((97))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul IV
Mijlocitorul Împăcării — Cel fără pată

Scripturi care în aparență se contrazic suNt aduse în armonie — Doctrina Romano-catolică despre conceperea imaculată a Mariei nu este confirmată — Nașterea lui Isus diferITă de a păcătoșilor este esențială pentru aranjamentul divin — Altfel nu era posibilă nici o răscumpărare — Ultimele concluzii ale științei în legătură cu unirea vieții cu protoplasma — Logosul a fost făcut trup — Născut din femeie dar fără pată — Cum o mamă imperfectă a putut naște și a născut pe Cel fără pată — Același principiu operează și în alte aspecte ale planului divin, după cum mărturisesc Scripturile

„Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nici unul măcar!” Iov 14:4.

„Și știți că El S-a arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat.” „Și tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși.” 1 Ioan 3:5; Evr. 7:26.

AICI avem declarații scripturale care în aparență se contrazic: prima declară, în armonie cu experiența noastră, că toți descendenții lui Adam sunt afectați de virusul păcatului din fântâna otrăvită; ultima declară că Domnul nostru Isus când a fost om a fost deosebit de ceilalți oameni — fără neajunsuri, fără vină și fără pată. Și deoarece întreaga teorie a Împăcării, prezentată în Scripturi, cere ca Mântuitorul nostru să fie cu necesitate un om fără pată — din rasa noastră și totuși separat de ea — acesta devine un punct foarte important pentru mintea poporului cugetător al Domnului. Cum a realizat Dumnezeu în cazul Domnului nostru Isus ceea ce omului îi este cu neputință — conform întregii experiențe umane și conform mărturiei lui Iov? Sarcina plăcută a acestui capitol este să dea dovezi ample despre felul în care aranjamentul divin a realizat acest lucru dorit, dar în aparență imposibil, de creare a unui membru al rasei, însă despărțit de neajunsurile ei, ca să fie răscumpărarea ((98)) ei — ca să dea un preț corespunzător pentru primul om perfect al cărui păcat și blestemul acestuia ruinează rasa.

Nu înseamnă că o cunoaștere a modului realizării acestui lucru este esențială pentru credința sau mântuirea adevăratului ucenic învățat de Dumnezeu; dar în lumina criticii distructive (rațională și irațională) din zilele noastre, este folositor ca acest adevăr, atât de strâns legat de Împăcare, însuși centrul și temelia creștinismului adevărat, să fie puternic susținut, cu scopul ca credința poporului Domnului să poată rezista atacurilor Adversarului împotriva doctrinei răscumpărării — atacuri de la amvon, din presă și din strană. Afirmația scripturală despre faptul că Domnul nostru a fost nepătat, mulțumim lui Dumnezeu, a fost cu totul suficientă pentru sfinții Săi de-a lungul secolelor; dar acum, ca „hrană la timp” pentru casa credinței, vine atestarea științifică și filosofică a faptului că este posibil tot ce se pretinde a fi scris în Cuvântul divin asupra acestui subiect — cu totul în armonie cu „legile naturii”.

Biserica Romano-catolică, în doctrina ei despre „Imaculata concepere” a Mariei, încearcă să stabilească credința că mama Domnului nostru a fost imaculată, fără pată, perfectă, spre a dovedi astfel că Isus a putut fi născut fără pată și deosebit de păcătoși; noi însă nu pretindem aceasta. Noi admitem că mama Domnului nostru a fost un membru al rasei lui Adam, în același sens în care sunt și ceilalți membri ai ei — că viața ei s-a tras din tulpina adamică, că ea a moștenit slăbiciunile și neajunsurile omenești și a fost în mod inevitabil, ca și toți ceilalți, sub sentința morții. Pretindem că „Omul Isus Hristos” a fost o excepție — singura excepție.

Este bine să nu uităm că grija providențială a lui Dumnezeu față de copiii oamenilor este adeseori manifestată prin excepțiile din natură. De exemplu, este o lege a naturii faptul că sub influența căldurii se produce dilatare, pe când sub influența înghețului se produce contracție; dar ce fericire este pentru omenire că apa face excepție de la acest principiu — că apa, contrar regulii generale, se dilată prin îngheț. Dacă ea ar urma ((99)) legea obișnuită a naturii și s-ar contracta prin înghețare, aceasta ar face gheața mai grea decât apa neînghețată și ar face-o să cadă la fundul râului, așa că drept consecință râurile noastre ar deveni gheață solidă pe care nici chiar căldura verii n-ar dizolva-o. Ce fericire, de asemenea, că dintre minerale antimoniul este și el o excepție de la această lege a naturii; altfel ar fi imposibil să obținem margini netede la literele de tipar, obținute prin amestecul acestui metal care se contractă, cu alte metale care se dilată la căldură. Tot așa, singura excepție de la întinarea produsă de păcat în rasa noastră a fost singura ei speranță — răscumpărarea ei, mântuirea ei sub providența divină. Cu aceste gânduri, începem să examinăm cum Logosul a „devenit trup”, a fost „născut din femeie”, „din sămânța lui Avraam”, și totuși a fost necontaminat și de aceea a putut fi o răscumpărare potrivită și acceptabilă pentru Adam și pentru rasa lui.

Scripturile prezintă ideea că orice existență, energie sau ființă vie, vine de la tată și nu de la mamă. Mama primește sperma sau sămânța vieții de la tată, îi dă un nucleu-celulă din care se produce o formă sau un corp, și hrănește germenul ființei până când este în stare să-și mențină o existență independentă, adică, până când își poate însuși pentru menținerea lui elementele susținătoare de viață pe care le dau pământul și aerul — apoi se naște.

Cuvântul tată înseamnă dătător de viață. Astfel, Dumnezeu a fost „Tatăl” sau dătătorul de viață, în timp ce pământul a fost mama lui Adam și deci a rasei umane (Luca 3:38). Forma sau organismul lui Adam a fost din pământ și de pământ (care astfel i-a slujit ca mamă); dar scânteia vieții lui, care la făcut om, a venit de la Dumnezeu (care astfel a fost Tatăl sau dătătorul lui de viață): și de atunci puterea de a transmite urmașilor acea scânteie a vieții sau sămânța vie a rămas în partea bărbătească a speciei umane.

În armonie cu acest principiu, se spune despre copii că sunt din sau de la tatăl lor și născuți de mama lor (Gen. 24:47). Astfel, copiii lui Iacov, socotiți prin fiii săi, au fost în număr ((100)) de șaptezeci când s-au coborât în Egipt. Despre toate aceste șaptezeci de suflete sau ființe se spune clar că au ieșit din coapsele lui Iacov (Gen. 46:26, 27; Exod. 1:5). Tot astfel se spune despre Solomon că a ieșit din coapsele lui David (1 Împ. 8:19; 2 Cron. 6:9). De asemenea apostolul Pavel și israeliții în general au pretins că toți au ieșit din coapsele lui Avraam; și despre Levi este scris că „era încă în coapsele strămoșului său când l-a întâmpinat Melhisedec”. Evr. 7:5, 10.

Și tot astfel întreaga omenire era în Adam și s-a tras din el, tatăl ei, prin mama Eva, dar nu din ea. Și astfel este scris că „în Adam toți mor”, dar nu toți în Eva. Fiindcă omenirea a venit din Adam, ea a fost încercată prin încercarea lui, a fost condamnată prin eșecul lui și inclusă sub sentința lui.

Acest lucru, pe care-l învață Scripturile, este ultima concluzie a științei asupra subiectului procreării, așa cum se aplică la omenire și la toate mamiferele. Oamenii de știință găsesc ample și clare dovezi în natură că viața sau existența se trage totdeauna de la mascul. Cea mai simplă formă de ilustrare este oul de găină: de la sine el nu conține inițial viață, ci este numai un germen celular cu rezerva lui de hrană gata să construiască un organism imediat ce este vivificat, fecundat sau impregnat cu germenul sau sămânța vieții de la pasărea mascul.

Oul conține nu numai celula-germen, ci și elementele potrivite pentru nutriție și în proporție potrivită, adaptate micului organism conceput în el de sperma sau sămânța vieții; și în condiții corespunzătoare acest organism se dezvoltă. Celulagermen sau „gălbenușul formator”, sau protoplasma, primește germenul vieții sau sperma, și acesta devine puiul embrion, care-și însușește „hrana-gălbenuș” și albuș pentru dezvoltarea sa până când sparge coaja și poate să se întrețină singur prin însușirea elementelor de nutriție mai brute. Principiile implicate aici sunt aceleași la om și la alte animale.

În vederea acestor mărturii armonioase ale Bibliei și ale științei, este o deducție rațională aceea că dacă tatăl ar fi perfect, și copilul ar fi perfect. În condiții chiar și moderat favorabile, o spermă sau o sămânță de viață perfectă, uninduse ((101)) cu celula-germen feminină, ar produce un embrion viu atât de viguros și sănătos încât să fie capabil să-și însușească elementele cuvenite nutriției și să respingă, să dea afară sau să neutralizeze pe cele nefolositoare. Ființa perfectă astfel produsă ar poseda și ea puterea de neutralizare sau de respingere a tuturor elementelor nefolositoare, prin funcțiile ei perfecte și fără daună sau inconveniență pentru sine. Dimpotrivă, în măsura în care sperma sau sămânța vieții va fi imperfectă, embrionul viu va fi slab și incapabil să învingă condițiile nefavorabile din mediul lui, și-și va însuși orice elemente îi va furniza mama — bune sau rele —și va cădea pradă îmbolnăvirii. Fiind imperfect, va fi incapabil să respingă cu totul elementele otrăvitoare și urmarea va fi slăbiciunea și boala.

Vechiul proverb, „Hrana care unuia îi folosește, pe altul îl otrăvește”, se bazează pe principiul enunțat aici. O persoană care are o digestie bună, poate mânca și poate extrage hrană și putere din alimente care pe un altul l-ar îmbolnăvi repede sau l-ar omorî în cele din urmă. Cel mai rezistent extrage elementele bune și evită pe cele dăunătoare; cel slab nu este în stare să facă aceasta și într-adevăr se otrăvește, adeseori până la punctul îmbolnăvirii. Să ne amintim însă că nici un membru al rasei noastre nu este aproape de perfecțiune — nici unul nu este capabil să-și apere organismul imperfect împotriva miriadelor de dușmani care-l asaltează prin hrană, băutură și aer. Prin urmare, nimeni nu se naște perfect și nimeni nu poate evita multă vreme năvala bolii. Mai întâi cad pradă organele mai slabe, iar apoi toate cedează.

Din acest punct de vedere, înseamnă că dacă numai mama Eva ar fi păcătuit, rasa n-ar fi murit; căci, dacă Adam ar fi rămas perfect, dacă viața lui ar fi fost nepierdută și neatinsă, urmașii lui ar fi fost născuți fără pată. Și chiar dacă sentința morții ar fi trecut asupra mamei Eva, aducându-i imperfecțiuni, acestea n-ar fi atins pe urmașii ei; fiind perfecți, ei și-ar fi însușit elementele bune și ar fi neutralizat, ar fi eliminat sau ar fi evitat în mod natural și fără daună orice elemente nesănătoase din hrana furnizată lor.

((102))

Pe de altă parte, să presupunem că Adam ar fi păcătuit, iar Eva ar fi rămas fără păcat: condamnarea și moartea lui Adam ar fi afectat pe toți urmașii săi exact la fel. Oricât de perfecte ar fi fost celulele-germen și hrana dată de mama Eva, numai ființe imperfecte care mureau puteau fi produse din sperma sau sămânța vieții bolnave venite de la Adam. De aici și caracterul potrivit al declarației scripturale, că „în Adam toți mor” și „prin neascultarea unui singur om ... moartea a trecut asupra tuturor”. 1 Cor. 15:22; Rom. 5:12, 19.

Ce minunată este aici corespondența între primul și al doilea Adam și miresele lor. După cum moartea rasei nu depindea de Eva, ci numai de Adam, și totuși ea a participat la aducerea ei, la fel viața restabilită a rasei răscumpărate nu depinde deloc de mireasa lui Cristos, ci de Isus, Răscumpărătorul, chiar dacă prin favoare divină s-a aranjat ca mireasa Lui să participe la restabilirea a „ce era pierdut”.

Izvorul, Adam, fiind contaminat prin păcat și moarte, nici unul din urmașii lui nu poate fi liber de această contaminare, căci, „Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată, un om curat? Nici unul măcar”. Trebuie să se înțeleagă că referința de aici se aplică la bărbat, nu la femeie: nici unul care iese din izvorul contaminat nu poate fi curat. Ca atare, „nu este nici un om drept, nici unul măcar”; nimeni nu-și poate răscumpăra viața, cu atât mai puțin să dea lui Dumnezeu o răscumpărare pentru fratele său. Rom. 3:10; Ps. 49:7.

Este un fapt binecunoscut că mintea mamei în perioada sarcinii are o influență importantă asupra caracterului și predispoziției copiilor săi, spre bine sau spre rău. Sunt multe cazuri de „semne din naștere”, atât mintale cât și fizice. În ce măsură un embrion perfect, conceput de un germen de viață perfect, ar putea fi lezat de mintea rea a mamei, ar fi imposibil pentru omenire să stabilească în condițiile prezente, căci nu avem posibilitatea să dovedim în această direcție. Nici nu este necesar pentru argumentarea noastră să stabilim această afirmație, pentru că „Omul Isus Hristos” nu S-a născut sub astfel de condiții. Scripturile arată clar: (1) Că ((103)) Domnul a ales ca mamă pentru Isus o femeie sfântă, „binecuvântată între femei”, care „a aflat har la Dumnezeu” (Luca 1:28, 30, 42); (2) Maria a fost plină de credință și de bucurie în Domnul pentru că a fost un instrument în planul Său; și (3) că netemându-se de ocară din partea lui Iosif sau a lumii, ea a trăit bucurându-se în Dumnezeu, zicând: „Sufletul meu mărește pe Domnul, și duhul mi se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1:45-47). Astfel vedem că mintea mamei lui Isus, în loc să fie antagonistă dezvoltării Lui perfecte, a cooperat la acest rezultat.

Deci, rezultă că singurul obstacol pentru nașterea unui om perfect dintr-o mamă imperfectă, cu lipsuri, dar cu o dispoziție bună, este lipsa unui tată perfect care să furnizeze spermatozoidul perfect. Și de aici vine logica învățăturii biblice, că în cazul lui Isus o viață perfectă (nu din, sau de la izvorul adamic) a fost transferată prin puterea divină de la o stare preexistentă la starea umană embrionară, S-a născut „sfânt” (curat și perfect), chiar dacă dintr-o mamă imperfectă (Luca 1:35). Că Isus a fost astfel necontaminat de imperfecțiunile morale, mintale sau fizice — pe care le-a împărtășit mama Sa împreună cu toată rasa umană, este cu totul rațional și, după cum tocmai am văzut, în perfect acord nu numai cu Scriptura, ci și cu ultimele descoperiri și deducții științifice.

Un alt fapt pe care oamenii de știință și-l demonstrează, care pare să coincidă cu mărturia Scripturii, este că deși viața sau ființa vine de la tată, forma și natura vin de la mamă. Dovezile științifice ale acestui fapt sunt mai confuze și nu atât de ușor înțelese de către mintea obișnuită; și aceasta pentru că în înțelepciunea Sa Dumnezeu nu numai a separat diferitele genuri sau naturi, ci în mare măsură le-a și limitat, așa încât ele nu se pot amesteca sau combina dincolo de anumite limite fără să piardă puterea de fecundare. O ilustrație obișnuită pentru faptul acesta este catârul, un hibrid care nu se poate reproduce.

Vechea idee că forma și natura vin de la mascul este abandonată de către cercetătorii moderni ai naturii, care sunt ((104)) acum de acord că femela dă organismul și-l întreține — de fapt îi dă totul în afară de sămânța vieții sau sperma care vine de la tatăl sau dătătorul de viață. Să luăm ca ilustrație scripturală a afirmațiilor precedente unirea nepotrivită între „fiicele oamenilor” și acei îngeri care nu și-au păstrat starea sau condiția lor cuvenită (Gen. 6:2, 4; Iuda 6; 2 Pet. 2:4). Îngerii, când și-au luat formă omenească, având o vitalitate perfectă, au conceput copii mult superiori rasei lui Adam pe atunci foarte decăzute, atât în capacitate mintală cât și în puteri fizice, așa încât mărturia este că ei erau „oameni cu renume”. Să ne amintim că acești oameni extraordinari s-au născut din mame imperfecte, muritoare, dar au fost concepuți de tați viguroși, neștirbiți.

Rasa adamică pe cale spre moarte ar fi avut stăpâni duri în acești Nefilim superiori (în limba ebraică, cei căzuți) care n-au fost niciodată recunoscuți de către Dumnezeu, nici printr-o încercare de viață, nici printr-o condamnare la moarte. A fost într-adevăr o îndurare care, neautorizându-le existența, i-a șters din existență prin potop și a cruțat pe Noe și familia sa ca un nou început pentru rasă, cu specificarea: „Noe era un om drept și integru printre cei din timpul lui”, ceea ce implică faptul că majoritatea urmașilor lui Adam ajunseseră în mare măsură contaminați și mai mult sau mai puțin ajunseseră o rasă nouă prin asocierea cu îngerii în formă umană. Spunem o rasă nouă din pricina vieții lor noi și a vigorii care provenea de la tați noi.

Atât de mare era renumele acestor „Nefilim”, încât groaza de ei se regăsește mai mult sau mai puțin distinct în mitologiile păgâne până în ziua de astăzi; și sute de ani după nimicirea lor în potop, vestea falsă că unii dintre ei erau încă vii a cauzat panică printre israeliții îmbătați de victoria obținută în bătăliile avute nu cu mult în urmă. (Vezi Num. 13:33; 14:36, 37.) Fără îndoială că în Canaan existau niște oameni mari de statură, după cum arată alte scripturi, dar niciodată nu sunt numiți Nefilim, decât în aceste „știri rele”.

O altă ilustrație a acestui principiu, că viața (vitalitatea) vine de la tată, iar organismul (natura) de la mamă, se ((105)) găsește în faptul că Iehova, El Însuși de natură divină, a conceput fii de diferite naturi. El este Tatăl sau dătătorul de viață pentru acei fii de natură îngerească (Iov 2:1; 38:7; Evr. 2:9), precum și pentru fiii de natură umană (Luca 3:38), ca și pentru „creațiile noi” care la prima înviere vor fi făcuți părtași propriei Sale naturi divine (2 Pet. 1:4). Spiritul sau energia lui Iehova operând asupra substanțelor spirituale a produs și a dezvoltat pe îngeri; aceeași energie sau spirit operând asupra substanțelor pământești a produs pe om și animalele inferioare (Gen. 2:7; 1 Cor. 15:47). Și când Dumnezeu vrea să ne dea o idee clară despre felul cum se generează noile creaturi pentru natură divină, El le reprezintă ca fiind concepute de cuvântul făgăduinței în pântecele Legământului pe care L-a făcut cu Avraam, Legământ care a fost simbolizat printr-o femeie, Sara, spunându-ne că așa cum Isaac a fost moștenitorul lui Avraam și copil al făgăduinței (prin Sara), la fel noi, ca și Isaac sau asemenea lui, suntem copii ai lui Dumnezeu, fiind copii ai făgăduinței, sau ai Legământului Sara. Vezi Gal. 4:23-31; 1 Pet. 1:3, 23; 2 Pet. 1:4.

Același principiu este ilustrat în faptul că în dispensația tipică evreiască, de dinaintea Veacului Creștin, un copil moștenea binecuvântări și privilegii de la tatăl său, potrivit favorii și poziției mamei sale, afirmând astfel încă o dată că natura, drepturile, privilegiile și libertățile mamei, și nu neapărat cele ale tatălui, reveneau copilului. Vezi Gen. 21:10; Exod. 21:4; Gal. 4:30.

Argumentele precedente sunt legate de faptul că Domnul nostru Isus S-a născut din femeie. „Cel Sfânt” născut din femeie S-a împărtășit de natura femeii, adică de natura umană — „din pământ, făcut din țărână”. Deși a păstrat toată puritatea și perfecțiunea stării preexistente (spirituale), germenul ființei transferat (în armonie cu această lege pe care o examinăm) sa împărtășit de natura mamei și a „devenit trup”, fiind „născut din femeie”. Dar „Cel curat” n-a ieșit din rasa necurată, ci „a ieșit și vine de la Dumnezeu” și a fost numai dezvoltat și hrănit în Maria. Ioan 8:42; Gal. 4:4.

((106))

Este încă și mai departe în armonie cu acest principiu, că deși Domnul nostru Isus a fost mult înălțat la natură divină și nu mai este om, se spune totuși despre El că va fi dătătorul de viață sau „tatăl” întregii rase umane, în timp ce este arătat și că lucrarea Sa pentru rasă este să restabilească perfecțiunea naturii umane care a fost pierdută pentru toți prin păcatul lui Adam. Astfel, în timp ce „tatăl” sau dătătorul lor de viață va fi pe planul divin, copiii Lui vor fi pe planul uman, născuți dintr-un Legământ de restabilire, ilustrat prin Chetura, a treia soție a lui Avraam.

Recapitulând subiectul nostru, înțelegem că nașterea „miraculoasă” a Domnului nostru Isus, perfect, nepătat, dintro mamă imperfectă, n-a fost contrară procedurii obișnuite în aranjamentele Creatorului, ci în deplină armonie cu ele: vedem că tatăl Adam a fost de asemenea născut ființă perfectă, pentru că a fost născut de Dumnezeu, deși mama sa (pământul) a fost încă imperfectă, în afară de grădina Edenului care a fost pregătită special. Deci, asigurarea scripturală că Domnul nostru a avut o existență preumană, al cărei principiu de viață a fost transferat în pântecele Mariei și a fost născut de ea „sfânt”, este o asigurare deplină că El a fost, așa cum spun aceleași Scripturi, „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”. Chiar unul ca acesta „ne trebuia”, sau a fost potrivit cerințelor cazului nostru — unul ca acesta care a putut fi acceptat de Dreptate ca prețul de răscumpărare al nostru; și apoi fiind făcut Marele Preot al omenirii în lucrurile aparținătoare lui Dumnezeu, va fi în stare să compătimească cu cei slabi și împovărați — fiindcă El Însuși a fost atins de neputințele omenești când a luat asupra Lui compătimitor bolile noastre. Mat. 8:16, 17; Evr. 7:26.

Trecem acum să examinăm cum a putut fi El astfel fără păcat și totuși să „Se asemene fraților Săi”.