((83))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul III
Mijlocitorul Împăcării — Singurul conceput

„Cine este El?” — Logosul, un Dumnezeu — Singurul conceput din Iehova — Mărturia Bibliei — „Cel care a fost bogat” — „Înainte de Avraam am fost Eu” — „Cel dintâi și Cel de pe urmă” — „Iehova m-a avut de la început” — Logosul făcut trup — N-a fost încarnat — El S-a smerit — „Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac” — Nu este nici o ipocrizie în această mărturie — Conduita Domnului nostru n-a fost înșelătoare — Cel sfânt, nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși

„Căci este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți.” 1 Tim. 2:5, 6.

ÎN MĂSURA în care prețuim lucrarea Împăcării — reconcilierea noastră cu Dumnezeu și jertfa pentru păcat prin care ea este îndeplinită — în aceeași măsură vom prețui pe Acela pe care Tatăl ceresc L-a trimis să fie ispășirea pentru păcatele noastre, Restauratorul și Dătătorul nostru de viață. De aceea, abordând întrebarea, cine este Acesta mare pe care Dumnezeu Iehova L-a onorat atât de mult și care prin harul lui Dumnezeu este Răscumpărătorul și Mântuitorul nostru, se cuvine să ne dăm seama, mai întâi de toate, de propria noastră ignoranță în legătură cu acest subiect și de incompetența noastră de a ajunge la o concluzie dacă nu ne va instrui Cuvântul divin. În al doilea rând, se cuvine chiar de la începutul cercetării noastre să ne amintim de mărturia apostolului în privința măreției acestui Mijlocitor și de onoarea cuvenită Lui. El zice: „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat foarte sus și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi”. De asemenea este scris: „Pentru ca toți să cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl”. Filip. 2:9, 10; Ioan 5:23.

((84))

Cercetând cu atenție Scripturile spre a vedea ce spun ele de fapt și ce nu spun cu privire la Domnul nostru Isus, găsim mărturia lor foarte explicită, armonioasă și satisfăcătoare. Mai întâi vom declara, în rezumat, ceea ce noi găsim a fi învățătura scripturală, a cărei dovadă o vom da în continuare.

(1) Răscumpărătorul nostru a existat ca ființă spirituală înainte de a fi făcut trup și a locui printre oameni.

(2) În vremea aceea, precum și mai târziu, El a fost cunoscut în mod corect ca „un Dumnezeu” — un puternic. Ca cel mai mare dintre îngeri și următorul după Tatăl, El a fost cunoscut ca Arhanghelul (cel mai mare înger sau mesager), al cărui nume, Mihail, înseamnă „Cel care este ca Dumnezeu” sau reprezentantul lui Dumnezeu.

(3) După cum El a fost cel mai mare din toată creația lui Iehova, tot așa El a fost și cea dintâi creație, creația directă a lui Dumnezeu — „Singurul Conceput”, iar apoi, ca Reprezentantul lui Iehova, exercitând puterea lui Iehova și în numele Lui, El a creat toate lucrurile — îngerii, stăpânirile și puterile, precum și creația pământească.

(4) Când a fost făcut trup, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, n-a fost din obligație, ci voluntar, ca rezultat al deplinei Sale armonii cu Tatăl și al bucuroasei Sale acceptări de a duce la îndeplinire fiecare trăsătură a voinței divine — pe care învățase s-o respecte și s-o iubească, fiind însăși esența Dreptății, Înțelepciunii și Iubirii.

(5) Această smerire la starea omului n-a fost intenționată să fie continuă. Ea și-a îndeplinit scopul când Domnul nostru S-a dat pe Sine, o ființă umană, ca răscumpărarea noastră, sau „prețul corespunzător”. De aceea, învierea Sa n-a fost în trup, ci, după cum spune apostolul, „fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh”. 1 Pet. 3:18.

(6) Învierea Sa nu numai I-a redat o natură spirituală, ci, pe lângă aceasta, i-a și conferit o cinste încă mai înaltă, și ca răsplată a Tatălui pentru credincioșia Sa, L-a făcut părtaș naturii divine — cea mai înaltă dintre naturile spirituale*, posesor al nemuririi.


*Vol. I, cap. 10


((85))

(7) Pe Acesta mare, care a fost mult înălțat și onorat de Iehova, nouă ne place să-L onorăm, să-L adorăm și să-L servim, ca fiind una cu Tatăl ceresc în cuvânt, în lucrare, în scop și în spirit.

Mărturia Scripturii cu privire la Fiul lui Dumnezeu

Să vedem acum dovezile scripturale în sprijinul acestor poziții. Începem cu capitolul întâi din Evanghelia lui Ioan. Aici se face referire la Domnul nostru în existența Sa preumană ca la „Cuvântul” (în grecește Logosul). „La început era Logosul.” Dr. Alexander Clarke spune despre cuvântul Logos: „Acest cuvânt ar fi trebuit lăsat netradus, pentru același motiv pentru care și numele Isus și Cristos au fost lăsate netraduse. După cum fiecare nume al Mântuitorului lumii descrie anumite virtuți ale persoanei, naturii sau operei Sale, tot așa calificativul Logos, care înseamnă cuvânt, cuvânt rostit, cuvântare, elocvență, doctrină, rațiune sau facultatea de a raționa, se aplică foarte potrivit la El”. În epistola sa, evanghelistul întrebuințează iarăși același titlu pentru Domnul nostru, numindu-L „Cuvântul vieții” sau „Logosul vieții”. 1 Ioan 1:1.

Titlul „Cuvântul lui Dumnezeu” — „Logosul lui Dumnezeu” — este foarte potrivit pentru a descrie lucrarea sau funcția importantă a Învățătorului nostru, înainte de venirea Sa în lume. Logosul a fost expresia directă a creației Tatălui ceresc, în timp ce toate expresiile următoare ale înțelepciunii, puterii și bunătății divine au fost făcute prin Logos. Se spune că în vechime anumiți regi se adresau supușilor prin reprezentanți, regele stând în spatele unui paravan, în timp ce „cuvântul” sau purtătorul său de cuvânt stătea în fața paravanului și adresa poporului cu voce tare cuvintele șoptite de rege, care era nevăzut: și un astfel de vorbitor era numit „Logosul Regelui”. Fie că această legendă este adevărată fie că nu, ea ilustrează bine folosirea cuvântului „Logos” în legătură cu existența preumană a Domnului și Învățătorului nostru, și cu funcția Sa foarte înaltă ca ((86)) reprezentant al Tatălui, pe care Scripturile, în această relație contextuală și în altă parte, o indică a fi fost funcția Sa.

Să se remarce că apostolul, scriind sub inspirație, ne spune că „Logosul a fost la început cu Dumnezeu și Logosul a fost un Dumnezeu”. Aceasta este traducerea literală din greacă, după cum poate fi confirmat ușor de către oricine, fie că este instruit în limba greacă sau nu. În acest verset, articolul grecesc ho precedă primul cuvânt „Dumnezeu” ,dar nu și pe al doilea cuvânt „Dumnezeu”, indicând astfel intenționat pe Dumnezeu-Tatăl și pe Dumnezeu-Fiul întrun caz în care fără articol cititorul ar fi lăsat în confuzie. La fel articolul precedă cuvântul „Dumnezeu” în al doilea verset. Ca atare întregul verset sună astfel:

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu [ho theos] și un Dumnezeu [theos] era Cuvântul. El era la început cu Dumnezeu [ho theos]”. Ioan 1:1, 2.

Despre care „început” este vorba aici? Desigur nu despre începutul existenței lui Iehova, a lui Dumnezeu, a Tatălui; căci El este „din veșnicie în veșnicie” și n-a avut niciodată început (Ps. 41:13; 90:2; 106:48). Lucrarea lui Iehova însă a avut un început, și la aceasta se face referire aici — la începutul creației. Această afirmație, înțeleasă astfel, implică faptul că Domnul nostru Isus, în existența Sa preumană, ca Logos, a fost cu Tatăl, chiar la începutul creației. Aceasta confirmă afirmația inspirată că Logosul Însuși a fost „începutul creației lui Dumnezeu”; aceasta este afirmația precisă a apostolului, care ne asigură că Domnul nostru este nu numai „Capul trupului, al Bisericii” și „Cel întâi-născut dintre cei morți”, ci și începutul oricărei creații — „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”. Cuvintele sale sunt: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creația; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorități. Toate lucrurile au fost create prin El și pentru El. El este mai înainte de toate și toate se mențin prin El” (Col. 1:15-18). Să ascultăm și cuvântul profeției privitor la Singurul Conceput, ((87)) nu numai declarând viitoarea Sa înălțare ca Împărat al împăraților pământului, ci și descriindu-L ca fiind deja întâiulnăscut al lui Iehova, zicând: „Iar Eu îl voi face întâiulnăscut, cel mai înalt dintre împărații pământului” (Ps. 89:27). Să se noteze de asemenea că Domnul nostru (referinduSe la propria Sa origine) declară că El este „Martorul credincios și adevărat, începutul creației lui Dumnezeu”. Apoc. 3:14.

În armonie cu această idee a întâietății Domnului nostru chiar de la început, ca „Cel întâi-născut peste toată creația”, și în armonie cu ideea că El a fost Logosul sau Expresia Tatălui ceresc, în privința tuturor lucrurilor, este și următoarea declarație din relatarea evanghelistului, și anume: „Toate au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Ce idee măreață ne dă aceasta despre maiestatea Unicului Fiu Conceput al lui Dumnezeu, Logosul! Din acest punct de vedere al măririi și proeminenței Sale originare, avem o vedere mai clară decât din oricare altul, despre importanța cuvintelor apostolului: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Cor. 8:9). Din acest punct de vedere putem vedea cât de bogat a fost El în cinstea și gloria pe care El Însuși le-a menționat în rugăciune zicând: „Și acum, Tată, preamărește-Mă la Tine Însuți cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Deși tot ce este legat de planul divin de răscumpărare este minunat, uimitor în manifestările lui de iubire divină, milă, compătimire față de cei decăzuți, totuși, din acest punct de vedere, totul este rezonabil, în armonie cu caracterul și declarația divină.

Cei care susțin că Domnul nostru Isus n-a avut niciodată existență până când S-a născut prunc în Betleem au o concepție foarte slabă despre planul divin pentru ajutorarea omului; pentru ei sunt nefolositoare scripturile citate mai sus, și altele referitoare la gloria Domnului avută cu Tatăl înainte de a fi lumea, referitoare la marea Sa înjosire în care S-a smerit ca să ia o natură cu puțin mai prejos decât cea îngerească, lăsând ((88)) prin urmare o natură care era mai presus decât a îngerilor. Vederea scripturală ne eliberează de toate teoriile iraționale și înșelătoare ale oamenilor, prin care, încercând să cinstească pe Fiul, ei au trecut peste Cuvântul lui Dumnezeu și au necinstit Cuvântul Domnului și al apostolilor, care spun despre El că a fost Fiul sau vlăstarul lui Dumnezeu și că Tatăl este mai mare decât Fiul. Această vedere falsă a implicat milioanele ei de aderenți în greutăți de neînvins în toate direcțiile.

Numai Adevărul este rațional.

„ ... Adevărat este:
Dorințele ne mulțumește, cum altceva nimic n-o poate face.”

Aceste afirmații în privința Domnului nostru Isus, că El a fost începutul creației lui Dumnezeu și că de aceea El a avut existență cu mult înainte de a veni în lume ca om, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, sunt pe deplin confirmate de diferite alte scripturi, dintre care vom cita ca exemplu: „Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Aici se afirmă foarte hotărât că El a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume, și că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, I S-a dat să îndeplinească o misiune în lume. Să nu se treacă cu vederea că aici, ca și în multe alte cazuri, Logosul este numit „Unicul Fiu Conceput” al lui Dumnezeu. Ideea dată prin această expresie este că Logosul a fost propriu-zis singura creație sau concepere directă a Tatălui ceresc, în timp ce toți ceilalți fii ai lui Dumnezeu (atât îngeri cât și oameni) au fost creația Sa indirectă, prin Logos. De aici vine caracterul adecvat, adevărat al declarației că El este Unicul Fiu Conceput al lui Dumnezeu.

Să luăm altă ilustrație: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Aici este implicată din nou existența Sa preumană, prin trimitere și prin misiune. Iar aceste declarații cu privire la Logos sunt în deplină armonie cu istoria subiectului, prezentată nouă de către evanghelist care spune: „El era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut”. Apoi iarăși: „Și Logosul a devenit trup și a locuit printre noi (și noi am privit ((89)) slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har și de adevăr” (Ioan 1:10, 14). Propriile declarații ale Domnului nostru cu privire la existența Sa preumană sunt incontestabile. El n-a recunoscut niciodată că Iosif a fost tatăl Său, nici n-a recunoscut că viața Sa pământească a fost începutul existenței Sale.

Dimpotrivă, observăm că El S-a referit continuu la Iehova ca Tatăl Său. Să ne amintim cuvintele Sale: „Cum ziceți voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume: «Hulești!», pentru că am spus: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»?” (Ioan 10:36). Către Maria, mama Sa pământească, a zis: „Oare nu știați că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Către ucenicii Săi a spus: „M-am coborât din cer”. „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer” (Ioan 6:38, 51). Mulți din zilele Lui n-au crezut acest lucru și mulți nu cred nici astăzi, dar adevărul rămâne. Unii dintre cei care au auzit au spus: „Cum se poate aceasta?” Iar unii dintre ucenicii Săi când au auzit au spus: „Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere? Dar Isus, care știa în Sine că ucenicii Săi murmurau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: «Aceasta vă face să vă poticniți? Dar dacă ați vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?»”. „De atunci mulți din ucenicii Lui s-au dus înapoi și nu mai umblau cu El”; din cauza acestei pretenții la origine cerească și la existență preumană. Ioan 6:60-66.

Să-L ascultăm iarăși vestind același adevăr în fața fariseilor: „Știu de unde am venit și unde Mă duc ... Eu sunt de sus ... Eu nu sunt din lumea aceasta. ... Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis ... Eu Îl cunosc bine; și dacă aș zice că nu-L cunosc, aș fi și Eu un mincinos ca voi”. Apoi Iudeii I-au zis: „Ești Tu mai mare decât părintele nostru Avraam?” Isus le-a răspuns: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat”. (Avraam a văzut ziua lui Cristos cu ochiul credinței, crezând făgăduința divină cu privire la Mesia. Poate el a văzut ziua Lui de sacrificiu, simbolizată prin jertfirea lui Isaac, singurul său fiu, dar în ((90)) orice caz el a văzut viitoarea zi glorioasă a lui Mesia, Mileniul, cu binecuvântările ei peste toate familiile pământului, prin această Sămânță făgăduită. Și nu-i de mirare că perspectiva ia produs bucurie. Cu ochiul credinței el a văzut cetatea cerească, Noul Ierusalim, Biserica glorificată, clasa Împărăției, și a văzut și patria cerească — lumea binecuvântată prin Împărăție. Evr. 11:10, 16; 12:22; 13:14.)

„«N-ai nici cincizeci de ani», I-au zis deci iudeii [lui Isus], «și ai văzut pe Avraam!» [Avraam era mort de două mii de ani.] Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt»”. Ioan 8:14, 23, 42-58.

Nu poate exista nici o greșeală în legătură cu sensul acestor cuvinte. Domnul nostru afirmă că a existat înainte de Avraam. Scripturile nu dau de înțeles nicăieri că existența Unicului Conceput a încetat vreodată din momentul când a început, ca „începutul creației lui Dumnezeu”, până când a încetat la Calvar pentru trei zile, după care El a fost înviat dintre morți ca să nu mai moară, moartea nemaiavând stăpânire asupra Lui (Rom. 6:9). Cazul nașterii Sale ca ființă umană, „cu puțin mai prejos decât îngerii”, cu scopul de a fi jertfă pentru păcatul omului, n-a implicat moartea naturii spirituale care a fost înaintea nașterii ca prunc uman, ci numai transferarea vieții Sale de la o natură mai înaltă sau spirituală la o natură mai joasă sau umană. De aceea, cuvintele Domnului nostru, „Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt”, înseamnă că între timp existența Sa n-a încetat deloc, și în mod clar Îl identifică pe Isus, Fiul lui Dumnezeu în trup, cu Logosul, Cel întâi-născut din toată creația. Desigur, mărturia Domnului nostru n-a fost primită de mulți care au auzit-o, nici atunci, nici de atunci încoace. Se pare că există o corupere a dispoziției, care-i face pe oameni să respingă afirmațiile simple, clare ale Cuvântului Domnului, și să prefere a-L privi pe Domnul nostru fie ca un membru păcătos al rasei decăzute, fie ca propriul Său Tată. Numai cei smeriți sunt gata să „primească cu blândețe Cuvântul sădit în ei”, care „le poate da înțelepciune” cu adevărat, și numai pentru aceștia ((91)) este intenționat Cuvântul mărturiei lui Dumnezeu (Isa. 61:1; Iac. 1:21). După cum cei care L-au auzit pe Învățătorul și I-au respins mărturia au luat pietre să arunce în El, la fel unii care aud acum adevărul și-l resping sunt gata să arunce cu pietre, în sens figurat, în toți cei care acceptă și învață pe alții cuvintele Învățătorului în simplitatea lor. Și acum, ca și atunci, cauza este aceea că nu cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul, așa cum ar trebui să-I cunoască — așa cum Ei Se descoperă.

Cuvintele Domnului nostru sunt încă aplicabile acestui caz, adică: „Nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Mat. 11:27). Lumea nu L-a cunoscut: nu I-a cunoscut originea înaltă și marea Sa umilire în folosul ei; și dacă ne amintim că probabil a trecut o lungă perioadă de timp de la începutul creației, în persoana Domnului nostru, și până la timpul când El a fost făcut trup, și dacă ne mai amintim că în toată acea perioadă El a fost cu Tatăl, „în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”, nu ne putem îndoi că Fiul cunoștea pe Tatăl, așa cum ucenicii Săi și lumea nu L-au cunoscut — așa cum noi învățăm să-L cunoaștem prin Cuvântul revelației Sale și prin desfășurarea minunatului Său plan al veacurilor. Să-L ascultăm din nou spunând: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. Ioan 17:25.

Cheia acestei minunate cunoașteri a lucrurilor cerești este dată în declarația: „Cel care este de pe pământ este pământesc și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toți. El mărturisește ce a văzut și ce a auzit” (Ioan 3:31, 32). Nu este de mirare, deci, că până și împotrivitorii Lui au întrebat: „De unde are El înțelepciunea?” (Mat. 13:54). Și cunoștința Sa despre lucrurile cerești, cunoștința Sa intimă și îndelungată cu Tatăl, care I-a conceput credință absolută în promisiunile Tatălui, este cea care L-a făcut în stare, ca om perfect, să învingă lumea, carnea și pe diavolul, și să prezinte un sacrificiu acceptabil pentru păcatele noastre. Astfel a fost scris mai înainte prin profet: „Prin ((92)) cunoștința Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăți pe cei mulți și va purta nelegiuirile lor”. Isa. 53:11.

Acum numai cei care umblă prin credință, în lumina Cuvântului divin, pot cunoaște pe Tatăl sau pe Fiul, sau pot aprecia clar și corect marea lucrare a împăcării pe care ei o realizează împreună pentru omenire. Dar curând, după ce alegerea Bisericii va fi fost terminată, după ce Mireasa, soția Mielului, va fi fost asociată cu Domnul ei în glorie și Împărăția va fi venit — atunci cunoștința de Domnul va umple tot pământul, iar puterea Tatălui, care prin Logos a creat toate lucrurile, va fi pusă în acțiune prin El ca Mântuitor, în restaurarea și desăvârșirea celor care, atunci când vor fi privilegiați să-L cunoască, se vor supune cerințelor Sale drepte, astfel că în cele din urmă puterea Domnului nostru ca agentul lui Iehova în creare, va fi pe deplin egalată și ilustrată de puterea Lui ca agentul lui Iehova în restabilirea și binecuvântarea lumii; și astfel va fi împlinită prezicerea psalmistului: „Vine roua [prospețimea, vigoarea] tineretului Tău la Tine”. Ps. 110:3.

Să ascultăm cuvintele Domnului nostru către Nicodim, care căuta să cunoască ceva despre lucrurile cerești, dar căruia i s-a refuzat cunoașterea, din cauză că nu credea încă nici lucrurile pământești. Domnul nostru, explicându-i cunoștința Sa despre lucrurile cerești, spune: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”.* Domnul nostru continuă apoi și-i arată lui Nicodim pregătirea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru lume, nu ca să piară, ci să aibă viață veșnică, zicând: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Ioan 3:13, 16.


*Cuvintele „care este în cer” sunt nelegitime — nu se găsesc în manuscrisele vechi.


Logosul, începutul creației lui Dumnezeu, numit de către Isaia și Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic etc. (Isa. 9:6), este descris și de Solomon și este reprezentat sub numele de ((93)) Înțelepciune, însă cu toate detaliile care pun în armonie această afirmație cu relatarea dată de Ioan evanghelistul (Ioan 1:1, 18), după cum urmează:

„Iehova mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost așezată din veșnicie, înainte de orice început, înainte de a fi [format] pământul. Am fost adusă când încă nu erau adâncuri [mări], când nu erau izvoare încărcate cu ape; am fost adusă înainte de așezarea munților, înainte de a fi dealurile, când El nu făcuse încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când El a pregătit cerurile, eu eram de față; când a tras o zare pe fața adâncului, când a stabilit norii sus și când au țâșnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus hotarele mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, atunci eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El, și în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”. Prov. 8:22-30.

Pe lângă cele remarcate aici în privința Logosului — că El na fost numai începutul creației lui Dumnezeu și întâiul-născut, ci și Singurul Său Fiu Conceput, și că toate celelalte creații au fost create de El și prin El — găsim o frumoasă declarație întăritoare în cuvintele Domnului nostru, care zice: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată, sunt viu în vecii vecilor”. Apoi: „Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel care a murit și a înviat” (Apoc. 1:17; 2:8). În nici un alt sens sau mod nu putea fi Domnul nostru Cel dintâi și Cel de pe urmă din creația lui Dumnezeu, decât ca „Singura” creație directă a lui Dumnezeu, prin care au fost create toate celelalte. Orice altă vedere ar fi prin urmare incorectă și în contradicție cu toate scripturile citate mai sus.

„Și Cuvântul a devenit trup și a locuit printre noi”

Ioan 1:14

Gândirea comună cu privire la manifestarea Domnului în trup este de obicei exprimată prin cuvântul încarnare. Noi credem că această gândire comună este cu totul incorectă, ((94)) nescripturală. Teoria încarnării este că trupul omenesc al Domnului nostru, care S-a născut din Maria, a fost numai o haină, o acoperitoare pentru corpul spiritual. Prin urmare, ideea referitoare la viața pământească a Domnului nostru, potrivit acestei teorii, este că Domnul nostru în timpul vieții Sale pământești a fost totuși o ființă spirituală, întocmai cum a fost și înainte, numai că S-a folosit de trupul de carne născut din Maria și că a fost cunoscut ca omul Isus Cristos, ca vălul sau mijlocul Său de comunicare cu omenirea, după modul în care au apărut îngerii sub formă omenească în timpurile anterioare — lui Avraam, lui Manoah, lui Lot și altora (Gen. 18:1, 2; 19:1; Jud. 13:2, 3). Din cauza acestei premise incorecte, au apărut multe idei confuze și nescripturale cu privire la diferitele întâmplări din viața Domnului nostru Isus și cu privire la moartea Sa: de exemplu, această teorie susține că oboseala Domnului nostru n-a fost reală, ci simulată, deoarece El, ca ființă spirituală, nu putea ști ce-i oboseala. Logica acestei teorii ar implica și că rugăciunile Domnului nostru au fost simulate, deoarece, spune această teorie, El a fost Însuși Dumnezeu, și să Se fi rugat ar fi însemnat să Se roage la Sine Însuși; ca atare se susține că rugăciunile Sale erau numai de formă, ca să facă impresie asupra ucenicilor și asupra celor care erau în jur. Aceeași teorie este obligată să presupună că moartea Domnului nostru a fost numai aparentă, deoarece ei susțin că Isus a fost Dumnezeu Tatăl, care fiind din veșnicie în veșnicie nu poate muri: de aceea agonia aparentă și strigătul, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, precum și moartea, au fost numai de formă, ca să facă impresie asupra minții celor care au auzit și au văzut. Prin urmare, argumentul logic al acestei teorii este că n-a fost o moarte reală pentru păcatul omului, ci numai aparența unei morți, un efect teatral, un spectacol dramatic, o reprezentație cinematografică, o înșelare făcută cu un scop bun — să influențeze favorabil simpatiile și simțămintele omenirii.

Toate acestea sunt greșite și în contrazicere gravă cu Adevărul asupra acestui subiect, așa cum este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Afirmația scripturală nu este că ((95)) Domnul nostru Și-a luat un trup de carne ca o acoperitoare pentru trupul spiritual, cum au făcut îngerii mai înainte, ci El în realitate l-a lăsat deoparte, sau, cum este redat în greacă, „S-a dezbrăcat pe Sine” de starea Sa preumană și a luat în realitate natura noastră, sau, după cum spune textul de mai sus, „Logosul a devenit trup”. N-a fost nici o înșelăciune, nici o prefăcătorie la mijloc: El nu numai a părut că S-a smerit, în timp ce în realitate Și-a păstrat gloria și puterea; El nu numai a părut că S-a făcut sărac pentru noi și totuși în realitate a rămas tot timpul bogat prin posesia unei naturi spirituale mai înalte; El nu numai a îmbrăcat haina, livreaua unui servitor. Nu, ci în realitate a devenit om — „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuși, ca preț de răscumpărare pentru toți”. 1 Tim. 2:5, 6.

Vom vedea mai târziu, când vom ajunge să analizăm mai amănunțit aspectul legat de răscumpărare al lucrării Sale, că a fost absolut necesar ca El să fie om — nici mai mult nici mai puțin decât un om perfect — pentru că un om a păcătuit, omul care trebuia să fie răscumpărat, iar legea divină cerea ca viața unui om să plătească prețul de răscumpărare pentru viața unui om. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților” (1 Cor. 15:21). Dar nimeni să nu înțeleagă greșit că prin aceasta vrem să spunem că Răscumpărătorul nostru a devenit un om ca noi, plin de imperfecțiuni și neajunsuri moștenite. Chiar dimpotrivă: același cuvânt al lui Dumnezeu declară că El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”. Evr. 7:26, 28; Luca 1:35.

Faptul că El a fost despărțit de păcătoși este un punct greu de înțeles pentru mulți. Cum a putut fi om, și totuși să fie liber de atingerea ereditară care afectează întreaga familie umană? Sperăm să vedem întocmai cum s-a putut întâmpla aceasta și cum s-a realizat prin planul divin; dar se cere ca mai întâi să ni se imprime în minte faptul că un om imperfect, un om cu neajunsuri, unul care prin ereditate se împărtășise din tulpina adamică și a cărui viață era astfel parte din viața noastră, nu putea fi Răscumpărătorul nostru. Existau din belșug oameni ((96)) păcătoși în lume, fără ca Dumnezeu să-Și trimită Fiul să fie și El ca ei. Existau din belșug oameni din aceștia imperfecți care erau dispuși să-și dea viața pentru împlinirea voinței Tatălui. Acest lucru este pe deplin dovedit de relatarea din Evrei 11, unde este arătat clar că mulți „n-au ținut numaidecât la viața lor, ca și cum le-ar fi fost scumpă”, în credincioșia lor față de Domnul. Dar ceea ce era necesar nu era numai o jertfă pentru păcate, ci o jertfă fără păcat, care să plătească astfel pedeapsa păcătoșilor. Și întrucât „toți au păcătuit și n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”, și întrucât „nu este nici un om drept, nici unul măcar”, de aceea, după cum ne spun iarăși Scripturile, „Nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării pentru el însuși” (Rom. 3:10, 23; Ps. 49:7). Fiindcă Dumnezeu a privit și a văzut că nici un om nu era competent să răscumpere lumea, El a dat acest serviciu unuia care are putere să ajute — în stare să mântuiască în chip desăvârșit pe cei care vin la Tatăl prin El. Ps. 89:19; Isa. 63:1; 59:16; Evr. 7:25.

Apoi noi dorim, dacă este posibil, să vedem clar în ce mod a luat Domnul nostru Isus rasa umană în stăpânire și a devenit un membru al ei, prin mama Sa Maria, fără să împărtășească în vreo măsură degradarea rasei, fără să moștenească ruina păcatului ei, fără ca blestemul morții să pună stăpânire pe El: căci dacă El S-ar fi împărtășit de viața lui Adam în vreo măsură sau grad, atunci și El ar fi fost părtaș sentinței cu moartea care era asupra vieții lui Adam, și astfel ar fi venit sub sentința morții; și dacă ar fi fost făcut astfel imperfect și sub sentința morții, El n-ar fi avut deloc drepturi de viață pe care să le dea ca prețul de răscumpărare al omului, prin care să cumpere pe tatăl Adam și rasa lui de sub sentința morții impusă de Justiția divină. Propunem să examinăm acest subiect în capitolul următor. Acolo sperăm să dovedim că Domnul nostru n-a fost, în nici un mod sau grad, contaminat de păcat sau de imperfecțiune prin mama Sa.