((129))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul VI
Mijlocitorul Împăcării — Fiul și Domnul lui David

Cum este fiul lui David — Genealogia lui Iosif prin Solomon — Genealogia Mariei prin Natan — Înjosește pe cei înălțați, înalță pe cei înjosiți — De unde este titlul lui Cristos ca domn al lui David — Cum a fost El atât rădăcina cât și Vlăstarul lui David — Semnificația titlului Său, „Părintele veșniciei” — Cum a fost asigurat și cum va fi aplicat — Cine sunt copiii lui Cristos — Biserica, „frații Săi” — Copiii Dumnezeului și Tatălui Domnului nostru Isus Cristos

„Isus i-a întrebat: «Ce gândiți voi despre Hristos? Al cui fiu este?» «Al lui David», I-au răspuns ei. Și Isus le-a zis: «Cum atunci David, în Duh [prin inspirație], îl numește Domn, zicând: «Domnul [Iehova] a zis Domnului [adon, stăpân, conducător] Meu»: «Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale»? Deci, dacă David îl numește Domn [adon, stăpân], cum este El fiul lui?” Mat. 22:41-45.

AR TREBUI remarcat, înainte de toate, că discuția despre această problemă nu se referă la preexistența Domnului nostru, ci numai la legătura Sa cu familia umană. El S-a înrudit cu familia umană, după cum am văzut, prin aceea că a luat natura noastră, prin mama Sa, Maria. Genealogia Mariei, așa cum este urmărită de Luca, ne duce până la David, prin fiul său Natan (Luca 3:31*), pe când genealogia lui Iosif, așa cum este dată de Matei, duce de asemenea până la David, prin fiul său Solomon (Mat. 1:6, 16). Fiindcă Iosif a acceptat pe Maria de soție și L-a adoptat pe Isus, fiul ei, ca și cum ar fi fost propriul său fiu, această adoptare L-a îndreptățit pe Isus să socotească genealogia lui Iosif; dar această urmărire înapoi până la familia lui David nu era ((130)) necesară, fiindcă, după cum am văzut, și mama Sa se trăgea din David, printr-o altă spiță.


*Iosif este numit aici „fiul lui Eli”, adică al tatălui Mariei, prin căsătorie, sau legal; sau, cum am spune noi, ginerele lui Eli. Prin naștere Iosif a fost fiul lui Iacov, cum se arată în Matei 1:16.


Să se observe însă că pretenția Domnului nostru la tronul lui Israel nu se bazează pe legătura mamei Sale cu Iosif, după cum au sugerat unii. Dimpotrivă, dacă ar fi fost fiul lui Iosif, El ar fi fost exclus de la orice drepturi strămoșești la tronul lui David, pentru că, deși succesorii lui David la împărăție au venit prin spița fiului său Solomon și nu prin spița fiului său Natan, totuși unele scripturi arată clar că marele moștenitor al tronului lui David nu va veni prin spița familiei regale a lui Solomon. Dacă vom demonstra aceasta, vom avea o barieră eficientă în calea pretențiilor ridicate de unii, că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif, după cum a fost și al Mariei. Să examinăm deci cu atenție această chestiune.

Declarația divină, clar exprimată, a fost mai întâi că, fără echivoc și indiscutabil, marele moștenitor al tronului lumii, marele Împărat al lui Israel, va trebui să vină din spița lui David. Apoi, de asemenea a fost declarat că el va trebui să vină din spița lui Solomon, din familia domnitoare, numai că pe baza anumitor condiții. Dacă acele condiții erau împlinite, El venea din acea spiță; dacă acele condiții nu erau împlinite, el venea dintr-o altă spiță, dar în orice caz trebuia să vină prin spița lui David și trebuia să fie atât fiul lui David, cât și Domnul lui David.

Să observăm declarația scripturală:

„Domnul a jurat lui David în adevăr și nu Se va întoarce de la ce a jurat: «Voi pune pe scaunul tău de domnie un rod din trupul tău. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu și mărturiile Mele pe care îi voi învăța, atunci și fiii lor vor sta în veci pe scaunul tău de domnie».” Ps. 132:11, 12.

„Dintre toți fiii mei — căci Domnul mi-a dat mulți fii — a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăției Domnului, peste Israel. El mi-a zis: «Fiul tău Solomon Îmi va construi casa ... . Îi voi întări împărăția pe ((131)) vecie, dacă va fi hotărât, ca astăzi, să împlinească poruncile și rânduielile Mele.»” 1 Cron. 28:5-7.

„Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând înaintea Mea în adevăr, din toată inima lor și din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaș pe scaunul de domnie al lui Israel.” 1 Împ. 2:4.

Făgăduința Împărăției Mesianice din spița lui Solomon și din spița urmașilor săi după trup este astfel în mod clar și specific condiționată, legată de o anumită credincioșie față de Domnul; și după toate regulile interpretării cuvintelor, implicația acestora este că necredincioșia față de Domnul în mod sigur va exclude pe urmașii lui Solomon și spița sa după trup de la tronul lui Israel, în privința Împărăției Mesianice. De aceea se ridică întrebarea: Oare Solomon și urmașii săi la tron „au luat seama la calea lor, umblând înaintea Mea [înaintea lui Dumnezeu] în adevăr, din toată inima lor și din tot sufletul lor?” Dacă n-au luat seama, atunci le-a fost interzis să fie spița strămoșească a lui Mesia, după trup.

Pentru a cunoaște răspunsul la această întrebare trebuie să mergem la Scripturi. Acolo găsim negreșit că Solomon și spița sa regală n-au umblat după poruncile divine. Ca atare, știm sigur că acea spiță a fost tăiată și abandonată de a fi spița mesianică, și că aceasta trebuia să vină prin altă spiță strămoșească, din David. Să ascultăm cuvântul Domnului:

„Și tu, fiul meu Solomon, cunoaște pe Dumnezeul tatălui tău și slujește-I cu toată inima. ... Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar, dacă-L vei părăsi, te va lepăda și El pe vecie”. 1 Cron. 28:9.

„Și Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că își abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel. ... Și Domnul ia zis lui Solomon: «Fiindcă ai făcut așa, și n-ai păzit legământul Meu și rânduielile Mele pe care ți le-am poruncit, voi rupe negreșit împărăția de la tine. ... Numai, nu voi face lucrul acesta în timpul vieții tale, din pricina tatălui tău David; ci din mâna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată ((132)) împărăția; voi lăsa o seminție fiului tău, din pricina slujitorului Meu David și din pricina Ierusalimului, pe care lam ales».” 1 Împ. 11:9-13.

În armonie cu aceasta, relatarea este că cele zece seminții au fost rupte din spița lui Solomon, imediat după moartea acestuia — zece seminții neacceptând niciodată supunerea față de Roboam, fiul și succesorul lui Solomon. Dar să ascultăm cuvântul Domnului cu privire la seminția lui Iuda și a tovarășului ei Beniamin, care au rămas un timp loiali spiței lui Solomon și astfel s-au asociat după cum se vede cu Împărăția antitipică promisă și cu Mesia, marele Împărat. Ultimii trei împărați din spița lui Solomon care au stat pe tronul său au fost Ioiachim, fiul său Ioiachin (numit și Ieconia și Conia) și Zedechia, fratele lui Ioiachim. Să observăm mărturia Cuvântului Domnului împotriva acestor oameni, și asigurarea Sa că nici unul din urmașii lor nu va mai sta pe tronul Împărăției Domnului — reală sau tipică. Citim:

„«Viu sunt Eu», zice Domnul, «chiar dacă Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, te-aș scoate și de acolo. ... Este un vas disprețuit, sfărâmat, acest Ieconia? Este el un vas de care să nu ai plăcere? Pentru ce sunt aruncați, oare, el și sămânța lui, și azvârliți într-o țară pe care n-o cunosc?» Țară, țară, țară, ascultă glasul Domnului! Așa vorbește Domnul: «Scrieți pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viața lui; căci nici unul din urmașii lui nu va prospera, așezat pe scaunul de domnie al lui David și domnind încă în Iuda»”. Ier. 22:24-30.

„De aceea, așa vorbește Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda: «Nici unul din ai lui nu va sta pe scaunul de domnie al lui David».” Ier. 36:30.

Cu privire la Zedechia citim:

„Și tu, nelegiuitule, gata să fii ucis, prinț al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Așa vorbește Stăpânul Domnul: «La o parte cu diadema, jos coroana! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălțat, ((133)) și ce este înălțat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos și nu va mai fi până va veni Acela căruia se cuvine și o voi da Lui”. Ezec. 21:25-27 [partea în cursive este după Biblia de la București, 1988 — n. e.].

Aici este declarată răsturnarea completă a spiței lui Solomon: aceasta a fost spița care fusese înălțată și care de atunci încolo urma să fie plecată, în timp ce spița plecată sau obscură a lui Natan, care nu ridicase nici o pretenție la tron, urma să fie înălțată la timpul cuvenit prin reprezentantul ei, Mesia, născut după trup din Maria.

Cine poate cere o mărturie mai clară decât aceasta, că Mesia nu putea fi așteptat din spița lui Solomon — toate drepturile și pretențiile acelei spițe, sub providențele și condițiile divine, fiind pierdute prin răutate și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? Astfel pretenția că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif și că astfel Și-a moștenit drepturile și pretențiile prin Iosif se dovedesc a fi complet false, căci nimeni din acea spiță nu va sta vreodată pe tronul Domnului.

Această schimbare a împărăției de la spița lui Solomon la o altă spiță a casei lui David este clar prezisă și în alte scripturi, după cum citim: „«Iată, vin zile», zice Domnul, «când voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăți, va prospera [subsol — n. e.] ... . În zilele Lui, Iuda va fi mântuit și Israel va locui în siguranță; și iată Numele pe care iL vor da: Domnul, Dreptatea noastră!»” Ier. 23:5, 6.

Maria, mama lui Isus, pare să fi înțeles acest gând corect, sau a fost inspirată de Spiritul sfânt să vorbească profetic, atunci când a rostit remarcabila cântare de mulțumire citată de Luca (1:46-55): „El [Dumnezeu] ... a risipit pe cei mândri în gândurile inimii lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie și a înălțat pe cei smeriți. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară fără nimic”. Aici familia favorizată din spița lui Solomon este pusă în contrast cu familia mai umilă din spița lui Natan. Diadema și coroana au fost luate de la Zedechia și de ((134)) la linia lui Solomon, pentru a fi date Aceluia care are dreptul la ele — Vlăstarului drept din rădăcina lui David.

Am văzut cum Domnul nostru este vlăstarul sau sămânța sau fiul lui David, și spița prin care trebuie urmărită în mod corect genealogia Lui și armonia deplină a Scripturilor cu aceasta: să vedem acum în ce privință a fost El Domnul lui David. Cum a putut fi Isus atât fiul cât și Domnul lui David?

Noi răspundem că El nu este Domnul lui David pentru nimic din ceea ce a fost ca ființă spirituală înainte de a fi „devenit trup”și de a fi locuit printre noi — după cum n-a fost nici Vlăstarul sau Fiul lui David în existența Sa preumană. Domnul nostru Isus a devenit Domnul sau superiorul lui David, precum și „Domnul tuturor” (Fapt. 10:36) datorită marii lucrări pe care a îndeplinit-o ca Mijlocitor al Împăcării. „Hristos pentru aceasta a murit și a înviat, ca să stăpânească și peste cei morți și peste cei vii.” Rom. 14:9.

Este adevărat, Logosul putea fi numit în mod potrivit un Domn, unul înălțat în autoritate, după cum este numit și un Dumnezeu, un puternic sau influent.*


*Ne vom aminti că noi nu discutăm acum cuvântul „Iehova”, atât de des tradus „Domn” în Vechiul Testament. Noi discutăm alte cuvinte redate prin „Domn”, ca și în textul citat mai sus. „Domnul [Iehova] a zis Domnului meu [adon — stăpânul meu]. Stai la dreapta Mea” etc.


La fel, Omul Isus Cristos, înainte de moartea Sa, putea fi numit în mod potrivit Domn, și așa I S-au adresat ucenicii, după cum citim: „Voi Mă numiți «Învățătorul și Domnul» și bine ziceți, căci sunt” (Ioan 13:13). Ca sol special al Legământului, pe care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume ca s-o răscumpere, și pe care Tatăl L-a cinstit în toate modurile, mărturisind, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” — era cât se poate de potrivit ca toți care-I priveau slava, ca slava unui Singur Conceput al Tatălui, plin de har și de adevăr, să-L respecte, să-L asculte, să I se supună și să-L adore — săI aducă omagii — ca reprezentant al Tatălui. Însă, după cum indică apostolul în textul citat mai sus, a existat un sens special ((135)) și deosebit în care Domnul nostru Isus a devenit Domn sau Stăpân prin moartea și învierea Sa.

Acest sens special în care Cristos cel înviat a fost „Domnul tuturor”— Domn „peste cei morți și peste cei vii” — este în mod vital legat de marea Sa lucrare ca Mijlocitor al Împăcării. Chiar pentru acest scop El a devenit om. Omenirea, în starea ei decăzută, „vândută păcatului” prin neascultarea tatălui Adam, era neajutorată — sub stăpânirea Păcatului și sub sentința morții; și eliberarea ei de aceste rele, în armonie cu legea divină, a cerut ca pedeapsa lui Adam venită asupra familiei lui să fie satisfăcută deplin. Se cerea ca rasa să fie cumpărată înapoi din păcat, și Cristos a devenit cumpărătorul ei, proprietarul ei — „Domnul tuturor”. Tocmai pentru acest scop, El a lăsat slava condiției Sale preumane și a devenit Omul Isus Cristos. Iar declarația scripturală este că El „Sa dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare” — preț de cumpărare — pentru rasa condamnată în Adam. Astfel întreaga lume a fost „cumpărată cu un preț”, „cu sângele scump [viața] al lui Hristos”.

Dar, deși în virtutea faptului că El a cumpărat rasa, a devenit în ochii Dreptății proprietarul, stăpânul ei, „Domnul tuturor”, El n-a cumpărat rasa cu scopul de a o înrobi, ci chiar din contră, cu scopul de a elibera din păcat și moarte pe toți cei care vor accepta prin El darul îndurător al lui Dumnezeu. Și însuși scopul stabilirii Împărăției Mesianice este ca prin ea să-i poată fi acordate familiei umane drepturile și privilegiile fiilor lui Dumnezeu — pierdute în Eden, răscumpărate, cumpărate cu un preț la Calvar. Pentru a obține acest drept de a elibera pe om, Răscumpărătorul nostru a devenit cumpărătorul, proprietarul, Domnul tuturor. Astfel, prin moartea Sa, Mesia a devenit Domnul lui David, pentru că David a fost un membru al rasei cumpărate cu sângele Său prețios.

„Rădăcina și sămânța lui David”

Apoc. 22:16

Cam același gând este prezentat și în aceste cuvinte ale Domnului nostru către Biserică. După trup, Domnul nostru ((136)) Isus a fost, prin mama Sa, fiul, vlăstarul, odrasla sau sămânța lui David. În virtutea jertfirii vieții Sale nepătate, El a devenit „rădăcina” lui David, precum și Domnul lui; pentru că ideea sugerată de cuvântul „rădăcină” se deosebește cumva de cea dată în cuvântul „Domn”. „Rădăcina” lui David înseamnă originea, izvorul vieții și dezvoltării lui David.

Scripturile declară că David a fost o „tulpină a lui Isai”; tatăl său a fost deci rădăcina lui, potrivit nașterii naturale. Când și cum a devenit Cristos rădăcina sau tatăl lui David? Răspundem: nu înainte de a „deveni trup” — când a devenit trup, ca omul Isus, El S-a înrudit cu rasa lui Adam prin mama Sa (Evr. 2:14-18). Și în acea relație cu rasa și cu David, El a fost „vlăstar”, nu „rădăcină”. Cum și când a devenit El „rădăcina”? Răspundem: pe aceeași cale și în același timp când a devenit și Domnul lui David: calea a fost moartea Sa, prin care a cumpărat drepturile de viață ale lui Adam și ale întregii sale rase, inclusiv ale lui David; timpul a fost la învierea Sa din morți, Răscumpărătorul lui Adam, Răscumpărătorul rasei și ca atare Răscumpărătorul lui David.

Prin urmare, Domnul lui David și Rădăcina lui David n-a fost nici Logosul preuman, nici omul Isus Cristos, ci Mesia cel înviat. Când David în spirit (adică vorbind sub spiritul sau sub influența profetică) L-a numit pe Isus Domn, zicând: „Domnul [Iehova] a zis Domnului [Isus] meu: «Stai la dreapta Mea»” etc, referința nu era la Cel care Se sacrifica, „Omul Isus Hristos”, care nu-Și sfârșise încă sacrificiul, ci la Isus cel biruitor, Domnul vieții și slavei, „Cel întâi-născut din morți, Domnul împăraților pământului” (Apoc. 1:5). Despre acesta Petru a spus: „Pe El Dumnezeu L-a înviat a treia zi ... . El ... este Domnul tuturor” (Fapt. 10:36, 40). Despre acesta declară și Pavel că la a doua venire a Sa, El Se va arăta ca „Împăratul celor care împărățesc și Domnul celor care stăpânesc”*. 1 Tim. 6:15.


*Vezi pag. 78


((137))

„Al doilea Adam”

Prima „rădăcină” sau primul tată al neamului omenesc, Adam, din cauza neascultării de Dumnezeu, nu și-a putut naște familia în propria sa asemănare, chipul lui Dumnezeu; el nu numai că n-a putut da urmașilor săi viață veșnică, dar a și pierdut pentru sine acest drept și a atras asupra urmașilor săi o moștenire, o ereditate de păcat, slăbiciune, degradare, moarte. Logosul a fost făcut trup, Omul Isus Cristos, pentru a fi al doilea Adam și a lua locul primului Adam, pentru a putea reface lucrarea primului Adam și ai da lui și rasei lui (sau tuturor celor care o vor accepta pe baza condițiilor divine) viață mai îmbelșugată, viața veșnică sub condițiile ei favorabile, pierdută prin neascultare.

Este însă o mare greșeală din partea unora să presupună că „Omul Isus Hristos” a fost al doilea Adam. O, nu! După cum spune apostolul [1 Cor. 15:47 — trad. lit. nouă, 2001, subsol, n. e.]: „Al doilea om este Domnul din cer” — Domnul care va veni din cer, și la a doua venire a Sa Își va lua funcția și datoriile de tată al rasei lui Adam, pe care a răscumpărato cu sângele Său prețios la Calvar. Cumpărarea rasei lui Adam de sub sentința Dreptății a fost necesară înainte de a fi posibil ca Domnul nostru Isus să fie Dătătorul de viață sau Tatăl rasei; și numai această lucrare singură a fost realizată de Domnul nostru la prima venire a Sa. La a doua venire a Sa, El vine să ridice omenirea prin procese de restabilire și să dea viață veșnică și toate privilegiile și binecuvântările pierdute prin primul Adam. Intervalul dintre prima și a doua venire este destinat, conform programului Tatălui, alegerii din lumea răscumpărată a unei clase ale cărei calități au fost predestinate — toți să fie „asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29). Această clasă are diferite nume: preoți subordonați ai preoției Împărătești, corpul sau Biserica lui Cristos, Mireasa lui Cristos, soția Mielului și moștenitori împreună cu El în toate onorurile, binecuvântările și serviciul Împărăției Sale.

((138))

Așadar, lucrarea viitorului, lucrarea din Veacul Milenar, marele obiectiv al domniei lui Mesia, este exprimată prin cuvântul regenerare. Lumea a fost generată odată prin tatăl Adam, dar n-a reușit să obțină viață; a fost generată doar pentru păcat și pentru sentința lui, moartea. Dar noul Tată al rasei, al doilea Adam, propune o regenerare generală. Timpul acestei regenerări, când va fi disponibil pentru lume, este clar indicat prin cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, și anume Veacul Milenar. El a spus: „La reînnoirea [regenerarea — trad. reviz., subsol, n. e.] tuturor lucrurilor, voi, care Mați urmat, veți sta și voi pe douăsprezece scaune de domnie și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel” etc. Faptul că Biserica aleasă în acest Veac al Evangheliei trece printro regenerare, este recunoscut în mod general de către toți cei care studiază Biblia, dar mulți au trecut cu vederea faptul că există în plan o altă regenerare, separată, și ea a fost pregătită pentru omenirea întreagă; nu înseamnă că toți vor ajunge la regenerarea deplină, ci toți vor avea ocazia, care, dacă va fi corect folosită, va duce la regenerarea deplină, completă.

În legătură cu aceasta, este bine să observăm mai amănunțit marea deosebire dintre regenerarea Bisericii și regenerarea lumii: în cazul Bisericii, mulți sunt chemați la regenerarea oferită în timpul Veacului Evanghelic și puțini sunt aleși — puțini ajung la deplina regenerare la care sunt invitați — și anume, să devină noi creaturi în Cristos Isus, părtași naturii divine. Regenerarea pregătită pentru lume, după cum am văzut deja, nu este la o natură nouă, ci la restaurarea sau restabilirea naturii umane în perfecțiunea ei.

Și așa este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu [o ființă de carne]; cel din urmă Adam un duh dătător de viață. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă” (1 Cor. 15:45-47). Întradevăr, Domnul nostru Isus în zilele vieții Sale pământești S-a identificat cu întâiul Adam și cu rasa lui, prin sămânța lui Avraam (Evr. 2:16), și „a fost făcut pentru puțin timp mai prejos decât îngerii ... din pricina morții pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui ((139)) Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți”. Dar după ce a îndeplinit acel obiectiv, El a fost înviat din morți părtaș naturii divine, cumpărătorul familiei umane, dar fără să mai facă parte din ea — fără să mai fie „din pământ, făcut din țărână”, ci Domnul ceresc — al doilea Adam, un duh dătător de viață.

Primul Adam a fost „rădăcina” originară din care a ieșit întreaga familie umană, și deci, Domnul nostru Isus în trup, fiul Mariei, fiul lui David, fiul lui Avraam, a fost în același sens un vlăstar sau o mlădiță din Adam (dar înzestrat, după cum am văzut, cu o viață de sus neștirbită, care L-a ținut totuși despărțit de păcătoși). Sacrificiul de Sine ca om (în ascultare de planul Tatălui) nu numai I-a asigurat înălțarea la natura divină, ci și a cumpărat pentru El toată rasa lui Adam și dreptul lui Adam ca tată sau „rădăcină” a rasei. Astfel, prin cumpărarea locului și a drepturilor lui Adam, Domnul nostru este al doilea Adam. După cum El Șia dat viața umană pentru viața lui Adam, tot așa Și-a sacrificat și posibilitățile producerii pe cale naturală a unei rase în locul copiilor lui Adam — pentru ca la timpul cuvenit să poată accepta pe „oricine va vrea” din familia lui Adam ca propriii Săi copii, regenerândui, dându-le viață veșnică pe condiții rezonabile. Nemaifiind un „vlăstar” din rădăcina lui Isai și a lui David, Domnul nostru este o rădăcină nouă, pregătită să dea viață nouă și întreținere omenirii — lui Adam, lui Avraam, lui David și fiecărui membru sau vlăstar al familiei umane ruinate de păcat, care le vor accepta în condițiile „Legământului prin jurământ”.

Cum este prima lucrare a Domnului pentru Biserica Sa din acest veac, așa va fi și lucrarea Sa pentru toată omenirea care o vor accepta în timpul Veacului Milenar. Prima Sa lucrare pentru Biserica Sa acum este îndreptățirea la viață (viață umană) în armonie cu Dumnezeu, în părtășie cu Dumnezeu; aceeași de care S-a bucurat omul perfect Isus, înainte de consacrarea Sa spre moarte la botez; și aceeași de care sa bucurat omul perfect Adam înainte de încălcarea sa — cu deosebirea că perfecțiunea lor a fost reală, în timp ce a noastră este o perfecțiune a vieții socotită. (De aceea avem declarația că noi suntem „îndreptățiți — prin credință”.)

((140))

Domnul nostru Se reprezintă pe Sine și Biserica Sa ca o viță de vie; și aceasta ne dă o ilustrație bună a subiectului mlădiței și rădăcinii. Adam și rasa lui au fost vița și mlădițele originare, atacate de virusul păcatului, producând roadă rea și moarte. Domnul nostru Isus a devenit o mlădiță nouă și a fost altoit în vița adamică și a produs roadă diferită. O caracteristică a viței este că mlădițele ei pot fi îngropate și devin rădăcini. Astfel Domnul nostru, mlădița altoită în tulpina adamică, a fost îngropat, a încetat a mai fi mlădiță și a devenit rădăcină. În decursul acestui veac, membrii Bisericii Sale sunt „mlădițe” în El, și în mod asemănător au „ca rod sfințirea” (Rom. 6:22), viața nouă fiind trasă din El. Însă tuturor mlădițelor din acest veac li se cere nu numai „să aducă multă roadă” ca mlădițe, așa cum a adus El, ci, de asemenea ca El, să fie în cele din urmă îngropate și să devină cu El părți din rădăcina care pe parcursul Veacului Milenar va întări și va susține rasa umană regenerată.

Rădăcina căzută, Adam (cu prima Evă, ajutorul lui), a dat naștere familiei umane în robia păcatului și a morții; al doilea Adam, Cristos (cu Mireasa și ajutorul Lui), cumpărând drepturile celui dintâi, precum și pe el și rasa lui, vor fi pregătiți să regenereze pe toți cei doritori și ascultători. Aceasta se numește „restabilire” (Fapt. 3:19-23) — a reda celor vrednici privilegiile și binecuvântările pământești pierdute în primul Adam, pentru ca, în calitate de viță a Domnului, omenirea restabilită să poată aduce multă roadă spre lauda lui Dumnezeu. Dar să se observe că acest privilegiu de a deveni „rădăcină” este limitat la Cristos Cap și corp, „aleși după cunoștința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea Duhului” „și credința adevărului” în decursul acestui Veac al Evangheliei (1 Pet. 1:2). David și alți vrednici din trecut (care au murit înainte ca „mlădița” să fie îngropată și să devină „rădăcină”) nu pot deveni niciodată părți din rădăcină; și nu vor putea nici credincioșii din Veacul Milenar. Toți însă vor fi satisfăcuți când vor ajunge la asemănarea Lui, fie la cea cerească, fie la cea pământească. Omenirea va avea privilegiul să ajungă în ((141)) asemănarea omului perfect Isus Cristos, „mlădița” sfântă, în timp ce Biserica, „mireasa” Lui, „trupul” Lui, preoții Săi subordonați credincioși, care acum împlinesc ce lipsește suferințelor lui Cristos și sunt „identificați cu El printr-o asemănare cu moartea Lui”, vor purta chipul Său ceresc. 1 Cor. 15:48, 49; Evr. 11:39, 40.

„Părintele veșniciei”

„Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veșniciei, Prinț al păcii».” Isa. 9:6.

Am observat deja caracterul potrivit al titlului „Dumnezeu puternic”, așa cum se aplică la Domnul nostru Isus; și puțini vor contesta că El este într-adevăr Cel Minunat din toată familia Tatălui ceresc; nimeni nu va contesta că El este un mare Sfătuitor sau Învățător; sau că, deși Împărăția Lui trebuie să fie introdusă printr-un timp de strâmtorare și tulburare legat de moartea instituțiilor rele prezente, totuși Domnul nostru este Prințul păcii — care va stabili o pace sigură și durabilă, pe singura bază corectă — dreptatea — conformitatea cu caracterul și planul divin. Acum ajungem la examinarea titlului „Părintele veșniciei”, și-l găsim tot atât de potrivit și de semnificativ ca și celelalte.

Acest titlu nu contrazice, cum au presupus unii, mulțimea scripturilor care spun că Iehova este Părintele veșniciei — „Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, după cum exprimă Petru (1 Pet. 1:3). Dimpotrivă, Scripturile arată clar un anumit sens în care I se va aplica acest titlu Domnului nostru la a doua venire a Sa — că El va fi Părintele rasei umane regenerate în timpul Mileniului. Într-adevăr, acest titlu este numai echivalentul celor pe care tocmai le-am analizat — „Domnul” cel nou al lui David și al omenirii, „Rădăcina” cea nouă, al doilea Adam, înseamnă numai Părintele veșniciei — Părintele care dă viață veșnică.

Deoarece Domnul nostru a cumpărat omenirea cu prețul vieții Sale, și deoarece în virtutea acelei cumpărări a devenit Domnul ei, Restauratorul ei, Dătătorul ei de viață, și deoarece chiar înțelesul de bază al cuvântului tată este dătător de ((142)) viață, Domnul nostru nu putea lua un nume sau un titlu mai potrivit decât „Părintele veșniciei” spre a reprezenta relația Sa cu lumea, acum pe punctul de a fi regenerată — născută din nou dintre morți prin restabilire, prin procesele învierii. Viața lumii va veni direct de la Domnul Isus, care, după cum vom vedea imediat, prin aranjament divin a cumpărat-o și a plătit Dreptății prețul întreg pentru ea. Totuși, după terminarea procesului de restabilire, lumea restabilită va recunoaște pe Iehova ca marele izvor originar al vieții și al binecuvântării, Autorul marelui plan de mântuire executat de Domnul nostru Isus — Marele Tată și Domn suveran al tuturor. 1 Cor. 15:24-28; 3:23; Mat. 19:28.

În deplin acord cu ceea ce tocmai am văzut sunt și cuvintele profetice care de secole au nedumerit pe cei înțelepți și pe cei neînțelepți, pe savanți și pe comentatori, precum și pe învățăcei, și anume:

Fiii tăi vor lua locul părinților tăi; Îi vei pune prinți în toată țara

Ps. 45:16

Patriarhii și profeții, și în special cei care erau din linia genealogică prin care a venit Domnul nostru, prin mama Sa Maria, au fost timp îndelungat onorați cu numele de „părinți”, strămoșii lui Mesia, întocmai cum textele de mai sus spun că David este „rădăcina” din care va ieși Mesia, Vlăstarul cel drept, și că Mesia va fi fiul lui David. Dar toate acestea se vor schimba când Biserica, corpul lui Cristos, va fi completată și unită cu Isus Capul în slavă și, ca Părintele veșniciei pentru omenire va începe regenerarea lumii. Cei care înainte au fost „părinții”, vor fi atunci copiii. Avraam, Isaac, Iacov, David — nici unul dintre aceștia n-au avut viață, în sensul adevărat al cuvântului; toți aceștia au fost membri ai rasei condamnate la moarte. Și când Isus a intrat în neamul nostru omenesc și Sa identificat cu sămânța lui Avraam și a lui David, și a împlinit lucrarea de răscumpărare, aceasta s-a aplicat nu numai la lume în general, ci și la ei, la părinții Săi după trup. El ia ((143)) cumpărat pe toți, și nimeni nu poate obține viață (deplină, perfectă, veșnică) decât prin El. „Cine crede în Fiul are viața veșnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viața” (Ioan 3:36). De aceea, Avraam, Isaac, Iacov, David și toți profeții și tot restul lumii, trebuie să primească viață viitoare și veșnică de la Cristos, sau altfel deloc; și în afara Lui este numai condamnare. Prin urmare, este adevărat că atunci când la timpul cuvenit al lui Dumnezeu ei vor fi treziți din moarte, aceasta se va face prin marele Dătător de viață, Isus, care astfel va fi Părintele sau Dătătorul lor de viață.

În legătură cu aceasta este bine să observăm de asemenea că Scripturile ni-L arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind Acela care face conceperea în regenerarea Bisericii, Mireasa lui Cristos. Ca dovadă la aceasta, să observăm declarațiile scripturale asupra acestui subiect. Apostolul Petru spune: „Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ... nea născut îconceputș din nou” (1 Pet. 1:3). Apostolul Ioan de asemenea spune că noi suntem „născuți îconcepuțiș din Dumnezeu” (1 Ioan 5:18). Apostolul Pavel spune de asemenea: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl” (1 Cor. 8:6). El a trimis spiritul Său în inimile noastre, prin care putem striga către El: „Ava, Tată!” (Rom. 8:15). Domnul nostru Isus a mărturisit același lucru, zicând după învierea Sa: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Evanghelia lui Ioan dă aceeași mărturie zicând: „Tuturor celor ce L-au primit ... le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu”, și declară despre aceștia că „au fost născuți îconcepuțiș nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12, 13). Apostolul Iacov spune despre Tatăl luminilor că, „Potrivit voii Sale, El ne-a născut îconceputș prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale”. Iac. 1:18.

Într-adevăr, tot ce este în legătură cu Biserica arată că credincioșii din acest veac al Evangheliei nu sunt copiii lui Cristos, ci sunt copiii Tatălui Său, concepuți de spiritul Tatălui și la natura Tatălui, și sunt intenționați a fi ((144)) „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și slăviți împreună cu El”. Rom. 8:17.

Relația noastră cu Domnul nostru Isus, dimpotrivă, este în mod specific și repetat arătată a fi aceea de frați, și nu de fii. Vorbind despre Biserică apostolul spune: „El nu Se rușinează săi numească «frați»”, după cum a fost declarat profetic: „Voi vesti Numele Tău fraților Mei, Îți voi cânta laudele în mijlocul adunării”; apoi: „Iată-Mă, Eu și copiii [lui Dumnezeu] pe care Mi ia dat Dumnezeu”. Aceștia sunt acei „mulți fii” pe care Tatăl îi aduce la slavă, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, Isus Cristos, iar în legătură cu această Biserică este iarăși declarat că Domnul nostru Isus la învierea Sa a fost „întâiul-născut dintre mai mulți frați”. Evr. 2:10-13; Rom. 8:29.

Această mare lucrare de acordare a vieții pentru lume în general este amânată până când Corpul Dătătorului de viață va fi fost complet, până când „frații”, împreună cu Domnul și Răscumpărătorul lor, vor fi primiți ca fii ai slavei și vor intra în lucrarea restabilirii. Chiar și în cazul acelora din lume (vrednicii din vechime), a căror credință și loialitate față de voința divină au fost deja încercate și aprobate, nu poate fi vorba de acordarea vieții până când corpul marelui Moise antitipic (Biserica) va fi fost complet (Fapt. 3:22, 23), după cum este scris: „ca să nu ajungă ei la desăvârșire” — nu vor moșteni lucrurile bune pământești promise lor — „fără noi” [biruitorii din Veacul Evanghelic, Corpul Unsului]”. Evr. 11:39, 40.

Din acest punct de vedere al răscumpărării care este în Cristos Isus, și în vederea autorității sau stăpânirii pământului pierdută prin Adam și astfel răscumpărată prin Cristos, cumpărată cu sângele Său prețios, vedem dreptul lui Cristos la funcția de Dătător de viață și Părinte pentru toți din rasa lui Adam care vor accepta binecuvântările restabilirii în condițiile Noului Legământ, și numai din acest punct de vedere putem vedea cum Domnul nostru Isus a putut fi atât Rădăcina cât și Vlăstarul lui David, atât fiul lui David cât și Tatăl lui David, Domnul lui David.

((145))

În legătură cu aceasta ar fi potrivit să întrebăm: cum se face că Biserica din acest Veac al Evangheliei, care este parte din lume, „copii ai mâniei, ca și ceilalți” (Efes. 2:3) și care au nevoie ca și alții să primească iertarea păcatelor prin meritul marii ispășiri, este, în vreun sens just, separată și distinctă de lume, așa încât membrii ei trebuie să fie numiți „copii ai lui Dumnezeu”, în timp ce acei din lume trebuie să fie numiți copii ai Dătătorului de viață, ai Cristosului?

Deosebirea stă în faptul că Domnul Isus nu numai a cumpărat drepturile lumii la viață umană, dar și va restabili acea viață cumpărată celor ascultători din omenire, prin procesele treptate din Veacul Milenar. Biserica, dimpotrivă, nu primește restabilirea vieții umane pe care Domnul ei a cumpărato pentru ea. Restabilirea vieții le este numai socotită credincioșilor din acest Veac al Evangheliei, prin aceea că ei sunt îndreptățiți (sau făcuți perfecți, restabiliți ca ființe umane) prin credință — nu în realitate. Iar această perfecțiune umană socotită prin credință este pentru un scop specific: și anume, ca aceștia să sacrifice în serviciul divin viața umană socotită sau atribuită, cu drepturile și privilegiile ei, și de aceea să primească în schimbul ei speranța de a fi părtași naturii divine.

Viața pământească și binecuvântările pământești au fost pierdute prin Adam, și acestea, nu altele, au fost răscumpărate pentru oameni de către Domnul nostru, și pe acestea, nu pe altele, El le va acorda în cele din urmă pe parcursul timpurilor restabilirii. Dar mai întâi Biserica, corpul, Mireasa lui Cristos, este chemată din omenire, o clasă în mod special „aleasă”, chemată la o „chemare cerească”, o „chemare de sus” — pentru a fi moștenitoare împreună cu Isus Cristos, Domnul și Răscumpărătorul ei. După cum Isus Și-a oferit sacrificiul Său perfect, „Omul Isus Hristos”, și a fost răsplătit cu natura divină, tot așa credincioșilor din acest Veac al Evangheliei li se permite să-și ofere ființele lor imperfecte (îndreptățite sau socotite perfecte prin meritul sângelui prețios al lui Isus) pe altarul lui Dumnezeu; și făcând astfel, sunt concepuți de spirit pentru a fi „creații noi”, „fiii Celui-Prea-Înalt”, acceptați ca frați ai lui ((146)) Cristos — membrii „preoțimii împărătești” a cărei Mare Preot este El.

Aceștia sunt atrași de Tatăl, nu de Fiul, cum va fi cazul cu lumea în timpul Mileniului. (Compară Ioan 6:44 și 12:32.) Cei pe care Tatăl îi atrage spre Cristos, El, ca frate mai mare, îi primește ca „frați” și-i ajută să umble pe urmele Sale pe calea îngustă a jertfirii de sine, chiar până la moarte. Astfel ei pot deveni morți cu El și pot fi socotiți ca jertfitori împreună cu El, și astfel pot fi socotiți și vrednici să fie moștenitori împreună cu El în Împărăție și în lucrarea care va binecuvânta lumea și va da viață veșnică tuturor celor care vor vrea s-o primească. Aceștia, ni se spune clar, trebuie să „împlinească ce lipsește necazurilor lui Hristos” — să „rabde” cu El, ca să poată „și împărăți împreună cu El” (Col. 1:24; 2 Tim. 2:12). Astfel poziția Bisericii este în mod special diferită de cea a lumii în general, întocmai cum și chemarea ei este o chemare de sus, o chemare cerească, și întocmai cum și răsplata ei va fi natura divină. 2 Pet. 1:4.

Aceasta este marea „taină” sau secret despre care apostolul Pavel spune că este cheia fără de care este cu neputință a înțelege făgăduințele și profețiile din Cuvântul divin (Col. 1:26). Tatăl ceresc a plănuit în Sine Însuși crearea rasei umane, cu puțin mai prejos decât îngerii, din pământ, făcută din țărână, și adaptată pentru pământ în starea lui paradisiacă; dar El a cunoscut mai dinainte și rezultatul căderii și ocazia ca prin aceasta să se manifeste justiția divină, iubirea divină, înțelepciunea divină și puterea divină. După cum El a rânduit mai dinainte ca Singurului Său Fiu Conceput, Logosului, să I se dea ocazia de ași dovedi credincioșia față de Tatăl și față de principiile dreptății, devenind Răscumpărătorul omului și astfel moștenitorul tuturor bogățiilor harului divin și mai mare peste toți, alături de Tatăl, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate, tot așa El a prevăzut în plan și ca înainte de ridicarea generală a omenirii de către Răscumpărătorul ei, El să facă o alegere, după caracter și după credincioșie, a unei „turme ((147)) mici”, ca să fie moștenitori împreună cu Singurul Său Conceput și asociații Lui în Împărăție, mai presus de îngeri, stăpâniri și puteri, și mai presus de orice nume care se poate numi.

Potrivit cu aceasta, apostolul spune: Noi suntem „aleși după cunoștința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea Duhului” (1 Pet. 1:2). Apostolul Pavel întărește această idee zicând: „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulți frați”. Apoi El a dorit ca ochii înțelegerii noastre să fie luminați, ca să „cunoaștem care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogățiile slavei moștenirii Lui în sfinți, și care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale”. El declară că această îndurare față de noi a venit fără ca noi să fi făcut ceva pentru a o merita; Dumnezeu, „măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos ... El ne-a înviat împreună și ne-a pus să stăm împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogății ale harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus. ... Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost creați în Hristos Isus pentru fapte bune”. Efes. 1:17-19; 2:4-10.

((148))

Nu căutăm, Doamne, limbi de foc,
Ori ajutorul mistic al virtuților de vindecare;
Dorim însă putere să vestim Evanghelia Ta,
Balsamul pentru rănile pe care păcatul le face.

Suflă peste noi, strălucirea-Ți revarsă,
Pe toate minunile din a Ta carte,
Unde-i ascunsă comoara cerească,
Care ne-a fericit tinerețea și viața ne-ndreaptă.

Dă-ne pricepere să urmărim tot ce e sfânt,
Cu glas iubitor și limbă plină de-avânt,
Ca și atunci când la ale Tale cuvinte de har,
Te-nconjurau mulțimile adunate în extaz.

Dă-ne credința care pășește-n adânc de furtună,
Dacă doar vocea Ta îi spune să vină;
Și zelul care munții cei abrupți înfruntă
Să caute pe cel rătăcit și acasă să-l aducă.

Dă-ne putere, binecuvântat Mântuitor, în a Ta putere;
Luminează-ne inima, și noi,
Transformați în chipul Tău de lumină vie,
Vom învăța, vom iubi și vom trăi asemenea Ție.