((163))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul VIII
Calea Împăcării — Spiritul sfânt al lui Dumnezeu

Lucrarea Spiritului sfânt — Acum și în Mileniu — Diferite nume care descriu Spiritul sfânt, „Duhul iubirii”, „Duhul adevărului” etc. — În contrast, duhul nesfânt, „duhul erorii”, „duhul fricii” etc. — Pronume personale aplicate — Semnificația cuvântului duh — „Dumnezeu este duh” — „Duhul sfânt încă nu era” — Darurile Duhului — Puterea transformatoare a Spiritului sfânt — Spiritul cu măsură și fără măsură — „Duhul lumii”, Anticrist — Lupta între acesta și Spiritul sfânt — Luptele interne și externe ale sfinților — Duhul care dorește cu gelozie — Învățați de duh — Parakletos, mângâietorul — El vă va conduce în tot adevărul și în Împăcare deplină — Supravegherea Spiritului n-a fost mai mică de când au încetat darurile miraculoase

„Căci toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Și voi ... ați primit un duh de înfiere, prin care strigăm: «Ava, Tată!» Însuși Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:14-16.

„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.

MAREA lucrare a Împăcării n-ar putea fi analizată cum se cuvine și nici n-ar putea fi înțeleasă clar dacă lucrarea Spiritului sfânt în legătură cu aceasta ar fi trecută cu vederea sau ar fi ignorată. Spiritul sfânt are mult de-a face cu prezentarea Împăcării — arătând credinciosului iertarea divină, precum și îndrumându-l în deplina reconciliere a inimii cu Dumnezeu. Sub influența de concepere a Spiritului sfânt, primit de Domnul nostru Isus la botezul Său, la începutul misiunii Sale, inima Sa consacrată a putut să vadă clar și distinct voia Tatălui, cursul potrivit, calea îngustă a jertfirii, și să aprecieze făgăduințele nespus de mari și scumpe, a căror împlinire era dincolo de umilirea, înjosirea și moartea Sa la Calvar. Așadar, prin Spiritul sfânt ((164)) Răscumpărătorul nostru a putut să înfăptuiască marea Sa lucrare, fiind condus de el să facă ceea ce era plăcut și acceptabil înaintea Tatălui și ceea ce a dat răscumpărarea pentru toată omenirea. Spiritul sfânt se identifică în mod asemănător și cu Biserica: toți cei care au acceptat meritele marelui sacrificiu pentru păcat, care au venit la Tatăl prin meritul sacrificiului Fiului și care s-au prezentat ca sacrificii vii, în armonie cu chemarea de sus la natura divină oferită acestora în Veacul Evanghelic, au avut nevoie și au avut ajutorul Spiritului sfânt. Numai în măsura în care cineva primește Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este în stare să vină pe linia bună a părtășiei cu Tatăl și cu Fiul, așa încât să „poată înțelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită”, și să o facă. Numai prin Spiritul sfânt suntem îndrumați dincolo de simpla literă a mărturiei divine, la o apreciere cuvenită a „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu” și a tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc, lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pentru a le înțelege și a le aprecia. 1 Cor. 2:9, 10.

Funcția Spiritului sfânt va fi tot așa de importantă și în Veacul Milenar, în aducerea lumii iarăși în armonie cu Dumnezeu, sub condițiile Noului Legământ, prin meritele jertfei iubitului Răscumpărător. În conformitate cu aceasta, Domnul, prin profetul Ioel (2:28, 29), a atras atenția asupra acestui fapt, arătând că în timp ce în acest Veac Evanghelic va turna Spiritul Său numai peste slujitorii și slujitoarele Sale, totuși, „după aceea” Spiritul Său sfânt va fi turnat în mod general peste lume, peste „orice făptură”*. În Veacul Milenar deci, progresul lumii va fi în deplin acord cu Spiritul ((165)) sfânt; și în măsura în care oamenii vor ajunge să fie în armonie deplină cu acel Spirit sfânt, vor fi potriviți pentru condițiile vieții, bucuriei și binecuvântării veșnice care vor fi după Veacul Milenar. Faptul că Spiritul sfânt va coopera cu Biserica glorificată la binecuvântarea tuturor familiilor de pe pământ este mărturisit și de Domnul nostru. După ce ne înfățișează gloriile Mileniului și rezerva lui abundentă de adevăr ca un râu mare al apei vieții, limpede precum cristalul, El zice: „Și Duhul și Mireasa zic: «Vino!» Și cine aude să zică: «Vino!» Și celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată!” Apoc. 22:17.


*Ordinea acestei binecuvântări este inversată în această declarație profetică; foarte probabil pentru a ascunde problema până la timpul potrivit, și astfel a ascunde ceva din lungimea și lățimea, adâncimea și înălțimea planului divin, până la timpul potrivit ca acesta să fie cunoscut și apreciat.


Însă acest subiect al Spiritului sfânt, funcția și lucrarea lui au fost, timp de secole, foarte greșit înțelese de mulți din poporul Domnului; și numai în lumina Soarelui Dreptății care răsare — în lumina parousiei Fiului Omului — acest subiect devine cu totul clar și rațional, așa cum în mod evident a fost pentru Biserica timpurie, și în armonie cu diferitele mărturii scripturale care se referă la el. Doctrina Treimii, care, după cum am văzut, a început să apară în secolul al II-lea și a ajuns la mare dezvoltare în secolul al IVlea, este în mare măsură responsabilă de o mare parte din întunericul care se combină cu adevărul asupra acestui subiect în mintea multor creștini, spre marele lor dezavantaj — încurcând și mistificând toate convingerile religioase.

Există consecvență în învățătura scripturală că Tatăl și Fiul sunt în deplină armonie și unitate de scop și lucrare, după cum tocmai am văzut. La fel de consecventă este și învățătura scripturală în privința Spiritului sfânt — că acesta nu este un alt Dumnezeu, ci este spiritul, influența sau puterea exercitată de unicul Dumnezeu, Tatăl nostru, și de Singurul Său Fiu Conceput — în unitate absolută, prin urmare, cu ambii, care de asemenea sunt în unitate sau în acord deplin. Dar cât de diferită este această unitate a Tatălui, a Fiului și a Spiritului sfânt de aceea susținută și învățată sub numele de doctrina Treimii, care în cuvintele ((166)) din Catehism (întrebarea 5 și 6) declară: Sunt trei persoane într-un singur Dumnezeu — Tatăl, Fiul și Duhul sfânt: „aceștia trei sunt un Dumnezeu, la fel în substanță, egali în putere și glorie”. Această vedere se potrivea bine „veacurilor întunecate” care au ajutat-o să se producă. Perioada când tainele erau adorate în loc să fie dezlegate a găsit în această teorie una foarte valoroasă, care, pe cât este de nescripturală pe atât este de irațională. Cum ar putea trei să fie unul în persoană, în substanță? Și dacă sunt numai „unul în substanță”, cum ar putea fi „egali”? Nu știe orice persoană inteligentă că dacă Dumnezeu este unul în persoană, nu poate fi trei? Și dacă sunt trei în persoană, cei trei ar putea fi una numai într-un sens, și acesta nu este în persoană, ci în scop, în minte, în voință, în cooperare? Într-adevăr, dacă n-ar fi faptul că această absurditate trinitariană a fost introdusă în noi din cea mai fragedă pruncie și faptul că este învățată cu seriozitate în seminariile teologice de către profesori cu părul cărunt, în multe alte feluri aparent înțelepți, nimeni nu i-ar da atenție serioasă nici o clipă. Cum a reușit marele Adversar s-o strecoare în poporul Domnului ca să-i zăpăcească, să-i înșele și să strice efectul Cuvântului lui Dumnezeu, este adevărata taină care probabil nu va fi rezolvată până când vom „cunoaște deplin cum am fost cunoscuți și noi”, în glorie.

Cel care a studiat cu atenție capitolele precedente a găsit în Scripturi mărturie abundentă în privința faptului că nu este decât un singur Dumnezeu Atotputernic — Iehova; și că El L-a înălțat mult pe Fiul Său Întâi-Conceput, Singurul Său Conceput, la propria Sa natură și la propriul Său tron al universului; și că alături de Ei în ordinea rangului va fi Biserica glorificată, Mireasa, soția Mielului și moștenitoarea împreună cu El, altfel numiți „frații” Săi. Aceștia vor fi făcuți asociați gloriei Sale, după cum în veacul prezent li se cere să fie asociați în suferințele Sale. Cei care au studiat au observat de asemenea că toate scripturile se armonizează și concordă ((167)) cu mărturia de mai sus; și mai mult, nu se află nici o scriptură care, direct sau indirect, în realitate sau în aparență, să vină în conflict cu aceste constatări. Acum se naște întrebarea: cine, unde și ce este Spiritul sfânt?

Să urmăm în privința acestei întrebări aceeași cale de investigare urmată și în celelalte. Să mergem la legea și la mărturia lui Dumnezeu pentru toate informațiile noastre. Să nu mergem la om. Să nu acceptăm îndoielile și speculațiile oamenilor buni care sunt morți, sau ale oamenilor buni care sunt vii, și nici chiar ale noastre. Să ne amintim declarația apostolului că Cuvântul Domnului este dat cu intenția „ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:17). Să ne punem încrederea cu totul în Domnul și să căutăm semnificația celor declarate de El în privința Spiritului sfânt, aducând fiecare mărturie scripturală în armonie; asigurați că adevărul, și numai el, va rezista unei astfel de examinări minuțioase. Făcând astfel, cu rugăciune și grijă, eforturile noastre vor fi răsplătite. Celui care bate i se va deschide ușa cunoștinței, celui care caută i se va descoperi cunoștința despre Spiritul sfânt. Isa. 8:20; Mat. 7:7, 8.

Spiritul sfânt este definit în diferite feluri în Scripturi, și pentru a înțelege corect subiectul, aceste diferite definiții trebuie să fie analizate împreună și să fie lăsate să arunce lumină una asupra alteia. Să se observe că Spiritul sfânt are diferite denumiri: „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul lui Hristos”, „Duhul sfințeniei”, „Duhul adevărului”, „duh de chibzuință”, „duh de libertate”, „Duhul Tatălui”, „Duhul făgăduinței”, „duhul blândeții”, „duh de pricepere”, „duh de înțelepciune”, „Duhul slavei”, „duh de sfat”, „Duhul harului”, „duh de înfiere”, „duhul prorociei”.

Aceste diferite denumiri, repetate de multe ori și folosite alternativ, ne dau asigurare deplină, corectă, că toate se referă la același Spirit sfânt — de fapt, adesea este adăugat, combinat, cuvântul „sfânt”, cum ar fi, de exemplu: „Duhul ((168)) Sfânt al lui Dumnezeu”, „Duhul Sfânt al făgăduinței” etc. Noi trebuie să căutăm o înțelegere a subiectului care să nu respingă nici una din aceste denumiri, ci să le armonizeze pe toate. Este cu neputință a se armoniza aceste diferite declarații cu ideea obișnuită despre un al treilea Dumnezeu; dar este cu totul compatibil cu fiecare din ele să se înțeleagă că aceste diferite expresii descriu spiritul, dispoziția și puterea singurului Dumnezeu, Tatăl, precum și spiritul, dispoziția și puterea Domnului nostru Isus Cristos, fiindcă El este una cu Tatăl — și de asemenea, într-o anumită măsură, este spiritul sau dispoziția tuturor acelora care sunt cu adevărat ai Domnului, îngeri sau oameni, în măsura în care au ajuns în unitate sau în armonie cu El.

Pentru unii ar putea fi folositor să observăm că peste tot în Scripturi este menționat și un alt spirit, și acesta în termeni opuși, adică, „duh de frică”, „duh de robie”, „duhul lumii”, „duhul rătăcirii”, „duh de ghicire”, „duhul lui Antihrist”, „duh de adormire”. Nimeni nu se gândește că aceste diferite definiții, dacă sunt luate împreună, ar justifica ideea că sunt doi sau mai mulți Satani. Toți, în mod natural și destul de cuvenit, vom recunoaște că prin acești termeni se înțelege în general spiritul greșit — spiritul, dispoziția sau puterea care-și are exemplificarea principală în Satan; spiritul care se manifestă în toți cei care sunt în armonie cu păcatul și cu Satan. În mod foarte potrivit, de asemenea, nimeni nu se gândește că acestea sunt spirite persoane. La fel, nimeni să nu considere că diferitele aplicări ale cuvântului „duh” în sens bun înseamnă diferite ființe spirituale, nici că împreună înseamnă un alt Dumnezeu. Acești termeni, luați împreună, reprezintă diferitele trăsături ale caracterului, dispoziției, Spiritului Dumnezeului nostru, Iehova, și proporțional ale spiritului sau dispoziției celor care au primit Spiritul Său, au devenit părtași ai dispoziției Sale și au venit în armonie cu mintea divină.

((169))

Anumite idei nescripturale, și de aceea false, în privința duhului omului, care vor fi examinate într-un capitol următor, stau aproape de temelia vederii nescripturale și false despre Spiritul sfânt, atât de larg răspândită acum. Iar părerile greșite cu privire la Spiritul lui Dumnezeu și la spiritul omului au fost intensificate și adâncite de faptul că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei engleze au folosit de nouăzeci și două de ori expresia „Duhul Sfânt”, fără nici cea mai vagă autoritate — cuvântul grecesc fiind pneuma — spirit. Și cuvântul „duh”, pentru cei needucați, are un sens foarte vag care, totuși, este identificat foarte clar cu ideea de personalitate. Este demn de remarcat că în Versiunea Revizuită a Noului Testament cuvântul „duh” a fost schimbat prin cuvântul „spirit” în douăzeci și unu de locuri, și Comitetul American de Revizuire și-a consemnat protestul în privința folosirii cuvântului „duh” în celelalte șaptezeci și unu de cazuri. Și totuși, atât comitetul englez cât și cel american au fost compuse din susținători stricți ai Treimii.

Nu există absolut nici un motiv să se creadă sau să se spună că Spiritul sfânt ar fi un alt Dumnezeu, deosebit ca personalitate de Tatăl și de Fiul. Chiar dimpotrivă, să observăm faptul că Spiritul Tatălui a fost transmis Domnului nostru Isus, după cum este scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia” (Luca 4:18). Întorcându-ne la profeția din care se citează aceasta, citim acolo în ebraică: „Duhul Stăpânului Iehova este peste Mine, căci Iehova M-a uns să aduc vești bune celor blânzi” (Isa. 61:1). Și în același sens citim iarăși: „Duhul lui Iehova Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Iehova” (Isa. 11:2). În mod asemănător, același spirit în Cristos este menționat ca „duhul lui Hristos”, gândul lui Cristos: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus”. Filip. 2:5.

((170))

Unii susțin că referirea Domnului nostru la Spiritul sfânt, relatată în Ioan 14:26, dovedește că Spiritul este o persoană, deoarece Versiunea noastră Comună redă acest pasaj astfel: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăța toate și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Dar o privire la textul grecesc arată că traducătorii au fost influențați de prejudecățile lor asupra acestui subiect, căci nu există nici un temei pentru folosirea cuvintelor „pe care” și „Îl” [ca persoane — n. e.]. Traducerea Diaglott redă acest text astfel: „Dar ajutătorul, Spiritul sfânt care va fi trimis de Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aminti acelea pe care vi le-am spus Eu”.

Aceeași observație critică se poate aplica și la versetul 17 din același capitol, care în Versiunea noastră Comună spune: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi”. Aici expresia „Duhul adevărului” este evident folosită în contrast cu „duhul de rătăcire”. Pasajul nu se referă nicidecum la o persoană, ci la influența adevărului și la efectul acestuia asupra poporului Domnului. Traducerea Diaglott redă acest verset: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că ea nu-l vede și nici nu-l cunoaște; dar voi îl cunoașteți, pentru că lucrează cu voi și va fi în voi”.

Să luăm altă ilustrație: „Când va veni ... Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va vesti lucrurile viitoare. El Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu și vă va vesti” (Ioan 16:13, 14). În acest pasaj cuvântul grecesc heautou este tradus „Sine”, [ca persoană — n. e.], totuși același cuvânt este adeseori tradus corect „sine” [ca lucru — n. e.]. În Versiunea noastră Comună [engleză — n. e.] acest cuvânt heautou este redat la genurile masculin, feminin, comun și neutru. De exemplu, în textul de mai sus este redat ((171)) la masculin;* în 1 Cor. 11:5 este de genul feminin — își necinstește capul îeiș”; la fel în Apoc. 2:20 — „care își zice ea însăși prorociță”; și iarăși în 1 Cor. 13:5 — „Dragostea ... nu caută folosul său”. În 1 Cor. 11:31 este redat la comun — „dacă ne-am judeca”; la fel în 1 Cor. 16:15 — „s-a dedicat cu totul”; apoi Luca 22:17 — „împărțiți-l între voi”; și Ioan 6:53 — „n-aveți viață în voi”. Ca ilustrare de traducere a cuvântului heautou la neutru, în Versiunea noastră Comună, observăm următoarele:


*Aici pronumele urmează după substantivul Mângâietorul (în greacă masculin, dar este arbitrar, indiferent de sex — ca în germană, în care sobă și masă sunt de genul masculin, furculiță de genul feminin, femeie de genul neutru).


„Ziua de mâine se va îngriji de ea însăși.” Mat. 6:34.

„Dacă o împărăție este dezbinată împotriva ei însăși.” Marcu 3:24.

„Dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăși.” Marcu 3:25.

„După cum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine.” Ioan 15:4.

„Nimic nu este necurat în sine.” Rom. 14:14.

„Tot trupul ... își face creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste.” Efes. 4:16.

„Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși.” Iac. 2:17.

Similar, cuvântul ekinos, redat prin „el” [persoană — n. e.] în pasajul care este în analiză ar putea fi tradus la fel de bine prin „acela”, „aceea”, „acesta”, „aceasta”, „aceia”, „acelea”, „același”, „ea”, „el” [lucru — n. e.] și în Versiunea noastră Comună engleză este redat în toate aceste forme și mai frecvent decât sunt pronumele masculine „el”, „a, al lui”, „lui”, „pe el”. Oricine este sceptic în legătură cu acest subiect se poate ușor convinge consultând o concordanță greco-engleză a Noului Testament, care arată diferitele traduceri ale acestor cuvinte. Vom da câte un exemplu din fiecare astfel de traduceri ale cuvântului ekinos:

„În ziua aceea va fi mai ușor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea.Luca 10:12.

((172))

„Gândind că este grădinarul, ea I-a zis ... .” Ioan 20:15.

„Dar să știți aceasta că, dacă ar fi știut stăpânul casei ... .” Mat. 24:43 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e.].

„Nu-i zic să se roage pentru acela.” 1 Ioan 5:16.

„Într-una din acele zile când Isus învăța ... .” Luca 20:1.

„Și ziua aceea era sabat.” Ioan 5:9.

„Băiatul a fost vindecat din ceasul acela.” Mat. 17:18.

Adeseori însă, la o virtute sau calitate se adaugă genul persoanei sau lucrului căruia aceasta îi aparține; astfel, de exemplu, deoarece Tatăl ceresc este indicat ca masculin, nar fi decât potrivit ca puterea Lui, spiritul Lui, fiecare caracteristică și influență a Lui să fie indicate la masculin. Nu este rar nici ca lucruri care sunt neutre prin ele însele să fie indicate ca masculine sau feminine, în funcție de cum sunt ele: tari și active, ori pasive și delicate. Astfel, soarele este în mod general indicat prin „el”, iar luna prin „ea”. Ca atare, dacă n-ar fi concepția generală greșită asupra acestui subiect și ideea larg răspândită că Spiritul sfânt este o persoană (și nu doar spiritul, influența sau puterea divină — spiritul Tatălui), nu s-ar putea face nici o critică a folosirii pronumelor masculine în privința Spiritului sfânt, pentru că Dumnezeu este recunoscut ca masculin, ca Autorul și izvorul vieții și binecuvântării. Astfel deci, să nu trecem cu vederea faptul că folosirea pronumelor personale nu dovedește că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este o altă persoană decât Tatăl și Fiul — un alt Dumnezeu. Spiritul sau influența sfântă este spiritul sau influența Tatălui și a Fiului, căci aceștia sunt una în scop și influență.

Semnificația cuvântului „duh”

Aici se ivește pe bună dreptate întrebarea: care sunt sensurile sau semnificațiile atribuite expresiei „Duh sfânt” așa cum sunt folosite în Scripturi? Ce calități sau însușiri ale caracterului sau puterii divine sunt reprezentate prin ((173)) cuvântul „duh”? Răspunsul se va găsi cel mai bine examinând mai întâi sensul strict al cuvântului „duh”, iar apoi examinând diferitele feluri de utilizare a lui de-a lungul Scripturilor.

(1) În Vechiul Testament cuvântul „duh” este traducerea cuvântului ebraic ruah, semnificația primară sau sensul originar al lui fiind vânt. În Noul Testament cuvântul „duh” vine de la grecescul pneuma, prima semnificație sau sensul rădăcinii lui fiind de asemenea vânt. Dar nimeni să nu tragă în grabă concluzia că noi suntem pe cale să încercăm a dovedi că Duhul sau Spiritul sfânt este un vânt sfânt, pentru că nimic n-ar putea fi mai departe de gândul nostru. Dar noi dorim să prezentăm acest subiect obscur în așa fel încât să fie de ajutor atât pentru cei învățați cât și pentru cei neînvățați; ca atare, începem cu sensul primar recunoscut al acestor cuvinte, pentru a putea stabili cum și de ce a fost folosit în cazul acesta.

Întrucât vântul este atât nevăzut cât și puternic, aceste cuvinte, ruah și pneuma, au primit treptat un sens mult mai larg și au ajuns să reprezinte orice putere sau influență nevăzută, bună sau rea. Și deoarece puterea divină este exercitată pe căi și prin mijloace care depășesc văzul uman, de aceea cuvântul „duh” a ajuns să fie aplicat tot mai mult la toate procedurile Domnului. De asemenea, în mod firesc a intrat în uzul comun în legătură cu influențele umane care sunt nevăzute; de exemplu, pentru a reprezenta suflarea vieții, puterea prin care trăiește omul, care este nevăzută, numită „duhul” sau „suflarea vieții”; de asemenea pentru puterea minții, care este nevăzută, numită „duhul minții.” Viața însăși este o putere și este nevăzută, și ca atare a fost de asemenea numită spirit de către cei din antichitate. Ar putea fi utile câteva ilustrații de folosire diferită a cuvântului ebraic ruah și a celui grecesc pneuma.

În Vechiul Testament ruah este tradus [în limba engleză — n. e.] de patru ori „suflu”, de douăzeci și opt de ori „suflare”, de șase ori „minte”, de opt ori „miros” și de nouăzeci și una de ((174)) ori „vânt” și „vântos”. De fiecare dată ideea care stă în spatele cuvântului este de influență sau putere nevăzută. Exemple de asemenea traduceri ale cuvântului ruah sunt după cum urmează:

„La suflarea [suflul, K. J. — n. e.] nărilor Tale s-au îngrămădit apele.” Exod. 15:8.

„Orice făptură ... în care era suflare de viață.” Gen. 6:17; 7:15.

„El ține în mână ... suflarea oricărui trup omenesc.” Iov 12:10.

„Toți au aceeași suflare și omul nu întrece cu nimic pe animal.” Ecl. 3:19.

„Ele au fost o pricină de mare amărăciune a spiritului pentru Isaac.” Gen. 26:35 [subsol, trad. reviz. — n. e.]

„Domnul a simțit un miros plăcut.” Gen. 8:21.

„Au nas, dar nu miros.” Ps. 115:6.

„Și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ.” Gen. 8:1.

„Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta.” Exod. 15:10.

Vânturi aducătoare de furtună, care împliniți poruncile Lui.” Ps. 148:8.

„Cum se clatină copacii din pădure când bate vântul.Isa. 7:2.

În Noul Testament pneuma este redat (în afară de „duh” și „spirit”) prin „viață”, „spirituale” și „vânt” [în cel român prin „suflare”, „duhovnicești” și „vânt” — n. e.].

„Să dea suflare icoanei fiarei.” Apoc. 13:15.

„Fiindcă râvniți după daruri duhovnicești.” 1 Cor. 14:12.

Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul.” Ioan 3:8.

Să nu uităm că toate aceste traduceri sunt făcute de adepții Treimii. Noi nu avem nimic împotriva acestor traduceri — ele sunt foarte bune; dar atragem atenția asupra lor ca dovezi că aceste cuvinte, ruah și pneuma, redate prin „duh” nu au sensul de persoană, ci au sensul de putere sau influență nevăzută.

„Dumnezeu este Duh”

(2) „Dumnezeu este Duh”; adică El este o ființă puternică, dar nevăzută; la fel îngerii sunt numiți duhuri, deoarece și ((175)) ei, în starea lor naturală, sunt nevăzuți de oameni, decât doar dacă sunt descoperiți prin putere miraculoasă. Domnul nostru Isus, când a fost om, n-a fost numit ființă spirituală, dar de la înălțarea Sa este scris despre El: „Domnul este Duhul” — El este acum o ființă puternică și nevăzută. Biserica din acest Veac al Evangheliei are făgăduința schimbării de natură, în asemănarea Domnului ei, după cum este scris: „Vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este”. Despre Biserică se spune că este spirituală, întrucât este în armonie cu Domnul și se spune că este concepută de Spirit din nou, la o natură nouă, o natură spirituală, cu asigurarea că ceea ce este conceput de Spirit se va naște din Spirit la înviere. Această utilizare a cuvântului spirit, se va observa, este în legătură cu personalitatea — cu ființele spirituale. 2 Cor. 3:17; 1 Ioan 3:2; Ioan 3:6.

(3) O altă utilizare a cuvântului duh este în sens de putere generatoare sau fertilitate, ca în Gen. 1:2: „Duhul lui Dumnezeu Se mișca peste întinderea apelor” — adică puterea lui Dumnezeu, vehiculul energiei Sale, a fertilizat apele, sau le-a făcut rodnice, productive. Tot astfel „oamenii sfinți ai lui Dumnezeu au vorbit conduși de Duhul Sfânt”, puterea sau influența sfântă a lui Dumnezeu le-a fertilizat mintea, făcându-i să gândească lucrurile pe care Dumnezeu voia ca ei să le exprime (2 Pet. 1:21). La fel, meșterii iscusiți pe care Moise i-a ales să pregătească accesoriile Cortului Întâlnirii au fost aduși sub influența puterii divine, pentru activarea sau stimularea facultăților naturale ale lor, fără a-i afecta pe ei în vreun sens moral, întocmai cum nici apele din adânc nau fost afectate în sens moral. Astfel este scris:

„Domnul l-a chemat pe nume pe Bețaleel ... l-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, în înțelepciune, pricepere și cunoștință în tot felul de lucrări. I-a dat putere să inventeze lucruri de artă, să lucreze în aur, în argint și în bronz, să taie pietre și să le monteze, să lucreze lemnul cu măiestrie și să facă tot felul de lucrări de artă. I-a pus în inimă să învețe pe alții, atât ((176)) lui cât și lui Oholiab ... . I-a umplut cu înțelepciune a inimii ca să facă toate lucrările de gravură în piatră, de invenții, de lucrat la gherghef.” Exod. 35:30-35; 28:3; 31:3-5.

La fel suntem informați despre Moise că Iehova Dumnezeu a pus peste el și peste bătrânii din Israel Spiritul Său, cu putere specială pentru a judeca afacerile lui Israel, pentru a păstra ordinea etc. (Num. 11:16-26). În același mod Spiritul lui Dumnezeu a fost cu împărații lui Israel, atâta vreme cât I-au fost loiali Lui. Să observăm, de exemplu, cazul lui Saul (1 Sam. 11:6); și că acest Spirit de înțelepciune sau de judecată în privința guvernării Israelui s-a depărtat de Saul și i-a fost conferit lui David, a cărui înțelepciune este în mod deosebit observată după aceea (1 Sam. 16:13, 14). Apoi, în locul Spiritului înțelepciunii, curajului și încrederii, ca slujitor al Domnului, Saul a avut un spirit rău, mai literal spus un spirit de tristețe, de respingere, de pierdere a încrederii, prin faptul că și-a dat seama că nu mai era reprezentantul Domnului pe tron. Și se spune că acest spirit de respingere, care medita la nenorociri, a venit de la Domnul — probabil în sensul că a rezultat din procedurile Domnului, prin aceea că Și-a retras de la Saul recunoașterea, puterea susținătoare și îndrumarea în afacerile Israelului.

„Duhul Sfânt încă nu era”

Dar nici o manifestare a Spiritului lui Dumnezeu, înainte de prima venire a Domnului nostru Isus, n-a fost exact la fel cu manifestarea și lucrarea Spiritului Domnului asupra Domnului nostru Isus, de la botezul Său până la răstignirea Sa, și asupra Bisericii lui Cristos din ziua Cincizecimii și până acum — până chiar la sfârșitul acestui veac al Evangheliei și la completarea căii Bisericii prin întâia înviere. În armonie cu aceasta citim: „Duhul Sfânt încă nu era [dat, cu excepția Domnului nostru Isus], fiindcă Isus nu fusese încă slăvit”. Ioan 7:39.

Lucrarea Spiritului lui Dumnezeu în acest Veac al Evangheliei se deosebește mult de lucrarea lui în timpurile ((177)) anterioare; iar această deosebire este exprimată prin cuvintele „Duhul înfierii”, „Duhul fiesc”, „Duhul sfințeniei”, „Duhul adevărului” și alte asemenea expresii. După cum am văzut deja, după căderea lui Adam nici unul dintre urmașii săi n-a fost acceptat ca fiu al lui Dumnezeu până la întâia venire; cel mai înalt titlu dat lui Avraam, tatăl credincioșilor, a fost acela de prieten: „El a fost numit «prietenul lui Dumnezeu»”. Dar, după cum arată apostolul Ioan, când Logosul a devenit trup, El S-a prezentat la poporul Său, Israel, și tuturor celor care L-au primit îatunci și de atunci încoaceș le-a dat puterea îprivilegiul, posibilitateaș să devină fii ai lui Dumnezeu; iar aceștia, spune El, au fost concepuți din Dumnezeu — concepuți din Duh, fiindcă „ce este născut din Duh este duh”. Ioan 1:12, 13; 3:3-8.

În acest sens al cuvântului, Spiritul sfânt este garantat numai casei fiilor; iar casa fiilor n-a fost cunoscută până când Preaiubitul Fiu a fost arătat în trup și a răscumpărat lumea, dăruind celor care-L acceptă posibilitatea să primească adoptarea ca fii (Gal. 4:5; Efes. 1:5). Această adoptare, după cum ne informează apostolul Pavel, a fost în primul rând moștenirea lui Israel, dar fiindcă în Israel nu erau pregătiți un număr suficient care să completeze numărul predestinat pentru a fi adoptați, de aceea, după ce a acceptat rămășița lui Israel, „Dumnezeu Și-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”, ca să fie fii ai lui Dumnezeu, moștenitori împreună cu Cristos, iar acest lucru a fost cunoscut mai dinainte și prezis prin profeți. Rom. 9:4, 29-33; Fapt. 15:14.

Dar în ce privință această manifestare a puterii, influenței sau Spiritului divin se deosebește în acest Veac al Evangheliei de manifestarea ei în timpurile trecute? Apostolul Petru răspunde la această întrebare, asigurându-ne că vrednicii din vechime, deși au fost mult onorați de Dumnezeu și au fost conduși de Spiritul Său sfânt, au vorbit și au scris lucruri pe care nu le-au înțeles. Dumnezeu i-a folosit ca slujitori ai Săi, ca să scrie lucruri care nu-și aveau timpul să fie înțelese de ((178)) ei, dar care, la timpul cuvenit, ne vor fi descoperite nouă, casei fiilor, prin lucrarea aceluiași Spirit sfânt sau putere sfântă a lui Dumnezeu asupra celor concepuți de Spirit. În trecut acțiunea Spiritului sfânt a fost mai cu seamă mecanică; asupra noastră este mai cu seamă explicativă și sugestivă, expunând planul divin prin apostoli și învățători special „rânduiți în Biserică” din când în când, obiectivul fiind să ajute pe fii să „înțeleagă pe deplin, împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea” înțelepciunii și bunătății divine, așa cum sunt exemplificate în planul divin și în descoperirea lui. Într-adevăr, din cuvintele apostolului este evident că nici chiar îngerilor (care au fost uneori folosiți de Domnul ca mijloace în comunicarea cu profeții, mediile Spiritului Său sfânt) nu le-a fost permis să înțeleagă semnificația comunicărilor lor, după cum nu le-a fost permis nici profeților care au scris acele revelații pentru noi. Să observăm cuvintele apostolului:

„Privitor la mântuirea aceasta, prorocii care au vorbit despre harul rânduit vouă, cercetau și căutau cu stăruință, încercând să vadă ce timp [literal sau simbolic] și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte suferințele lui Hristos și slăvile care aveau să urmeze. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi leau vestit acum cei care v-au predicat Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer, și în care chiar îngerii doresc să privească”. 1 Pet. 1:10-12; 2 Pet. 1:21.

Daruri ale aceluiași Spirit, aceluiași Domn, aceluiași Dumnezeu

„Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți. Și fiecăruia [în Biserică] i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor. Căci unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt ((179)) de înțelepciune; altuia, cuvânt de cunoaștere, datorită aceluiași Duh; altuia credința, prin același Duh; altuia, daruri de vindecare, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, interpretarea limbilor. Dar toate acestea le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum Îi place.” 1 Cor. 12:4-11.

Aici sunt enumerate unele dintre darurile date Bisericii prin Spiritul sfânt, dar noi trebuie să facem o deosebire clară între Spiritul sfânt și aceste daruri sau manifestări acordate în Biserica timpurie. După cum ei nu trebuiau să înțeleagă că în diferiții membri ai Bisericii lucrau spirite diferite, datorită deosebirilor între darurile lor, tot așa nu trebuiau să înțeleagă nici că un alt Domn sau Învățător a dat aceste daruri, ci toate trebuiau să fie identificate ca fiind din aceeași influență sfântă revărsată de acel singur Domn, reprezentantul singurului Dumnezeu peste toți, Iehova, și să fie explicate ca „felurite slujbe” sau lucrări. Nu numai atât, dar Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, și-a schimbat slujirea în Biserică; așa că, în timp ce „darurile” de felul celor menționate aici erau obișnuite în Biserica timpurie, a venit ziua, după cum spune apostolul că se va întâmpla, când prorociile se vor sfârși, limbile vor înceta și inspirația specială a cunoștinței va dispărea (1 Cor. 13:8). Toate aceste „daruri” au fost evident necesare la inaugurarea Bisericii, la începutul veacului nou, dar n-au mai fost necesare după ce s-a stabilit Biserica și după ce s-a completat canonul scrierilor inspirate. Acestea, spune apostolul, sunt suficiente, pentru ca „omul lui Dumnezeu să fie ... cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:17.

Este adevărat, nu toate aceste daruri au trecut sau au încetat; iar încetarea celor care n-au mai fost continuate nu dovedește că Domnul are mai puțină putere acum decât cu optsprezece secole în urmă, și nici nu dovedește că poporul Domnului este mai puțin vrednic sau mai puțin favorizat de ((180)) Domnul. Dimpotrivă, aceasta arată „felurite manifestări” și lasă să se înțeleagă că poporul lui Dumnezeu nu mai are nevoie de acele metode mai simple de instruire și de acele dovezi ale acceptării lor de Domnul. Acum, în loc să li se acorde miraculos acele daruri, acțiunea Spiritului sau puterii lui Dumnezeu pare să fie asupra fiecăruia din poporul Său consacrat — în parte după însușirile lor naturale și în parte după zelul lor pentru serviciul Său. Și astfel găsim că apostolul, în această relație contextuală și în epistolele de mai târziu, îndeamnă Biserica să caute a dezvolta daruri, puteri și capacități spirituale, în și pentru serviciul Domnului, al poporului Său și al Adevărului Său.

Aceste daruri dezvoltate individual trebuie să fie apreciate mai mult decât cele date miraculos; și de aceea apostolul spune: „Și vă voi arăta o cale nespus mai bună”; „Urmăriți dragostea și să doriți [cultivați] cu înflăcărare manifestările duhovnicești, dar mai ales să prorociți [expuneți public]” (1 Cor. 12:31; 14:1). Apostolul arată că vorbirea în limbi a fost numai „un semn”, ca să poată atrage atenția celor necredincioși asupra Bisericii și asupra metodelor ei (1 Cor. 14:22). Și el arată că acest dar, prin urmare, care era foarte apreciat de unii dintre corinteni, este unul dintre cele mai puțin spirituale — dintre cele mai puțin adaptate pentru dezvoltarea Bisercii spirituale, și este mai cu seamă folositor în legătură cu lumea neregenerată. Acest dar, și altele dintro clasă cumva asemănătoare, a dispărut repede din Biserică după ce ea și-a câștigat o bază și o recunoaștere în lume.

Dimpotrivă, „roadele Duhului” trebuie încurajate, cultivate tot mai mult, pentru ca ele să producă roada deplină, perfectă a iubirii față de Dumnezeu, unul față de altul și a iubirii compătimitoare față de lume. Aceste roade ale Spiritului sunt numite de apostolul Pavel astfel: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, stăpânire de sine” (Gal. 5:22, 23). Cuvântul „roadă”, se va observa, dă o dublă idee: că este un ((181)) dar, însă cu dezvoltare și coacere treptată, și este rezultatul muncii. Așa este și cu darurile Spiritului: „Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl”; însă asemenea roade nu sunt daruri miraculoase, ci daruri treptate și indirecte, inspirate de făgăduințele Tatălui nostru și de învățăturile Domnului nostru prin apostoli și prin profeți. Ele sunt făurite în noi pe măsură ce venim în armonie și ascultare în gând, cuvânt și faptă de Spiritul Tatălui nostru, de care suntem concepuți și prin care, dacă suntem ascultători, dezvoltăm tot mai mult din roadele sfințeniei, sau roadele Spiritului sau dispoziției sfinte în asemănarea iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul și Răscumpărătorul nostru. Astfel, sub slujirea Spiritului sfânt al Adevărului, cei credincioși sunt pregătiți pentru a fi „născuți din Duh” la întâia înviere, ființe spirituale, deoarece ei au fost concepuți de Spirit în momentul consacrării. Fiind astfel desăvârșiți ca ființe spirituale, membrii Bisericii vor fi moștenitori ai lui Dumnezeu, moștenitori împreună cu Isus Cristos, Domnul nostru, în plinătatea unității și părtășiei cu Tatăl și cu Fiul, compleți în El, care este capul tuturor stăpânirilor și puterilor și asociatul Tatălui în Împărăție, și plini de Spiritul Tatălui și al Fiului — Spiritul sfânt.

Se va observa din precedentele vederi generale asupra acestui subiect că același Spirit sau aceeași putere a Tatălui ceresc, Iehova, care a acționat în crearea lumii și care a acționat diferit asupra servitorilor Săi din trecut, acționează diferit și în acest Veac al Evangheliei, în dezvoltarea Bisericii, în aducerea Bisericii în armonie cu Dumnezeu și în potrivirea și pregătirea ei ca „Trupul lui Hristos” pentru o parte comună în Împărăție. Și același Spirit sau influență sfântă a lui Dumnezeu va acționa iarăși diferit în timpul Veacului Milenar, prin Cristos și prin Biserica glorificată, pentru a aduce lumea în armonie și unitate cu principiile dreptății și cu Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Nimic, în nici un sens sau grad, nu face necesar un alt Dumnezeu. Chiar ((182)) dimpotrivă. Faptul că singurul Dumnezeu este cel care lucrează în diferite împrejurări și condiții și prin diferite mijloace, pentru împlinirea scopului Său, ne dă cu atât mai mult asigurarea că toate scopurile Sale bune se vor împlini, și după cum declară El, „Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va ... împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11.

Voința, influența, puterea, spiritul divin

Din cele anterioare înțelegem că o definiție largă a cuvintelor „Duhul lui Dumnezeu” sau „Duhul sfânt” ar fi: voința, influența sau puterea divină pusă în acțiune, oricând și oriunde și pentru orice scop în armonie cu voința divină, care, fiind o voință sfântă, înseamnă că pașii și acțiunile Spiritului sfânt vor fi în armonie cu sfințenia. Dumnezeu Își exercită Spiritul sau energia în multe feluri, folosind diferite mijloace pentru a împlini diferite rezultate. Orice este realizat de Domnul prin mijloace mecanice sau inteligente, este tot atât de adevărat lucrarea Sa ca și cum El însuși ar fi înfăptuitorul, pentru că toate acele mijloace sunt din creația Sa. Întocmai cum, printre oameni, un antreprenor în construcții s-ar putea să nu lucreze personal la fiecare parte a construcției, ci fiecare muncitor este reprezentantul său și sub controlul său; lucrarea ca întreg este lucrarea antreprenorului, chiar dacă este posibil ca el să nu fi pus mâna pe vreo unealtă. El o face cu materialele sale și prin reprezentanții și agenții săi.

Astfel, de exemplu, când citim, „Iehova Dumnezeu a făcut pământ și ceruri” (Gen. 2:4), nu trebuie să presupunem că El personal a mânuit elementele. El a folosit diferite mijloace: „El a zis și s-a făcut [a dat porunci și ele au fost executate prompt]; a poruncit și a luat ființă” (Ps. 33:6, 9). Creația n-a venit în ordine instantaneu; căci citim că a trebuit timp — șase zile sau epoci. Și în timp ce suntem informați clar că „toate vin de la Tatăl”, prin energia Sa, voința Sa, Spiritul ((183)) Său, totuși această energie, după cum am văzut mai înainte, a fost exercitată prin Fiul Său, Logosul.

Puterea transformatoare a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, așa cum lucrează în această dispensație a Evangheliei, pentru a aduce poporul Său la împăcare deplină cu El, este o lucrare mai neclară, mai greu de înțeles decât exercitarea puterii Sale menționată în Geneza 1:2. Ea se ocupă de un subiect mai înalt — de o minte și o voință liberă în loc de o materie fără simțuri.

În lumina Scripturilor putem înțelege că Spiritul sfânt înseamnă:

a) Puterea lui Dumnezeu exercitată în oricare fel, dar întotdeauna în conformitate cu liniile dreptății și iubirii, și ca atare întotdeauna o putere sfântă.

b) Această putere poate fi o energie de viață, o putere creatoare fizică, sau o putere de gândire, care creează și inspiră gânduri și cuvinte, sau o putere însuflețitoare sau dătătoare de viață, așa cum s-a manifestat în învierea Domnului nostru și care se va manifesta iarăși în învierea Bisericii, corpul Său.

c) Puterea sau influența de concepere sau de transformare a cunoștinței Adevărului. În acest aspect ea este numită „Duhul Adevărului”. Dumnezeu Își conduce cursul conform adevărului și dreptății; de aceea Cuvântul lui Dumnezeu, descoperirea cursului Său, este numit Adevăr — „Cuvântul tău este adevărul”. În mod asemănător, despre toți cei care vin sub influența planului lui Dumnezeu de Adevăr și dreptate, se spune în mod potrivit că sunt sub influența Spiritului sau dispoziției Adevărului; sunt în mod potrivit descriși ca fiind concepuți de Adevăr spre înnoirea vieții.

Tatăl atrage pe păcătoși spre Cristos printr-o iluminare generală a minții, o convingere că sunt păcătoși și că au nevoie de Răscumpărător. Despre cei care-L acceptă pe Cristos ca Mântuitorul și Avocatul lor și ajung la punctul consacrării depline lui Dumnezeu prin Cristos, se spune că sunt concepuți de Dumnezeu, „concepuți prin Cuvântul ((184)) adevărului”, concepuți prin Spiritul lui Dumnezeu spre înnoirea vieții. Adică, ajungând în armonie cu condițiile și reglementările divine, Dumnezeu acceptă această atitudine consacrată ca fiind o atitudine cuvenită, și trecând pe lângă slăbiciunea cărnii sau acoperind-o cu haina dreptății lui Cristos — o îndreptățire prin credință, El îi acceptă pe aceștia ca „creații noi” în Cristos Isus, a căror dorință este să fie conduși de Spiritul Său în tot Adevărul și să fie conduși de acea dispoziție sau Spirit în deplină ascultare până la măsura sacrificiului de sine, chiar până la moarte. Despre aceștia se spune că au primit un „duh de înfiere”, pentru că de atunci încolo Dumnezeu, prin Cristos, intră într-un legământ special cu ei, ca fii. Și Tatăl, prin Căpetenia Mântuirii lor, le garantează acestora că dacă vor rămâne în Spiritul Adevărului, El va face ca toate afacerile și întâmplările vieții să lucreze împreună spre binele lor — pentru dezvoltarea tot mai mult în ei a spiritului dreptății, adevărului, păcii, bucuriei; ei vor avea tot mai mult Spirit sfânt, pe măsură ce vor progresa în ascultare de Spiritul Adevărului. Ca atare, îndemnul pentru aceștia este: „fiți plini de Duh”, „umblați prin Duhul”, „Duhul lui Hristos să locuiască din belșug în voi și să prisosească, și el vă va face să nu fiți nici leneși nici neroditori”. Acest Spirit sfânt care lucrează în credincios din momentul deplinei sale consacrări Domnului este același Spirit sau dispoziție sfântă a Tatălui care a lucrat și în Domnul nostru Isus Cristos, și de aceea este numit și „Duhul lui Hristos”, și suntem asigurați: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.

Spiritul „cu măsură” și „fără măsură”

Domnul nostru Isus Cristos a fost conceput de Spirit sfânt la botezul Său, la consacrarea Sa; la fel membrii corpului Său, Biserica Sa, după cum am văzut, sunt concepuți la „botezul” lor „în moartea Lui” în momentul deplinei lor consacrări; dar întotdeauna trebuie avută în vedere o deosebire, adică, Domnul nostru Isus, Capul Bisericii, a ((185)) primit Spiritul sfânt fără măsură, fără limită (Ioan 3:34), în timp ce urmașii Săi îl primesc cu măsură, sau limitat — fiecăruia (din Biserică) îi este dată o măsură de Spirit (1 Cor. 12:7; Rom. 12:3). Motivul acestei deosebiri este că Domnul nostru a fost om perfect, pe când noi, urmașii Săi, deși suntem acceptați ca perfecți în mod socotit (îndreptățiți prin credință), în realitate suntem foarte imperfecți. Omul perfect, fiind însuși chipul lui Dumnezeu, a putut fi în cea mai deplină armonie cu Dumnezeu și cu Spiritul Său de sfințenie, în toate amănuntele; dar în măsura degradării venite prin cădere, armonia noastră cu Dumnezeu și cu Spiritul Său de sfințenie a fost știrbită, deși fiecare are datoria și privilegiul să caute să cunoască în amănunt și să facă voia Domnului și să nu aibă deloc voință în opoziție cu voința Lui; totuși nici un membru al omenirii decăzute nu este capabil să primească pe deplin Spiritul Domnului — să fie în absolută armonie cu Dumnezeu, în toate amănuntele. Prin urmare, printre cei care cred și care se consacră, primind Spiritul sfânt al înfierii, găsim că acesta este posedat în măsuri diferite, aceste măsuri depinzând de gradul căderii noastre de la chipul divin și de gradul credinței și harului la care am ajuns de când am intrat în corpul lui Cristos. Iar viteza cu care putem câștiga tot mai mult Spirit sfânt, venind la tot mai multă cunoștință și armonie cu fiecare trăsătură a planului divin, depinde în mare măsură de recunoașterea propriilor noastre imperfecțiuni și de gradul consacrării noastre Domnului — al studierii voinței Sale, din Cuvântul Său, și al practicării acesteia în afacerile vieții.

În măsura în care credincioșii consacrați se predau Domnului și, ignorând voința și preferințele lor, caută să umble în calea Lui, ei sunt „călăuziți de Duhul”, „învățați de Duhul” și „pot sluji Domnului ... prin înnoirea făcută de Duhul”. Pentru a continua sub această conducere și instruire, ei trebuie să aibă „duhul blândeții” (Gal. 5:22, 23; 6:1) așa încât „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl ((186)) slavei”, să le poată da „un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea deplină a Lui” și să le „lumineze ochii inimii”, ca să cunoască „nădejdea chemării Lui, care sunt bogățiile slavei moștenirii Lui în sfinți”. Efes. 1:17, 18.

În aceste diferite prezentări ale lucrării Spiritului sfânt și în multe altele care vor veni în atenția celor care studiază Biblia, nu se poate găsi nimic să arate necesitatea unui alt Dumnezeu. Tocmai dimpotrivă, o concepție corectă despre singurul nostru Dumnezeu arată că puterea și resursele Sale atotputernice sunt cu prisosință suficiente, și că Acela care a zis către Israel, „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”, nu are nevoie de ajutor. Întradevăr, cei care pretind că este necesar un alt Dumnezeu ca să se ocupe de lucrurile despre care se spune că sunt lucrarea Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, pentru a fi în concordanță cu ceea ce pretind, ar putea spune că sunt multe spirite Dumnezei — un spirit al înfierii, un spirit al blândeții, un spirit al lui Cristos, un spirit al Tatălui, un spirit al iubirii, un spirit al dreptății, un spirit al milei, un spirit al sfințeniei, un spirit al adevărului, un spirit al răbdării, un spirit al slavei, un spirit al cunoașterii, un spirit al harului — un Dumnezeu separat pentru fiecare departament. Însă, după cum explică apostolul, toate aceste feluri de lucrări aparțin singurului Spirit al singurului Atotputernic Iehova.

Spiritul lumii — spiritul lui Anticrist

Spiritul lumii este opusul Spiritului lui Dumnezeu. Deoarece întreaga lume se află într-o stare decăzută și este sub influențele orbitoare și înșelătoare ale Adversarului, spiritul sau dispoziția ei este în mod necesar în conflict permanent cu Spiritul sau dispoziția sfântă, adevărată, dreaptă, iubitoare a lui Dumnezeu; este prin urmare în conflict cu Spiritul sfânt primit de poporul Său prin Cuvântul Său și cu toate influențele Sale sfinte exercitate în mod diferit asupra lor. După cum spiritul lui Satan, de egoism, ură, invidie și ceartă lucrează și ține sub control în mare măsură pe copiii acestei lumi, tot astfel Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, Spiritul iubirii, blândeții, umilinței, ((187)) răbdării, bunătății, amabilității frățești, lucrează și ține sub control în mare măsură pe copiii lui Dumnezeu. Și aceste două spirite sau dispoziții, unul de iubire și bunătate, celălalt de egoism și de rău, sunt permanent în conflict și cu totul de neîmpăcat.

Scripturile vorbesc despre acest spirit care lucrează în lume contrar Spiritului sfânt, numindu-l „spiritul lui Antihrist” — spiritul sau dispoziția care este contrară lui Cristos. Mai întâi, el dorește să-L ignore în întregime pe Cristos, să conteste că El a venit vreodată în lume; apoi, dacă n-are succes în aceasta, va pretinde că Domnul nostru Isus a fost un simplu om, un om păcătos; dacă această poziție va fi dovedită ca neadevărată, va pretinde totuși că oricum El n-a realizat nimic, sau că a fost numai un exemplu și nu un Răscumpărător. De aceea suntem sfătuiți de Scripturi să probăm, să încercăm spiritele (doctrinele care ni se prezintă, pretinzând că sunt din spiritul adevărului). Trebuie să le încercăm nu numai după aspectul și pretențiile lor exterioare, ci prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu ... Prin aceasta cunoaștem duhul adevărului și duhul rătăcirii.” 1 Ioan 4:1, 6.

Lupta dintre influențele sfinte și nesfinte

Perfecțiunile caracterului lui Dumnezeu sunt standardele sfințeniei, dreptății și adevărului pentru toate creaturile Sale. Orice lucru și orice creatură care se opun sau care nu sunt în armonie deplină cu standardele, sunt nesfinte, neadevărate, nedrepte. Aceste influențe adverse sunt atribuite uneori lui Satan pentru că el este cel mai mare vrăjmaș al lui Dumnezeu și a fost primul conspirator împotriva dreptății — inițiatorul erorii, „tatăl minciunii” și al înșelării. Trebuie să facem însă deosebire între ființele spirituale rele și influențele spirituale rele, întocmai cum trebuie să facem deosebire și între ființele spirituale sfinte și influențele spirituale sfinte. Tendința gândirii evoluționiste printre oamenii educați care neglijează Biblia (inclusiv adepții așa-zisei Critici Radicale), este să ignore ((188)) personalitatea lui Satan și a spiritelor rele din locurile înalte asociate cu el (Efes. 6:12), și să pretindă că nu există influență rea în sine, și că omul se luptă doar cu propria sa ignoranță și canalizare greșită a însușirilor sale bune. Tot așa, alții, mai avansați (în eroare), mai educați (în neadevăr) și mai bine înarmați cu filosofii (pe nedrept numite astfel), ajung la concluzia că nu există un Dumnezeu personal, ci numai influențe bune care, după cum pretind ei, sunt inerente omului și care se dezvoltă treptat până la perfecțiune.

Noi însă dăm atenție prezicerii lui Dumnezeu, Cuvântul Său, care, așa cum ne asigură apostolul, este în stare să dea înțelepciune spre mântuire, și care, după cum am găsit noi, conține un izvor de viață, lumină și Spirit sfânt al adevărului, cu care teoriile și luminile omenești nu se pot compara. El ne arată că Dumnezeu este un Spirit sfânt (ființă) și că Spiritul Său sfânt (influența Sa) este exercitat întotdeauna în armonie cu dreptatea, și că toți cei care sunt în armonie cu Dumnezeu și sunt împăcați cu El trebuie să aibă Spiritul Său de sfințenie — Singurul Fiu Conceput în care locuiește plinătatea Spiritului divin — sfinții îngeri care nu au altă voință decât voința sfântă sau Spiritul Tatălui — Biserica celor aleși dintre oameni, care au o măsură din mintea sau Spiritul capului lor (altfel nu sunt ai Lui) și care caută să se umple tot mai mult cu acest Spirit al sfințeniei și să se dezbrace de toată dispoziția și influențele nesfinte. Tot așa, Cuvântul învață că Satan este un spirit (ființă) și are un spirit, o minte, o dispoziție nesfântă; și el exercită un spirit sau o influență nesfântă pe diferite căi și prin diferite mijloace.* Îngerii decăzuți, de asemenea ființe spirituale, au decăzut prin pierderea spiritului lor de sfințenie, de devotament față de Dumnezeu și față de standardele Sale drepte, iar acum au un spirit sau o dispoziție nesfântă și exercită o influență sau un spirit rău când au ocazia.** Și oamenii, decăzând prin Adam, au devenit slujitorii păcatului: ((189)) unii păcătuiesc voluntar pentru plăcerea păcatului, alții involuntar, chiar dacă ei „caută pe Dumnezeu bâjbâind” și sunt orbiți și înșelați de către Adversar și stăpâniți de spiritul erorii.


*Turnul de Veghere al Sionului, 1 aug. 1894

**„Ce spun Scripturile despre spiritism?”


Omenirea — mintea sau „inima” oamenilor — este câmpul de luptă unde spiritul sfânt al luminii, iubirii, dreptății, adevărului, sfințeniei, Spiritul lui Iehova și al Fiului Său, Răscumpărătorul omului, se luptă cu spiritul rău al lui Satan, al păcatului, întunericului, neadevărului, urii, invidiei, răutății etc. Vânduți păcatului de către primul nostru părinte, Adam, membrii familiei lui au devenit „robi ai păcatului”, „din pricina slăbiciunii”, prin slăbiciunile moștenite (Rom. 5:12, 21; 6:16-23; 7:14; 8:20, 21). În această stare de captivitate oamenii au fost orbiți de dumnezeul (conducătorul) lumii (stării) rele de acum, care le înfățișează răul ca bine și întunericul ca lumină (2 Cor. 4:4; Efes. 6:12; Isa. 5:20), și pervertind astfel pe marea majoritate și înlesnind înfăptuirea răului și îngreunând înfăptuirea binelui, precum și aranjând toate avantajele actuale de partea răului și făcând imposibil a le obține altfel decât prin conformare cu spiritul său nesfânt, care este „spiritul lumii”, el are control general, întâi asupra maselor prin ignoranță, iar apoi, asupra celor mai inteligenți prin mândrie, egoism etc.

Lupta n-a început până la întâia venire a Domnului nostru; căci Spiritul Adevărului a venit întâi asupra Domnului nostru Isus, iar la Cincizecime asupra Bisericii Sale.* Lumea era întunecoasă când Domnul Isus a apărut în ea, plin de Spiritul lui Dumnezeu, de lumina adevărului divin, ceea ce a făcut ca El să fie „Lumina lumii”; și imediat a început lupta; adevărata lumină, Spiritul sfânt, începând de la Cincizecime, fiind ((190)) reprezentată, nu prin bisericile nominale, ci prin adevărații membri ai corpului lui Cristos, posesorii Spiritului sfânt al Capului lor. Lupta nu putea începe mai devreme deoarece nimeni din omenire (toți fiind păcătoși) nu putea fi canal al Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, reprezentant al Său, ambasador al dreptății și al adevărului, soldat al crucii. Trebuia ispășit păcatul omului înainte ca Spiritul sfânt să aibă vreo misiune de împlinit — înainte de a avea pentru ce să se dea lupta. Omenirea a fost condamnată la moarte, la nimicire eternă, ca dușmana dreptății; de ce să fie o luptă pentru cei condamnați? De ce să încerce a-i influența spre dreptate când nu le putea oferi nici o speranță de răsplată pentru eforturile lor? De aceea, în mod potrivit întâi a venit răscumpărarea; și ca rezultat al acceptării acestei răscumpărări de către Tatăl, a fost acordat Spiritul sfânt celor adoptați în familia Sa ca fii prin Cristos.


*Lupta Legii Dreptății a fost limitată la acea națiune mică, Israel, și după cum a prevăzut Dumnzeu, „Legea n-a făcut nimic desăvârșit” — nu se putea aștepta ca cineva din omenirea decăzută să câștige în acea luptă. Ea a fost de fapt pentru a arăta pe Isus Cristos, singurul care a împlinit Legea, ca fiind canalul milei divine, și în același timp pentru a disciplina un popor și a pregăti o „rămășiță” dintre ei pentru Dispensația Spiritului și pentru conflictele ei, indicându-le spre Cristos.


Dar cineva ar putea spune că lupta, de la începutul ei, pare să fie împotriva Spiritului sfânt și în favoarea spiritului răului — deoarece astăzi slujitorii păcatului, prin creșterea naturală a populației, sunt de multe ori mai numeroși decât atunci când a început lupta și numărul lor crește mai rapid decât chiar acela al creștinătății nominale, deși lupta este în desfășurare de aproape nouăsprezece secole.

Mai mult, spiritul răului, al răutății și al rătăcirii a triumfat împotriva Spiritului sfânt al Domnului nostru până acolo încât L-au răstignit; și tot astfel a triumfat și împotriva tuturor membrilor credincioși ai corpului lui Cristos — prezentându-i în lumină falsă, defăimându-i și batjocorindu-i în felurite chipuri, după timp, loc și împrejurări. Scopul acestor atacuri ale spiritului răului și ale slujitorilor lui împotriva Spiritului sfințeniei și a credincioșilor lui este totdeauna același — să submineze influența Spiritului adevărului, să facă în așa fel ca ceea ce este sfânt să apară nesfânt; să facă în așa fel ca ceea ce este curat și neegoist să apară egoist și necurat; să pună întunericul în locul luminii. Nu întotdeauna slujitorii nesfințeniei își dau seama de ceea ce fac; devenind plini de ((191)) spiritul răului, spiritul urii, răutății, invidiei, conflictului, acesta îi orbește așa încât „nu știu ce fac” și adesea, evident, li „se pare că aduc o jertfă lui Dumnezeu”. De ce este această înfrângere a Spiritului sfințeniei? Oare întotdeauna va fi așa?

Răspundem că această „înfrângere” a Spiritului sfințeniei este numai o înfrângere aparentă și nu reală. În realitate Spiritul sfințeniei a fost întotdeauna învingător de când a început lupta. Îndoita lui misiune din acest veac al Evangheliei a fost bine împlinită.

1) Urma să fie în poporul lui Dumnezeu potrivit gradului consacrării și zelului lor pentru Dumnezeu și pentru dreptatea Lui, și datorită răspândirii și puterii spiritului răului în lumea din jurul lor, urma să fie o probă a caracterului lor, condițiile actuale cerând ca oricine vrea să trăiască evlavios în prezent trebuie să sufere persecuție — trebuie să fie dispus să suporte vorbindu-se împotriva lui „tot felul de lucruri rele” pe nedrept, dar să primească cu răbdare, cum a făcut Învățătorul lui, continuând totuși credincios Domnului și cauzei Sale cu orice preț — nesocotindu-și scumpă viața pământească. 2 Tim. 3:12; Mat. 5:11; 1 Pet. 2:23; Fapt. 20:24.

2) Lumina Spiritului sfințeniei din poporul lui Dumnezeu urma să strălucească în lume așa încât să atragă pe toți cei care nu sunt cu totul orbiți de spiritul stricat al Adversarului. Urma să strălucească mustrător în întunericul păcatului — fiind o mărturie împotriva întregii nedreptăți, trezind astfel conștiința chiar și a celor orbiți, la o înțelegere a responsabilității față de Dumnezeu și în legătură cu o zi viitoare de judecată. Astfel Domnul nostru a învățat pe urmașii Săi că după ce vor primi Spiritul sfânt vor fi martori pentru Adevăr printre toate popoarele — fie că oamenii ascultă fie că nu.

Spiritul sfânt a fost învingător în ambele scopuri pentru care a fost trimis. El a ales o „turmă mică” credincioasă de „biruitori”, urmași pe calea dreptății — Isus Căpetenia și ceata sa credincioasă de soldați ai crucii, toți aceștia fiind consacrați „până la moarte” și dându-li-se în curând răsplata Împărăției — când ultimul membru va fi fost pe deplin ((192)) încercat și făcut desăvârșit prin suferință pentru dreptate. A fost învingător și în privința mărturiei către lume. Domnul nostru a prezis că efectul mărturiei va fi să convingă lumea în ceea ce privește păcatul, dreptatea și o zi viitoare de judecată dreaptă, când faptele rele din viața prezentă vor avea o răsplătire dreaptă, potrivit gradului de lumină avută de păcătos.

Această mărturie s-a dat în toate părțile, și astăzi lumea în general recunoaște aceste trei puncte pe care Spiritul sfințeniei din Biserică le-a pus în fața ei — păcatul, dreptatea și judecata. Este adevărat, lumea nu are idei clare și corecte nici despre dreptate, nici despre păcat, și nu înțelege nici caracterul și obiectivul judecății viitoare — nici că va fi o zi de o mie de ani; la fel lumea nu înțelege clar chemarea Bisericii din acest veac, să scape de judecata împreună cu lumea și să devină judecătorii ei în ziua aceea de judecată, sacrificând acum voluntar interesele pământești pentru dreptate — mergând în urmele Răscumpărătorului. Pentru lume nu este necesar să cunoască aceste amănunte — acestea nu o privesc. Acestea sunt printre „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” pe care nimeni nu le poate aprecia decât dacă se supune din inimă chemării Domnului la dreptate, și consacrându-se primește din Spiritul Tatălui și ca fiu ia cunoștință de amănuntele planului divin. 1 Cor. 2:10, 11.

Ca răspuns la întrebarea dacă întotdeauna va fi așa, noi răspundem: Nu. Imediat ce acest veac va fi dezvoltat „mica turmă”, chemată să fie moștenitoare împreună cu Cristos, aceasta va înceta. Lucrarea următoare a Spiritului sau puterii sfinte a lui Iehova va fi stabilirea acelei Împărății; și odată cu stabilirea ei lucrarea Spiritului sfânt va fi în privința Împărăției — stabilind judecata și dreptatea pe pământ. Va face din judecată o linie și din dreptate un fir cu plumb, iar minciuna și înșelarea de orice fel vor face loc cunoștinței clare a Adevărului. În loc de a mai face mărturie lumii despre o „judecată viitoare”, va face mărturia că judecata a început și că orice încălcare va primi o dreaptă răsplătire ((193)) de pedeapsă. În loc de a mai face mărturie Bisericii „nu judecați nimic înainte de vreme”, va face mărturie, dimpotrivă, că ei în calitate de instrumente ale lui Dumnezeu au fost în mod special calificați să judece lumea cu o judecată dreaptă. În loc ca acelora care sunt în armonie cu Dumnezeu și stăpâniți de spiritul dreptății și al adevărului să li se ceară să sufere pentru dreptate, ei vor fi încoronați ca împărați și preoți ai dreptății și împuterniciți să domnească peste pământ pentru binecuvântarea și restabilirea lui la perfecțiune, la dreptate, și pentru „luare din viață”, în „pierzare veșnică”, a tuturor celor care vor respinge în mod voit ocaziile binecuvântatei zile de judecată asigurate de iubirea lui Dumnezeu prin răscumpărarea dată de Domnul nostru Isus. Astfel marele Iehova și Spiritul Său de sfințenie, precum și toți cei care se vor alătura acestuia, vor triumfa în cele din urmă, iar păcatul și Satan și spiritul răului vor fi stinse pe vecie și nu va mai fi blestem. Isa. 28:17; 1 Cor. 4:5; 6:2; Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9; Apoc. 22:3.

Luptele spirituale interne și externe ale sfinților

Am văzut lupta în ansamblul ei; să aruncăm acum o privire la unele din fazele ei actuale. Deși ea poate fi considerată ca un conflict al Bisericii, este totuși un conflict individual cu păcatul. În timp ce Biserica va ieși învingătoare, ea va fi compusă numai din biruitori individuali. Și după cum victoria în Biserică este o victorie a Spiritului, a puterii sau influenței sfinte a lui Dumnezeu împotriva spiritului răului, nedreptății, tot așa este și în fiecare sfânt individual.

Majoritatea creștinilor (a creștinilor nominali, inclusiv chiar a așa-zișilor „stăruitori după spirit”, „sanctificaționiști” etc.) știu puțin despre luptele și victoriile spirituale adevărate, deoarece majoritatea n-au făcut niciodată consacrarea cuvenită și n-au primit niciodată Spiritul sfânt al Adevărului. Unii s-au consacrat unei secte și au primit un spirit sectar de iubire pentru sectă, de devotare sectei, de serviciu și de ((194)) sacrificiu pentru sectă etc. Alții au recunoscut unul sau mai multe principii morale și s-au consacrat spre a nu încălca niciodată aceste principii morale; aceștia primesc spiritul moralei, un spirit al mulțumirii de sine, un spirit al îndreptățirii de sine. Alții au ales o virtute pe care o venerează și al cărei spirit îl primesc — de exemplu, răbdarea — și ei sunt pe deplin mulțumiți când au atins un bun grad de răbdare și de spirit al ei. Alții se consacră „lucrării” pentru Isus și par mulțumiți numai când se află în vârtejul unei activități febrile; puțin contează pentru ei ce fel de lucrare este, atâta vreme cât nu-l slujesc fățiș pe Satan și atâta vreme cât au mult de lucru și ei ocupă un loc de frunte: nu caută atât de mult rezultatele, cât munca, și ca atare sunt foarte mulțumiți să „lovească în vânt”, sperând că la sfârșit vor afla că n-au făcut multă pagubă. A-și lua timp să studieze Cuvântul și să afle ce fel de lucrători caută El și ce fel de lucru dorește El să se facă, ar fi pentru ei o încălcare a legământului lor de consacrare — fiindcă ei s-au consacrat să lucreze și sunt mulțumiți numai când sunt în febra activității. Alții, mai înțelepți, dar nu înțelepți cu adevărat nici aceștia, se consacră unui anumit fel de serviciu pentru Dumnezeu și pentru om — serviciu despre care cred că are nevoie de ei cel mai mult. Dacă se consacră „activității pentru abstinență de la alcool”, ei primesc spiritul acelei activități și primesc binecuvântările care rezultă din ea. Sau dacă se consacră activității de reformă socială ei primesc spiritul reformei sociale și binecuvântările ei.

Toate aceste consacrări și spiritele sau dispozițiile care rezultă din ele au atât influențe bune cât și influențe rele. Oricare dintre ele este cu mult mai bună decât o consacrare răului și spiritului răului. Oricare dintre ele este cu mult mai bună decât o consacrare eului și spiritului egoismului care o însoțește. Oricare dintre ele este mai bună chiar decât o viață fără scop, neconsacrată pentru nimic. Dar nici una dintre acestea nu se poate compara în nici un sens cu consacrarea învățată în Scripturi și exemplificată în Domnul nostru Isus ((195)) Cristos, Răscumpărătorul lumii, modelul Corpului Său, Biserica. Această consacrare, consacrarea adevărată, este singura care aduce în inimă Spiritul sfânt, Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-l poate primi.

Această consacrare adevărată se deosebește de toate celelalte. Ea are doar un singur altar în față, căruia se pleacă; ea se pleacă în fața voinței lui Iehova, predându-și eul și voința proprie ca jertfă vie pe altarul Domnului, un serviciu înțelept. Ea nu pune nici o condiție sau nu are nici o rezervă. Cuvintele Marelui Preot sunt cuvintele fiecărui membru al „preoțimii împărătești”: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”; „Iată-Mă, (în sulul cărții este scris despre Mine) vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Aceștia sunt făcuți părtași Spiritului sfânt.

Despre cei care și-au consacrat voința și au acceptat fără rezerve Cuvântul și voința lui Dumnezeu prin Cristos, se spune că au minte cerească sau spirituală. Ei sunt atât de transformați, atât de complet deosebiți de ceea ce erau în starea lor pământească anterioară, încât sunt numiți Creaturi Noi, și acest nume ar fi potrivit pentru ei chiar dacă n-ar însemna nimic mai mult decât schimbarea radicală a inimii și a voinței pe care au suferit-o. Dar înseamnă mai mult; înseamnă că aceștia care sunt aleși acum din lume prin Spiritul sfânt al Adevărului și care se apropie de Dumnezeu pe calea cea nouă și vie deschisă prin marea jertfă pentru păcate, sunt cu adevărat creaturi noi embrionare, a căror desăvârșire în natura divină așteaptă numai schimbarea învierii, la sfârșitul acestui veac, condiționată în întregime de credincioșia lor ca noi creaturi față de îndrumările Spiritului sfânt.

Totuși, această creație mintală nouă, sau minte transformată, embrion al creaturii noi, care va veni deplin în existență la înviere, este deocamdată identificată cu un corp omenesc, și astfel apostolul spune despre această clasă: „Comoara aceasta [mintea nouă, natura nouă] o purtăm în niște vase de lut” (2 Cor. 4:7). Vorbind despre același lucru apostolul ne asigură că atunci când casa pământească se va desface, va fi sacrificată, ((196)) moartă cu Cristos, vom avea totuși o clădire de la Dumnezeu, o casă nouă, un corp glorios în armonie cu mintea nouă și cu Spiritul ei de sfințenie, și potrivit în toate felurile ca locuință pentru ele (2 Cor. 5:1), dacă suntem dintre biruitorii credincioși care continuă până la sfârșitul peregrinajului căii înguste, mergând în urmele Căpeteniei noastre.

Cuvîntul sfânt vine din cuvântul întreg și înseamnă complet; ca atare Spiritul sfânt este un spirit întreg sau complet. Și astfel vedem fără a fi surprinși că acei care au primit Spiritul sfânt sau spiritul complet într-o bună măsură sunt dezvoltați prin el în toate laturile caracterului lor — sunt mai bine echilibrați în judecățile lor decât oricând înainte — ei au „duhul chibzuinței”, totuși spiritul vrăjmaș orbit al lumii poate spune despre ei: „Are demon, este nebun”, pentru că ei trăiesc, lucrează, se bucură de lucrurile acum nevăzute, veșnice din ceruri. 2 Tim. 1:7; Ioan 10:20; 6:27.

Considerat din punct de vedere individual, unul dintre cei mai serioși dușmani ai celor care au fost concepuți la sfințenia spiritului prin sfaturile și făgăduințele divine, este spiritul rău al fricii. Acesta ar vrea să ne convingă că poate este ceva greșeală: fie că Dumnezeu n-a inspirat făgăduințele nespus de mari și scumpe, fie că ele nu sunt pentru noi, fie că din vreun motiv nu putem ajunge la ele niciodată. Toți din poporul lui Dumnezeu sunt expuși atacului din partea acestui spirit greșit al îndoielii și fricii — unii mai persistent, alții mai puțin persistent; și toți trebuie să lupte curajos împotriva acestui spirit rău și să-l nimicească, pentru ca nu cumva el să omoare roadele Spiritului sfânt și în final să-l stingă — săl scoată afară din noi complet.

Totuși, spiritul fricii nu este nici un spirit dumnezeu, nici un spirit diavol care să fi intrat în inimile noastre: este doar o influență mintală naturală pentru fiecare ființă umană decăzută care are o minte smerită. El este conceput de înțelegerea imperfecțiunii personale și a nevredniciei de favorurile divine. Antidotul pentru acest spirit al fricii este Spiritul sfânt al Adevărului și instrucțiunile lui acceptate și ținute în deplina ((197)) asigurare a credinței. Spiritul Adevărului ne spune că noi am avut bune motive să întreținem spiritul fricii; dar că aceste motive nu mai există din momentul în care am intrat în Cristos ca creaturi noi. El ne indică departe de slăbiciunile noastre neintenționate, spre marea Ispășire îndeplinită de Domnul nostru Isus și ne trimite spre cuvintele apostolului inspirat:

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruțat pe însuși Fiul Său, ci L-a dat [la moarte] pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate [cele necesare]? Cine va ridica vreo acuzație împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptățește. Cine-i va condamna? Hristos a murit [plătind pedeapsa lor — compensând pentru toate deficiențele lor]! Ba mai mult, El a și înviat [Cristos cel glorificat și mult înălțat], stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește (intervine — Diaglott, n. e.) pentru noi”. Rom. 8:31-34.

Dacă „Spiritul credinței”, una din fazele sau activitățile „Spiritului sfințeniei”, „Spiritului Adevărului”, vine astfel în față și este acceptat și sprijinit de creatura nouă, atunci biruința asupra spiritului fricii este repede câștigată și rezultă pacea și bucuria în Spiritul sfânt al credinței, iubirii și încrederii în Dumnezeu. Totuși, aceste lupte trebuie duse tot mereu în fiecare experiență a creștinului. Și de fapt „spiritul fricii” poate fi făcut un servitor valoros al noii creaturi, în timp ce nu poate fi tolerat ca stăpân, nici ca prieten și locuitor al inimii. Să-l facem câinele de pază și săl adăpostim chiar la poarta inimii, și el poate servi unui scop foarte util, atrăgându-ne atenția asupra hoților și tâlharilor care se aproprie pe furiș spre a ne jefui de comorile sfințeniei, bucuriei, păcii, iubirii și părtășiei cu Tatăl nostru și cu frații. După cum ne îndeamnă apostolul, „să ne temem” de atacurile din afară, după ce am fost împăcați cu Dumnezeu prin lepădarea de toate influențele împotrivitoare și primirea Spiritului Său în inimile noastre. Să ne temem, ca nu cumva, fiind din aceia care sunt gata să iasă cu Mirele dimineața devreme, vreunii dintre noi să fim biruiți de spiritul lâncezelii, ((198)) neglijenței, somnolenței, și astfel, asemenea „fecioarelor nechibzuite”, să fim nepregătiți pentru marele eveniment — „nunta” — pentru care au fost făcute toate pregătirile noastre.

Să nu uităm deci, că oricât de folositor ar fi ca servitor, spiritul fricii nu este de la Dumnezeu și nu trebuie să fie admis niciodată în castelul inimii creștine, care trebuie să fie complet predat ca reședință a diferiților membri ai familiei Spiritului sfânt — iubirea, bucuria, pacea etc., căci iubirea desăvârșită izgonește frica, precum și pe toți membrii familiei spiritului nesfânt — mânia, răutatea, ura, gelozia, frica, nemulțumirea, mândria, ambițiile lumești etc. Apostolul declară: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință”. 2 Tim. 1:7.

Uneori atacul vine din spate și nu din față — frica pentru prieteni și pentru lume etc., o lipsă a dispoziției de a se încrede în Dumnezeu în privința altora, deși dispus a se încrede în El pentru sine. Și aceasta este o chestiune serioasă: căci ea în mare măsură izgonește spiritul păcii și bucuriei și îndrumă greșit energiile. „Duhul fricii” spune: Este o mare greșeală a gândi că Cristos a murit pentru toți; și este o mare îndrăzneală a crede că toți trebuie să obțină în cele din urmă binecuvântarea ocaziei de viață ca rezultat al răscumpărării. Sau, dacă frica nu reușește să ne învingă, tovarășul ei cel rău, „duhul rătăcirii”, ar putea încerca să ne conducă în direcție opusă, să ne facă să credem în mântuirea universală pentru viața veșnică — sugerând mândrie din partea lui Dumnezeu, care L-ar împiedica să-i distrugă pe păcătoșii cu voia.

„Duhul rătăcirii” pretinde a fi mai înțelept decât Cuvântul lui Dumnezeu și sugerează rațiunii umane că ea ar trebui să judece pe Dumnezeu după propriile sale standarde, mai degrabă decât să-și corecteze propriile standarde după Cuvântul revelației divine. Astfel, în diferite moduri, spiritul rătăcirii, spiritul fricii și spiritul robiei, care sunt toate elemente ale spiritului Adversarului, ale spiritului nesfânt, acuză de minciună declarațiile Spiritului Adevărului, care ((199)) spun că „Isus ... prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toți” și că prilejul binecuvântat de a veni în armonie cu Dumnezeu, sub condițiile Noului Legământ, vor fi în final oferite fiecărei făpturi; iar atunci când fiecare va fi adus la cunoștința Adevărului, va fi judecat prin Adevăr și fie va fi aprobat pentru viață veșnică, fie va fi condamnat la nimicire veșnică, moartea a doua. „Prin aceasta cunoaștem duhul adevărului și duhul rătăcirii.” 1 Ioan 4:5, 6; Fapt. 3:23.

Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfințeniei, este un spirit de bucurie și de pace în toți cei care îl primesc, în măsura în care îl primesc — în măsura în care vin în armonie cu Tatăl ceresc și cu Răscumpărătorul, care are același gând sau dispoziție. Spiritul Domnului conduce la credință în făgăduințele lui Dumnezeu; spiritul rătăcirii conduce în direcție contrară, la necredință în făgăduințele lui Dumnezeu și la speculații umane, credulitate și superstiție — spre a crede lucruri despre care Dumnezeu n-a vorbit și care sunt neraționale pentru cei care au „Duhul sfânt”, „duhul unei minți sănătoase”. Spiritul Adevărului duce la activitate și energie în cauza divină, apreciind privilegiul de a fi conlucrător cu Dumnezeu în oricare măsură; duhul rătăcirii, dimpotrivă, este un „duh de adormire” și de neglijență în lucrurile cerești, precum și de grijă în lucrurile pământești — de neglijență față de Biserica adevărată și de legătura ei de iubire, și de grijă pentru organizațiile umane și de cătușele crezurilor acestora. Rom. 11:8.

Spiritul care ne dorește cu gelozie

După cum am observat deja, copiii consacrați ai lui Dumnezeu — „noile creații” concepute de spirit sunt acum ființe duble; cea nouă nefiind dezvoltată deplin, nefiind „născută” încă și neavând un corp potrivit, trăiește în corpul cel vechi de carne socotit mort — făcut prizonier de către voința reînnoită pentru a-l folosi și a se servi de el în perioada dezvoltării sale. (Aceasta însă nu înseamnă că creștinii au două naturi, fiindcă un ((200)) astfel de gând este contrar științei Bibliei.) Numai spiritul nou, mintea lui Cristos, dispoziția sau voința sfântă este recunoscută de Dumnezeu, și numai ea trebuie recunoscută de „frații sfinți care au parte de chemarea cerească”: totuși există o luptă continuă între această dispoziție nouă concepută prin Cuvântul lui Dumnezeu, și voința veche, spiritul sau dispoziția cărnii noastre decăzute. Uneori în Scripturi se vorbește despre voința sau dispoziția contrară a cărnii noastre ca despre spiritul nostru, cum este acolo unde citim: „Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi («n-a mai rămas nimic sănătos în carnea noastră»), ne dorește cu gelozie”. Iac. 4:5.

Spiritul nou, creatura nouă, aceea concepută de Spiritul sfânt al iubirii, nu este invidioasă; după cum este scris: „Dragostea nu este invidioasă ... nu se umflă de mândrie” (1 Cor. 13:4). De aceea, ori de câte ori constatăm că spiritul invidiei, urii, certei sau mândriei deșarte stăpânește în vreo măsură acțiunile, cuvintele sau faptele noastre, este un semn sigur că fostul nostru spirit rău câștigă o victorie asupra noastră ca noi creaturi. Și în măsura în care putem îndepărta și îndepărtăm toate acestea și ne umplem cu elementele Spiritului sfânt — blândețea, bunătatea, umilința, amabilitatea frățească, iubirea — creștem în chipul lui Cristos, care este chipul Tatălui — în acea măsură suntem umpluți cu Spiritul sfânt. Nu umpluți cu un spirit persoană, ci umpluți cu spiritul, influența sau voința unei persoane, chiar a Tătălui nostru Iehova — același spirit care a fost și este încă în Singurul Fiu Conceput.

Apostolul Pavel de asemenea scrie în privința acestei bătălii între spiritul, dispoziția sau mintea cărnii noastre și spiritul, dispoziția sau mintea nouă la care am fost regenerați. El însă tratează subiectul din punctul de vedere socotit — ca și cum carnea noastră n-ar mai fi noi înșine, ci ar fi vrăjmașii noștri, iar noi am fi recunoscuți numai ca noi creaturi și Spiritul sfânt ar fi singurul nostru spirit sau dispoziție. El zice: „Zic dar: umblați prin Duhul și nu veți împlini pofta [dorința] firii păcătoase. Căci firea păcătoasă poftește [dorește] împotriva Duhului și Duhul ((201)) împotriva firii păcătoase; și acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceți ceea ce ați [noile creaturi ar] voi” — împotrivirea continuă și caracterul înșelător al cărnii fiind o piedică pentru faptele perfecte, deși prin harul Domnului aceasta nu împiedică acceptarea noastră de către Dumnezeu ca „creații noi”, ale căror inimi, spirite și intenții sunt sfinte și acceptabile Tatălui în Cel Preaiubit. Gal. 5:16, 17.

Învățați de Dumnezeu prin Spirit

Din cele ce am învățat cu privire la Spiritul Domnului și la lucrarea lui asupra poporului Său, prin influența lui de luminare asupra minții lor, de îndepărtare a erorilor și de iluminare a Cuvântului care dă viul adevăr, suntem pregătiți să înțelegem și să apreciem cuvintele apostolului: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului [omului natural] nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni lea descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:9, 10). Aceasta înseamnă că, după ce am supus voința noastră Domnului spre a fi învățați de El și a umbla pe calea Sa, am ajuns în armonie cu voința, mintea, Spiritul Său; și noi suntem pregătiți, din acest punct de vedere nou — punctul de vedere al unei minți noi, corect îndrumate — să vedem lucrurile într-o lumină nouă — toate lucrurile devin noi. Mintea nouă, voința nouă ne îndeamnă să cercetăm lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, să studiem Cuvântul lui Dumnezeu, ca să putem cunoaște și face voia Lui, ca fii ascultători. Având mintea sau Spiritul Tatălui, noi vom fi atenți la instrucțiunile Sale în fiecare amănunt și vom căuta să umblăm în armonie cu El. „Căci, dintre oameni, cine cunoaște lucrurile [mintea, voința, planul] omului, afară de duhul [mintea] omului, care este în el? Tot așa nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:11). Adică, după cum nimeni nu poate cunoaște mintea și planul altui om, decât dacă îi sunt destăinuite, tot așa ((202)) nimeni nu poate înțelege mintea și planul divin, decât dacă vine în armonie cu mintea divină — dacă primește Spiritul sfânt.

Noi am primit „Duhul [mintea, dispoziția sau voința] care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. ... Dar omul natural nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate cunoaște, pentru că ele se înțeleg duhovnicește”. Ele sunt înțelese numai de către cei care au Spiritul sau mintea lui Dumnezeu, Spiritul planului Său, Spiritul Adevărului Său. Toți aceștia trebuie să aibă o dispoziție în armonie cu dreptatea și adevărul, în măsura în care înțeleg aceste principii, și zilnic trebuie să caute să cunoască tot mai mult mintea lui Dumnezeu, voința lui Dumnezeu, și să aibă mai mult din Spiritul, dispoziția Sa. Astfel de fii ascultători sunt tot mai „plini de Spiritul” Adevărului și de spiritul ascultării de el. Dar ei nu câștigă această stare prin compararea lucrurilor spirituale cu cele naturale, așa cum este înclinat să facă omul natural, ci urmând sfatul divin și comparând „lucrurile duhovnicești prin mijloace duhovnicești” (1 Cor. 2:13). „Cel duhovnicesc [care a primit mintea sau Spiritul sfânt], deosebește toate lucrurile [poate înțelege și aprecia cum se cuvine atât lucrurile umane cât și cele spirituale în lumina planului divin] și el însuși nu poate fi înțeles de nimeni.” Nici un om natural nu poate înțelege sau judeca în mod corect motivele care îndeamnă pe „noile creații” cu minte spirituală să jertfească de bună voie lucrurile care-i sunt valoroase omului natural, pentru speranțe și perspective care celui din urmă i se par ireale și iraționale. De aceea, urmașii Domnului sunt socotiți ca „nebuni” de către cei cu minte lumească, de către cei care au spiritul lumii. 1 Cor. 2:12-16; 4:10.

Parakletos — Mângâietorul

În Ioan 14:16, 26 cuvântul parakletos este tradus Mângâietorul, dar ideea dată prin cuvântul a mângâia (adică, a alina, a liniști) nu este cea corectă aici. Ideea corectă ((203)) este aceea de ajutor, încurajare, sprijin, întărire. Astfel făgăduința Domnului nostru sugera că Spiritul sfânt pe care îl va trimite Tatăl în numele și ca reprezentantul lui Isus va fi alături de urmașii Săi, un ajutor prezent în orice vreme de nevoie — puterea sfântă prin care va călăuzi și va îndruma pe poporul Său, ajutându-l să „umble prin credință, nu prin vedere”. Într-adevăr, Domnul nostru ne dă de înțeles că toate slujirile Spiritului sunt ale Sale, zicând: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (vers. 18): El Se identifică astfel cu Spiritul sfânt. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” — și nu are parakletos, ajutor divin.

Această putere a lui Dumnezeu este cu întreaga Biserică, însă fiecare primește personal partea sa de influență sfântă — prin legătură individuală cu căile Spiritului. Adevărul în sine este calea principală a Spiritului Adevărului; dar toți aceia care sunt strâns asociați cu Adevărul și au Spiritul lui sunt în acea măsură și ei căi prin care Spiritul ajută și influențează pe alții.

Puterea sau Spiritul lui Dumnezeu nu poate fi văzută de oameni; dar efectele ei sunt palpabile și vizibile. Acest lucru poate fi ilustrat prin curentul electric în sârma de cupru: este invizibil, dar în momentul în care vagonul, echipat cum se cuvine cu un motor, atinge sârma cu brațul sau „troleul”, puterea se manifestă prin mișcarea vagonului. Prin alt aranjament același curent luminează vagonul, prin alt aranjament dă căldură, iar prin alt mecanism face posibilă comunicarea prin telegraf sau telefon. Acestea toate sunt binecuvântările lui sub aranjamente favorabile, dar se poate astfel aranja încât să fie o influență aducătoare de moarte, cum ar fi în cazul scaunului electric. Astfel Spritul sfânt este energia sau puterea spirituală a lui Dumnezeu — el pune în mișcare, luminează, încălzește și instruiește pe toți aceia care, având condițiile potrivite în ei înșiși, sunt aduși în legătură cu el pe căile sale potrivite; și el poate aduce moartea — Moartea a Doua, tuturor păcătoșilor cu voia. Cât este de necesar deci, ca fiecare din poporul Domnului să aibă ((204)) echipamentul potrivit și legăturile potrivite pentru a fi umplut cu Spirit și făcut activ pentru orice faptă bună!

Nimic în legătură cu această referire că Spiritul sfânt este un alt mângâietor sau ajutor sau întăritor nu sugerează că vorbește despre un alt Dumnezeu sau despre o altă persoană dintr-o treime de Dumnezei. Dimpotrivă, relațiile contextuale arată că Spiritul sfânt mângâietor sau întăritor este Spiritul Tatălui și Spiritul Fiului. În versetele 18 și 23, se face referire la Tatăl și la Fiul ca fiind Cei care întăresc, îndrumă și mângâie Biserica — prin Spirit. Astfel, Domnul nostru spune din nou: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” — prin Spiritul sfânt, nu în trup.

Să ne amintim că cuvintele, el, îl, sine, folosite când se referă la parakletos, ar putea fi traduse la fel de bine prin formele la feminin, ea, o, sine, sau la neutru. Heautou, tradus aici prin sine la masculin, este tradus sine la neutru de nouă ori în Versiunea Comună a Bibliei noastre [engleze — n. e.]. Ekinos, tradus aici prin el, la masculin, este mult mai adesea tradus prin acela, aceea sau aceia. Ekinos este tradus el, la neutru [în limba engleză — n. e.], în 1 Ioan 5:16: „Nui zic să se roage pentru acela [pentru păcatul de moarte]”.

„[El] vă va călăuzi în tot adevărul”

Domnul nostru a arătat calea pe care această putere a lui Dumnezeu, „Duhul adevărului”, va veni la poporul Său, zicând: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și sunt viață”. Adică, cuvintele Mele exprimă mintea, voința, Spiritul lui Dumnezeu. De aceea, am pus continuu înaintea noastră, ca o necesitate pentru a fi biruitori, studierea Cuvântului Adevărului. Auzim îndemnul Domnului nostru: „Cercetați Scripturile”. Îl auzim pe apostolul Pavel lăudând purtarea nobilă a bereenilor, în faptul că „cercetau Scripturile în fiecare zi”. Îl auzim iarăși spunând că noi „cu atât mai mult trebuie să dăm o mai mare atenție lucrurilor pe care le-am auzit”; și avem îndemnul său către Timotei, care ne asigură că Cuvântul lui Dumnezeu „este ... de folos ... pentru ca omul ((205)) lui Dumnezeu să fie ... cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. Îl auzim pe apostolul Petru de asemenea îndemnând că „avem cuvântul prorociei [al revelației divine] și mai sigur, la care bine facem că luăm aminte”. Ioan 5:39; Fapt. 17:11; Evr. 2:1; 2 Tim. 3:17; 2 Pet. 1:19.

Făgăduința de a fi „plini de Duh” sau de mintea lui Dumnezeu nu este pentru cei care doar au Cuvântul lui Dumnezeu, nici pentru cei care doar citesc Cuvântul lui Dumnezeu, ci este pentru cei care îl cercetează cu sârguință, căutând să-l înțeleagă, și care înțelegându-l sunt dornici, ba chiar mai mult, sunt nerăbdători să-l împlinească. Dacă vrem să fim umpluți de Spiritul lui Dumnezeu, trebuie să bem adânc din fântâna Adevărului — Cuvântul Său. Și deoarece vasele noastre de lut sunt imperfecte, crăpate, este ușor să lăsăm să ne scape lucrurile spirituale (Evr. 2:1); caz în care spiritul lumii, care ne înconjoară constant, pătrunde repede în noi ca să umple golul. Într-adevăr, există o presiune constantă din partea spiritului lumii asupra poporului Domnului, tinzând să înlocuiască spiritul cel nou, mintea cea nouă, Spiritul sau dispoziția sfințeniei. De aceea, se cuvine ca toate noile creaturi credincioase Domnului să trăiască foarte aproape de fântâna Adevărului, de Domnul, și foarte aproape de Cuvîntul Său, ca nu cumva Spiritul lui Dumnezeu să fie stins și în locul lui să fim umpluți cu spiritul lumii.

Pare potrivit să prevenim pe unii că deși cunoașterea Adevărului, cunoașterea Scripturilor este importantă, esențială pentru a poseda Spiritul Adevărului, totuși cineva ar putea avea multă cunoștință din Cuvântul lui Dumnezeu, fără a avea ceva din Spiritul lui. A primi Spiritul Adevărului înseamnă a veni în armonia inimii cu Adevărul, a veni în acord mintal și cooperare cu voința divină exprimată în Cuvânt. Această stare poate fi atinsă numai pe o singură cale: prin acceptarea întâi a Domnului nostru Isus ca Răscumpărătorul și Îndreptățitorul nostru, și apoi consacrându-ne fără rezerve pentru a căuta să-I cunoaștem și să-I facem voia.

Dar acest „Duh al Adevărului”, acest „Duh sfânt” sau minte în armonie cu Dumnezeu și cu dreptatea Sa, nu ((206)) trebuie confundat cu „darurile Duhului”, nici cu „roadele Duhului”, cu toate că posedarea lui le produce întotdeauna pe acestea din urmă, „roada dătătoare de pace a dreptății”: smerenia, răbdarea, blândețea, amabilitatea frățească, iubirea. Trebuie să avem Spiritul Adevărului înainte ca el să poată produce astfel de roade în viața noastră zilnică: iar la unii perioada dezvoltării roadelor coapte, de mărime bună și gust bun, este mai lungă decât la alții; dar fiecare trebuie să-și aducă aminte de Cuvintele Domnului nostru: „În aceasta Tatăl Meu este preamărit: să aduceți roadă multă și să fiți ucenici ai Mei”. Trebuie să ne aducem aminte și de pilda cu vița de vie, în care mlădițele reprezintă pe ucenicii Săi consacrați individual. Despre aceștia El spune: „Pe orice mlădiță care n-aduce roadă în Mine, El o taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește, ca să aducă și mai multă roadă”. Ioan 15:2.

Creștinul este o mlădiță din momentul consacrării, și este părtaș la seva din rădăcină, părtaș la Spiritul sfânt, dar nu trebuie să așteptăm ca el să aducă imediat toate roadele Spiritului, sau vreunele din ele în perfecțiunea lor. Primele dovezi ale relației cu Vița-Biserica va fi o asociere cu celelalte mlădițe, o legătură cu rădăcina și dovezi de viață. Apoi vor fi cârceii, prin care se va căuta și se va ajunge la progres. Apoi vor veni frunzele, sau mărturisirile; și următorul lucru care trebuie căutat este floarea, iar mai târziu rodul. Dar rodul la început este extrem de mic și acru; trebuie timp pentru a dezvolta struguri de mărimea și aroma plăcute marelui Viticultor. Acestea sunt „roadele Duhului” lui Cristos așteptate de la orice „mlădiță” a Viței — de la fiecare membru al corpului lui Cristos, Biserica. Dacă aceste roade ale Spiritului — smerenia, blândețea, răbdarea, amabilitatea frățească, credința, speranța, iubirea — nu apar la timpul cuvenit, mlădița încetează a fi considerată mlădiță, și ca „mlădiță neroditoare” va fi tăiată de la legătură și privilegiu în continuare.

Am văzut deja că „darurile Duhului” acordate la începutul Veacului Evanghelic pentru stabilirea Bisericii s-au deosebit ((207)) de „roadele Duhului”. „Darurile”au fost conferite prin punerea mâinilor apostolilor: ele au venit spontan numai în cazuri excepționale (Fapt. 2:4; 10:45). Simon Magul, deși a fost botezat și i s-a acordat un dar pentru folosul său propriu, na putut conferi darurile și altora și a fost mustrat de Petru pentru că a oferit bani ca să obțină această putere pur apostolică (Fapt. 8:13-21). Și aceeași relatare clarifică faptul că însuși Filip evanghelistul, deși capabil să facă „minuni și semne mari”, n-a putut conferi darurile Spiritului, ci a fost obligat să trimită după apostoli ca să facă acest lucru pentru convertiții săi. Toate acestea sunt pe deplin în acord cu afirmația apostolului Pavel, că multe dintre daruri vor „pieri”, „se vor sfârși”: neapărat a fost așa când toți apostolii au murit și toți cei cărora ei le conferiseră aceste „daruri” au murit de asemenea. Darurile credinței, speranței și iubirii despre care apostolul a spus că vor rămâne n-au fost daruri miraculoase, ci produse — au fost „roade”, după cum le numește el în altă parte. 1 Cor. 13:8; Ioan 15:16.

Printre darurile Spiritului apostolul specifică: (1) apostoli, (2) profeți, (3) învățători. Noi avem și acum darul apostolilor, prin aceea că avem învățăturile lor în Noul Testament, atât de depline și de complete încât nu se mai cere nici o adăugare; și ca atare cei doisprezece apostoli nu au succesori și nici nu este nevoie de nici unul, deoarece există numai „doisprezece apostoli ai Mielului”; ei sunt cele „douăsprezece stele”, cununa Bisericii; ei sunt cele „douăsprezece temelii” ale Bisericii glorificate, Noul Ierusalim (Ioan 6:70; Apoc. 12:1; 21:14). În Biserică mai avem încă darurile profeților sau expunătorilor și învățătorilor, slujitori ai lui Dumnezeu și ai Bisericii Sale vorbind diferite limbi; dar Spiritul nu le mai dă pe acestea instantaneu și miraculos, fără educație și talente, prin punerea mâinilor apostolilor. Aceste miracole nu mai sunt necesare și nu mai sunt folosite — în mod sigur nu în aceeași măsură ca înainte. În loc de aceasta Domnul alege pe unii care prin însușirile naturale și prin educație sunt potriviți ((208)) pentru serviciul Său: totuși, trebuie să ne amintim că starea inimii este mult mai importantă în ochii Domnului decât toate celelalte însușiri combinate, și că El este deplin în stare să-i folosească pe aceia pe care-i alege (fiindcă sunt plini de Spiritul Său) ca să fie servitorii speciali și ambasadorii Săi: El le poate da în mod providențial ajutor în orice chip voiește; ca de exemplu, lui Moise — servitorul Său special care avea vorbirea înceată — i-a fost dat Aaron ca purtător de cuvânt.

Poporul Domnului nu trebuie să uite că deși administrarea sau metoda a fost schimbată, același Domn prin intermediul aceluiași Spirit sfânt îndrumă încă afacerile Bisericii Sale — mai puțin evident, mai puțin vizibil la exterior, dar nu mai puțin real, nu mai puțin atent, și în fiecare detaliu al afacerilor ei. Și toți cei din turma Domnului conduși de Spiritul Său și învățați de Cuvântul Său trebuie să judece corect în privința celor care par a fi învățători și evangheliști, a celor care se prezintă ca atare. Poporul Domnului nu trebuie să-i primească în această calitate pe toți care pretind că sunt învățători și evangheliști, ci numai pe aceia pe care observă că Domnul i-a marcat că au aceste daruri; iar una din probe este cu privire la fidelitatea lor față de Cuvântul lui Dumnezeu — că ei nu se predică pe ei înșiși, ci pe Isus Cristos, și pe El răstignit — puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu pentru cei care cred. Dacă vine cineva la noi cu vreo altă evanghelie, suntem îndrumați în mod deosebit să nu-l primim ca învățător al Adevărului, ci să-l considerăm ca slujitor al erorii, fie că el își dă seama de faptul că este așa, fie că nu.

Astfel Spiritul sau influența lui Dumnezeu, Spiritul sfânt sau influența Adevărului instruiește pe poporul Său, îndrumându-i (direct sau indirect) în cunoașterea lui Dumnezeu. Astfel el este calea împăcării pentru Biserică acum, și cumva asemănător va fi calea împăcării pentru lume în veacul viitor, când „Duhul și Mireasa [Biserica glorificată] zic: «Vino!» ... cine vrea să ia apa vieții fără plată!” Apoc. 22:17.