((15))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul I
Faptul și filosofia Împăcării

Stă la baza doctrinei creștine din punctul de vedere al Bibliei — Trei vederi asupra acestui subiect — „Vederea ortodoxă”, „Vederea heterodoxă”, vederea Bibliei, care le unește și le armonizează pe ambele — Teoria evoluției antagonistă cu adevărul asupra acestui subiect — reconcilierea justiției divine îndeplinită — reconcilierea Bisericii este în desfășurare — reconcilierea lumii este în viitor — Rezultatele mari, finale, când tronul și Împărăția mijlocitoare își vor fi sfârșit funcția

DOCTRINA Împăcării stă la însăși temelia religiei creștine. Având astfel cel mai important loc în teologie, o înțelegere clară a acestui subiect este esențială și acest lucru este în general recunoscut printre creștini. Cu toate acestea, deși se crede în Împăcare, ea este puțin înțeleasă; diferitele idei și teorii cu privire la ea sunt incoerente și vagi, iar credința zidită pe aceste vederi incoerente și vagi despre această doctrină-temelie trebuie cu necesitate să fie în aceeași măsură nesigură, slabă și vagă. Dimpotrivă, dacă acest subiect important este văzut clar, în toată grandoarea proporțiilor acordate lui în Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia planului divin de mântuire, aceasta nu numai va stabili ferm credința, o va înrădăcina și o va fixa pe principii corecte, ci și va servi ca un îndrumător pentru a face deosebire între adevăr și eroare în legătură cu toate amănuntele credinței. Dacă temelia va fi bine stabilită și clar înțeleasă, și dacă fiecare punct al credinței zidite pe ea va fi ținut în strictă armonie cu temelia, întreaga suprastructură a credinței va fi perfectă. După cum vom arăta mai departe, fiecare doctrină ((16)) și fiecare teorie poate fi adusă în contact cu această piatră de încercare și prin aceasta i se poate determina repede proporția de aur sau de zgură.

Există două vederi generale despre Împăcare:

(1) Cea cunoscută ca vederea ortodoxă, conform căreia omul, ca un încălcător al legii divine, a intrat sub condamnarea divină — „sub mânie”, și că Dumnezeu, deși a fost împiedicat de Dreptate să-l dezvinovățească pe păcătos, a pregătit o răscumpărare dreaptă pentru el și astfel a pregătit iertarea păcatelor lui prin sacrificiul lui Cristos. Această întreagă operă de satisfacere a cerințelor Dreptății și de aducere a păcătosului la starea de a fi acceptabil pentru Dumnezeu este numită opera Împăcării.

(2) Cea cunoscută ca vederea neortodoxă despre Împăcare (odată reprezentată mai ales de Unitarieni și Universaliști, dar care recent s-a răspândit rapid și general în toată creștinătatea) abordează subiectul din latura opusă; ea nu presupune nici o cerință din partea dreptății divine a unui sacrificiu pentru încălcarea legii de către păcătos; ea ignoră mânia lui Dumnezeu așa cum este reprezentată printr-o sentință specială de moarte; ea ignoră „blestemul”. Ea susține că Dumnezeu caută și așteaptă apropierea omului, nepunând nici o piedică în cale, necerând nici o ispășire pentru păcatul omului, cerând însă ca omul să se lase numai de păcat și să caute dreptatea și astfel să vină în armonie cu Dumnezeu — să fie în unitate cu Dumnezeu. De aceea, această vedere este în general numită Împăcare și se înțelege că înseamnă armonie cu dreptatea, indiferent de metodele prin care omenirea poate fi adusă în această stare; ispășirea pentru păcat fiind considerată din punctul de vedere al ispășirii de către păcătos însuși, sau altfel, ca o iertare necondiționată din partea lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Domnul nostru Isus și toți urmașii Săi participă la împăcare, în sensul că ei au învățat și au îndemnat omenirea să se întoarcă de la păcat la dreptate, și nu în sensul jertfei pentru păcat sau al răscumpărării. ((17)) (3) Vederea pe care noi o acceptăm ca fiind vederea scripturală, dar care în general a fost trecută cu vederea de către teologi, cuprinde și combină ambele vederi anterioare. Doctrina biblică a Împăcării, așa cum ne vom strădui să o arătăm, învață clar:

(a) Că omul a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu, dar a căzut din acea stare prin nesupunere voită și a intrat sub sentința mâniei, „blestemul”, și astfel toți din neamul omenesc au devenit „copii ai mâniei”. Efes. 2:3.

(b) Că deși Dumnezeu în mod drept a aplicat sentința legii Sale, moartea, și aceasta fără milă, împotriva creaturii Sale neascultătoare, timp de peste patru mii de ani, totuși spiritul iubirii și al compasiunii s-a îmbinat cu această dreptate și fidelitate față de principiile dreptății, care a plănuit un aranjament de substituire final sau un plan de mântuire prin care Dumnezeu poate fi drept și Își poate executa legile Sale drepte împotriva păcătoșilor, și totuși să fie îndreptățitorul tuturor celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Prin acest plan toți condamnații pot fi eliberați de sub sentință fără nici o încălcare a Dreptății, și cu o asemenea manifestare a dragostei, înțelepciunii și puterii divine cum L-ar onora pe Atotputernicul și s-ar dovedi o binecuvântare pentru toate creaturile Sale, umane și îngerești — descoperind tuturor, mai deplin decât s-a văzut înainte, înțelepciunea cea de multe feluri și harul lui Dumnezeu. Efes. 3:10Diaglott.

(c) În scopul ducerii la îndeplinire a acestui program de Împăcare cu legea divină pentru încălcarea ei de către tatăl Adam, iubitul nostru Răscumpărător a murit ca „preț de răscumpărare pentru toți, mărturie pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6 [Diaglott — n. e.].

(d) Dar jertfa pentru păcate nu completează lucrarea Împăcării, decât în privința satisfacerii cerințelor Dreptății. În virtutea răscumpărării date Dreptății, se face un transfer complet al contului omului, și cazul său, datoriile sale etc., sunt transferate în întregime în contul Domnului Isus Cristos, care dă Dreptății satisfacția deplină a cerințelor ei împotriva lui Adam și a rasei lui. Astfel Isus, datorită acestei „cumpărări” ((18)) cu sângele Său prețios, este acum în consecință proprietar, stăpân, „Domn peste toți”. Rom. 14:9.

(e) Un obiectiv al acestui aranjament pentru Adam și pentru rasa lui a fost anularea sentinței morții, care, atâta vreme cât rămânea, oprea orice efort al Iubirii de a recupera pe cel condamnat, ale cărui privilegii de viață viitoare, indiferent sub ce împrejurări, erau complet abrogate — distruse.

(f) Alt obiectiv a fost așezarea omenirii decăzute în afara sferei de influență a Dreptății divine și sub supravegherea specială a lui Isus, care, ca reprezentant al planului Tatălui, Își propune nu numai să satisfacă cerințele Dreptății, ci și să întreprindă instruirea, corectarea și restabilirea tuturor din rasa decăzută care vor arăta dorință de armonie cu Dreptatea. Aceștia vor fi predați în cele din urmă Dreptății legii divine, dar atunci ei vor fi desăvârșiți așa încât să poată suporta cerințele ei perfecte.

(g) Deși la început singura influență separatoare între Dumnezeu și om a fost sentința divină, acum, după șase mii de ani de decădere, degradare și înstrăinare de Dumnezeu prin fapte rele — și din cauza ignoranței, superstiției și uneltirilor Adversarului — și din cauză că oamenilor le-au fost prezentate într-o lumină falsă caracterul și planul divin, găsim că mesajul harului și îndurării n-a fost luat în seamă. Deși Dumnezeu declară fără rezerve, deoarece răscumpărarea a fost acceptată, că El este gata să-i primească iarăși pe păcătoși în armonie cu El și în viață veșnică, prin meritul sacrificiului lui Cristos, totuși majoritatea omenirii întârzie să creadă veștile bune și corespunzător întârzie să accepte condițiile acestora. Unii au ajuns atât de înșelați de sofismele lui Satan, prin care el a înșelat toate popoarele (Apoc. 20:3), încât nu cred că există Dumnezeu; alții cred că El este un adversar mare și puternic, fără iubire sau compătimire, gata și nerăbdător să-i chinuie toată eternitatea; alții sunt încurcați de Babelul de rapoarte contradictorii ((19)) care le-au venit în privința caracterului divin și nu știu ce să creadă; și căutând să se apropie de Dumnezeu sunt împiedicați de frica și ignoranța lor. Prin urmare, numărul celor care de fapt s-au folosit până acum de ocazia apropierii de Dumnezeu prin Cristos este comparativ mic — „o turmă mică”.

(h) Totuși, jertfa pentru păcate n-a fost pentru cei puțini, ci pentru cei „mulți”, „pentru toți”. Și ca parte a programului divin, Cel care i-a răscumpărat pe toți cu sângele Său prețios va face cunoscute în cele din urmă tuturor oamenilor, „fiecărei creaturi”, veștile bune ale privilegiului lor, sub harul divin, de a se întoarce la împăcare cu Creatorul lor.

(i) Până acum numai Biserica a beneficiat direct de Împăcare; dar învățătura Scripturilor este că această Biserică va constitui o Împărăție preoțească, sau „preoțime împărătească”, cu Cristos Marele Preot Împărătesc, și că în timpul Veacului Milenar această clasă a Împărăției cerești, această preoțime împărătească, va realiza deplin și complet pentru omenire lucrarea de înlăturare a orbirii pe care Satan, eroarea și degradarea au adus-o asupra oamenilor, și va aduce înapoi la deplină împăcare cu Dumnezeu pe oricine va dori, din toate familiile pământului.

(j) În armonie cu aceasta este și declarația apostolului, că noi, credincioșii, Biserica, am primit Împăcarea. În ceea ceL privește pe Dumnezeu, Împăcarea a fost făcută cu optsprezece secole în urmă, și aceasta pentru toți; dar numai credincioșii au primit-o în sensul acceptării ocaziei pe care harul lui Dumnezeu a pregătit-o astfel — iar restul omenirii sunt orbiți — „Căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioși, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei”. 2 Cor. 4:4.

(k) În armonie cu acest gând este și declarația Scripturii, că cea dintâi lucrare a lui Cristos în legătură cu domnia Sa milenară va fi legarea sau restrângerea lui Satan pentru o mie de ani ca să nu mai înșele neamurile (Apoc. 20:3), ((20)) precum și numeroasele declarații ale profeților despre faptul că atunci când Împărăția lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ, cunoștința de Domnul va umple tot pământul așa cum apele acopere fundul mărilor, și nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui, „Cunoaște pe Domnul” (Evr. 8:11), de asemenea cererea din rugăciunea Domnului, „Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta . . . pe pământ” — pentru că aceasta implică ceea ce declară apostolul în mod clar, că Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului. 1 Tim. 2:4.

(l) Împăcarea, în ambele ei faze — mulțumirea Dreptății și aducerea la armonie sau la unitate cu Dumnezeu a tuturor creaturilor Sale, care sub lumină și cunoștință deplină se vor folosi de privilegiile și oportunitățile Noului Legământ — va fi terminată la sfârșitul Veacului Milenar, când toți cei care vor respinge voit și conștient favoarea divină oferită prin Cristos „vor fi nimiciți din mijlocul poporului” cu „o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui” — cu o nimicire din care nu va mai fi speranță de restabilire printr-o înviere viitoare. Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9.

(m) Atunci marea lucrare a Împăcării va fi completată și toate lucrurile din cer și de pe pământ vor fi găsite în armonie cu Dumnezeu, lăudându-L pentru toată generozitatea și harul Său prin Cristos; și nu va mai fi nici moarte, nici suspin, nici durere, deoarece lucrurile dintâi vor fi trecut — ca rezultat al operei de Împăcare, începută prin satisfacerea Dreptății prin jertfa Răscumpărătorului nostru și terminată cu deplina reconciliere a tuturor celor găsiți vrednici de viață veșnică.

Oricum ar fi privit cuvântul Împăcare, trebuie să se admită că folosirea lui, cum este cazul între Dumnezeu și om, implică o dificultate, o diferență, o opoziție existentă între Creator și creatură — altfel ei ar fi în unitate și n-ar fi necesară lucrarea împăcării, nici din punctul de vedere al lui ((21)) Dumnezeu, nici al omului. Și aici vedem în mod deosebit conflictul înverșunat care există între Biblie și doctrina modernă a evoluției, care, în ultimii treizeci de ani mai ales, s-a infiltrat în credința creștinilor din toate denominațiile și care se vede mai marcant în școlile teologice și în principalele amvoane ale creștinătății.

Teoria Evoluției neagă căderea omului, neagă că el a fost vreodată în chipul și asemănarea lui Dumnezeu; neagă că el a fost vreodată într-o stare potrivită pentru a fi încercat înaintea barei de judecată a Dreptății absolute; neagă că el a păcătuit vreodată într-o astfel de încercare și că a fost condamnat vreodată la moarte. Ea pretinde că moartea, departe de a fi o pedeapsă, este doar un alt pas în procesul evoluției; ea susține că omul, în loc să cadă de la chipul și asemănarea lui Dumnezeu în păcat și degradare, s-a ridicat de la starea de maimuță tot mai mult, la chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Alți pași logici ai acestei teorii ar fi, evident, să nege că ar putea fi vreo dreptate din partea lui Dumnezeu în faptul că l-a condamnat pe om pentru că s-a ridicat de pe un plan inferior pe unul superior, și în consecință să nege că Dreptatea ar putea accepta o jertfă pentru păcat în folosul omului, când n-a existat din partea omului nici un păcat ca să ceară o astfel de jertfă. În conformitate cu această idee, se pretinde că Cristos n-a fost o jertfă pentru păcat, n-a fost un sacrificiu pentru păcate — decât doar în același sens, spun ei, în care orice patriot ar putea fi un sacrificiu pentru țara sa, adică, El Și-a dat viața ajutând la ridicarea omenirii spre libertăți și privilegii mai mari.

Dar noi aflăm că Cuvântul lui Dumnezeu contrazice în mod absolut toată această teorie, așa încât nu este posibilă nici o armonie între învățătura Scripturii și învățătura Evoluției — pe nedrept numită știință. În măsura în care cineva crede teoria Evoluției, nu crede teoria Scripturii; și totuși găsim un număr mare de creștini străduindu-se și încercând în zadar să armonizeze aceste învățături contrare. În măsura în care susțin teoria Evoluției, în acea măsură sunt departe de singura ((22)) temelie a credinței pe care a prevăzut-o Dumnezeu; în acea măsură sunt pregătiți și pentru alte erori, pe care Adversarul sigur le va aduce în atenția lor, erori prezentate din punctul de vedere al înțelepciunii lumești cu atâta putere încât ar înșela, dacă ar fi posibil, chiar și pe cei aleși. Dar chiar cei aleși vor avea „credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna”; chiar cei aleși vor ține la doctrina Împăcării așa cum este prezentată în Scripturi; chiar cei aleși vor fi astfel apărați împotriva oricărui punct și al oricărui aspect al teoriei Evoluției, pentru că, chiar cei aleși vor fi învățați de Dumnezeu, în special în privința acestei doctrine a Împăcării, care stă la însăși temelia religiei revelate și a credinței creștine.

Scripturile mărturisesc în mod clar că Dumnezeu a creat pe om după chipul și asemănarea Sa — mintal și moral; că omul, o ființă pământească, a fost chipul sau asemănarea morală și intelectuală a Creatorului său, care este o ființă spirituală. Ele spun despre legătura lui cu Creatorul la început; spun că Creatorul l-a aprobat ca operă a Sa și l-a declarat ca „foarte bun”, foarte acceptabil, foarte plăcut; ele arată că oferta vieții sau morții a fost pusă în fața lui Adam cel perfect, și că atunci când el a devenit un încălcător, acesta a fost un act conștient și voit, deoarece se spune că Adam „nu a fost amăgit”. Ele spun despre începutul executării pedepsei morții. Ele înregistrează continuarea sentinței morții asupra neamului omenesc de-a lungul secolelor. Ele arată cum Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam cel credincios scopul Său, intenția Sa, ca mai târziu, nu imediat, să aducă o binecuvântare pentru omenire, despre care a declarat că o blestemase cu sentința morții. Gen.1:31; 2:17; 3:23; 1 Tim. 2:14; Gen. 12:3; 18:18; 3:17.

Deoarece blestemul sau pedeapsa păcatului a fost moartea, binecuvântările promise implicau viață din morți, viață mai îmbelșugată; și promisiunea făcută lui Avraam a fost că, într-o manieră neexplicată, Mântuitorul care va îndeplini această lucrare de binecuvântare a lumii va trebui să vină prin urmașii ((23)) lui Avraam. Aceleași promisiuni le-au fost repetate mai mult sau mai puțin clar lui Isaac, lui Iacov și copiilor lui Israel. Profeții de asemenea au declarat că viitorul Mesia trebuia să fie un Miel înjunghiat, o jertfă pentru păcat, unul care trebuia să „Se dea pe Sine Însuși la moarte” pentru păcatele noastre, și nu pentru ale Sale. Ei au descris și rezultatul sacrificiului Său pentru păcate, în gloria și binecuvântarea care trebuie să urmeze, spunând cum în cele din urmă Împărăția Sa va birui, și, ca Soare al Dreptății, El va aduce în lume ziua cea nouă de binecuvântare, viață și bucurie, care va risipi întunericul, negura și tristețea nopții de plâns care predomină acum ca rezultat al păcatului originar și al căderii, precum și al tendințelor rele moștenite. Isaia 53:10-12; 35; 60; 61.

Apostolul Petru, vorbind sub inspirația Spiritului sfânt, departe de a ne spune că omul a fost creat pe planul maimuței și că s-a ridicat la gradul actual de dezvoltare și în cele din urmă va ajunge la perfecțiune prin același proces de evoluție, arată, dimpotrivă, o învățătură contrară, spunându-ne că Cristos a murit pentru păcatele noastre, și că, drept consecință a răscumpărării îndeplinite prin sacrificiul Său, pentru omenire vor veni în cele din urmă, la a doua venire a Domnului, marile timpuri de înviorare — timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care, spune el, „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Oricine se gândește că apostolul Petru a predicat o doctrină a evoluției când a predicat evanghelia restabilirii, acela trebuie să-și fi închis ochii și să-și fi oprit funcționarea facultăților de gândire, fiindcă, dacă starea originară a omului a fost cea de maimuță, sau oricare alta inferioară stării noastre prezente, apostolul ar fi fost cel mai nechibzuit să prezinte timpurile restabilirii ca o mare speranță și perspectivă, pentru că restabilire înseamnă restaurarea stării care a existat înainte.

Dimpotrivă, cuvintele apostolului sunt cu totul în dezacord și opuse teoriei evoluției, și în cea mai strictă armonie cu doctrina Împăcării, reconcilierii și restabilirii — în cea mai ((24)) strictă armonie cu învățătura scripturală că omenirea a fost vândută păcatului, oamenii au devenit robi ai păcatului și au suferit degradarea păcatului ca rezultat al neascultării originare a tatălui Adam și al pedepsei cu moartea. Restabilirea, veștile bune pe care le-a predicat Petru, implică faptul că a fost pierdut ceva bun, mare și valoros, că acesta a fost răscumpărat prin sângele prețios al lui Cristos și că va fi restabilit la a doua venire a lui Cristos ca rezultat al acestei răscumpărări. Iar referința apostolului la profeți, declarând că aceste timpuri de restabilire au fost menționate de către toți cei care au fost sfinți, implică în mod clar că speranța restabilirii este singura speranță oferită lumii prin inspirație divină.

La fel, toți apostolii au indicat în urmă spre căderea din favoare divină și spre crucea lui Cristos ca fiind punctul de reconciliere în privința Dreptății divine, și înainte spre Veacul Milenar ca fiind timpul de binecuvântare a întregii lumi, cu ocazii de cunoștință și ajutor pentru împăcarea lor cu Dumnezeu. Toți arată că veacul prezent este timpul pentru adunarea Bisericii alese ca să fie asociată cu Mesia („preoțimea Sa împărătească” și „poporul Său”), ca să coopereze cu El ca „mireasa” Sa, „trupul” Său, în lucrarea de acordare a binecuvântărilor restabilirii asigurate pentru lume prin sacrificiul terminat la Calvar.

Să remarcăm cuvintele apostolului Pavel cu privire la aceasta: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume” — și ca rezultat al păcatului a intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci [prin moștenirea păcatului și a dispozițiilor păcătoase] toți au păcătuit. Apostolul Pavel evident n-a fost evoluționist, după cum n-a fost nici apostolul Petru și nici profeții. Să remarcăm speranța pe care el o prezintă ca fiind însăși esența Evangheliei, spunând: „Dumnezeu Își arată dragostea Sa față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Decicu atât mai mult acum, fiind îndreptățiți prin sângele Lui, vom fi ((25)) mântuiți prin El de mânie” (Rom. 5:8, 9). Aici este o declarație specifică, anume că omenirea a fost sub mânia divină; că puterea mântuitoare a fost sângele lui Cristos, sacrificiul dat de El în favoarea noastră, și că acest sacrificiu a fost o expresie a dragostei și harului divin. Apostolul continuă să arate lucrarea Împăcării și restabilirea care va urma ca rezultat, spunând: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greșeală [neascultarea lui Adam] a venit condamnarea [sentința morții] peste toți oamenii, tot așa, printr-o singură faptă de dreptate [anularea sentinței] a venit către toți oamenii o îndreptățire a vieții. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om [Adam] cei mulți au fost făcuți păcătoși [toți care au fost în el], tot așa, prin ascultarea Unuia singur [Isus] cei mulți [toți cei care în cele din urmă se vor folosi de privilegiile și oportunitățile Noului Legământ] vor fi făcuți drepți”. Rom. 5:12, 18, 19.

Același apostol, în multe alte discursuri pline de măiestrie și logică, prezintă ideea că Împăcarea, în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, este un lucru al trecutului — terminat atunci când „am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”, pe când eram noi încă păcătoși (Rom. 5:10). Prin aceasta, evident el nu se referă la o lucrare îndeplinită în păcătos, împăcarea păcătosului cu Dumnezeu, pentru că el o declară invers, și spune că ea a fost îndeplinită, nu în noi, ci de către Cristos pentru noi, și în timp ce noi eram păcătoși. Să remarcăm de asemenea că în diferitele sale discursuri erudite și logice el arată o lucrare de binecuvântare pentru lume, care să fie îndeplinită prin Biserica glorificată, sub Cristos, Capul ei stabilit divin, arătând că aceasta va consta în aducerea lumii la o cunoștință a harului lui Dumnezeu în Cristos, și că astfel toți cei care vor vrea din omenirea răscumpărată se vor putea întoarce la împăcare cu Creatorul lor în timpul Împărăției Milenare — la o restabilire a favorii divine pierdute în Eden.

Ca o ilustrație a acestui punct, remarcăm argumentul din Romani 8:17-24. Aici apostolul în mod clar marchează ca ((26)) separate mântuirea Bisericii și mai apoi mântuirea sau eliberarea lumii, a „creației care suspină”. El atrage atenția asupra Bisericii, ca viitori moștenitori împreună cu Cristos, care, dacă sunt credincioși în suferință cu El în timpul prezent, Îi vor împărtăși în cele din urmă gloria în Împărăția Sa. El ne asigură că aceste suferințe din prezent nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria care va fi descoperită curând în noi. Și apoi el continuă și spune că această glorie care va fi descoperită în Biserică după ce suferințele ei se vor sfârși este baza tuturor așteptărilor arzătoare ale creației care suspină — ale cărei dorințe și speranțe își așteaptă în mod necesar realizarea în timpul când vor fi descoperiți sau arătați fiii lui Dumnezeu.

Acum fiii lui Dumnezeu nu sunt descoperiți; lumea nu-i cunoaște, întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe Învățătorul lor; și deși lumea într-adevăr așteaptă cu o speranță vagă vârsta de aur a binecuvântării, apostolul arată că toate dorințele lor arzătoare trebuie să aștepte timpul când Biserica, fiii lui Dumnezeu vor fi glorificați și se vor manifesta ca împărați și preoți prin hotărârea lui Dumnezeu, care vor domni peste pământ în timpul Veacului Milenar, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform bogățiilor harului divin, descoperite de către Dumnezeu în făgăduința Sa făcută lui Avraam, zicând: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine . . . și în sămânța ta”. Gal. 3:8, 16, 29.

Apostolul continuă să arate că omenirea în general, creația pământească inteligentă, a fost supusă slăbiciunii („deșertăciunii”) prin ereditate, prin păcatul tatălui Adam, potrivit providenței divine, însă ea nu este lăsată fără speranță, deoarece tot prin aranjamentul divin a fost prevăzut un sacrificiu pentru păcate și s-au făcut pregătiri ca în cele din urmă omenirea în general să poată fi emancipată, eliberată de robia păcatului și de pedeapsa lui, moartea, și să poată ajunge la libertatea glorioasă (de sub boală, durere, necaz și tristețe) care este libertatea tuturor celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu. De pe acest plan al stării de fii și de la această „libertate” a căzut ((27)) omenirea prin neascultare, și pe același plan al stării de fii umani vor fi ei privilegiați să se întoarcă, drept rezultat al marii jertfe pentru păcat de la Calvar și al completării lucrării de Împăcare în ei, reconciliindu-i cu legea divină prin Răscumpărătorul, ca Marele Profet, antitipul lui Moise (Fapt. 3:22, 23). Apostolul de asemenea arată că Biserica, care a primit deja Împăcarea (a acceptat aranjamentul divin) și a venit în armonie cu Dumnezeu și a fost făcută posesoarea celor dintâi roade ale spiritului, cu toate acestea, datorită împrejurărilor, de asemenea suspină și își așteaptă partea din lucrarea terminată a Împăcării, prin primirea ei completă în favoarea divină, prin eliberarea corpului lui Cristos, a Bisericii, la prima înviere. Rom. 8:23-25.

Aceste două aspecte ale Împăcării: (1) corectarea a ceea ce era greșit și (2) aducerea celor despărțiți în armonie, sunt arătate în oferirea divină a Noului Legământ, al cărui mijlocitor este Isus Cristos, Domnul nostru. Când tatăl Adam era perfect, în armonie completă cu Creatorul său și supus tuturor poruncilor Lui, între ei era implicat un legământ, chiar dacă n-a fost exprimat formal; faptul că tatălui Adam i-a fost dată viața în perfecțiunea ei și pe lângă aceasta i-a fost dată stăpânirea peste toate animalele, peste pești și peste păsări și peste tot pământul ca teritoriu al stăpânirii sale, și mai mult, faptul că se spusese că dacă prin neascultare își va încălca credincioșia față de Marele Împărat, Iehova, el își va pierde viața și va invalida toate acele drepturi și binecuvântări care-i fuseseră acordate — aceasta a implicat, zicem noi, un legământ sau un acord din partea lui Dumnezeu cu creatura Sa, că viața lui era veșnică, dacă nu schimba situația prin neascultare și nu aducea asupra lui o sentință de moarte.

Neascultarea lui Adam și pedeapsa cu moartea l-ar fi lăsat cu totul neajutorat, dacă Atotputernicul nu S-ar fi îngrijit de recuperarea rasei prin Noul Legământ, iar Noul Legământ, după cum arată apostolul, are un mijlocitor — Dumnezeu, pe de o parte, are de-a face cu mijlocitorul și nu cu păcătosul; ((28)) păcătosul, pe de altă parte, are de-a face cu mijlocitorul și nu cu Dumnezeu. Dar înainte ca Domnul nostru Isus să poată deveni Mijlocitorul, El trebuie să facă o lucrare pentru omenire, care în această ilustrație este reprezentată ca o pecetluire a Noului Legământ cu sângele Său prețios — „Sângele legământului celui nou” (Mat. 26:28; Marcu 14:24; Evr. 7:22; 9:15-20). Aceasta înseamnă că Dumnezeu, în dreptate, nu poate nici primi, nici avea de-a face cu păcătosul, nici direct, nici indirect printr-un mijlocitor, așa încât să-i dea păcătosului o eliberare de sentința morții și reconcilierea cu El, împreună cu binecuvântarea însoțitoare, darul vieții veșnice — decât dacă mai întâi este recunoscută și mulțumită Justiția divină. Prin urmare, Domnul nostru Isus, plătind pedeapsa noastră prin moartea Sa, a făcut posibilă sigilarea Noului Legământ între Dumnezeu și om, sub ale cărui condiții toți care vin la Dumnezeu prin El, mijlocitorul, sunt acceptabili.

Reconcilierea cu Dumnezeu, împăcarea cu El, a fost imposibilă înainte de a fi mai întâi asigurată răscumpărarea cu sângele prețios, pentru ca acela care caută împăcarea să se poată apropia de Dumnezeu prin mijlocitorul Noului Legământ: „Eu sunt calea și adevărul și viața; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). De aceea, cel mai înalt privilegiu al celor mai favorizați din neamul omenesc, înainte de începerea sacrificiului lui Cristos, a fost cel de „servitori” și „prieteni” ai lui Dumnezeu — nici unuia nu i s-a putut acorda înaltul privilegiu de fiu (cu toate câte implică acesta în privința favorii divine și a vieții veșnice) și nici unul n-a fost astfel recunoscut (Ioan 1:12; Mat. 11:11). Astfel se va vedea că cei care ignoră jertfa pentru păcat și aspectele Împăcării legate de satisfacerea Dreptății, ignoră părți importante și indispensabile — aspecte primordiale și fundamentale. Dar nu greșesc mai puțin aceia care, în timp ce recunosc sacrificiul lui Cristos ca sacrificiul Ispășirii pentru sigilarea Noului Legământ, ignoră o lucrare de reconciliere în privința oamenilor, prin care ((29)) oamenii trebuie să fie aduși iarăși în armonie cu Dumnezeu, prin lucrarea Noului Legământ.

Această operă a Împăcării, în privința omenirii, nu poate fi împlinită instantaneu și prin credință. Ea poate începe într-un moment și prin credință, iar împăcarea între păcătos și Atotputernicul poate fi împlinită socotit prin credință, dar sfera Împăcării intenționate de Dumnezeu este mai mare și mai înaltă decât aceasta. Aranjamentul Lui este ca aceia din rasa umană care doresc să revină la împăcare cu El (și cu legea Sa dreaptă) vor fi acceptați în mod socotit prin Mijlocitorul lor, dar nu vor fi primiți pe deplin și complet (de către Tatăl) atâta timp cât sunt în realitate imperfecți. Ca atare, în timp ce opera Mijlocitorului (Cap și „corp”) este să vestească omenirii faptul că Dumnezeu a dat o jertfă pentru păcat prin care El poate să fie drept și totuși poate primi pe păcătos înapoi în armonie cu El, și că acum El este dispus să acorde binecuvântarea stării de fiu cu viața ei veșnică și cu eliberarea de stricăciune, opera Lui este și să clarifice întregii omeniri că această ofertă de mântuire este un mare dar și ar trebui să fie prompt acceptată, iar condițiile ei sunt doar un serviciu înțelept; și mai mult decât atât, opera Mijlocitorului ca reprezentant al Tatălui este și aceea de a restabili în mod real — mintal, moral și fizic omenirea restituită — pe toți aceia care vor primi slujirea Sa și I se vor supune. Astfel opera Mijlocitorului va avea în final ca rezultat o împăcare reală între Dumnezeu și cei pe care Mijlocitorul îi va restabili la perfecțiune.

Acestei mari opere a Mijlocitorului i-a fost destinat întregul Veac Milenar; pentru acest scop Împărăția lui Mesia va fi stabilită pe pământ cu toată puterea și autoritatea; pentru acest scop El trebuie să domnească, pentru a nimici orice influență rea care ar împiedica lumea să vină la cunoștința acestui binevoitor adevăr al dragostei și îndurării divine, a acestei prevederi sub Noul Legământ, că „oricine vrea” se poate întoarce la Dumnezeu. Dar în timp ce marele Mijlocitor astfel va primi, va binecuvânta și va restabili, sub condițiile ((30)) Noului Legământ, pe toți cei care vor dori părtășie cu Dumnezeu prin El, va distruge dintre oameni cu o distrugere veșnică pe toți aceia care sub ocaziile favorabile ale acelei Împărății Milenare vor refuza oferta divină de reconciliere. Fapt. 3:23; Mat. 25:41, 46; Apoc. 20:9, 14, 15; Prov. 2:21, 22.

Încheierea Veacului Milenar va veni după ce acesta va fi îndeplinit toată opera de mijlocire pentru care a fost intenționat și fixat. Atunci funcția mijlocitoare a lui Cristos va înceta fiindcă nu vor mai fi răzvrătiți, nu vor mai fi păcătoși. Toți cei dornici de armonie cu Dumnezeu o vor fi atins în mod perfect; iar toți păcătoșii cu voia vor fi fost îndepărtați de la viață până la timpul acela. Atunci va fi împlinită profeția Domnului nostru că toate lucrurile din cer și de pe pământ vor fi găsite lăudând pe Dumnezeu; și atunci va fi împlinită promisiunea divină că nu va mai fi moarte, nici suspin și nici plâns, pentru că lucrurile (condițiile) anterioare vor fi trecut. Apoc. 21:4; Ps. 67.

Când marele Mijlocitor-Împărat va preda Tatălui întreaga Sa operă terminată, predându-Și funcția și Împărăția așa cum explică apostolul (1 Cor. 15:24-28), ce rezultate durabile putem aștepta să dovedească pentru omenire marea operă răscumpărătoare a Mijlocitorului?

Aceasta va fi realizat:

(1) Pecetluirea Noului Legământ cu sângele Său prețios, făcând ca prevederile lui îndurătoare să fie posibile pentru toată omenirea.

(2) Reconcilierea sau aducerea înapoi în armonie cu Dumnezeu a unei „turme mici”, a „unei preoțimi împărătești”, zeloși pentru fapte bune — dispuși să-și dea viața în serviciul lui Dumnezeu; care, fiind astfel asemănări ale Mântuitorului lor, vor avea prin aranjament divin privilegiul să fie împreună-moștenitori în Împărăția Milenară și părtași naturii Sale divine. 1 Pet. 2:9, 10; Tit 2:14; Rom. 8:29.

(3) Reconcilierea, restabilirea deplină a unui pământ plin de ființe umane perfecte, fericite — toată omenirea găsită dornică de favoare divină în condițiile divine: pe aceștia ((31)) Mijlocitorul îi va preda Tatălui, nu numai deplin restabiliți, dar și instruiți în dreptate și autocontrol și plini de spiritul loialității față de Dumnezeu, spiritul sfințeniei, și stăpâniți de roadele lui binecuvântate — blândețe, răbdare, bunăvoință, evlavie — iubire. În această stare ei vor fi într-adevăr fără pată și ireproșabili, precum și în stare să reziste la orice încercare.

(4) Nimicirea tuturor celorlalți din omenire, ca nevrednici de altă favoare — a celor care îngreunează pământul, a căror influență n-ar putea fi benefică pentru alții și a căror existență mai departe n-ar slăvi pe Creatorul lor.

Astfel, la încheierea Veacului Milenar, lumea va fi venit iarăși pe deplin în favoare divină, pe deplin în unitate cu Dumnezeu, așa cum omenirea a fost reprezentativ în armonie, în unitate cu Dumnezeu, în persoana lui Adam, înainte ca păcatul să fi intrat în lume: dar pe lângă aceasta, ei vor poseda o experiență cât se poate de valoroasă, experiența cu răul, deoarece prin aceasta vor fi învățat o lecție despre răutatea păcatului, și despre înțelepciunea și folosul dreptății și a faptului că ea este de dorit. Mai mult, ei vor avea o creștere a cunoștinței și o exercitare mai largă a diferitelor talente și capacități pe care le-a avut omul inițial la creare, dar într-o stare nedezvoltată. Și această lecție va fi folositoare, nu numai omului, ci și sfinților îngeri, care vor fi fost martorii unei ilustrații a echilibrului Dreptății, Iubirii, Înțelepciunii și Puterii divine într-o măsură în care altfel ei n-ar fi putut concepe că este posibil. Iar lecția pe deplin învățată de toți, putem presupune, va rămânea pentru totdeauna, aplicabilă altor rase încă necreate, pe alte planete ale întinsului univers.

Și care va fi centrul acelei istorii spuse de-a lungul eternității? Va fi istoria marii răscumpărări sfârșite la Calvar și a ispășirii bazate pe acea dare a prețului corespunzător, care a demonstrat că Iubirea și Dreptatea lui Dumnezeu sunt cu exactitate egale.

Având în vedere marea importanță a acestui subiect al Împăcării și având în vedere faptul că acesta este atât de ((32)) imperfect înțeles de către poporul Domnului, și de asemenea având în vedere faptul că erorile susținute în legătură cu alte subiecte împiedică o vedere corectă asupra acestui subiect important, în discutarea lui în acest volum ne propunem să acoperim o sferă largă și să întrebăm:

(1) În legătură cu Iehova, Autorul planului de Împăcare.

(2) În legătură cu Mijlocitorul, care a făcut sacrificiul pentru Împăcare și prin care sunt aplicate omenirii decăzute toate prevederile îndurătoare ale acestuia.

(3) În legătură cu Spiritul sfânt, canalul sau mijlocul prin care îi sunt aduse omenirii binecuvântările reconcilierii cu Dumnezeu.

(4) În legătură cu omenirea, pentru a cărei folos a fost întocmit acest mare plan de Împăcare.

(5) În legătură cu răscumpărarea, centrul sau punctul axial al Împăcării.

Luând aceste subiecte în această ordine, despre care noi credem că este cea cuvenită și logică, sperăm să găsim declarația divină cu privire la aceste diferite subiecte așa de clară, așa de puternică și așa de satisfăcătoare, încât să îndepărteze din mințile noastre mult din negura, taina și concepția greșită care au întunecat până acum acest subiect al Împăcării, de importanță recunoscută. Dar pentru a obține aceste rezultate de dorit nu trebuie să abordăm aceste subiecte împiedicați de crezurile sau părerile omenești. Trebuie să le abordăm neîmpiedicați de prejudecată, gata, dispuși, ba chiar nerăbdători să fim învățați de Dumnezeu; nerăbdători să ne dezvățăm de orice am primit până acum numai prin propriile noastre presupuneri sau prin sugestiile altora, de orice nu este în armonie cu Cuvântul Domnului; nerăbdători de asemenea să avem tot sfatul lui Dumnezeu asupra fiecărui aspect al acestui subiect. Tuturor celor care astfel vin, care astfel caută, care astfel bat, marele Învățător le deschide calea și ei „vor fi învățați de Domnul”. Isa. 54:13.