((33))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul II
Autorul Împăcării

Cel Atotputernic, Iehova — Mântuitorul păcătoșilor, prin Cristos — „Vrednic este Mielul” — „Cel ce există de la Sine” — Cel ce sunt — O tradiție falsă — Întemeiată pe falsificare — Unitatea Tatălui și a Fiului arătată în Scripturi — Folosirea scripturală a cuvântului Iehova și a titlului Domn — Cuvântul Dumnezeu în Vechiul Testament — În Noul Testament — Mărturia armonioasă a Bibliei — „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — El n-a socotit ca un lucru de apucat să fiE deopotrivă îcu Dumnezeuș — „Pentru noi este un singur Dumnezeu Tatăl ... și un singur Domn Isus Hristos”

IEHOVA Dumnezeu Își pretinde calitatea de autor al marelui plan de Împăcare, care tocmai am văzut că este în curs de desfășurare, care a început la Calvar și nu va fi complet până la sfârșitul Veacului Milenar, când Domnul Isus Cristos, mijlocitorul Împăcării, va preda stăpânirea pământului restaurat și în deplină subordonare Tatălui. În armonie cu aceasta sunt numeroase declarații din Scripturi, de exemplu: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău”; „Eu sunt Iehova și afară de Mine nu este nici un Mântuitor”; „Eu sunt Iehova, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov”; „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, din țara Egiptului încoace. Tu cunoști că nu este alt Dumnezeu afară de Mine și nu este alt Mântuitor afară de Mine”. Iarăși: „Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreție, putere și stăpânire, mai înainte de toți vecii și acum și în veci! Amin”. Precum și: „Nădăjduim în Dumnezeul Cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor și mai ales al celor credincioși”. Isa. 43:3, 11; 60:16; Osea 13:4; Iuda 25; 1 Tim. 4:10; Tit 1:3; 2:10.

Dacă această idee ar fi pe deplin acceptată — că Atotputernicul Iehova Însuși este Mântuitorul, Autorul marelui plan de ((34)) mântuire și executorul lui, prin agenții și reprezentanții Săi binevoitori — pe mulți i-ar elibera de concepțiile false despre relația între Tatăl ceresc și Fiul Său ceresc, în ceea ce privește mântuirea omenirii. Aceasta n-ar mai lăsa loc pentru vederea aproape blasfematoare asupra acestui subiect, susținută de un număr considerabil de creștini declarați, și anume, că Tatăl ceresc S-a ridicat cu mânie, căutând să ucidă sau să tortureze pe omul păcătos, și că Fiul ceresc, Domnul nostru Isus, plin de dragoste și milă (care I-a lipsit Tatălui, conform acestei teorii) a intervenit și a mulțumit răutatea și mânia Tatălui ceresc, primind lovitura de mânie în locul omului, iar acum Iehova este împăcat numai pentru că, fiind drept, nu poate cere iarăși de la păcătos ceea ce deja fusese plătit prin sângele prețios al lui Cristos. Cu cât cei care susțin această părere groaznic de eronată despre Împăcare se debarasează mai repede de ea, cu atât perspectiva lor de progres în lucrurile spirituale — în cunoștința, îndurarea și dragostea față de adevăratul Dumnezeu — va fi mai bună.

Vederea corectă asupra subiectului ni-L arată pe Tatăl ceresc ca fiind perfect în toate atributele nobleței de caracter: perfect în dreptatea Sa, așa încât sentința dreaptă a legii Sale drepte nu poate fi călcată nici chiar de El Însuși; perfect în înțelepciune, așa încât planul și aranjamentul Său, nu numai în privința creării omului, ci și în privința mântuirii omului, a Împăcării etc., au fost toate așa de complete încât nici un eveniment neprevăzut sau eșec nu putea să apară, și nici vreo necesitate de schimbare a planului divin; după cum este scris: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” și „Zice Domnul, care face aceste lucruri, cunoscute din veșnicie”; perfect de asemenea în dragostea Sa, mai mare dragoste decât aceasta n-ar putea exista, și totuși acea dragoste în deplin echilibru și acord cu celelalte atribute divine, așa încât a putut cruța pe păcătos numai în armonie cu programul just stabilit de înțelepciunea divină; perfect de asemenea în putere, așa încât toate scopurile Sale bune, intențiile bune, programul Său drept și intențiile Sale iubitoare, deplin coordonate, vor fi executate și vor aduce rezultatul intenționat de la început, așa cum este scris: „Cuvântul Meu, care ((35)) iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut și va împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11; Mal. 3:6; Fapt. 15:18.

Când privim astfel, din punctul de vedere scriptural, că marele Iehova Însuși este Autorul mântuirii aduse nouă prin Domnul nostru Isus, aceasta ne face să-L onorăm și să-L iubim mai mult și mai cuvenit pe Dumnezeul nostru Atotputernic, în timp ce nu scade din onoarea, iubirea și stima în care-L păstrăm și-L respectăm în mod cuvenit pe Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos. Căci noi vedem în Fiul ceresc chipul Tatălui ceresc, și-L recunoaștem ca „Solul Legământului” prin care îi vor fi aduse omenirii toate binecuvântările legământului lui Iehova, și fără de care nu se poate obține nici una din binecuvântările divine. În armonie cu acest gând, că Domnul Isus acționează în lucrarea mântuirii, ca și în toate lucrurile, ca reprezentantul Tatălui, Iehova, notați următoarele declarații ale Scripturilor:

„Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui față de oameni, El ne-a mântuit ... prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.” Tit 3:4-6.

Pe El, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor.” Fapt. 5:31.

„Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.” 1 Ioan 4:14.

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, potrivit poruncii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și a lui Hristos Isus, nădejdea noastră.” 1 Tim. 1:1.

„Lucrul acesta este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru ... Căci este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Isus.” 1 Tim. 2:3, 5.

Să remarcăm de asemenea cuvintele Domnului nostru Isus asupra acestui subiect:

((36))

„Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Ioan 3:17.

„Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud.” Ioan 5:30.

„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” [pe ucenici]. Ioan 20:21.

„Cât despre ziua aceea sau ceasul acela [când va fi stabilită Împărăția cerească], nu știe nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Marcu 13:32.

„Timpurile sau perioadele ... Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa.” Fapt. 1:7.

„Lucrările pe care le fac Eu în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc.” Ioan 10:25.

„Voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu.” Luca 24:49.

„Eu am venit în Numele Tatălui Meu.” Ioan 5:43.

„Lucrurile pe care le spun, le spun așa cum Mi le-a spus Tatăl.” Ioan 12:50.

„Tatăl este mai mare decât Mine.” Ioan 14:28.

„Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.” Ioan 20:17.

„Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat”

Însuși Domnul nostru Isus ne-a dat, în ultima carte a Bibliei, „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi” (Apoc. 1:1 ), o imagine foarte frumoasă a acestui subiect al Împăcării, ilustrând planul general de răscumpărare a omului din păcat și din blestemul lui. Această imagine se găsește în Apocalipsa 5. Acolo Tatăl ceresc, Cel Îmbătrânit de Zile, este prezentat stând pe tronul ceresc, iar în mâna Sa un sul scris pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluit cu șapte peceți. Acest sul, reprezentând planul divin cunoscut numai de Tatăl, Iehova Însuși, a fost ținut în propria Sa putere — în propria Sa mână — până când cineva se va dovedi vrednic să-l cunoască și să devină executorul lui, ca agent și ((37)) reprezentant onorat al lui Iehova. Imaginea simbolică continuă, arătând că până la timpul când Domnul nostru Isus a suferit pentru noi la Calvar, „Cel Drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu”, nimeni n-a fost găsit (dovedit) vreodată vrednic să preia planul divin și nici chiar să-i înțeleagă conținutul.

Dar când Domnul nostru Isus Și-a dovedit loialitatea față de Tatăl ceresc prin supunerea Sa, nu numai în aceea că S-a umilit ca să ia starea omului pentru suferința morții, dar și în aceea că a ascultat chiar „până la moarte”, ba mai mult, chiar „până la [infama] moarte de cruce”, atunci și prin aceasta, El S-a dovedit vrednic de toată încrederea. După cum declară apostolul: „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat foarte sus și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ” (Filip. 2:9-11). La acest punct imaginea pe care o analizăm (Apoc. 5:9-13) Îl arată pe Domnul nostru Isus ca Mielul care a fost înjunghiat, căruia I S-a adus închinare și despre care a fost anunțat: Vrednic este Mielul! „Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice popor și din orice neam.” Astfel ne este ilustrată marea înălțare a reprezentantului Tatălui ceresc, „Solul [slujitorul] legământului”. Datorită umilinței, supunerii și ascultării Sale complete față de voința Tatălui, din acel moment El este declarat părtaș la tronul Tatălui, și, prin propriul aranjament al Tatălui, vestirea a fost făcută printre toate oștile cerești: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăție, înțelepciune, tărie, cinste, slavă și binecuvântare”; și în cele din urmă „toate făpturile” vor înțelege că Iehova L-a înălțat foarte mult pe Unicul Său Fiu Conceput, chiar la asociere cu El în Împărăție, și vor rosti cu voce tare aprobarea spunând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie [al Universului — Iehova] și a Mielului ((38)) să fie binecuvântare, cinste, slavă și stăpânire în vecii vecilor!” Nu este de mirare că suntem învățați că din acel moment toți oamenii vor onora pe Fiul Cel înălțat așa cum Îl onorează pe Tatăl care L-a înălțat pe El atât de mult. Ioan 5:23.

Apostolul declară că această glorificare a lui Isus dă o ilustrație a legii divine, că „cine se smerește va fi înălțat”. Dar să remarcăm de asemenea în această imagine simbolică (vers. 13) că înălțarea Domnului nostru Isus Cristos la slavă, onoare, putere și stăpânire nu implică faptul că Tatăl ceresc cedează tronul din cer în favoarea Lui, nici că Tatăl și Fiul sunt una în persoană, pentru că ambele persoane sunt recunoscute; Tatălui, ca întotdeauna, fiindu-I dat primul loc în laudă și onoare. Și aceasta iarăși ne amintește cuvintele Domnului nostru: „Vă pregătesc [vouă, ucenicilor Mei] o împărăție, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie” (Luca 22:29). Și iarăși zice către urmașii Săi credincioși: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și M-am așezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”. Apoc. 3:21.

Ca o mărturie suplimentară a faptului că întreaga lucrare a răscumpărării este de la Tatăl dar prin Fiul, să remarcăm declarația apostolului, că Dumnezeu „la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor [promise] și prin care a făcut și veacurile. El ... a făcut prin Sine curățirea păcatelor și S-a așezat la dreapta Măririi [a lui Iehova] în locurile preaînalte, luând un loc cu atât mai presus de îngeri”. Și iarăși declară despre El: „Avem un astfel de Mare Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi [al lui Iehova], în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt și al adevăratului cort, care a fost ridicat de Domnul îIehovaș, nu de om”. Același apostol declară iarăși: „El [Domnul nostru Isus], după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evr. 1:2-4; 8:1; 10:12). El iarăși ne ((39)) îndeamnă să continuăm „privind țintă la Isus, Căpetenia [începătorul] și Desăvârșirea credinței noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Apoi ne îndeamnă să ne gândim la „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei” și „care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morți și L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate și de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare” (Evr. 12:2; Efes. 1:17-22). Apostolul Petru iarăși declară despre Domnul nostru Isus că El „stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălțat la cer și Și-a supus [prin Tatăl] îngerii, stăpânirile și puterile”. 1 Pet. 3:22.

Toate aceste diferite scripturi arată cât se poate de clar înălțarea foarte sus a Domnului nostru Isus Cristos, ca răsplata Tatălui pentru ascultarea Lui minunată și pentru manifestarea spiritului de iubire al Tatălui, în sacrificiul de Sine pentru păcătoși; ele însă nu arată nici că Domnul Isus a fost Tatăl, nici că El a fost înălțat să ia locul Tatălui pe tronul ceresc, sau în afecțiunea și adorarea creaturilor Sale inteligente. Dimpotrivă, ele Îl arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind superior în onoare și putere, ca fiind Binefăcătorul care astfel L-a glorificat și înălțat pe Fiul și L-a pus la dreapta Sa, sau în locul de favoare principală, și L-a făcut părtaș la tronul sau la stăpânirea Împărăției cerești, îngerii și toate oștirile cerului fiindu-I supuse. Într-adevăr, așa de tare este uneori limbajul folosit în privința marii înălțări a Domnului nostru Isus și a deplinătății puterii acordate Lui de către Tatăl, încât într-o împrejurare scriitorul inspirat a considerat foarte potrivit să atragă atenția asupra faptului că nici una din aceste declarații despre marea Sa înălțare nu implică ((40)) nici că El a fost egal cu Tatăl, nici că I-a fost superior: prin urmare El zice, vorbind despre domnia Milenară a lui Cristos: „Trebuie ca El [Cristos] să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Căci El [Tatăl] «a supus totul sub picioarele Lui [ale Fiului]». Dar când [Tatăl] zice că totul I-a fost supus [Fiului], se înțelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul [Fiului]. Și când toate [lucrurile pământești] Îi vor fi supuse [Fiului], atunci chiar și Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului], pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toți”. 1 Cor. 15:25-28.

„Cel ce există prin Sine”

Atotputernicul Dumnezeu Și-a însușit și a declarat că numele Său este Iehova, care înseamnă „Cel ce există prin Sine” sau „Nemuritorul”. Astfel citim cuvintele Sale către Moise, care spun: „Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic [cel mai înalt sau cel mai puternic Dumnezeu]; dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca «Iehova»” (Exod. 6:3). Dumnezeu a fost recunoscut de atunci printre poporul Său după acest nume, Iehova. Numele este folosit de sute de ori în tot Vechiul Testament, dar este ascuns într-o mare măsură cititorilor de limbă engleză [și română — n. e.] printr-o eroare a traducătorilor, care l-au tradus prin „Domn”. Poate fi însă recunoscut ușor, fiind întotdeauna scris cu majuscule mici când este folosit pentru numele sacru, Iehova.

Astfel în prima poruncă dată lui Israel Domnul a zis: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău ... Să nu ai alți dumnezei [puternici] afară de Mine [egali Mie] ... căci Eu, Iehova, Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos”. Exod. 20:2-5.

Moise mai spune: „Ascultă, Israele: «Iehova Dumnezeul nostru este singurul Domn” — Iehova. „Să iubești pe Iehova ((41)) Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta»” (Deut. 6:4, 5). Și acesta este chiar pasajul de scriptură pe care Domnul nostru Isus îl recomandă ca însăși esența adevărului. Când L-au întrebat care este cea mai mare poruncă, El a spus, citând această scriptură: „Să iubești pe Domnul [Iehova] Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă” (Mat. 22:37, 38). Citim iarăși: „Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu; și slava [onoarea] Mea n-o voi da altuia” (Isa. 42:8). Contextul să nu treacă neobservat, deoarece această declarație clară, că numele Iehova este exclusiv al „Tatălui luminilor în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”, urmează imediat anunțării profetice a lui Mesia ca Fiul-slujitor onorat și ales al lui Iehova, zicând:

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu! Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti popoarelor judecata ... El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va așeza dreptatea pe pământ; și insulele vor aștepta legea Lui. Așa vorbește Dumnezeu, Iehova ... «Eu, Iehova, Te-am chemat în dreptate și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina popoarelor, să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță [moarte] pe cei legați și din închisoare pe cei care locuiesc în întuneric. Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu»”. Isa. 42:1-8.

Numele Iehova aplicat numai Tatălui gloriei

Se ridică uneori pretenția că în Scripturi numele Iehova I se aplică Domnului nostru Isus și ca atare acesta nu este numele distinctiv și special al Tatălui ceresc. Aceasta este o greșeală; dar spre folosul tuturor vom examina aici textele despre care unii presupun că sprijină această pretenție. Vom arăta că ele nu contrazic textele anterioare ((42)) care spun că acesta este numele cuvenit și special al marelui „Eu sunt”.

(1) Textul pe care aceștia se sprijină mai cu seamă pentru a dovedi că numele Iehova poate fi considerat pe bună dreptate numele lui Isus Cristos este: „Voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune și va face dreptate și judecată în țară ... și iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, dreptatea noastră”. Ier. 23:5, 6.

Evident că acest text se referă la Domnul nostru Isus și la domnia Sa Milenară; iar numele în ebraică este Iehova Țidkenu. Care este explicația? Simplă: traducătorii, în zelul lor de a găsi un loc unde numele Iehova să fie asociat cu Isus ca un nume, ne-au dat o traducere slabă. N-ar fi apărut nici o dificultate dacă ar fi fost tradus: „Acesta este numele pe care i-L vor da: Dreptatea noastră de la Iehova”. Și ce potrivit este acest nume cu lucrarea și funcția Domnului nostru Isus. N-a fost El oare reprezentantul dreptății lui Dumnezeu și n-a suferit El oare pedeapsa Dreptății ca răscumpărarea omului — pentru ca Dumnezeu să poată fi drept și totuși să fie îndreptățitorul celui care crede în Isus? Desigur că nici un nume n-ar putea fi mai potrivit.

Să nu se treacă cu vederea că exact acest nume Iehova Țidkenu mai apare în scrierile aceluiași profet. Dar prietenii noștri niciodată nu atrag atenția asupra lui, iar traducătorii, deși îl traduc prin aceleași cuvinte englezești, nu redau acele cuvinte cu majuscule ca în celălalt caz. De ce? Pentru că relațiile contextuale arată că Iehova Țidkenu va fi numele Bisericii întregi, Noul Ierusalim; „Și iată cum Îl vor numi: [Iehova Țidkenu], Dreptatea noastră de la Iehova”. Ier. 33:16.

Și toți pot vedea ușor că acest nume va fi potrivit pentru Biserica glorificată; ea nu numai că împărtășește suferințele Domnului ei pentru dreptate, „împlinind ce lipsește necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24; 1 Pet. 5:9), dar și îi este promisă o parte în toate gloriile Domnului ei, după cum o soție împărtășește onorurile și numele soțului ((43)) ei: întocmai cum Biserica poartă numele lui Cristos, ca membri ai corpului lui Cristos. Apoc. 3:12; 19:7; 21:9.

Aceste exemple nu sunt singurele în care numele Iehova este folosit pentru a compune alt nume. Să remarcăm că muntele unde Avraam l-a oferit ca jertfă pe Isaac și unde Dumnezeu ia dat un berbec de jertfă ca înlocuitor pentru Isaac a fost numit de către el Muntele Providenței lui Iehova — Iehova Iire (Gen. 22:14). Moise a numit altarul pe care l-a construit: Iehova Nisi sau Stindardul lui Iehova (Exod. 17:15). Ghedeon a construit un altar și l-a numit Iehova-Șalom — Pacea lui Iehova (Jud. 6:23, 24). Ezechiel a profețit despre o cetate viitoare al cărei nume va fi Iehova Șama — Minunea lui Iehova. Ezec. 48:35.

(2) S-a sugerat că acolo unde este relatat că Iehova S-a arătat lui Avraam (Gen. 18:1) și lui Moise (Exod. 3:3-15) trebuie să fie vorba despre Isus Cristos în starea Sa preumană și ca atare numele trebuie să fie al Lui. Noi răspundem că un astfel de raționament este nejustificat: că, dacă numele s-ar aplica la altul, acest lucru ar indica doar că un astfel de servitor a fost foarte apreciat de Iehova și într-adevăr a fost tratat cu acea ocazie ca un administrator sau un reprezentant — împuternicit și să exercite puterea divină. În Exodul 3:2 suntem clar informați că unul care reprezintă pe Iehova și-I folosește numele Lui cel mai distins, „Eu sunt”, a fost „îngerul [mesagerul] lui Iehova”. Noi nu ne îndoim nici măcar o clipă că acest mesager onorat a fost „Cuvântul” din Ioan 1:1, Domnul nostru Isus în starea Sa preumană. Dar cel mai înalt și mai onorat mesager nu trebuie să fie confundat cu cel pe care-l reprezintă, în numele căruia vorbește și a cărui putere a exercitat-o și i-a acordat-o lui Moise.

(3) Isaia 40:3 se referă la misiunea lui Ioan Botezătorul, „Pregătiți în pustie calea lui Iehova”; și ni se cere să considerăm aceasta ca o dovadă că Isus nu este decât un alt nume al lui Iehova. Dar iarăși răspundem: nu este așa! Isus a fost într-adevăr servitorul onorat al lui Iehova și reprezentantul Său printre oameni în sensul cel mai deplin; dar El Însuși ((44)) declară: „Tatăl M-a trimis”, „Judec după cum aud”, „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”, „Tatăl este mai mare decât Mine”. Și noi trebuie să-L credem pe mesager. Faptul este, așa cum s-a arătat deja*, că Ioan Botezătorul a preumbrit doar un Mesager mai mare, chiar întreaga Biserică creștină în trup; care la rândul ei va introduce pe Cristosul Cap și corp în gloria spirituală, iar lucrarea acelui Cristos glorificat va fi încă un pas mai departe în aceeași mare lucrare de pregătire a căii lui Iehova și de aducere a locului picioarelor Sale la starea glorioasă. Și această lucrare, când va fi încheiată la sfârșitul Mileniului, va fi împlinirea completă a acestei profeții. Vezi 1 Cor. 15:24-28; Ioan 6:57; 5:30; 10:28.


*Vol. II, cap. 8


(4) Apostolul vorbește despre Domnul nostru Isus ca despre „Domnul slavei” (1 Cor. 2:8), și ni se cere să considerăm aceasta ca dovadă că El este Tatăl, Iehova, pentru că în Psalmul 24:7-10 Tatăl este numit „Împăratul slavei”. Noi răspundem că astfel de argumente slabe cum este acesta dovedesc numai slăbiciunea teoriei în sprijinul căreia sunt prezentate aceste argumente. Domnul nostru Isus va fi într-adevăr maiestuos, un Împărat al slavei, în timpul Veacului Milenar, când va mânui sceptrul pământului în numele și puterea lui Iehova: dar același apostol inspirat arată clar, în aceeași epistolă în care-L numește pe Isus „Domnul slavei”, că atunci când Împărăția Sa va ajunge la gradul ei cel mai înalt de glorie, aceasta va fi predată Tatălui „care I-a supus toate [Fiului] pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toți”.

(5) În două descrieri profetice ale Împărăției Milenare a lui Cristos se spune: „Se va întâmpla în zilele din urmă că muntele [Împărăția] casei lui Iehova va fi întemeiat ca cel mai înalt munte [stăpânind peste alte împărății] ... și multe popoare se vor duce și vor zice: «Veniți să ne suim la muntele [Împărăția] lui Iehova ... ca să ne învețe căile Lui și să umblăm pe cărările Lui ... El va fi Judecătorul neamurilor”. Isa. 2:2-4; Mica 4:1-3.

((45))

Se pretinde că deoarece Cristos trebuie să domnească, să judece și să dețină Împărăția în timpul Mileniului, numele Iehova de aici trebuie să fie considerat ca numele lui Cristos. Noi răspundem: nu este așa! Nu trebuie să fie uitat că toate binecuvântările sunt de la Tatăl, chiar dacă toate sunt prin Fiul (1 Cor. 8:6). Și astfel ne-a învățat Domnul nostru Isus să spunem în rugăciunea Sa model: „Tatăl nostru care ești în ceruri ... Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ” (Mat. 6:9, 10). Acest lucru este arătat și în scripturile conexe (Mica 4:8) unde Cristosul î„cap” și „corp” — noul Ierusalimș este numit „turn al turmei” la care va veni mai întâi stăpânirea — pierdută de Adam în Eden, răscumpărată de Isus la Calvar.

(6) „Betleeme Efrata ... din tine Îmi va ieși Cel care va stăpâni în Israel și a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veșniciei” (Mica 5:2). Ni se cere să acceptăm aceste cuvinte ca dovezi că Isus a fost Iehova — din veșnicie în veșnicie — pentru că Moise a declarat: „Iehova ... din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu”. Ps. 90:1, 2.

Noi răspundem că aici se cere să se tragă o concluzie nerațională — contrară nu numai sutelor de exemple de folosire a numelui Iehova în alte scripturi, dar contrară de asemenea și relațiilor contextuale în care se găsesc aceste cuvinte. Citind mai departe până la Mica 5:4, găsim că se spune despre Mesia: „El Se va scula și îi va paște turma [lui Iehova — Ps. 23:1] cu puterea lui Iehova, în măreția Numelui lui Iehova, Dumnezeului Său”.

Nimic n-ar putea fi mai explicit în legătură cu acest subiect. Ce înseamnă deci cuvintele din Mica 5:2? Răspundem că ele pot fi înțelese corect astfel: „A cărui origine este [prezisă] din timpuri străvechi, din zilele veșniciei [venirea Sa și rolul Său mesianic au fost intenționate și prevăzute în planul divin]”.

(7) Se face referire la profeția din Isaia 25:6-8 despre Împărăția Milenară și ni se cere să o considerăm ca dovadă că numele Iehova este aplicabil la Domnul nostru Isus, deoarece acolo se spune că „Iehova oștirilor pregătește tuturor popoarelor pe muntele [Împărăția] acesta un ospăț de ((46)) mâncăruri gustoase ... nimicește moartea pe vecie. Stăpânul Iehova va șterge lacrimile de pe toate fețele”.

Noi răspundem: nu. Aceasta este departe de a fi o astfel de dovadă. Trebuie să observăm într-adevăr că Domnul nostru, Cristos cel glorificat, este reprezentat ca vorbitor, iar lucrarea Sa din Veacul Milenar este rezumată pe scurt în primul verset al acestui capitol: „Iehova, Tu ești Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălța [onora]! Laud Numele Tău”. Acesta va fi rezultatul domniei Milenare, iar la încheierea ei toate lucrurile vor fi supuse iarăși lui Iehova, a cărui putere, lucrând prin Cristosul, va fi să-I supună Lui toate lucrurile. Mesia vine pe pământ ca slujitorul puternic și reprezentantul lui Iehova, Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”. Această vedere este confirmată perfect de către apostolul Pavel, care, după ce citează din această profeție și arată împlinirea ei prin distrugerea morții adamice în timpul Mileniului, spune: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința [eliberarea — triumful] prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Cor. 15:57.

(8) Ni se cere să considerăm ca dovadă că numele Iehova aparține în mod cuvenit Domnului nostru Isus, faptul că El este numit — Minunat, Sfătuitor (îndrumător sau model miraculos), Dumnezeu puternic, Părintele veșniciei, Prinț al păcii — Isa. 9:6.

Vom examina mai târziu semnificația deplină a acestei scripturi, remarcând la acest punct doar faptul că nimic de aici nu ne îndreptățește să aplicăm numele Iehova la Isus cel vrednic de adorare, Domnul și Învățătorul nostru. Să remarcăm însă că dacă aceasta ar fi fost ideea, nu putea fi găsit un loc mai bun decât acesta pentru a adăuga numele Iehova printre celelalte titluri. Dar, dimpotrivă, chiar versetul următor declară: „Iată ce va face râvna lui Iehova al oștirilor” (împlinirea profeției). Versetul 7.

(9) „Spune cetăților lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru! Iată, Stăpânul [Adonai] Iehova va veni cu putere și brațul Lui va domni pentru El ... El Își va paște turma ca un Păstor».” Isa. 40:9, 10, 11.

((47))

Ni se spune că desigur acesta este un pasaj în care Răscumpărătorul nostru este numit cu marele nume Iehova. Dar noi răspundem: nu — aici El este numit „brațul” lui Iehova, ca și în alte locuri: Brațul puternic al lui Iehova „va domni pentru El” până va doborî toată autoritatea și puterea contrară lui Iehova și legii Sale drepte — până când va face să biruie judecata; până când locul picioarelor lui Iehova (pământul, așternutul picioarelor Sale) va fi făcut glorios — și va fi predat Împărăția lui Dumnezeu, chiar Tatălui. 1 Cor. 15:24-28; Mat. 12:20.

Alte exemple în care Domnul nostru Isus este reprezentat profetic ca „brațul drept” sau puterea lui Iehova sunt:

„Cine a crezut vestirea [propovăduirea] noastră? Și cui i s-a descoperit brațul lui Iehova? [Puțini recunosc Brațul Domnului în acest veac — „nu mulți mari” etc.] ... El era disprețuit și părăsit de oameni.” Isa. 53; Ioan 12:38.

„Insulele vor aștepta cu nădejde în Mine și se vor încrede în brațul Meu.” Isa. 51:5, 9.

„Iehova Și-a dezgolit brațul Său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor [la stabilirea Împărăției Sale]; și toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” Isa. 52:10.

„Atunci brațul Lui [al lui Iehova] I-a adus mântuire ... «Un Răscumpărător va veni pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, care se vor întoarce de la păcatele lor», zice Iehova.” Isa. 59:16-20.

(10) În Ioan 12:41 citim: „Isaia a spus aceste lucruri, când a văzut slava Lui și a vorbit despre El”. Ni se cere să recunoaștem că aceasta probabil se aplică la Isaia 6:1. Noi răspundem că credem aceasta: dar să remarcăm că acest cuvânt ebraic redat prin Domn în acel verset nu este Iehova, ci Adonai; problema noastră în discuție acum este că numele Iehova nu se aplică în mod cuvenit la nimeni în afară de Tatăl ceresc — chiar dacă poate fi aplicat la mesagerii Săi speciali în timp ce aceștia vorbesc sau acționează pentru El ca reprezentanți în numele Său.

Noi nu contestăm că Adonai este uneori folosit ca unul din multele titluri ale Tatălui ceresc. Noi pretindem că în acest ((48)) text nu se aplică la Tatăl, ci la Fiul. La fel, același cuvânt Adonai este folosit referitor la Cristos și la Împărăția Sa Milenară în Psalmul 2 (4-9): „Domnul [Adonai] Își bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui le vorbește și în aprinderea Sa îi îngrozește ... Domnul [Iehova] Mi-a zis: «Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut»”.

Dar probabil cineva ar putea pretinde că Adonai din Isaia 6:1 trebuie să se refere la aceeași persoană ca și Iehova din versetele 3 și 5. Noi răspundem: nu este așa; „Solul legământului”, reprezentantul lui Iehova putea fi foarte bine salutat cu laudă în numele Tatălui pe care-L reprezenta. Remarcați iarăși în versetul 8 că nu Iehova este cel care dă mesajul, nici cel care pronunță judecata, ci Adonai, pentru că Tatăl „a dat toată judecata Fiului”. Mat. 23:34, 36, 38; Ioan 5:22, 27.

Ar putea fi citate și alte exemple de referiri la Domnul nostru Isus în strânsă legătură cu numele Iehova, în ebraică fiind însă folosit alt cuvânt, dar tradus de asemenea Domn în versiunea comună a Bibliei. Să remarcăm declarația din Maleahi: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Și Domnul [Adon, din aceeași rădăcină ca Adonai] pe care-L căutați, deodată va intra în templul Său, Solul legământului în care găsiți plăcere; iată că vine, zice Domnul [Iehova] oștirilor ... El ... va curăți pe fiii lui Levi, îi va purifica așa cum se curăță aurul și argintul și vor aduce Domnului [Iehova] un dar de mâncare în dreptate”. Mal. 3:1-4.

Încă o astfel de referință familiară se găsește în nobilul psalm mesianic, care declară: „Tu ești mai frumos decât fiii oamenilor. Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie ... Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veșnic; sceptrul împărăției Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea și ai urât răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe însoțitorii Tăi”. Apoi se face referire la Biserică, fiind numită fiica Tatălui și mireasa, soția Mielului, și este îndemnată să ((49)) respecte pe Fiul Împăratului ca Domnul ei — „atunci împăratul îți va dori frumusețea. Și fiindcă este domnul tău [Adon — nu Iehova], adoră-l”. Ps. 45:2-11; Evr. 1:8, 9; 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23; Ioan 5:23.

(11) Ni se cere să considerăm declarația lui Isaia (8:13, 14) ca o dovadă că numele Iehova este în mod potrivit aplicabil Domnului nostru Isus. Ea spune: „Sfințiți însă pe Iehova al oștirilor. De El să vă temeți și să vă înfricoșați”. Accentul este pus pe versetul următor, care spune, fără să precizeze cine: „El va fi ... o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel”. Noi nu putem admite aceasta ca o dovadă, deoarece, chiar dimpotrivă, contextul arată o a treia parte (în afară de Iehova și de profet), chiar Domnul nostru Isus care spune: „Leagă această mărturie, pecetluiește legea între ucenicii Mei. Eu Îl voi aștepta pe Iehova ... Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat Iehova”. Isa. 8:16-18; compară cu Evrei 2:13.

(12) Se face referire la Psalmul 110 ca dovadă că Domnul nostru Isus este numit în Scriptură Iehova. Noi răspundem că nici un argument nu putea fi dus atât de departe sau nu putea fi mai neadevărat. Dimpotrivă, el dovedește contrariul: „Iehova a zis lui Adon: «Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale ... Adonai este la dreapta Ta [a lui Iehova] și zdrobește” etc. Precum și: „Iehova a jurat și nu-I va părea rău: «Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec»”. Ps. 110:1, 4, 5.

Oricine nu poate vedea că Cel la care se face referire este înălțat la dreapta lui Iehova sau la poziția de favoare principală și este făcut preot al Rânduielii noi, este desigur orbit de prejudecata sa. Noi însă le supunem acestora spre examinare însăși interpretarea Domnului nostru și aplicarea acestor cuvinte la Sine Însuși, prezentându-Se ca fiind Adon, Domnul lui David, înălțat de către Domnul Său, Iehova. Mat. 22:44, 45.

Apostolul Petru, vorbind sub influența Spiritului sfânt la Cincizecime, a aplicat la fel aceste cuvinte. Și apostolul Pavel se referă la ele în același sens. Fapt. 2:34; Evr. 1:13; 10:12, 13.

((50))

(13) Deoarece Domnul nostru Isus este recunoscut a fi Marele Învățător, se pretinde că El a împlinit prezicerea: „Toți fiii tăi vor fi învățați de Iehova” (Isa. 54:13). Ca răspuns și ca o contrazicere, supunem spre examinare propriile cuvinte ale Domnului nostru Isus. El a citat tocmai aceste cuvinte ale profetului în discursul Său și a arătat clar că El n-a fost și n-a pretins a fi Iehova din această profeție. Cuvintele Sale au fost: „În proroci este scris: «Toți vor fi învățați de Dumnezeu». Oricine a ascultat pe Tatăl și a învățat de la El, vine la Mine”. Ioan 6:45.

Însuși Tatăl, marele Iehova, este nu numai Marele Legiuitor, ci și Marele Învățător al propriei Sale legi. Toți fiii Săi inteligenți vor vedea că marele Său plan de mântuire a omului cuprinde cele mai mărețe exemplificări cu putință ale Dreptății, Iubirii și Înțelepciunii, în combinație și totuși fiecare perfectă, intactă.

Domnul nostru Isus a fost și este încă Marele Învățător al oamenilor prin hotărârea Tatălui ceresc, marele Maestru-Învățător mai presus de toți. Și exact aceasta a pretins și a învățat iubitul nostru Răscumpărător. Oare n-a declarat El public faptul că învățăturile Sale erau cele pe care le învățase deja de la Tatăl? zicând: „Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu”. „Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. Dacă voiește cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi ... cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat”. „Cuvântul pe care-l auziți nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” „Le-am dat Cuvântul Tău.” „Ei au păzit cuvântul Tău.” „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 7:16-18; 8:38; 14:24; 17:6, 14, 17.

De asemenea, Domnul nostru i-a numit învățători speciali sub conducerea Sa pe apostoli; și pe alții din Biserică să fie învățători și păstori subordonați pentru turma Domnului, instruindu-i: „Paște oile Mele”, „paște mielușeii Mei”, „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu pe care a câștigat-o cu sângele Celui [Fiului ((51)) Preaiubit] al Său” (Fapt. 20:28). Cu toate acestea, nici unul dintre acești învățători nu trebuia să învețe propriile sale doctrine, care puteau fi numai „înțelepciunea lumii acesteia”. Tot poporul lui Dumnezeu trebuia să fie învățat de Iehova, și nici unul dintre ei nu poate fi învățător adevărat dacă nu prezintă oamenilor cuvintele, planul și caracterul lui Iehova, ca fiind standardul adevărului și perfecțiunii. Făcând aceasta ei atrag atenția inevitabil asupra „învățăturilor lui Hristos” și asupra „învățăturilor apostolilor”, toate acestea fiind doar expresii și învățături ale legii mari și eterne a Tatălui.

Spre deosebire de unii care astăzi se numesc ei înșiși învățători, nici Domnul nostru Isus, nici apostolii Săi n-au încercat sau n-au pretins originalitate. Să remarcăm cuvintele smerite ale Domnului nostru Isus, altele mai frumoase decât acestea n-ar putea fi: „Eu ... nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu” (Ioan 8:28). Ne putem noi mira că Unuia care a fost găsit așa de smerit și așa de loial lui Iehova I s-a putut încredința și I-a fost încredințată așa mare onoare și putere — a fost înălțat așa de sus, de-a dreapta Tatălui? Și avem mărturia inspirată că învățăturile astfel date Domnului nostru Isus au fost bine învățate de El — „Măcar că era Fiu, a învățat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit”. Evr. 5:8; Filip. 2:8.

Mai mult, Domnul a arătat prin profeți că Isus, Marele Învățător numit de către Maestrul Învățător Iehova, va fi El Însuși învățat de Iehova; și pentru a putea deveni „mare preot milos și credincios” pentru omenire și pentru a fi dovedit vrednic să fie „Căpetenia mântuirii noastre”, a fost necesar ca El să fie desăvârșit în experiențe prin lucrurile pe care le-a suferit (Evr. 2:9, 10). Să remarcăm profețiile care urmează, cât de clar au spus cu mult înainte că Domnul nostru va fi învățat de Iehova, va învăța bine lecțiile și va manifesta dragoste de lege și supunere față de Legiuitor:

„Stăpânul Meu, Iehova [Adonai Iehova], Mi-a dat o limbă de ucenic [instruit], ca să știu să înviorez prin cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezește, în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea, să ascult ca un ucenic [instruit]. Stăpânul Meu, ((52)) Iehova [Adonai Iehova], Mi-a deschis urechea, și nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi [de la învățăturile Sale]. Mi-am dat spatele înaintea celor care Mă loveau și obrajii înaintea celor care Îmi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de insulte și de scuipări.” Isa. 50:4-10; Mat. 26:67; 27:26, 30; Isa. 53:11.

Să ascultăm mai departe în legătură cu acest subiect cuvântul mărturiei Domnului în privința pregătirii Domnului nostru Isus pentru marea funcție de Mare Preot Împărătesc pentru omenire:

„Duhul lui Iehova se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică [reverență] de Iehova. Plăcerea Lui va fi frica [reverența] de Iehova; nu va judeca după înfățișare”; pentru că El a simțit slăbiciunile noastre și este prin urmare cu atât mai capabil să ajute pe toți care vin la Dumnezeu prin El — acum Biserica Sa și în curând lumea, în timpul Împărăției Milenare. Isa.11:1-10; Evr. 2:18.

Din nou Mesia este reprezentat profetic zicând: „Îmi vei arăta [mă vei face să am cunoștință de] cărarea vieții”. „Eu binecuvântez pe Iehova care mă sfătuiește”. Aceste expresii survin în legătură cu cele citate de apostol ca fiindu-I aplicabile Mântuitorului nostru „omul Isus Hristos” (Ps. 16:7-11). Astfel este confirmată de profeție declarația evanghelistului: „Iar Copilul [Isus] creștea și Se întărea, fiind plin de înțelepciune; și harul [binecuvântarea] lui Dumnezeu era peste El ... Isus creștea în înțelepciune, în statură și în har față de Dumnezeu și față de oameni”. Luca 2:40, 52.

După ce am examinat cele mai puternice texte biblice prezentate asupra acestui subiect, suntem încrezători că Scripturile nu autorizează folosirea marelui nume Iehova ca nume pentru vreo altă ființă în afară de Tatăl ceresc: suntem încrezători că ele limitează folosirea lui și interzic aplicarea lui la altul.

Toți pot vedea caracterul potrivit al hotărârii Atotputernicului, și anume, El să fie recunoscut ca centrul ((53)) autorității, înțelepciunii, dreptății, iubirii și puterii; fiindcă acesta este adevărul, și orice altceva ar fi neadevărat și în acea măsură ar fi rău, dăunător. Și noi am văzut din cuvintele citate anterior ale Domnului nostru și ale apostolilor, pe care El i-a învățat în mod special prin cuvintele Sale directe și pe care i-a inspirat cu Spiritul sfânt după Cincizecime, că nici unul din ei n-a făcut vreodată aluzia nici că Tatăl ceresc și Fiul ceresc au fost una în persoană, nici că Ei sunt egali în glorie și putere — așa cum este declarat, fără autoritate divină, în crezurile și catehismele oamenilor.

Cu toate acestea, Tatăl ceresc n-a manifestat nici o gelozie pentru grandoarea marelui Său Servitor Principal, „Solul legământului în care găsiți plăcere”; din contră, El L-a înălțat mult, ca să fie alături de Sine în demnitate și putere. Să ascultăm cuvintele Domnului Isus: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl face și Fiul întocmai. Căci Tatăl iubește pe Fiul și-I arată tot ce face și-I va arăta lucruri mai mari decât acestea, ca voi să vă minunați. Căci după cum Tatăl înviază morții și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață cui vrea. Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toți să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl, care L-a trimis”. Ioan 5:19-23.

Numai când înțelegem clar declarația scripturală referitoare la Iehova, marele Autor al planului de Împăcare, și vedem deosebirea între El și onoratul Său Servitor, „Singurul Conceput al Tatălui”, „Fiul Său preaiubit”, în opera Împăcării, numai atunci suntem pregătiți cum se cuvine să înțelegem filosofia Împăcării. Din cauza confuziei de gândire în privința Tatălui și a Fiului, se întâmplă în mare măsură că foarte mulți creștini sunt într-o confuzie totală în ceea ce privește Împăcarea și ca atare sunt în pericol de a-și pierde credința în această doctrină fundamentală și foarte importantă a descoperirii divine.

Apostolul Pavel prezintă subiectul relației dintre Tatăl și Fiul în privința răscumpărării noastre foarte clar și plin de ((54)) forță, zicând: „Nu este decât un singur Dumnezeu ... . Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate și prin El și noi” (1 Cor. 8:4, 6). Adică, există numai un singur Dumnezeu veșnic și atotputernic, Autorul și Sursa tuturor lucrurilor, căruia Îi aparținem, și există numai un singur Domn, Isus Cristos, prin care Tatăl ceresc lucrează în privința diferitelor aspecte ale planului Său, și numai prin El avem iertarea păcatelor, prin credință în sângele Său, și avem acces la Tatăl și la harul în care ne aflăm, bucurându-ne în speranța slavei lui Dumnezeu. Rom. 5:1.

O tradiție a părinților sprijinită pe o falsificare — o interpolare

Lăsăm pentru capitolele următoare analizarea măreției și vredniciei Domnului nostru Isus Cristos, prin care s-a desfășurat și va fi îndeplinită toată opera Împăcării — și marea onoare acordată Lui, nu numai de când a răscumpărat lumea, dar și marea onoare și demnitate avute înainte de a deveni Răscumpărătorul lumii. Acum căutăm să distingem clar ceva în privința marelui Autor al planului, dar deoarece gândirea generală a creștinătății este foarte încâlcită din cauza cunoscutei „doctrine a Treimii”, o doctrină pe care chiar și cei mai fermi susținători ai ei admit că n-o înțeleg și n-o pot înțelege sau explica, de aceea este potrivit să examinăm aici textele din Scriptură care se presupune că dau ceva întărire sau sprijin acestei confuze doctrine a oamenilor, pentru care nu poate fi găsită nici o autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu. Am atras deja atenția asupra diferitelor scripturi care afirmă în mod accentuat că este numai un singur Dumnezeu Atotputernic — nu doi, nici trei, nici mai mulți. Acum atragem atenția asupra faptului că acest cuvânt „Treime” nu se găsește în Scripturi, nici nu apare vreun cuvânt cu sens echivalent și nici nu se face vreo declarație care să poată fi interpretată, chiar și nerațional, că înseamnă ((55)) vreun astfel de lucru. De fapt, cei care susțin doctrina Treimii, în încercarea de a explica propria lor idee, se încurcă fără ieșire atât pe ei cât și pe ascultătorii lor. Ei declară într-o clipită că este numai un singur Dumnezeu (fiindcă Scripturile accentuează atât de hotărât acest punct încât nu poate fi ignorat), totuși, în aceeași clipită ei declară că sunt trei Dumnezei (pentru că sunt atașați de această teorie prin „tradițiile părinților” transmise de la începuturile papalității).

Dar cum ar putea fi trei Dumnezei și totuși numai un Dumnezeu? Dacă sunt trei Dumnezei „egali în putere și slavă”, așa cum declară catehismele, atunci este fals să se spună că este numai un Dumnezeu. Dacă este numai „un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate”, așa cum afirmă Sfântul Pavel, și dacă, așa cum a spus Isus, Tatăl este mai mare decât Fiul Său onorat, și dacă Tatăl L-a înviat pe preaiubitul Său Fiu dintre morți și L-a înălțat la cer, L-a onorat și I-a destinat o Împărăție, și dacă în cele din urmă Fiul va preda Împărăția din nou Tatălui, pentru ca Tatăl să fie totul în toți, atunci nu poate fi adevărat că sunt câțiva Dumnezei egali în putere. Cu toate acestea, în capitolul următor vom arăta în mod concludent că Domnul nostru Isus Cristos este un Dumnezeu, dar că, deși El va fi onorat întocmai cum este onorat Tatăl, și că onorându-L pe El noi Îl onorăm pe Tatăl care L-a înălțat, totuși glasul unit al Scripturilor susține foarte accentuat că este numai un Dumnezeu Atotputernic, Tatăl tuturor. Așa cum spune apostolul: „Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii și că Dumnezeu este Capul lui Hristos”. 1 Cor. 11:3.

Există o declarație în Scripturi, și numai una, care numai pare a face aluzie într-o măsură extrem de mică la doctrina unei Treimi de Dumnezei, iar acum este acceptat de către toți cercetătorii că acel pasaj este nelegitim — este o interpolare. De aceea el este omis din Versiunea Revizuită a Noului Testament, deși traducătorii acelei Versiuni Revizuite, după câte știm noi, toți au fost trinitarieni. Deși le-ar fi ((56)) plăcut să rețină acest pasaj, ca fiind singurul sprijin scriptural (și acela foarte imperfect în ceea ce declară), ei nu l-au putut reține în mod conștient.

Traducătorii Versiunii noastre Comune a Bibliei nu sunt de condamnat pentru inserarea acelei interpolări, pentru că la timpul traducerii aceleia era imposibil să se știe despre caracterul lui nelegitim. De la traducerea ei s-au găsit sute de manuscrise grecești vechi, dar nici unul anterior secolului al șaptelea nu conține această propoziție care favorizează Treimea. Prin urmare cercetătorii, indiferent de înclinațiile denominaționale, nu neagă că aceste cuvinte nelegitime au fost introduse ca să sprijine doctrina Treimii, într-o vreme când discutarea acelei doctrine era răspândită în Biserică și când susținătorii doctrinei Treimii se simțeau încurcați în fața împotrivitorilor lor, fiindcă n-aveau dovezi scripturale pe care să le aducă în sprijinul teoriei lor. Cuvintele nelegitime au fost fără îndoială introduse de vreun călugăr peste măsură de zelos, care era sigur de această doctrină și s-a gândit că Spiritul sfânt făcuse o gafă că nu declarase problema în Scripturi; intenția sa, fără îndoială, a fost să ajute pe Dumnezeu și adevărul să iasă dintr-o dificultate, comițând o fraudă. Dar toate sugestiile acestea, în sensul că Dumnezeu nu ne-a dat o descoperire completă, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”, și că mai trebuie să se adauge ceva la ea, sunt de la Adversar, așa cum a fost și această sugestie că ar fi potrivit să se facă ceva incorect, un fals, pentru a ieși un bine și a corecta greșeala Atotputernicului. Copistul călugăr sau preot care a comis acest fals, se pare cam pe la începutul secolului al șaptelea, are mare răspundere pentru adăugarea lui la Cuvântul lui Dumnezeu și pentru influența rea pe care acesta a exercitat-o asupra celor din poporul lui Dumnezeu, care, căutând adevărul asupra acestui subiect, au fost induși în eroare prin falsul lui.

Interpolarea nelegitimă se găsește în 1 Ioan 5:7 și constă în cuvintele: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul ((57)) și Duhul Sfânt, și acești trei una sunt. Și trei sunt care mărturisesc pe pământ”. [Traducerea Cornilescu — n. e.] Omiterea acestor cuvinte lasă textul simplu și ușor de înțeles, și complet în armonie cu tot restul Scripturilor; dar cu aceste cuvinte în text, așa cum au fost de secole, s-a produs confuzia, pentru că se afirmă o absurditate. De exemplu, cu aceste cuvinte rămase în text, sensul ar fi că Tatăl, Fiul și Spiritul sfânt s-au învoit să dea o mărturie în cer, și anume, că Isus este Cristosul. Ce absurd! Cine se află în ceruri în necunoștință de faptul că Isus este Cristosul? Cui, deci, ar fi necesar ca Tatăl, Fiul și Spiritul sfânt să-i dea această mărturie sau declarație? Nimănui. Dar pentru Adversar acesta a fost un loc convenabil să-și introducă lucrarea de stricare a adevărului și el a găsit un servitor dispus să-l servească.

Nu numai Versiunea Revizuită omite acest verset, ci și toate traducerile moderne: Emphatic Diaglott, traducerea lui Young, traducerea American Union, Versiunea Îmbunătățită. Aceasta din urmă spune:

„Acest text cu privire la mărturia în cer nu se găsește în nici un manuscris grecesc scris înainte de secolul al cincilea. Nu este citat de către nici unul din scriitorii eclesiastici greci, nici de către vreunul din părinții latini timpurii, nici chiar când subiectele pe care le-au tratat i-ar fi condus în mod firesc să apeleze la autoritatea lui: de aceea este evident nelegitim”.

Comentariul critic al lui Lang, referindu-se la acest pasaj nelegitim, spune:

„Aceste cuvinte lipsesc în toate codexurile grecești, de asemenea în Codicele Sinaitic [cel mai vechi manuscris grecesc cunoscut] și în toate versiunile vechi, inclusiv în cel latin, din secolul al optulea, iar [în manuscrisele apărute] de atunci încoace ele se găsesc în trei variante. În ciuda controverselor trinitariene, nici măcar un Părinte grec sau vreun Părinte al Bisericii latine vechi nu se referă la ele”.

Concordanța greco-engleză a lui Hudson spune:

„Cuvintele nu se găsesc în nici un manuscris grecesc înainte de secolul al XV-lea sau al XVI-lea și în nici o versiune timpurie”.

Textul este declarat ca interpolare de către următorii cercetători ai Bibliei, recunoscuți pentru capacitatea lor: Sir Isaac Newton, ((58)) Benson, Clark, Horne, Griesbach, Tischendorf, Tregelles, Lachman și Alford. Acesta din urmă spune:

„Numai dacă se urmează capriciul în critica textului sacru, există vreo umbră de rațiune în presupunerea că ele sunt autentice”.

Dr. Constantine Tischendorf spune:

„Consider ca o necuviință a continua publicarea acestei adăugiri nelegitime ca parte a Epistolei”.

Profesorul T.B. Wolsey întreabă:

„Oare nu cer adevărul și onestitatea ca un astfel de text să fie scos afară din Bibliile noastre engleze — un pasaj pe care Luther nu l-a exprimat în traducerea sa și care nu s-a strecurat în Biblia germană până după aproape cincizeci de ani de la moartea sa?”

Dr. Adam Clarke comentând asupra acestui text spune:

„Probabil că acest verset nu este autentic. Lipsește din orice manuscris al acestei epistole scris înainte de inventarea tiparului, cu excepția unuia — Codicele Montfortii, de la Colegiul Trinității din Dublin. Celelalte care omit acest verset sunt în număr de 112. Lipsește atât în Sirian cât și în Arab, Etiopian, Coptic, Sahidic, Armean, Slavon etc., într-un cuvânt, în toate versiunile vechi în afară de Vulgata; și chiar în această versiune, multe din copiile cele mai vechi și mai corecte nu-l conțin. De asemenea lipsește în toți Părinții greci vechi, precum și în cei mai mulți chiar și dintre latini”.

John Wesley, fondatorul Metodismului, s-a străduit să sprijine doctrina Treimii, totuși într-una din predicile sale asupra acestui text el a citat cuvintele lui Servetus: „Eu am mari rezerve în a folosi cuvintele „treime” și „persoane” pentru că nu găsesc acești termeni în Biblie — și la acest citat Wesley a adăugat: „Aș insista numai asupra cuvintelor directe, neexplicate, așa cum se găsesc în text”. El s-a străduit să dovedească doctrina Treimii, deoarece a crezut că acest pasaj nelegitim este autentic, informațiile clare din manuscrisele vechi ale Bibliei fiind o achiziție recentă. De exemplu, la timpul pregătirii traducerii King James sau a Versiunii Comune a Bibliei (1611 d. Cr.), traducătorii aveau avantajul a numai opt manuscrise grecești, dar nici a unuia dintre cele datate mai timpuriu decât secolul al zecelea. Acum însă sunt cam 700 de manuscrise, dintre care unele, în ((59)) special Manuscrisul Sinaitic și Manuscrisul Vatican Nr.1209, sunt foarte vechi, existând cam din 350 d. Cr.

Învățătura Scripturii în privința Tatălui și a Fiului și a unității lor

Ar trebui făcută o distincție netă între o mărturisire de credință în Treime și o mărturisire de credință în Unitatea Tatălui ceresc, Iehova, și a Fiului ceresc, Domnul nostru Isus Cristos, și a Spiritului sfânt. Doctrina Treimii susține că Tatăl, Fiul și Spiritul sfânt „sunt una în persoană, egali în slavă și putere”, așa cum se declară în crezurile Bisericii. Biblia, în timp ce arată Unitatea absolută între Tatăl și Fiul și Spiritul sfânt în diferiții pași ai marelui plan de mântuire, contrazice categoric ideea că Tatăl și Fiul sunt una în persoană, neagă că ei sunt egali în maiestate și putere, decât așa cum s-a arătat mai înainte, că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, La înălțat mult și I-a dat un nume mai presus de a tuturor celorlalți în afară de al Său propriu, făcându-L agentul și reprezentantul Său ca să exercite „toată autoritatea în cer și pe pâmânt”. Diferitele scripturi conglăsuiesc toate în declarația lor că Tatăl a trimis pe Fiul în lume; că Fiul, pentru bucuria pusă înaintea Lui de către Tatăl, a suferit crucea și a disprețuit rușinea; că El a fost primul și singurul Fiu conceput al Tatălui, și că după ce El Își va fi îndeplinit lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o de făcut, va preda Tatălui Împărăția pământească, la sfârșitul Veacului Milenar; iar declarațiile suplimentare asupra cărora am atras deja atenția, în care Fiul recunoaște cu bucurie și pe deplin că El „a venit de la Tatăl”, că El „a venit nu ca să facă voia Sa”, ci a Tatălui; și că puterea pe care El a folosit-o n-a fost a Sa proprie ci a Tatălui; de asemenea, declarația Lui: „Tatăl este mai mare decât Mine”, și declarația din profeție, că El este Solul sau Servitorul Legământului și nu Autorul Legământului; acestea împreună cu declarațiile repetate ale scripturilor Noului Testament, că El este Mijlocitorul Noului Legământ, singurul ((60)) Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți”. Aceste diferite scripturi învață constant și armonios o deosebire de persoană, glorie și putere între Tatăl ceresc și Fiul ceresc, dar cea mai absolută și mai profundă unitate de plan, voință, scop, pentru că Fiul a fost vrednic să fie executorul marelui plan al lui Iehova, deoarece El n-a avut o voință a Sa proprie, ci a renunțat la voința Sa proprie ca să poată fi umplut cu Spiritul Tatălui și să-I facă voia în fiecare amănunt. Ioan 6:38, 39.

Mai mult, chiar cuvintele „Tatăl” și „Fiul” implică o deosebire și contrazic ideea de Treime și de unicitate în persoană, deoarece cuvântul „tată” înseamnă dătător de viață, în timp ce cuvântul „fiu” înseamnă unul care a primit viața de la altul. Tatăl ceresc n-a primit viața de la nimeni; El este izvorul, sursa vieții, nu numai pentru Domnul nostru Isus, singurul Său Fiu conceput, ci prin El este sursa vieții pentru toate celelalte creaturi ale Sale. Și toate acestea sunt pe deplin în armonie cu scriptura de la începutul acestui capitol, în care apostolul neagă în mod clar că Tatăl și Fiul sunt una în persoană sau în putere, zicând: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate ... și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate”.

Cititorul atent va recunoaște imediat armonia scripturală și simplitatea vederii prezentate aici, în timp ce toți vor recunoaște că doctrina Treimii nu se poate înțelege sau explica rațional. Susținătorii ei cei mai serioși recunosc aceasta, și în loc să se străduiască s-o explice, un lucru imposibil de făcut, ei evită discuția, pretinzând că este „o mare taină”, că nu se poate explica. Dar, ciudat de spus, această doctrină despre trei Dumnezei într-un Dumnezeu, care nu numai că n-are nici un suport scriptural, ci este contrazisă de Scripturi de la Geneza la Apocalipsa, atât direct cât și indirect, și care este așa de opusă rațiunii încât este irațională, este totuși o doctrină puternic înrădăcinată printre creștini, chiar printre protestanți — printre cei care ((61)) declară credință în Biblie și protestează împotriva oricăror învățături care nu se găsesc în ea. De ce? Răspundem că aceasta este una din tainele întunecate prin care Satan a ascuns, prin papalitate, Cuvântul, caracterul și planul lui Dumnezeu. Cum este scris: „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioși, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Cor. 4:4). El a pus peste biata omenire orbire completă și văluri doctrinare, sfaturi care întunecă și taine care falsifică, pentru a-i împiedica pe cei care L-au găsit pe Domnul să vină la o cunoștință clară a adevărului.

Dar de ce l-ar interesa pe Satan să adauge la strălucirea slavei Domnului nostru Isus Cristos? N-ar lucra el mai degrabă ca să scadă din gloria lui Cristos? Răspundem că politica lui Satan a fost întotdeauna să denatureze adevărul, să denatureze Biblia și să facă învățăturile ei să apară neraționale și contradictorii în ele însele, ca să împiedice omenirea de a vedea marea frumusețe, rațiune și armonie care sunt inerente planului și Cuvântului divin. Cu cât va putea Satan întrețese mai multe absurdități în vederile omului cu privire la Creator, cu atât va reuși mai bine să-i separe de serviciul lui Dumnezeu pe acei care au o gândire rațională și logică; și proporțional, cu cât va reuși să facă mai iraționale crezurile oamenilor, cu atât va distruge mai mult credința adevărată printre cei care susțin acele crezuri și cu atât va favoriza mai mult simpla credulitate în locul credinței veritabile.

Astfel, timp de secole marele Adversar a lucrat cu mare succes ca să scoată din Biserică pe toți cei care erau mai înclinați spre rațiune și să adune în ea clasa celor mai creduli, superstițioși și neraționali. El a acoperit și a ascuns unele din cele mai prețioase adevăruri sub cele mai înșelătoare și mai respingătoare erori, iar progresul poporului Domnului a fost în mod corespunzător încet. Dar, mulțumim lui Dumnezeu, noi trăim acum în timpul când vălul ignoranței se destramă și când poporul Domnului învață să-și întoarcă ((62)) privirea de la crezurile alcătuite pentru subjugarea lui în timpul Veacurilor Întunecate, și să privească direct la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai, aceasta vine prea târziu pentru mulți, în special pentru cei înțelepți în felul lumii; ei au asociat deja crezurile cu Biblia, așa încât respingând crezurile resping și Biblia; și în loc să caute adevărata lumină din Cuvântul lui Dumnezeu, ei sunt mai înclinați să-l ignore sau să-l respingă și să se bazeze pe propria lor înțelegere — pe filosofiile omenești.

Astfel se întâmplă că Critica Radicală, Evoluția, Știința Creștină, Teosofia și alte teorii care neagă Biblia fac astăzi progres rapid, în timp ce crezurile vechi se desfac în bucăți sau sunt abandonate. Numai relativ puțini au aflat că greșeala nu este în Biblie, ci în crezuri, și caută „cărările cele vechi” și „credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna”. Ier. 6:16; Iuda 3.

Dar cum a putut doctrina Treimii să ajungă atât de răspândită printre creștini, dacă ea n-a fost învățătura Bisericii primare? Nu este ea una din cele mai vechi doctrine ale Bisericii, mergând înapoi până în secolul al treilea? Da, răspundem noi: doctrina Treimii și-a avut originea, începutul ei mic, în secolul al doilea și al treilea. Trebuie să fie foarte evident pentru oricine cercetează Scripturile fără prejudecată, că doctrina Treimii n-a fost primită în nici o măsură sau grad în cursul primului secol, căci acest lucru este clar arătat de scrierile apostolilor în Noul Testament. Doctrina Treimii a apărut într-un mod foarte natural — mai întâi prin combativitate.

Apostolii, în învățăturile lor în timpul secolului întâi, afirmă foarte accentuat în privința lui Cristos, nu că El a fost Tatăl, nu că El a fost Iehova, ci că El a fost Fiul lui Iehova, Mesia, trimis în lume să binecuvânteze lumea și să stabilească Împărăția lui Dumnezeu, și în final să scoată ordine din starea prezentă de păcat și dezordine. Afirmația că El a fost Fiul lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu contraafirmații: unii au pretins că Isus a fost un impostor, unii că a fost doar un om bun, unii că a avut o naștere miraculoasă, dar n-a avut niciodată o preexistență, iar ((63)) alții au susținut adevărul, și anume, că a avut preexistență ca Fiu al lui Dumnezeu pe plan spiritual, că a devenit Fiul lui Dumnezeu pe plan uman pentru a răscumpăra omenirea și că acum El este mult înălțat, așa că tuturor li se poruncește să cinstească pe „Fiul așa cum cinstesc pe Tatăl”. Dar așa cum bine se știe, dispoziția de a contrazice duce la exagerarea afirmațiilor; și ca atare s-a întâmplat că mulți dintre aceia care au încercat să nege diferitele vederi false referitoare la Domnul nostru au mers la cealaltă extremă, pretinzând că El este Tatăl, Iehova Însuși.

Dicționarul Religios, unul dintre compilatorii și editorii căruia a fost Rev. Dr. Lyman Abbott, un trinitarian declarat, spune la pagina 944:

„Vederea trinitariană n-a început să fie elaborată și formulată într-o doctrină, și să se depună o străduință ca aceasta să se împace cu credința Bisericii într-un singur Dumnezeu, până la începutul secolului al patrulea. ... Din încercarea de a rezolva această problemă a apărut doctrina Treimii. ... Treimea este o trăsătură foarte marcantă în hinduism și se poate discerne în mitologiile: persană, egipteană, romană, japoneză, indiană și în cele mai vechi mitologii grecești”.

Ideea de mai multe divinități era foarte obișnuită în timpurile vechi, la toate popoarele cu excepția unuia singur, Israelul. După cum toți știu, mitologia greacă este plină de zeități, multe dintre ele având practic aceeași putere; și acestor popoare li se părea ridicolă ideea evreiască despre un Dumnezeu și implica o sărăcie de dumnezei. De aceea se părea că vederea trinitariană va găsi repede acceptare printre convertiții dintre neamuri: era un compromis între vederea generală a lumii numită politeism (credința în mai mulți dumnezei) și monoteism (doctrina despre un singur Dumnezeu) susținută de Israel. Pretenția că există trei dumnezei și în același timp pretenția că cei trei ar fi numai un Dumnezeu a fost fără îndoială considerată o lovitură de maestru în teologie, prin care vederile multor credincioși convertiți dintre evrei au putut fi aduse în armonie mai strânsă cu sentimentele generale ale neamurilor, care, după cum se dorea, trebuiau mulțumiți și aduși în Biserică. La fel, ((64)) mariolatria — cultul fecioarei Maria — a fost introdusă ca să satisfacă, să mulțumească și să se alăture superstiției care predominase de multă vreme printre păgâni referitor la Isis, Diana și celelalte zeițe care au avut milioanele lor de adoratori. Trebuie amintit că la timpul introducerii acestor doctrine, conducătorii Bisericii își pierduseră speranța în a doua venire a Domnului pentru a-Și stabili Împărăția și câștigaseră o nouă speranță, și anume, speranța de a converti lumea și astfel de a stabili Biserica pământeană ca o Ierarhie sau ca o Împărăție a lui Dumnezeu, în care un reprezentant sau papă să domnească în locul lui Cristos, ca înlocuitorul Lui.*


*Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, cap. 9; Vol. III, cap. 4.


Acceptarea generală a doctrinei Treimii și tenacitatea cu care este susținută se bazează pe frica superstițioasă insuflată de clerul roman, iar mai târziu și de clerul protestant, sub amenințarea subînțeleasă că oricine neagă Treimea merge direct pe drumul spre chinul veșnic. În același timp se admite că doctrina este de neînțeles și de aceea nimeni n-o crede de fapt, deoarece nimeni nu poate, într-un sens adevărat, să creadă un lucru de neînțeles. Iar diferitele doctrine și practici, nu numai ale protestantismului, ci și ale catolicismului, neagă doctrina Treimii: să remarcăm, de exemplu, că toți protestanții se roagă Tatălui „în numele lui Isus”, „de dragul lui Isus” etc., recunoscând astfel faptul că Ei sunt două persoane separate și nu unul în persoană. Romano-catolicii la fel recunosc distincția între persoane, deoarece ei se roagă la sfinții mai mici ca să mijlocească pentru ei la Maria, ca ea să mijlocească la Isus, iar Isus să mijlocească pentru ei la Tatăl.

Atât de puternic înrădăcinată este această doctrină falsă, primită de protestanți de la papalitate în timpul Veacurilor Întunecate și încă susținută cu tenacitate, încât credința în această doctrină de neînțeles, irațională și nescripturală, constituie o probă de ortodoxie. Oricine n-o crede este declarat a fi eretic, nu numai de către Biserica Romei, ci și de către cel ((65)) mai înalt standard al autorității printre protestanți — Alianța Evanghelică. Adevărul este puternic și în cele din urmă va birui; totuși, între timp condițiile permise de Dumnezeu sunt de așa natură încât să formeze probe de caracter și de loialitate față de Dumnezeu și față de Cuvântul Său printre cei care declară că sunt poporul Său și că sunt învățați de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca fiecare căutător al adevărului să procedeze onest cu el însuși și cu Cuvântul Tatălui ceresc, singurul care este în stare să ne înțelepțească spre mântuire. Să ne amintim că numai adevărul sfințește și că eroarea, dimpotrivă, întotdeauna lucrează spre rău.

Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul

Acesta poate fi locul potrivit în care să prezentăm și să examinăm câteva scripturi despre care se presupune că favorizează doctrina Treimii, deși ele n-o declară.

1) Se pretinde că despre Domnul nostru Isus se spune că este Dumnezeu și că nu există decât un Dumnezeu, și ca atare Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul trebuie să fie două nume pentru o singură persoană. Să examinăm acest lucru în lumina Cuvântului divin, neluând nimic de bun, ci verificând fiecare pas al căii noastre. Noi ne străduim sub dezavantajul că aproape nici un traducător al Vechiului Testament n-a fost exact sau constant în traducerile câtorva nume ale divinității.*


*Se pare că trinitarienii care au tradus Versiunea noastră Comună s-au temut să redea de fiecare dată numele Iehova ca nume propriu, ca nu cumva oamenii să-și dea seama de adevărul pe care teologia îl neagă — că titlul Iehova Îi aparține numai marelui „EU SUNT”, Tatăl. La fel traducerea engleză a lui Leeser, făcută pentru evrei, ascunde cuvântul, poate de teama că unii dintre evrei s-ar poticni în unele din cele câteva întrebuințări ale cuvântului examinate anterior.

Evreul preferă și folosește cuvântul Domn, poate în speranța că semenii evrei vor recunoaște cuvântul Domn ca aplicabil numai lui Iehova și de aceea are resentimente față de cei care vorbesc despre Isus ca „Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos” — considerând aceasta ca blasfemie.

Probabil că traducătorii trinitarieni au preferat să folosească cuvântul Domn în loc de Iehova, pentru că creștinii, obișnuiți să folosească cuvântul Domn ca titlu pentru Mântuitorul nostru, Isus, ar putea gândi, citind Vechiul Testament, că de obicei este vorba despre El și nu despre Tatăl, Iehova.


De exemplu:

Nume ale divinității în Vechiul Testament

(1) Numele Iehova este potrivit redat numai de patru ori, unde părea imposibil să fie redat altfel (Exod. 6:3; Ps. 83:18; Isa. 12:2; 26:4); este redat Dumnezeu de 298 de ori și Domn de peste 5000 de ori.

((66))

(2) Titlul Adonai, în general redat corect Domn, este redat o dată Dumnezeu.

(3) Titlul Adon este redat Domn, Stăpân.

(4) Cuvântul elohim, cu formele lui, eloah, elah și el, apare mai mult de 2500 de ori. De cele mai multe ori acestea se referă la Iehova, dar în multe cazuri cu totul adecvat sunt aplicate la alții: prin urmare relațiile contextuale trebuie să determine la cine se referă. Vom da ilustrații scripturale care vor clarifica perfect subiectul și vor dovedi fără nici o îndoială că elohim înseamnă puternic. Este în mod adecvat aplicat la Iehova, pentru că El este Atotputernic, plin de putere în toate. Este în mod adecvat aplicat la orice înger, pentru că ei sunt puternici, plini de putere, și în vizitele lor făcute omului, consemnate în Vechiul Testament, ei au fost în mod special puternici pentru că au fost reprezentanții lui Iehova, Atotputernicul. Oamenii mari, cu influență, au fost de asemenea în mod adecvat numiți elohim — puternici. Asemenea cuvântului nostru englezesc „sheep” [oaie, oi — n. e.], și elohim este folosit fie la singular fie la plural, după cum cere împrejurarea.

Acestea sunt faptele, iar citatele noastre din Versiunea Comună a Bibliei le vor confirma cu totul și astfel vor demonstra că este potrivit și rațional ca scripturile să se refere la Domnul nostru Isus Cristos ca Dumnezeu (elohim), ca Adon [Stăpân, Domn] și ca Adonai [Domnul meu], și totuși niciodată ca Iehova.

((67))

Elohim [puternici] tradus „Îngeri”

Ps. 8:5 — „L-ai [vers. 1, Iehova L-a] făcut cu puțin mai prejos decât îngerii [elohim] și l-ai încununat cu slavă și cu cinste.”

Că aceasta este o redare potrivită a cuvântului elohim este dovedit prin faptul că apostolul inspirat l-a tradus așa în grecește, angelos [îngeri — n. e.] — când, referindu-se la faptul că Domnul nostru S-a umilit, el spune: „L-ai făcut cu puțin mai prejos decât îngerii”. Evr. 2:7, 9.

Elohim [puternici] tradus „dumnezei”

Referindu-se la dumnezeii falși ai păgânilor, cuvântul elohim [puternici] este folosit de 196 de ori, și cu totul potrivit deoarece ei au fost puternici sau influenți pentru închinătorii lor.

Iehova [Atotputernicul] elohim în contrast cu alți elohim [puternici]

Ps. 86:6-8 — „Pleacă-ți urechea, Iehova, la rugăciunea mea ... Nimeni nu este ca Tine între dumnezei [elohim — puternici].”

Ps. 95:3 — „Iehova este un Dumnezeu mare [el — cel puternic] un Împărat mare, mai presus de toți dumnezeii [elohim — puternicii].”

Ps. 50:1 — „Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu [literal, Dumnezeul dumnezeilor — el elohim — puternicul puternicilor] Iehova a vorbit.”

Ps. 29:1 — „Fii ai celor puternici [el — dumnezei], dați lui Iehova, dați lui Iehova slavă și putere. Dați lui Iehova slava Numelui Său! Adorați-L pe Iehova în splendoare sfântă.”

Gen. 17:1 — „Iehova i S-a arătat [lui Avraam] și i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul [el] Cel Atotputernic».”

Exod. 15:11 — „Cine este ca Tine între dumnezei [el — puternici], Iehova?”

Gen. 14:22 — „Avraam a spus împăratului Sodomei: «Ridic mâna spre Iehova, Dumnezeul [el] Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului și al pământului».”

((68))

Ps. 96:4 — „Căci Iehova este măreț și foarte vrednic de laudă. El este mai de temut decât toți dumnezeii [elohim — puternicii]”.

Aceste exemple ajung ca dovezi; cei care doresc și caută pot găsi și altele.

Elohim aplicat la oameni

Din cele 196 de locuri menționate mai înainte unde cuvântul elohim este tradus prin dumnezei, probabil că jumătate se referă la bărbați — puternici — regi, prinți, nobili etc., dar acum notăm câteva exemple în care elohim este aplicat la poporul Domnului.

Gen. 23:6 — Avraam este numit elohim, cuvântul fiind tradus puternic în versiunea noastră comună [engleză — n. e.] a Bibliei: „Tu ești un prinț al lui Dumnezeu [puternic — K. J. — n. e.] [elohim] în mijlocul nostru”.

Exod. 7:1 — Moise este denumit dumnezeul [elohim] lui faraon: „Te-am făcut Dumnezeu [elohim] pentru faraon”.

Exod. 21:6 — Judecătorii [conducătorii, puternicii] lui Israel au fost numiți elohim: „Stăpânul lui să-l ducă înaintea judecătorilor [elohim]”. [Trad. reviz., subsol — n. e.]

Exod. 22:8, 9 — „Dacă hoțul nu se găsește, stăpânul casei să fie adus înaintea judecătorilor [elohim] ... cauza celor două părți să meargă până la judecători [elohim]; acela pe care judecătorii [elohim] îl vor condamna trebuie să întoarcă dublu aproapelui său.” [Trad. reviz., subsol — n. e.]

Exod. 22:28 — „Să nu hulești pe Dumnezeu.” [judecători — elohim, trad. reviz., subsol — n. e.] A se observa confirmarea acestei traduceri de către apostol. Fapt. 23:5.

Sfinții numiți elohim

Ps. 82:6, 7 — „Eu am zis: «Sunteți dumnezei [elohim — puternici] și fii ai Celui Preaînalt. Dar veți muri ca omul [Adam], veți cădea ca una dintre căpetenii».” [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.] Toți sfinții trebuie să moară, dar asemenea lui Isus Cristos „căpetenia” lor, ca sacrificiu, și nu ca Adam, pentru păcatul său propriu.

Acest text a fost citat de către Domnul nostru Isus și a fost aplicat la cei care au primit Cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele Sale — ((69)) la cei care au urechi „de auzit”; și se aplică încă la aceeași clasă*. „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu”, în mod socotit, sperând ca prin harul divin să devenim „părtași firii dumnezeiești”. Ioan 10:34, 35; 1 Ioan 3:2; 2 Petru 1:4.


*Acest Psalm (82) în întregime pare să se refere la Domnul nostru Isus Cristos, ca Eliberatorul și Judecătorul stabilit divin al creștinătății, acum, în timpul parousiei Sale. Lui Îi aplicăm cuvintele: „Dumnezeu [elohim, Cristos numit de Tatăl să judece acum lumea] stă în adunarea puternicilor [K. J. — n. e.] [printre prinții financiari, politici și eclesiastici]; El judecă în mijlocul [acestora] dumnezeilor [elohim — puternici].” Întâi El este reprezentat ca mustrând pe acești prinți și cerându-le echitate, „dar ei nu cunosc, nici nu înțeleg; umblă în întuneric [în privința rezultatului metodelor lor]; de aceea se clatină toate temeliile pământului” [ale lumii sociale]; este hotărârea Lui; este inutil a încerca să se pună petice pe instituțiile prezente; toate trebuie să se „dizolve”, pentru ca cerurile și pământul nou — noua lume socială — să poată veni în locul lor. Apoi versetele 6 și 7 sunt adresate „turmei mici” credincioase. Când ei vor fi adunați, când toată Biserica „aleasă” va trece prin moarte dincolo de văl — atunci Cristos va fi chemat: „Scoală-Te, Dumnezeule [elohim], și judecă pământul. Căci Tu vei moșteni toate neamurile”. Pentru a-Și stabili Împărăția, El va dezlega judecățile care, într-un mare „timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, va coborî pe cei mândri și va înălța pe cei smeriți, și va introduce „timpurile restabilirii” demult promise prin toți sfinții proroci. Fapt. 3:19-23.


Elohim redat prin „Dumnezeu”, „puternic” etc.

Acest cuvânt este uneori redat prin tare, putere, mare etc., în legătură cu lucruri neînsuflețite, precum: „tremur de la Dumnezeu [tremur mare — K. J., n. e.] [elohim — puternic]” (1 Sam. 14:15); „luptele lui Dumnezeu [lupte mari — K. J., n. e.] [elohim — puternice]” (Gen. 30:8); „munții lui Dumnezeu [munții mari — K. J., n. e.] [el — puternici]” (Ps. 36:6). „Cei puternici [el] dintre cei viteji (Ezec. 32:21); „Am în mâna mea putere [el]. Gen. 31:29.

„Dumnezeu” și „Domn” în Noul Testament

În Noul Testament subiectul este simplificat prin folosirea a mai puține cuvinte; dar se poate spune că în cuvintele folosite absolut nimic nu-L deosebește pe Tatăl de Fiul în ((70)) redarea lor prin Domn și Dumnezeu. Subiectul este lăsat în întregime pentru judecata cititorului și este indicat numai prin construcția frazei — cu excepția că atunci când se folosește cuvântul Theos de două ori în aceeași propoziție, este folosit uneori articolul prepozițional grec, așa încât să se dea sensul cuvântului Dumnezeu în contrast cu un Dumnezeu. O ilustrație a acesteia se găsește în Ioan 1:1: „Cuvântul era cu Dumnezeu [ho theos] și Cuvântul era un Dumnezeu [theos]”. Dar cercetătorul atent (eliberat de prejudecăți) nu va avea în general nici o dificultate în a stabili gândul apostolului. Într-adevăr, exprimarea este așa de explicită, încât este de mirare că noi nu i-am dat atenție atâta timp.

Cuvântul Dumnezeu în Noul Testament, fie că se referă la Tatăl nostru ceresc, fie la Fiul Său ceresc, Domnul nostru Isus, sau la dumnezei falși, este aproape invariabil traducerea cuvântului grecesc Theos. Excepțiile sunt cuvântul kurios care este tradus o dată Dumnezeu [K. J. — n. e.] când acesta ar fi trebuit să fie tradus Domn sau Stăpân, anume în Fapte 19:20, și cuvântul daimonion care în Fapte 17:18 este tradus zei și ar trebui să fie demoni.

Titlul „Domn”, fie că se aplică la Iehova, fie la Cristos, la om sau la îngeri, este în general traducerea cuvântului grecesc kurios, având sensul de Stăpân sau Domn. Este frecvent tradus Domn și Stăpân. Excepțiile sunt în cinci locuri, unde Domn este traducerea lui despotes, când ar fi fost mai bine să fie tradus Suveran sau Autocrat. Cazurile sunt:

1) Luca 2:29 — „Acum eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne [despotes].”

2) Fapt. 4:24-27 — „Stăpâne [despotes], Tu ești Dumnezeul care ai făcut cerul, pământul ... domnitorii s-au unit împotriva Domnului [kurios] și împotriva Hristosului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu.”

3) 2 Pet. 2:1 — „Erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul [despotes] care i-a cumpărat.”

4) Iuda 4 — „Tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân [despotes] și Domn, Isus Hristos.”

((71))

5) Apoc. 6:10 — „Până când, Stăpâne [despotes], Tu, care ești sfânt și adevărat, nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru?”

Rabuni [învățător] este redat o dată Stăpân. Marcu 10:51 [trad. reviz., subsol — n. e.].

Kurieno [a fi stăpâni] este redat o dată prin cei care stăpânesc. 1 Tim. 6:15.

Dumnezeu-capul

Traducătorii Noului Testament în limba noastră [engleză — n. e.] au ales și au folosit în mod extrem de nefericit cuvântul „Dumnezeu-capul” de trei ori ca să traducă trei cuvinte diferite — nici unul dintre ele neavând vreo astfel de semnificație cum este sugerată de acest cuvânt în mintea cititorului englez obișnuit, adică un Dumnezeu cu mai multe corpuri, dar un singur cap. Locurile în care apare sunt:

1) Ho Theios este redat Dumnezeu-capul în Fapte 17:29, în timp ce ar trebui să fie „Dumnezeirea” — „Nu trebuie să gândim că Dumnezeirea îho Theios —Dumnezeireaș este asemenea aurului sau argintului sau pietrei”. Același cuvânt este tradus prin dumnezeiesc, divin, în celelalte două locuri unde mai apare în Noul Testament, adică în 2 Petru 1:3, 4.

2) Theiotes este redat Dumnezeu-capul în Romani 1:20, în timp ce ar trebui să fie redat Divinitate sau Dumnezeire — „Puterea Lui veșnică și divinitatea Lui [Theiotes — Dumnezeire] se văd”. Aceasta este singura apariție a acestui cuvânt în Noul Testament.

3) Theotes este redat Dumnezeu-capul în Coloseni 2:9, în timp ce trebuia tradus Dumnezeire — „Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” [Theotes — Dumnezeire]. Acesta este singurul loc unde apare acest cuvânt în Noul Testament.

În Cristosul glorificat, care este capul Bisericii, locuiește toată plinătatea; deplinătatea înțelepciunii, harului și puterii, nu numai să conducă toate afacerile Bisericii, corpul Său, dar și, ca reprezentant al Tatălui, să facă tot ce este necesar pentru ducerea la îndeplinire cu succes a marelui plan divin încredințat grijii Sale.

((72))

„Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești” — Matei 4:10

Unii pretind că, deoarece Domnul nostru Isus a primit închinarea fără mustrare, înseamnă că El este Iehova. Se presupune că aceste cuvinte ale Domnului nostru citate mai sus dau de înțeles că ar fi greșit ca vreo altă ființă în afară de Iehova să primească închinare. Noi răspundem, nu este așa! A interpreta astfel aceste cuvinte înseamnă a le da o semnificație pe care ele n-o au și a le pune în contradicție cu învățăturile altor scripturi. Hotărârea lui Iehova cu privire la Cristos, „Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut”, fusese deja consemnată de profeți; și de asemenea hotărârea Sa, „Toți dumnezeii [îngerii, trad. reviz. subsol — n.e.] să se închine înaintea Lui” (Ps. 2:7; 97:7; Evr. 1:5, 6). Domnul nostru Isus știa aceasta. El știa de asemenea că mesagerii îngerești ai lui Iehova fuseseră în trecut venerați ca reprezentanți ai lui Iehova și că El Însuși fusese mesagerul principal, Singurul Fiu Conceput, „Solul legământului” pe care Tatăl Îl sfințise și-L trimisese în lume: El știa, prin urmare, că oricine Îl onora pe El Îl onora și pe Tatăl.

Într-adevăr, propriile Sale cuvinte au fost: „Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl care L-a trimis”. Ioan 5:23; Mal. 3:1.

Cuvântul grecesc tradus închinare, în Noul Testament este proskuneo, care înseamnă „a săruta mâna” așa cum un câine linge mâna stăpânului său. Semnificația este aceea de reverență.

Cuvântul ebraic tradus închinare în Vechiul Testament este șa-ha și înseamnă a se apleca. Semnificația este aceea de reverență. Cuvântul apare de 170 de ori și numai cam jumătate din acest număr se referă la închinare lui Dumnezeu. Dar acest fapt este ascuns de cititorul englez datorită faptului că de 74 de ori este tradus prin a se apleca, s-a plecat, a făcut reverență, s-a supus etc., când se referă la omagierea ființelor pământești mari. Vom da exemple:

((73))

Avraam „s-a plecat [șa-ha] până la pământ și a zis: «Doamne [Adonai] ... îngăduie să se aducă puțină apă, ca să vi se spele picioarele; și odihniți-vă sub copacul acesta»”. Aceste cuvinte și acțiuni au fost în timp ce el gândea despre ei că sunt pur și simplu „trei bărbați”. Gen. 18:2-4.

Lot „s-a plecat [șa-ha]” înaintea a doi din cei trei. Gen. 19:1.

Avraam „s-a plecat [șa-ha] înaintea poporului din Canaan. Gen. 23:7, 12.

Isaac a binecuvântat pe Iacov spunând: „Neamuri să se închine [șa-ha] înaintea ta! ... și fiii mamei tale să se plece înaintea ta [șa-ha]”. Gen. 27:29.

„David s-a plecat cu fața la pământ și s-a închinat [șa-ha] înaintea împăratului Saul. 1 Sam. 24:8.

Abigail „s-a închinat [șa-ha] până la pământ” înaintea lui David și apoi înaintea reprezentanților lui David. 1 Sam. 25:23, 41.

Femeia din Tecoa „a căzut cu fața la pământ, s-a închinat [șa-ha]” înaintea împăratului David. Iar Ioab și Absalom au făcut la fel, în traducere, „au căzut cu fața la pământ, s-au închinat [șa-ha]”. 2 Sam. 14:4, 22, 33.

Când „Mefiboșet ... a venit la David, a căzut cu fața la pământ și s-a închinat [șa-ha]”. 2 Sam. 9:6.

Din aceste dovezi va fi evident pentru toți că interzicerea din Prima Poruncă: „Să nu te închini [șa-ha] înaintea lor și să nu le slujești”, n-a fost înțeleasă, nici nu s-a intenționat să fie înțeleasă ca o interzicere a reverenței, omagierii etc. celor onorabili sau a celor în poziții onorabile printre oameni. Evreii n-au greșit nici ei închinându-se [șa-ha] îngerilor care au venit cu mesaje în numele lui Iehova și L-au recunoscut. Și astfel de închinare a fost aprobată — niciodată n-a fost mustrată. Porunca previne împotriva venerării chipurilor sau a venerării oricăror dumnezei rivali. Iehova nu poate tolera aceasta. Deci n-a fost deloc nepotrivit pentru evreii care L-au recunoscut pe Isus ca „Trimisul lui Dumnezeu” să I se închine, să I se supună; și este mult mai potrivit pentru toți cei care recunosc pe Domnul nostru Isus în conformitate cu ceea ce El pretinde a fi — Fiul lui Dumnezeu.

((74))

Într-adevăr, putem fi siguri că fariseii care au luat pietre ca să-L omoare pe Domnul nostru pentru că S-a declarat a fi Fiul lui Dumnezeu ar fi fost peste măsură de violenți, și L-ar fi omorât nu numai pe Domnul nostru Isus ci și pe închinătorii Lui, considerând ca idolatrie, dacă ei ca popor ar fi nutrit asemenea idee extremă despre închinare, supunere (proskuneo) cum nutresc cei ale căror idei în privința acestui cuvânt noi le combatem și le-am dovedit eronate.

Excepții de la această libertate ar fi în cazul în care omul căruia i se dă închinarea, supunerea sau venerarea este reprezentantul recunoscut al unui dumnezeu fals — ca un pseudo-Cristos sau Cristos mincinos — Anticrist. Omagiul adus papilor ar intra, credem noi, în această categorie a închinării false sau greșite, pentru că în funcția sa el pretinde a fi „înlocuitorul lui Cristos”. Din acest motiv Domnul nostru Isus a refuzat să-l recunoască pe Satan și marea lui putere în lume. Era o putere rea activă, în mod intenționat opusă legilor lui Iehova. Ca atare, propunerea lui Satan ca prin neîmpotrivire la rău, prin respect sau reverență față de obiceiurile rele deja stabilite sub regimul său, acesta să coopereze cu Domnul nostru la stabilirea Împărăției Sale, a fost pe loc refuzată și răspunsul a însemnat: Eu sunt în deplină armonie cu Iehova Dumnezeu și prin urmare în deplină armonie cu declarația profetică: „Să te temi de Iehova Dumnezeul tău, să-I slujești” Lui — și deoarece tu ești împotrivitorul Lui voit, Eu nu te pot respecta pe tine sau metodele tale și n-aș putea nici să servesc cauzei tale, nici să cooperez cu tine. Cauzele noastre sunt în mod clar deosebite. Nu vreau să am nimic de-a face cu tine. Compară Mat. 4:10; Deut. 10:20, 21.

Dacă Domnul nostru Isus S-ar fi postat ca rival al lui Iehova, în loc de Fiu și slujitor al Său, orice omagiere a Lui ar fi însemnat lipsă de respect față de Tatăl și ar fi fost păcătos — idolatru. Dar, dimpotrivă, în timp ce a acceptat reverență omagială ca Fiul lui Dumnezeu, El a declarat foarte hotărât și public: „Tatăl este mai mare decât Mine”, și i-a învățat pe ucenicii Săi să-și ducă cererile la Tatăl, zicând: „Orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da”. Ioan 16:23.

((75))

„Eu și Tatăl una suntem”
Ioan 10:30

Acest text este considerat o dovadă că Domnul nostru Isus este îndreptățit la numele Iehova — că El a fost atât Tatăl cât și Fiul; sau că El n-a avut Tată și n-a fost Fiu.

Având idei neclare, misterioase în privința „treimii”, un număr într-adevăr mare de oameni altfel inteligenți par să uite că există un alt fel de unitate decât unitatea persoanei. Dimpotrivă, în toate celelalte întrebuințări ale cuvântului, ideea este aceea de armonie — unitate de plan, scop, voință, minte. Cât de orbi ne poate face o teorie este bine ilustrat prin faptul că propria explicație și ilustrație a Domnului nostru despre maniera în care El și Tatăl sunt una este foarte general trecută cu vederea. El a zis în rugăciune către Tatăl:

„Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi ... Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi ... pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una, Eu în ei și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una.” Ioan 17:9, 20-23.

Aici este declarat în mod special că unitatea Bisericii, pentru care S-a rugat Domnul, este exact la fel ca unitatea între Tatăl și Fiul. Că unitatea Bisericii este unitate de gând și nu unitate de persoană, nu necesită discuție. Evident că ideea din mintea Răscumpărătorului a fost aceea de unitate a inimii, unitate a scopului, unitate a voinței printre urmașii Săi; iar acea unitate este la fel ca unitatea între Tatăl și El Însuși. Și această unitate urma să fie obținută de către Biserică exact în același fel cum a fost obținută unitatea între Tatăl și Fiul. Fiul a fost una cu Tatăl pentru că El a acceptat pe deplin voința Tatălui ca voința Sa proprie, spunând: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”. La fel, fiecare membru al Bisericii trebuie să vină în armonie perfectă cu Tatăl și cu Fiul, făcând nu voința sa proprie, ci punându-și deoparte ((76)) voința proprie și acceptând voința lui Cristos, care este voința Tatălui. Astfel, și numai astfel, va ajunge Biserica în unitatea pentru care Domnul nostru S-a rugat aici și despre care spune că este de același fel ca unitatea între Tatăl și El Însuși. Ce ciudat este ca cineva să încerce să răstălmăcească și să denatureze aceste cuvinte ale Domnului nostru, să le facă să sprijine doctrina irațională și nescripturală a Treimii — trei Dumnezei într-o persoană. Dimpotrivă, ce frumoasă și ce rațională este unitatea scripturală a spiritului Tatălui, a Fiului și a Bisericii.

„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”

După ce Domnul nostru Însuși a spus că El este Calea, Adevărul și Viața, că nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin El și că oricine L-a cunoscut pe El L-a cunoscut și pe Tatăl, Filip a zis către Domnul nostru Isus: „Doamne ... arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns”. Isus i-a răspuns: „De atâta timp sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filip? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: «Arată-ne pe Tatăl»? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl care locuiește în Mine, El face aceste lucrări”. Ioan 14:7-10.

Ni se cere să acceptăm această declarație a Domnului nostru Isus ca dovadă că El este Iehova (și nu Fiul lui Iehova) și că astfel numele Iehova în mod potrivit Îi este aplicabil Lui. Dar toți trebuie să observe că întregul context arată o deosebire între Tatăl și Fiul, astfel că nici o persoană rațională n-ar folosi-o dacă ar dori să dea impresia pe care trinitarienii caută s-o scoată din ea. Întrebarea este, prin urmare, ce a dorit Domnul nostru să înțelegem prin cuvintele Sale: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl?” Răspundem că El a vrut să înțelegem că este imposibil ca omul (o ființă pământească, de carne) să-L vadă pe Dumnezeu, o ființă spirituală. Astfel mărturisește apostolul Ioan: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Dumnezeu Conceput ((77)) — Cel care este în sânul Tatălui — Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18trad. Rotherham). El a vrut ca ei să înțeleagă ce i-a spus Domnul lui Moise: „Nu poate omul să Mă vadă și să trăiască”, și prin urmare, dacă Tatăl S-ar arăta omenirii, aceasta ar putea fi numai prin deschiderea miraculoasă a ochilor oamenilor ca să discearnă gloria spirituală (astfel expunând pe om la moarte), fie altfel prin arătarea lui Dumnezeu Însuși într-un corp de carne — într-un astfel de mod ca oamenii să poată discerne ceva din caracterul Său prin contact și comunicare.

Și oare nu exact aceasta a făcut Dumnezeu? Gândul lui Dumnezeu, voința lui Dumnezeu a fost în întregime reprezentată în Singurul Său Fiu Conceput, Domnul nostru, când a devenit trup și a locuit printre oameni. El a fost, prin urmare, cea mai bună, cea mai apropiată, cea mai clară reprezentare a lui Dumnezeu, care a fost sau care ar putea fi vreodată posibil să fie dată omenirii. Văzându-L și cunoscându-L intim pe Domnul Isus, Filip și alți apostoli L-au cunoscut pe Tatăl în sensul cel mai complet în care omenirea Îl poate cunoaște. Ei L-au cunoscut în sensul cel mai complet în care Tatăl putea să Se descopere omenirii. Niciodată n-a fost, niciodată nu va fi, niciodată nu va putea fi o manifestare mai clară, mai absolută, mai completă a lui Dumnezeu pentru om decât în persoana Domnului Isus Cristos; deoarece, când „a devenit trup”, El a fost „Dumnezeu [trad. revizuită, subsol — n.e.] arătat [în greacă, făcut vizibil] în trup” (1 Tim. 3:16). În mod asemănător apostolul declară despre Biserică, membrii credincioși ai lui Cristos — noi suntem dați la moarte „pentru ca și viața lui Isus să se arate [grecește, să fie făcută vizibilă] în trupul nostru muritor”. 2 Cor. 4:11.

Omul perfect este o imagine perfectă a lui Dumnezeu Cel invizibil, și deci cea mai bună concepție sau ilustrație care s-ar putea da. La fel în timpul Mileniului, vrednicii din vechime desăvârșiți vor fi cei mai buni reprezentanți ai Tatălui ceresc, ai Fiului ceresc și ai Miresei lui Cristos ((78)) printre oameni. Oricine îi va vedea pe ei Îl va vedea pe Dumnezeu manifestat în trup — asemănarea lui Dumnezeu în trup. Și întreaga creație gemândă va avea privilegiul să ajungă la această condiție extraordinară, dacă vor dori, sub conducerea Preotului Împărătesc și a „fraților” Săi, preoții subordonați, servind prin vrednicii din vechime care, ca reprezentanți în carne ai Împărăției, vor fi „prinții” pământului. Ps. 45:16.

Fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărățesc și Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea
1 Tim. 6:15, 16

Mulți consideră că acest pasaj înseamnă că la arătarea Sa, la a doua venire, Domnul nostru Isus va arăta sau va face cunoscută lumii măreția Tatălui ceresc. Însă chiar dacă această vedere are unele aspecte raționale, noi suntem înclinați în general să aplicăm această declarație la gloria și onoarea lui Cristos — datând de la începutul Veacului Milenar. Este adevărat, El va face ca toți cei care-I vor accepta căile să-L recunoască și pe Iehova Dumnezeu, dar aceasta nu va fi la arătarea Sa, ci la încheierea domniei Sale, când va „da împărăția în mâinile lui Dumnezeu și Tatăl”. 1 Cor. 15:24-28.

A aplica pasajul la Tatăl ar însemna să negăm că Domnul nostru Isus posedă nemurirea, în timp ce Scripturile învață clar că El și toți cei care au parte de Întâia Înviere primesc prin ea nemurirea, și că astfel Tatăl, care are viață inerentă (existență în sine — nemurire), I-a dat Fiului ca și El să aibă viață inerentă (existență în sine — nemurire). 1 Cor. 15:42-44, 53, 54; Ioan 5:26.

Dar a aplica această scriptură la Fiul pare să satisfacă perfect orice condiție și în nici un caz nu ignoră pe Tatăl, Iehova — nici nu dovedește că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova — fiindcă în toate cazurile asemănătoare trebuie să ne amintim regula invariabilă stabilită de apostolul inspirat — anume că, în comparațiile, onorurile etc., ((79)) menționate în legătură cu Fiul, Tatăl este întotdeauna exceptat, fiind indiscutabil în afara oricărei comparații. Cuvintele lui sunt: „Se înțelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul”, și să nu fie considerat subordonat sau supus Domnului nostru Isus și diferitelor puteri conferite Lui de către Tatăl. Deoarece când Fiul va fi supus păcatul din lume, „atunci chiar și Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului]”. 1 Cor. 15:27, 28.

O altă declarație foarte asemănătoare despre gloria Împărăției Domnului nostru Isus dată Lui de către Tatăl este că „El ... este Capul oricărei domnii și stăpâniri” (Col. 2:10). Răspunsul la aceasta este același. Stăpânirea și autoritatea Tatălui nu sunt niciodată comparate cu cele ale Fiului, fiindcă al doilea este una cu primul și este reprezentantul Lui.

„N-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”

În Filipeni 2:6, traducerea noastră comună engleză îl prezintă pe apostolul Pavel făcând declarația uimitoare că Cristos, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a socotit ca un lucru de apucat [de luat cu sila, sau prin jaf — K. J. — n. e.] să fie deopotrivă cu Dumnezeu”. Să se remarce mai întâi de toate că acest pasaj desigur nu învață doctrina Treimii, nici că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova: căci, dacă ar fi așa, de ce s-ar mai gândi că este un lucru de luat cu sila, sau să Se considere la egalitate? Aceste cuvinte, „lucru de luat cu sila” și „deopotrivă”, în mod clar învață că Tatăl și Fiul nu sunt unul în persoană, ci doi. Dar ce ciudat pare faptul că cuvintele apostolului Pavel asupra acestui subiect sunt atât de diferite de cele ale Domnului nostru. El spune: „Tatăl este mai mare decât Mine”; „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”. Întrebăm: Și-a pierdut Domnul nostru Isus smerenia, așa încât mai târziu a ajuns la concluzia că este deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl?

Dar, în al doilea rând, remarcăm ce mult vine această vedere în conflict cu învățătura pe care apostolul căuta să o ((80)) dea. Căuta oare apostolul să facă Biserica să aspire și să ia cu sila onoarea Tatălui sau onoarea unul altuia? Desigur că nu! Dimpotrivă, el îndeamnă împotriva slavei deșarte și în favoarea smereniei minții, și fiecare să considere pe altul mai presus decât pe sine. El își asigură cititorii că această umilință a minții era dispoziția Domnului nostru Isus, și spune: „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus”. Dacă gândul care a fost în Isus era să ia cu sila gloria și onoarea Tatălui și să creadă că a face astfel nu era jaf, atunci același gând în Biserica Domnului ar însemna că fiecare ar trebui să râvnească la toată gloria și onoarea care se pot obține și să considere că acela este cursul potrivit, și că astfel am avea gândul sau dispoziția pe care a manifestat-o Cristos.

Dar toate acestea sunt greșite. Traducerea este greșită. Este slabă și dă tocmai opusul a ceea ce vrea să spună apostolul. Cuvântul grecesc harpagmos, redat aici prin „luare cu sila”, apare doar de această singură dată în Noul Testament și conține ideea de „jaf” sau luare ilegală, dar ideea apostolului este cu totul inversată prin formularea greșită a propoziției. Ideea lui putea fi tradusă aproape prin aceleași cuvinte dar cu un sens opus, astfel: „Care nu S-a gândit ca prin jaf să Se facă egal cu Dumnezeu”. Cursul Domnului nostru Isus este astfel pus în contrast cu cel al lui Satan, care a încercat să uzurpe poziția și onoarea lui Dumnezeu (Isa. 14:12-14). Acest lucru este clar arătat prin contextul anterior și următor — ca nimic să nu fie făcut din slavă deșartă — că Cristos a fost foarte smerit și noi de asemenea să fim smeriți și să umblăm în urmele Lui. Să remarcăm următoarele traduceri ale acestui cuvânt harpagmos, preferat de învățați eminenți din diferite denominații:

„N-a gândit că este un lucru de dorit cu seriozitate.” Clarke

„N-a gândit să rețină cu înverșunare.” Wakefield

„N-a privit ... ca un obiectiv al dorinței stăruitoare” Stewart

„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu.” Rotherham

((81))

„Care fiind [nota marginală, inițial] în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un premiu [nota marginală, un lucru de luat cu sila] să fie la egalitate cu Dumnezeu.” Versiunea Revizuită

„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit poziția de egalitate cu Dumnezeu un lucru de luat cu sila.” Comitetul american pentru revizuire

„N-a gândit ... un lucru de pus mâna pe el.” Sharpe

„N-a pus stăpânire cu înverșunare.” Neeland

„Nu S-a luptat violent.” Dickenson

„Nu S-a gândit ca prin uzurpare.” Turnbull

Ultima definiție pare să se potrivească cel mai bine contextului și este traducerea preferată și dată în Emphatic Diaglott, care redă întregul pasaj astfel:

„Care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși nu S-a gândit ca prin uzurpare să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine, luând chip de rob”.

Această traducere este în armonie nu numai cu faptele cazului, ci și cu argumentul apostolului, acest verset fiind o parte din el. Declarația lui, amplificată, este că atunci când Domnul nostru Isus a fost o ființă spirituală, când avea formă și natură asemenea lui Dumnezeu, El n-a fost plin de un spirit ambițios și de dorința de a uzurpa autoritatea, puterea, gloria și cinstea divină — El n-a avut spiritul lui Satan, care s-a străduit să se înalțe zicând: „Voi fi ca Cel Prea Înalt”. Dimpotrivă, deși El a ocupat cea mai înaltă poziție, alături de Tatăl ceresc, a fost atât de smerit încât, în ascultare de voința Tatălui, El S-a dezbrăcat de gloriile și maiestatea stării spirituale, schimbând acea natură și glorie mai înalte cu o stare mai joasă, cu o stare umană, „cu puțin mai prejos decât îngerii”. Apostolul continuă apoi și arată că El a manifestat nu numai această smerenie, dar mai târziu a arătat o smerenie încă mai mare prin aceea că Domnul nostru Isus, ca Omul Isus Cristos, S-a supus morții, chiar morții rușinoase de Cruce. Și toată această smerire de Sine, spune apostolul, a fost în ascultare de voința divină, voința Tatălui. Apoi apostolul arată rezultatul acesteia, zicând: „De ((82)) aceea [datorită acestui fapt, datorită manifestării loialității, smereniei și supunerii chiar până la moarte] și Dumnezeu [Tatăl] L-a înălțat foarte sus și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi ... și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl”. Evr. 2:7-9; 1 Tim. 2:5, 6; Filip. 2:11.

Dacă astfel este privit acest text, departe de a fi un ajutor sau o întărire pentru doctrina Treimii, i se opune foarte puternic și se plasează în deplină armonie cu tot Cuvântul lui Dumnezeu, cu bunul simț sfințit și cu rațiunea.

Ne despărțim de acest aspect al subiectului nostru cu o apreciere crescută a lungimilor și lățimilor, înălțimilor și adâncimilor măreției persoanei, caracterului și planului Tatălui nostru ceresc, și cu o stimă mai mare decât oricând față de marele Său Fiu, a cărui minunată iubire, loialitate și încredere în înțelepciunea, harul și puterea Tatălui au fost atât de regește răsplătite, bucurându-ne într-adevăr să „cinstim pe Fiul întocmai cum cinstim pe Tatăl”. Și după o examinare deplină, explicită a revelației date nouă în Cuvântul lui Dumnezeu, suntem în acord deplin cu mărturia inspirată a apostolului Pavel: „Pentru noi este un singur Dumnezeu [suprem]: Tatăl, de la care vin toate și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate și prin El și noi”. 1 Cor. 8:6.

„Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul nostru Isus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cerești, în Hristos, după cum ne-a ales în El ... ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine ... . Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea deplină a Lui.” Efes. 1:2-17.