Domnului

Dar unii ar putea întreba: Ce trebuie să facem noi cei care vedem aceste lucruri în adevărata lor lumină acum? Dacă avem pământ în plus, să-l dăm sau să-l abandonăm? Nu; aceasta n-ar sevi la nimic bun decât dacă l-ați da unui vecin sărac care într-adevăr ar avea nevoie de el: și apoi, dacă nu l-ar folosi bine, ar ajunge fără îndoială să vă acuze ca autorul nenorocului său.

Dacă suntem fermieri sau negustori sau manufacturieri, să încercăm să facem afaceri după regulile din Mileniu? Nu; deoarece, așa cum s-a arătat deja, a face astfel ar aduce asupra voastră dezastru financiar, dăunător pentru creditorii voștri și pentru cei care depind de voi, precum și pentru angajații voștri.

Sugerăm că tot ce se poate face acum este să lăsăm ca moderația noastră să fie cunoscută de toți: să evităm a zdrobi pe cineva; să plătim un salariu sau o parte rezonabilă din profituri, ori altfel să nu angajăm pe nimeni; să evităm necinstea de orice fel; „să urmărim ce este bine înaintea tuturor oamenilor”; să fim un exemplu de „evlavie însoțită de mulțumire”, și întotdeauna prin cuvânt și prin exemplu să descurajăm nu numai violența, ci chiar și nemulțumirea; și să căutăm să conducem pe cei osteniți și împovărați la Cristos și la Cuvântul harului lui Dumnezeu — prin credință și consacrare deplină. Iar dacă tu, prin harul lui Dumnezeu, ai fi administratorul unei bogății mai mari sau mai mici, n-o venera, nici nu căuta să vezi cât poți aduna pentru ca moștenitorii să se certe pentru ea și s-o întrebuințeze greșit; ci folosește-o, potrivit legământului tău, în serviciul lui Dumnezeu și sub îndrumarea Lui; amintindu-ți că nu este a ta ca s-o păstrezi, nici so folosești pentru tine, ci este a lui Dumnezeu, încredințată în grija ta spre a fi folosită în serviciu bucuros spre slava Împăratului nostru.

Ca sugestie pentru aplicarea practică a acestor remarci la afacerile vieții, redăm în cele ce urmează o scrisoare trimisă de un cititor al revistei noastre bilunare, Turnul de ((522)) Veghere, și răspunsul nostru la ea, așa cum a fost publicat acolo. Ar putea fi de folos unora.

În lume dar nu din lume

Pennsylvania

Dragă frate: În ultima duminică la adunarea noastră am avut o învățătură din Romani 12:1, și printre multe gânduri scoase dintr-un subiect atât de bogat au fost câteva despre felul cum folosim timpul nostru consacrat. Eu sunt angajat în comerțul cu alimente; dar condiția comerțului în general cere aproape „eternă vigilență” în prezent.

Întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori este: ar trebui eu, în calitate de consacrat, să depun astfel de eforturi pentru a face și a menține obiceiul așa cum este necesar să fac acum? Scot săptămânal liste de prețuri, de multe ori oferind produse ca momeli la mai puțin decât costul real, și dau multe „daruri” cu produse mai rentabile; nu fiindcă prefer acest fel de proceduri, ci pentru că toți concurenții mei fac la fel, și, ca să-mi mențin afacerea și traiul (deoarece nu sunt bogat), sunt obligat să procedez la fel.

Un alt aspect la care se poate obiecta în legătură cu acest fel de metode este că presează pe fratele meu mai slab din aceeași linie de afaceri. Cunosc pe mulți dintre ei; unele sunt văduve care încearcă să trăiască cinstit vânzând bunuri: dar sunt obligat să-mi calc în picioare cele mai bune sentimente și să „intru în acțiune” indiferent cui îi dăunează. Aceasta este o mărturisire tristă pentru unul care licitează pentru poziția de a ajuta Domnului să ridice omenirea din prăpastia egoismului din care trebuie salvată în veacul despre care credem că este atât de aproape. Nu încerc să te fac să-mi justifici acțiunile în acestă chestiune, ci doresc opinia ta în privința cursului care ar fi de dorit pentru copiii declarați ai lui Dumnezeu angajați în afaceri în timpul prezent, când peștele cel mare îi mănâncă pe cei mici.

Al vostru în Cristos, ______

((523))

Ca răspuns: Condițiile pe care le descrii sunt comune aproape tuturor formelor de afaceri și predomină crescând peste tot în lumea civilizată. Este parte din „strâmtorarea” generală a timpurilor noastre. Creșterea capacității mecanice și creșterea familiei umane contribuie deopotrivă la reducerea salariilor și fac angajarea stabilă mai nesigură. Tot mai mulți oameni caută să se implice în afaceri; iar concurența și profiturile mici, în timp ce sunt folositoare pentru săraci, ucid din punct de vedere comercial magazinele mici și prețurile mari. În consecință, magazinele mici și fabricile mici dau locul celor mai mari care, datorită aranjamentelor mai bune și mai economice, permit servire mai bună și prețuri mai mici. Stocurile mai mari de produse proaspete la prețuri mai mici și cu servire mai bună sunt spre avantajul general al publicului în comparație cu micile magazine de altădată cu produse stătute, cu prețuri mari și cu servire neatentă; chiar dacă temporar niște văduve sărace sau niște oameni de treabă ar putea suferi din cauza neputinței mentale, fizice sau financiare de a ține pasul cu noua ordine de lucruri. Și chiar și aceștia, dacă ar putea adopta o vedere largă, binevoitoare asupra situației, s-ar putea bucura de binele general, chiar dacă acesta impune o schimbare nefavorabilă în propriile lor afaceri. Ei ar putea să se bucure cu cei care beneficiază și să aștepte cu răbdare venirea Împărăției care va face ca binecuvântările lui Dumnezeu să fie mai obișnuite pentru toți decât în prezent. Dar numai de la cei care au „natura cea nouă” și iubirea ei se poate aștepta să vadă lucrurile atât de neegoist. De aceea, concurența comercială din prezent nu este un rău neamestecat. Este una din marile lecții care i se dau lumii ca un studiu pregătitor înainte de a intra în marele Veac Milenar, când afacerile lumii vor fi în mare parte, dacă nu în întregime, pe baze socialiste — nu pentru bogăția sau avantajul individului, ci pentru bunăstarea generală.

Între timp însă, încordarea concurențială egoistă crește tot mai supărător pentru cei care au motivații nobile, generoase, fie ei creștini sau nu. Suntem bucuroși să ((524)) observăm aprecierea ta asupra subiectului și nemulțumirea ta față de condițiile din prezent.

Sfatul nostru este să fii foarte atent, și, dacă vezi altă ramură de afaceri mai puțin asaltată de concurență și de aceea mai favorabilă, fă o schimbare. Dacă nu, sau până găsești o afacere mai favorabilă sau condiții mai favorabile, noi te sfătuim să continui acolo unde ești și să-ți schimbi într-o anumită măsură felul de a proceda; adică, să împarți lucrurile în mod egal între cele trei interese aflate în conflict — interesele tale, ale concurenților și ale clienților sau ale vecinilor tăi. Dacă afacerea ta îți acoperă cheltuielile și îți permite un profit rezonabil, străduiește-te să te menții acolo, dar nu o forța în strădania de a deveni „bogat”; pentru că „cei care vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în cursă” (1 Tim. 6:9). Noi trebuie să evităm orice concurență necinstită sau asprime față de concurenți și orice prezentare în lumină falsă a produselor către clienți. Dreptatea și onestitatea trebuie păstrate atent cu orice preț: apoi adaugă toată „cumpătarea” pe care o sugerează iubirea și pe care o permit împrejurările, în favoarea concurentului tău.

Noi nu uităm porunca „Să nu te iei după mulțime ca să faci rău” (Exod. 23:2), nici nu sfătuim la vreun oricât de mic compromis cu nedreptatea. Întrebarea ta, socotim, nu este dacă poți face nedreptate, ci dacă iubirea îți permite să faci toate la câte nar obiecta dreptatea și pe care le-ar aproba obiceiul. Inima lumească nu-și face scrupule în legătură cu astfel de „fleacuri”: „noua natură” a ta, a cărei lege este iubirea, este cea care va prefera săși vadă concurentul prosperând și va dori să facă bine tuturor oamenilor după cum are ocazia — mai ales casei credinței. Cultivă această „natură nouă” ascultând de legea ei de iubire în orice mod posibil. „Dacă este cu putință, atât cât depinde de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” — tratându-i generos și potrivit iubirii. Cel care este plin de spiritul iubirii nu se gândește ((525)) la rău față de concurentul său și nu caută numai bunăstarea sa proprie, și nu se va bucura de eșecul concurentului.

Greutatea este că lumea întreagă funcționează pe baza depravată a egoismului, care este cu totul incompatibilă cu iubirea. La unii planul este mai înalt, iar la alții mai jos: unii își limitează egoismul până la nivelul dreptății, alții coboară în egoism până la nedreptate și necinste, iar tendința este mereu în jos. „Creația Nouă” în Cristos nu trebuie să coboare niciodată sub dreptate și onestitate, și trebuie să caute, cât se poate, să se ridice deasupra celui mai înalt standard lumesc, spre iubirea perfectă. Faptul că interesele cumpărătorului și cele ale vânzătorului sunt mereu în conflict este greșeala sistemului concurențial din prezent. Nici o putere nu poate corecta, controla și schimba toate acestea, decât singura putere pe care a promis-o Dumnezeu — Împărăția Milenară, care va aplica regula iubirii și va elibera de slăbiciunile și legăturile egoismului pe toți aceia care, atunci când vor vedea și vor cunoaște calea mai bună, vor accepta ajutorul prevăzut atunci.

* * *

Am văzut că sub legea socială din prezent este inevitabilă, fie strivirea maselor de oameni în mocirlă, ca robi ai bogăției și ai intelectului, fie prăbușirea ordinii sociale actuale sub domnia anarhiei, și am văzut declarația scripturală că va fi cea de-a doua; și că aceasta va aduce o îngrozitoare răsplătire asupra tuturor oamenilor, bogați și săraci, învățați și ignoranți, și prin demonstrație reală va arăta oamenilor nebunia egoismului și-i va ajuta în viitor să aprecieze înțelepciunea legii de iubire a lui Dumnezeu; și că „marea strâmtorare” va învăța pe toți o lecție înfricoșătoare, dar în cele din urmă folositoare. De aceea suntem pregătiți să examinăm în capitolul nostru următor ce au de spus Scripturile despre căderea „Babilonului” — „creștinătatea” — în marea luptă cu care se va încheia acest veac.

((526))

Deoarece am examinat nereușita creștinătății în a adopta spiritul învățăturilor lui Cristos, și am văzut cum cunoștința și libertatea dobândite din învățăturile Sale au fost amestecate cu spiritul răului, al egoismului, și cum din prevestirile actuale înțelegem apropierea sigură a catastrofei îngrozitoare — anarhia și orice lucrare rea — vedem dreptatea permiterii ei și citim în ea legea divină a răsplătirii. Și deși deplângem relele care atrag răsplătirea, totuși înțelegând necesitatea și dreptatea ei și aflând de asemenea scopurile îndurării care vor fi atinse tocmai prin aceste mijloace, inimile noastre exclamă: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” Apoc. 15:3.

* * *

Așteaptă dimineața — negreșit va veni
La fel de sigur cum noaptea arată că se va sfârși;
Ochii dornici de lumină se vor strânge-n fine
De strălucirea razei care vine.
Privirea lor de lacrimi nu va fi oprită,
Ca întunericul de frică și de spaimă să-l străbată,
Ci-n roua înmiresmată și-n raza dimineții fiind scăldată,
Peste întunericul topit zâmbi-va încântată.

Așteaptă dimineața, o, tu copil lovit,
Disprețuit, biciuit, persecutat, batjocorit,
Însetat și flămând, de nimeni mângâiat,
Cu spinii împletiți ai agoniei încununat —
Fără nici cea mai slabă lucire de soare,
Care prin densul infinit al tristeții să te conducă afară.
Așteaptă dimineața — negreșit va veni,
La fel de sigur cum noaptea arată că se va sfârși.”

James Whithcomb Riley