((149))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul VII
Mijlocitorul Împăcării — „Fiul Omului”

Ce nu înseamnă acest titlu — Ce înseamnă — Onorurile lui sunt incontestabile, nu pot fi pretinse de nimeni altcineva — Fiul Omului așa cum este văzut de lume — Cum L-a văzut Pilat, cum La văzut Rousseau, cum L-a văzut Napoleon — Semnificația declarației „n-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile” și „Atât de desfigurată îi era fața” — „Deosebindu-se din zece mii” — „Ființa lui este plină de farmec”

PRINTRE numeroasele titluri aplicate Domnului nostru și unul din cele mai des folosite de El este acela de „Fiul Omului”. Unii au fost înclinați să considere aceasta ca o concesie din partea Domnului nostru că El a fost un fiu al lui Iosif; dar acest lucru este cu totul greșit: El n-a recunoscut niciodată pe Iosif ca tatăl Său. Dimpotrivă, vom observa că acest titlu pe care Și-l aplică este folosit nu numai în privința vieții Sale pământești, ci și în privința condiției și gloriei Sale din prezent. Și unii au mers de la faptul acesta la cealaltă extremă, pretinzând că acest titlu arată că Domnul nostru este acum un om în cer, că El încă Își păstrează natura umană. Aceasta, după cum ne vom strădui să arătăm, este o idee cu totul fără temei, o înțelegere greșită a titlului „Fiul Omului”. Dar între timp să observăm că o astfel de gândire este cu totul contrară întregului sens al învățăturii scripturale. Declarația scripturală este foarte clară, că înjosirea Domnului nostru la natura umană n-a fost pentru totdeauna, ci numai ca să efectueze răscumpărarea omului, plătind pedeapsa omului, și să-Și dovedească prin aceasta propria fidelitate față de Tatăl, datorită acesteia fiind imediat mult înălțat, nu numai la gloria pe care o avusese cu Tatăl înainte de a fi lumea, ci la o glorie mult mai înaltă, mai presus de îngeri, stăpâniri și puteri — la natura divină și la dreapta, la locul de favoare al Măririi din înălțime.

((150))

Să notăm cu atenție câteva locuri unde Domnul nostru folosește acest titlu:

„Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi”, în secerișul acestui Veac al Evangheliei. Mat. 13:41.

„Așa va fi și la prezența Fiului Omului”, în seceriș, sfârșitul acestui veac. Mat. 24:27, 37.

„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri.” Mat. 25:31.

„Se va rușina și Fiul Omului, când va veni în slava Tatălui Său.” Marcu 8:38.

„Dar dacă ați vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?” Ioan 6:62.

„Afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului.” Ioan 3:13.*


*„Care este în cer” nu se află în cele mai vechi manuscrise.


Aceste scripturi Îl identifică pe „Fiul Omului” cu Domnul slavei și cu Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine, și cu Logosul preuman, care a venit jos din cer și a devenit trup. Și evident că evreii nu gândeau că titlul „Fiul Omului” însemna fiul lui Iosif, sau, în sensul obișnuit, fiul unui om care să primească viața de la un tată uman: acest lucru este arătat prin faptul că ei au întrebat, zicând: „Noi am auzit din lege că Hristosul rămâne veșnic; cum dar zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălțat? Cine este acest Fiu al Omului?” (Ioan 12:34). Evident că evreii identificau în expresia „Fiul Omului” pe Mesia cel așteptat, fără îndoială bazându-și speranțele în mare măsură pe declarația lui Daniel (7:13): „M-am uitat în timpul viziunilor nopții și iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă și împărăție, pentru ca toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum, și Împărăția Lui nu va fi distrusă”. Domnul nostru S-a identificat pe Sine ((151)) cu această descriere în Revelația Sa (Apoc. 14:14), unde Se reprezintă ca Unul „care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuțită” — Secerătorul din secerișul Veacului Evanghelic.

Cu toate acestea, chiar dacă suntem asigurați că acest titlu nu se referă în nici un sens la fiul lui Iosif, și chiar dacă este hotărâtoare dovada că natura umană, luată pentru acel scop, a fost sacrificată pentru totdeauna, și că acum El este o ființă spirituală dătătoare de viață, de cel mai înalt ordin (Evr. 2:9, 16; 1 Pet. 3:18; Ioan 6:51; Fil 2:9), se ridică totuși întrebarea: de ce a ales Domnul nostru un astfel de nume, un astfel de titlu? Nu avem oare motive să presupunem că trebuie să fi fost un motiv special ca să-l aleagă, altfel n-ar fi folosit acest anume titlu, deoarece fiecare titlu al Domnului nostru are o semnificație specială, când este înțeles?

Există un motiv foarte important pentru folosirea acestui titlu. Este un titlu de mare cinste, datorită unei necontenite aduceri aminte a marii Sale Biruințe — a ascultării Sale credincioase, smerite, de aranjamentele Tatălui ceresc, chiar până la moarte, și încă moarte de cruce, prin care El Și-a asigurat dreptul la toată cinstea și slava, demnitatea și puterea, prezente și viitoare, și la natura divină. Prin acest titlu, „Fiul Omului”, atât îngerilor cât și oamenilor li se arată în mod direct marea manifestare a smereniei din partea Singurului Conceput al Tatălui și principiul fundamental al guvernării divine: cel care se înalță va fi înjosit, iar cel care se smerește va fi înălțat. Astfel că de fiecare dată când este folosit acest nume, el are de dat multe instrucțiuni valoroase tuturor celor care vor fi învățați de Dumnezeu și care sunt doritori să-L cinstească și să facă ceea ce este bineplăcut în ochii Lui.

În același sens în care Domnul nostru a devenit „Sămânța lui David” și „sămânța lui Avraam, Isaac și Iacov”, El a fost și sămânța lui Adam, prin mama Eva — totuși, după cum am văzut, „fără pată, despărțit de păcătoși”. „Sămânța femeii” este arătată a fi potrivnica seminței șarpelui, totuși n-avem ((152)) nici o aluzie că Eva ar fi avut vreo sămânță aparte de soțul ei, Adam. Și în sensul în care este potrivit să ne gândim și să vorbim despre Domnul nostru că este sămânța lui David, în același sens este potrivit să ne gândim și că El este sămânța lui Adam, prin Eva. Și aceasta, credem noi, este ideea care stă la baza acestui titlu — „Fiul Omului”.

Adam, în calitate de cap al rasei și dătătorul ei de viață stabilit, n-a putut da urmașilor săi viață durabilă din cauza neascultării sale; totuși, făgăduința divină aștepta mai departe timpul când Mesia, identificat cu rasa lui Adam, să răscumpere pe Adam și pe toți urmașii săi. Adam a fost omul prin excelență, prin aceea că el a fost capul rasei oamenilor și în el stătea dreptul la pământ și la stăpânirea lui. Să remarcăm referirea profetică la Adam: „Ce este omul, ca să Te gândești la el și fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât îngerii și l-ai încununat cu slavă și cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile și boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului și peștii mării, tot ce străbate cărările mărilor”. Ps. 8:4-8.

Acest drept pământesc, această domnie, stăpânire, a căzut în dezordine, a fost pierdută prin cădere, dar a fost parte integrantă din ceea ce a fost răscumpărat prin marea jertfă pentru păcat. După cum este scris profetic despre Domnul nostru : „Iar la tine, turn al turmei ... la tine va veni și la tine va ajunge prima stăpânire” (Mica 4:8). Astfel vedem că speranța lumii, sub aranjamentul divin, se baza pe venirea unui mare fiu și moștenitor al lui Adam, a unui mare fiu al lui Avraam, a unui mare fiu al lui David, a unui mare fiu al Mariei. Aceasta nu însemna că viața acestui fiu va veni prin Adam sau prin Avraam sau prin David sau prin Maria. După cum am văzut deja, potrivit aranjamentului divin, un ginere este socotit ca membru al familiei, care poate răscumpăra sau prelua o proprietate pierdută. În cazul Domnului nostru, am văzut în mod clar că viața Sa n-a venit din părinți pământești, ci numai organismul Său fizic — că viața a ((153)) provenit și a ieșit de la Dumnezeu Tatăl, și că la început El a fost cunoscut ca Logosul.

Și cu cât investigăm mai mult acest subiect, cu atât mai evidente ne apar toate cele spuse anterior, fiindcă cel care studiază greaca se poate ușor informa în legătură cu faptul că în toate cazurile în care Domnul nostru folosește acest termen, „Fiul Omului”, îl folosește în forma accentuată, ceea ce în traducerea engleză nu se distinge, și care, pentru a fi apreciat în limba engleză ar trebui să fie exprimat cu accentul pe cele două articole hotărâte — „Fiul Omului”. Și dreptul Domnului nostru la acest titlu este incontestabil. După cum singurul care a fost perfect a fost Adam și toți ceilalți din rasa lui au fost degenerați, cu excepția acestui singur Fiu care S-a atașat rasei lui Adam pentru a fi Răscumpărătorul tuturor posesiunilor lui Adam, tot așa, când El era în actul răscumpărării rasei și de când a răscumpărat-o din blestemul sau din sentința morții, dreptul de a fi Fiul Omului I-a revenit în posesie legal și indiscutabil.

Iar acest titlu I S-a cuvenit nu numai în perioada când dădea marele „preț de răscumpărare pentru toți”, ci I Se cuvine și în timpul acestui Veac Evanghelic, în timp ce se desfășoară alegerea colaboratorilor Săi în marele program de restabilire. Și acest titlu I Se va cuveni Domnului nostru mult mai mult în timpul mandatului Său din Împărăția Sa Milenară, când El, ca Fiul (acum mult înălțat și schimbat) omului (Adam), va duce la îndeplinire lucrarea restabilirii, „răscumpărarea [eliberarea] stăpânirii dobândite. Efes. 1:14; Rut 4:1-10.

„Omul Isus Hristos”, așa cum este văzut de necredincioși

Nu numai urmașii devotați ai Domnului Isus Cristos I-au recunoscut înțelepciunea și harul și au observat că era plin „de toată plinătatea lui Dumnezeu”, ci chiar potrivnicii Lui au recunoscut că era mult superior celor obișnuiți din rasa noastră, după cum citim: „Și toți mărturiseau pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieșeau din gura Lui” (Luca 4:22). ((154)) Alții ziceau: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta” (Ioan 7:46). Iar Pilat, care nu era dispus să nimicească viața celui mai nobil evreu pe care-l văzuse, s-a străduit, ca o ultimă încercare, să calmeze rea-voința mulțimii, dându-și seama că era instigată de cărturari și de farisei, care erau invidioși și geloși pentru popularitatea Domnului nostru. În cele din urmă Pilat a cerut ca Isus să fie adus în fața acuzatorilor, evident cu gândul că o privire la trăsăturile Sale nobile va izgoni ura și răutatea lor. Astfel că, prezentându-L, Pilat a exclamat: „Iată Omul!”, cu accentul pe articol, ceea ce nu este evident în traducerea engleză, decât dacă articolul este citit accentuat — „Iată Omul!” Ca și cum ar fi spus: Omul pe care voi îmi cereți să-l răstignesc nu este numai evreul mai presus de oricare alți evrei, ci Omul mai presus de oricare alți oameni. Și Ioan a declarat în legătură cu umanitatea Domnului nostru: „Logosul a devenit trup ... (și noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har și de adevăr”. Ioan 1:14; 19:5.

În legătură cu aceasta să ne amintim acea apologie mereu citată și binecunoscută a „Fiului Omului” și a învățăturilor Sale, scrisă de celebrul francez Rousseau, după cum urmează:

„Cât de neînsemnate sunt cărțile filosofilor, cu toată pompa lor, când le comparăm cu Evangheliile! Se poate oare ca scrieri atât de sublime și în același timp atât de simple să fie opera oamenilor? Este posibil oare ca Acela a cărui viață ele o povestesc, să nu fie decât un simplu om? Este oare în caracterul Său ceva din omul sectar entuziast sau ambițios? Ce blândețe, ce puritate se află în căile Sale, ce har mișcător este în învățăturile Sale! Ce înălțime în maximele Sale! Ce înțelepciune profundă în cuvintele Sale! Ce prezență de spirit, ce delicatețe și pricepere în răspunsurile Sale! Ce stăpânire asupra patimilor Sale! Unde este omul, unde este înțeleptul care să știe cum să acționeze, cum să sufere și cum să moară, fără slăbiciune și fără ostentație? Prieteni, oamenii nu inventează astfel de lucruri; iar faptele în legătură cu Socrate, de care nimeni nu se îndoiește, nu sunt atât de bine ((155)) dovedite ca și cele în legătură cu Isus. Evreii aceia nu puteau atinge tonul acesta sau gândul acesta despre moralitate. Iar Evanghelia are caracteristici de adevăr atât de mărețe, atât de izbitoare, atât de perfect inimitabile, încât inventatorii lor ar fi încă mai minunați decât cel pe care îl zugrăvesc”.

Apologia care urmează la adresa Fiului Omului este pusă pe seama renumitului Napoleon Bonaparte:

„De la început până la sfârșit Isus este același; întotdeauna același — maiestuos și simplu, infinit de sever și infinit de blând. De-a lungul unei vieți petrecute sub ochiul public, El nu dă niciodată ocazia de a I Se găsi vină. Prudența conduitei Lui ne obligă la admirație prin îmbinarea forței cu blândețea. La fel în vorbire și acțiune, El este iluminat, consecvent și calm. Se spune că sublimul este un atribut al divinității; ce nume, atunci, Îi vom da noi Aceluia al cărui caracter reunea toate elementele sublimului?

Eu cunosc oamenii, și vă spun că Isus n-a fost un om. Totul mă uimește la El. Între El și orice altă ființă din lume comparația este imposibilă. El este într-adevăr o ființă prin Sine Însuși. Ideile și sentimentele Sale, adevărul pe care-l vestește, felul Său de a vorbi, toate sunt mai presus de ordinea umană și naturală a lucrurilor. Nașterea Sa și povestea vieții Sale, profunzimea doctrinei Sale, care răstoarnă toate dificultățile și este cea mai deplină soluție a lor, Evanghelia Sa, unicitatea acestei ființe misterioase și înfățișarea Sa, stăpânirea Sa, înaintarea Sa prin toate secolele și împărățiile, toate acestea sunt pentru mine un lucru uimitor, o taină de nepătruns. În toate acestea nu văd nimic de la om. Oricât de mult m-aș apropia, oricât de amănunțit aș examina, toate rămân în afara oricărei comparații — mari, de o măreție care mă zdrobește. În zadar mă gândesc — toate rămân inexplicabile! Vă provoc să-mi arătați o altă viață ca aceea a lui Cristos”.

Într-adevăr, adevărul este mai ciudat decât ficțiunea, iar omul perfect Isus Cristos, uns cu spiritul Celui Preaînalt, a fost atât de diferit de rasa imperfectă pe care a luat-o în stăpânire pentru a o răscumpăra, încât lumea este desigur ((156)) scuzabilă că se întreabă dacă El n-a fost cumva mai mult decât un om. Desigur că a fost mai mult, mult mai mult decât un simplu om — mult mai mult decât un om păcătos: El a fost despărțit de păcătoși, și, ca om perfect, a fost însuși chipul și asemănarea nevăzutului Dumnezeu.

„Înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne facă să-L dorim”

„El a crescut înaintea Lui ca o mlădiță fragedă, și ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat: n-avea nici aspect, nici onoare, și când ne uităm la El nu vedem înfățișarea pe care s-o dorim. El este disprețuit și părăsit de oameni; om al durerii și obișnuit cu suferința: și noi neam ascuns fața de El, cum ar veni.” Isa. 53:2, 3 — Compară traducerile lui Young și Leeser.

Unii au sugerat că aceste scripturi arată că înfățișarea persoanei Domnului nostru a fost mai prejos decât a altor oameni, și ca atare au privit aceasta ca o dovadă că El n-a fost despărțit de păcătoși, ci părtaș la păcat și la pedeapsa lui, degenerarea. Noi însă nu suntem de acord cu aceasta, fiind contrar cu tot sensul mărturiei scripturale, și suntem înclinați, dimpotrivă, să aducem această declarație în armonie cu mărturia generală a Scripturii asupra acestui subiect, dacă se poate face fără a încălca principiile corecte ale interpretării, și noi credem că aceasta se poate face și se poate arăta.

Există diferite tipuri de cinste, frumusețe și atracție — remarcabil de diferite sunt idealurile diferitelor popoare și ale aceluiași popor în diferite împrejurări. Idealul de frumusețe satisfăcător pentru barbari este respingător pentru cei mai civilizați. Războinicul indian, vopsit cu roșu și galben și împodobit cu scoici și pene colorate și cu o cingătoare de scalpuri însângerate, ar fi idealul de dorit în mintea unor sălbatici. Boxerul din ring, dezbrăcat pentru luptă, pentru unii este idealul de formă bărbătească în ceea ce este cunoscut ca „arta masculină”. Pentru alții, matadorul sau toreadorul bogat înveșmântat este marele ideal al dezvoltării masculine care atrage admirația și aplauzele mulțimii. Și astfel ((157)) idealurile diferă potrivit timpurilor, împrejurărilor și condițiilor. Deoarece această scriptură se referă la Domnul nostru Isus la prima venire a Sa, ar trebui să se înțeleagă că El nu S-a ridicat la înălțimea idealului evreiesc. Acest lucru este foarte evident, deoarece chiar Acela despre care Pilat a exclamat, „Iată Omul!”, a fost Cel despre care evreii au strigat cu multă ardoare: „Răstignește-L! Răstignește-L!” „Navem împărat decât pe Cezarul!”

Trebuie să ne amintim că pe vremea primei veniri poporul evreu se afla în supunere, sub jugul roman, și că fusese „călcat în picioare de neamuri” timp de peste șase sute de ani. Trebuie de asemenea să ne amintim de speranțele lui Israel, concepute de făgăduințele divine făcute lui Avraam, Isaac și Iacov și repetate prin toți profeții, în sensul că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, El le va trimite pe Unsul Său, un legiuitor mai mare ca Moise, un general mai mare ca Iosua, un împărat mai mare ca David sau Solomon. Trebuie să ne mai amintim că tocmai în vremea aceea Israel căuta pe Mesia potrivit idealurilor lor, după cum este consemnat, tot poporul era în așteptarea lui Mesia. Dar când s-a anunțat că Isus era Mesia, prezentarea Lui era atât de diferită de tot ce așteptaseră ei, încât inimile lor mândre s-au rușinat de El, și, cum s-ar zice, și-au ascuns fața de la El — I-au întors spatele — în special conducătorii și cei proeminenți din acel popor, a căror îndrumare era urmată de poporul de rând. Luca 3:15.

Ei așteptau un mare general, împărat și legiuitor în același timp, plin de demnitate, plin de aroganță, plin de ambiție, plin de mândrie, plin de încăpățânare — trufaș și dominator în cuvânt și faptă. Acesta era idealul lor despre însușirile necesare împăratului care să cucerească lumea și să facă pe Israel un popor de frunte. Ei au văzut mândria, insolența, aroganța lui Irod, numit de către împăratul roman să fie regele lor; ei au văzut ceva la generalii și guvernatorii, la sutașii etc. romani; ei și-au imaginat că împăratul roman trebuia să aibă încă mai pronunțat aceste diferite ((158)) caracteristici, care să-l ducă la poziția de superioritate în imperiu; și luându-și ideile din acestea, așteptau ca Mesia să aibă multe din aceste caracteristici încă mai vizibil, reprezentând demnitatea, onoarea și gloria încă mai mare a Curții Cerești și a autorității ei transferate pe pământ.

Nu este de mirare deci, având asemenea așteptări, că ei nu erau pregătiți să accepte pe blândul și umilul Nazarinean, care primea în tovărășia Sa pe vameși și păcătoși și a cărui unică armă de cucerire a lumii era „sabia gurii Sale”. Nu este de mirare că atunci când a fost anunțat a fi speranța lui Israel, Împăratul evreilor, Mesia, ei I-au întors spatele. Nu este de mirare, cu așteptările lor false de mult nutrite, că au fost foarte dezamăgiți. Nu este de mirare că le-a fost rușine să-L recunoască pe „Isus, Împăratul iudeilor”, și au zis: El nu este felul de frumusețe, onoare și demnitate pe care le-am dorit noi: El nu este idealul nostru de ostaș, om de stat și împărat care să se potrivească nevoilor noastre naționale sau să poată împlini mult nutritele noastre speranțe. O, da! La fel cum o clasă similară de astăzi care, așteptând a doua venire a lui Mesia, au fost necondiționat convinși că așteptările lor, zidite pe „tradiția bătrânilor”, erau corecte și ca atare au neglijat să cerceteze onest și serios Scripturile, care le-ar fi dat „înțelepciune spre mântuire”.

Pare evident că la o astfel de lipsă a dorinței de a-I privi înfățișarea și la o astfel de lipsă a „onoarei” (frumuseții) pe care ei o căutau se referă profetul. Ar fi nepotrivit a traduce și interpreta profeția în dezarmonie cu faptele istorice admise a fi împlinirea ei, și de asemenea în dezarmonie cu repetatele mărturii despre puritatea Lui, ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii — sfânt, nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși.

„Atât de desfigurată Îi era fața”

Isa. 52:14, 15

Aici iarăși o traducere greșită a dat naștere la idei eronate în privința înfățișării Domnului nostru; și totuși, până și cei ((159)) mai neglijenți cititori care au văzut fețe de ființe umane serios desfigurate de depravare, de boală sau prin accident, au găsit imposibil să înțeleagă că fața sau înfățișarea Domnului nostru era „atât de desfigurată și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de cea a fiilor oamenilor”. Evident că ceva este greșit în astfel de declarație, căci nu pe un astfel de om l-ar fi prezentat Pilat în fața poporului, zicând: „Iată Omul!” Nu pe un astfel de om l-ar fi salutat poporul de rând ca Fiul lui David și s-ar fi gândit să-l ia cu forța să-l facă împărat. În afară de aceasta, nu avem oare asigurarea că nici un os nu I-a fost zdrobit? Dar cât de schimbată în bine este această declarație profetică — cu cât este mai în armonie cu faptele istoriei scripturale și a deducțiilor logice despre sfințenia și puritatea Lui, când declarația este redată astfel:

„După cum mulți au rămas uimiți de tine îatât de desfigurată de oameni Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de cea a fiilor oamenilorș, tot așa, El va uimi multe popoare”. După cum oamenii din zilele Lui au fost surprinși că El S-a supus abuzurilor celor care L-au încununat cu spini, L-au lovit, L-au scuipat, L-au răstignit și L-au străpuns, tot așa, toate neamurile, acum și în viitor, auzind cum a suferit „din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine” (Evr. 12:3), se minunează și se vor minuna de o asemenea răbdare și umilință.

„Înaintea Lui împărații își vor închide gura, căci vor vedea [exemplificat în El] ce nu li se mai istorisise [despre alții] și vor înțelege ce nu mai auziseră.” Cei mari de pe pământ nau auzit niciodată de vreun rege care să se supună de bună voie unor asemenea înjosiri din partea supușilor săi, și pentru a le putea face bine. Într-adevăr, „dragostea Lui este mai presus de a unui frate”. Nu-i de mirare dacă toți vor fi uimiți „la timpul cuvenit”.

Fără îndoială că și fața iubitului nostru Răscumpărător purta semnele întristării, căci, după cum am văzut, inima Sa adânc simțitoare „a avut milă” de slăbiciunile noastre; și fără ((160)) îndoială acele semne s-au înmulțit, până la încheierea slujirii Sale la Calvar. Să nu uităm că cu cât un organism este mai fin, cu atât mai fine sunt și simțurile lui, cu atât mai tare poate simți durerea. Putem ușor vedea că scenele de necaz, boală, durere și decădere, cu care ne obișnuim mai mult sau mai puțin, prin propria noastră parte la depravare și prin legătura continuă cu necazul uman, ar fi chestiuni mult mai serioase pentru Cel perfect — Cel sfânt, nevinovat, nepătat și despărțit de păcătoși.

Găsim acest lucru ilustrat într-o anumită măsură în propriile noastre experiențe. Cei cu simțuri relativ fine, care au fost obișnuiți cu luxul, cu rafinamentul, cu frumusețea și cu un mediu favorabil, dacă vizitează cartierele sărace ale marilor orașe și observă degradarea, condițiile nefavorabile, mirosurile urâte, sunetele stridente, priveliștea nefericită a mizeriei, sigur li se face rău; involuntar li se strâmbă fața și le vine gândul: ce viață îngrozitoare ar fi în astfel de condiții; ce binefacere ar fi moartea. Și totuși, poate că în timp ce astfel ar vorbi cu sine, ochiul ar prinde scena unor copii jucându-se veseli și poate a unei spălătorese în timp ce lucra, ar prinde o frântură dintr-un cântec, sau ar vedea un om citind mulțumit ziarul, sau ar auzi un băiat încercând să cânte la un instrument vechi. Aceste lucruri arată că acei care s-au obișnuit cu astfel de priveliști, sunete, mirosuri și condiții generale, sunt cu mult mai puțin influențați de ele decât cei care încă din copilărie au fost obișnuiți cu rafinamentul.

Și această lecție ilustrează într-o măsură foarte mică deosebirea între felul Domnului nostru de a vedea starea păcătoasă și jalnică a pământului și felul nostru de-a o vedea. Ca ființă perfectă, care părăsise curțile slavei cerești și Se umilise pentru a deveni părtaș la suferința omului, compătimitorul și Răscumpărătorul lui, El desigur a simțit mai mult decât noi nefericirile „creației care suspină”. Nu este de mirare deci, dacă greutatea întristărilor noastre a aruncat o umbră asupra frumuseților slăvite ale chipului Său perfect! Nu este de mirare dacă atingerea cu necazurile ((161)) pământene și împărtășirea Sa voluntară din slăbiciunile și bolile umane (la sfârșitul vieții Sale, a vitalității Sale, după cum am văzut) au marcat adânc chipul și înfățișarea Fiului Omului! Și totuși, nu ne putem îndoi nici o clipă că comuniunea Sa cu Tatăl, părtășia Spiritului sfânt și aprobarea conștiinței Sale, faptul că a făcut întotdeauna ceea ce era plăcut în ochii Tatălui, trebuie să-I fi dat chipului Răscumpărătorului nostru o expresie liniștită, care ar fi o combinație de bucurie și întristare, de tulburare și de pace. Iar cunoștința Sa despre Planul Tatălui ceresc trebuie să-L fi făcut în stare să Se bucure în lucrurile pe care Le-a suferit, dându-Și seama cum nu peste mult timp vor produce nu numai o binecuvântare pentru Sine, ci și o „mântuire până la marginile pământului”. Dacă, prin urmare, întristările oamenilor I-au umbrit chipul, putem fi siguri că credința și speranța Sa au fost și ele marcate în expresia sa facială, și că pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere I-a păzit inima și I-a permis să fie întotdeauna bucuros, în mijlocul celor mai mari împotriviri din partea păcătoșilor.

„Deosebindu-se din zece mii”

Pentru inima păcătoasă, invidioasă, dușmănoasă a firii decăzute, orice este înrudit cu frumusețea, bunătatea, adevărul și iubirea, este neplăcut, în ea nu este nici o frumusețe, nimic de dorit — este o dojană. Domnul nostru a exprimat acest lucru cu multă forță, când a zis: „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele” (Ioan 3:19, 20). Mai vedem o ilustrație a acestui fapt, că o inimă rea poate uneori să urască și să disprețuiască o înfățișare minunată, o înfățișare luminată de iubire, nu numai prin faptul că iubitul nostru Răscumpărător a fost astfel disprețuit de către cei care au strigat „Răstignește-L!”, ci și în cazul altora. Să observăm diferitele mărturii ale martirajului pentru Adevăr și să remarcăm cât de mică a fost influența ((162)) înduioșătoare a înfățișării celor care puteau să privească în sus de la suferințele lor personale și să se roage pentru binecuvântarea celor care-i persecutau. Mărturia despre primul martir creștin — Ștefan — este în sensul că fața lui era strălucitoare și frumoasă, așa încât se putea chiar compara cu fața unui înger. „Toți cei care stăteau în sinedriu s-au uitat țintă la Ștefan și fața lui li s-a arătat ca o față de înger” (Fapt. 6:15). Și totuși, din cauza împietririi inimii lor, departe de a le plăcea fața lui angelică, care trebuie să fi fost mult mai puțin angelică decât aceea a Învățătorului, și în loc să dea atenție cuvintelor Sale minunate, care au fost mult mai puțin minunate decât cele ale Marelui Învățător, „s-au năpustit toți într-un gând asupra lui ... și aruncau cu pietre în Ștefan” — întocmai cum au strigat către Pilat să-L răstignească pe Domnul slavei.

„Toată ființa lui este plină de farmec.”

* * *

Cerurile, Doamne, slava Ta vestesc
Prin sfere largi de spații nesfârșite,
În gânduri care larg călătoresc,
Puterea și înțelepciunea-Ți pot acolo fi găsite.

Pe Tine, care legile naturii minunate le-ai făcut
Și glorioasa-i grație o menții,
Te salutăm ca Marele-nceput,
Ne delectăm văzând a-Tale căi.

Slava Ta acuma prin credință o vedem,
Citim a Ta înțelepciune, dragoste și har;
În laudă și adorare ne-nchinăm
Și fața Ta slăvită vrem să o privim.

Când toate lucrurile-or fi complete în Cristos —
Atât cele de pe pământ cât și cele din cer —
Cerurile sus și tot pământul jos va fi umplut
De laude cum niciodată nimeni n-a văzut.